BusinessMagazin

Category: Actualitate

Citește ultimele știri din domeniul afacerilor și din politică, din România dar și internaționale – rămâi la curent cu cele mai importante evenimente ale momentului.

  • UNDE NE UITAM MAI INTAI?

    Pentru a fi cumparat, un produs trebuie mai intai vazut. Asa ca inainte de a se bate pe buzunarul cumparatorului, produsele se lupta pentru ochii acestuia. De obicei, cumparatorul scaneaza rafturile de la stanga la dreapta si apoi in jos, dupa care tinde sa revina la „cercetarea“ pe verticala. De aceea, in functie de tipul magazinului si al produselor, aranjarea se poate face in trei moduri:

    BLOCURI VERTICALE: Vizeaza o privire de tip sus-jos, ca in vitrinele frigorifice in care sunt aranjate sucuri, beri sau ape minerale.

    BLOCURI ORIZONTALE: Destinate mai ales spatiilor largi, ca rafturile de detergenti din super si hipermarketuri.

    BLOCURI MIXTE: Pentru cazurile in care cumparatorii cauta produsul atat pe axa verticala, cat si pe cea orizontala.

  • DE TREI ORI CRESTERE

    Tipuri diverse de aranjare a marfurilor la raft au impact diferit. Depinde de fiecare firma ce anume doreste sa obtina printr-un anumit aranjament. Se folosesc, de fapt, mixuri de criterii, dar se tinteste o idee cheie.

    VANZARI: Se pune accentul pe articolele cu vanzare mare. Spre exemplu, pungi de detergent la 3 kg.

    COTA DE PIATA: Se urmareste cresterea numarului total de bucati vandute dintr-un anumit brand.

    PROFITUL: In acest caz beneficiaza de cea mai buna expunere produsele cu marja mare de profit.

  • Logistica legumelor si a fructelor

    Problema: se dau urmatoarele date – o piata de gros, construita cu bani de la stat si organizatii internationale, dupa un model occidental. Complexul ar fi trebuit „sa dea tonul“ in comertul cu legume si fructe, dar este considerat de multi un esec. Ati crede ca aceasta activitate nu este rentabila sau nu se potriveste mediului de afaceri romanesc? Raspuns gresit.

    In urma cu 12 ani, cu sprijinul guvernului american si cu finantari de la Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD), statul roman incepea sa investeasca intr-o piata de gros prin care isi propunea sa centralizeze comertul cu legume-fructe din Bucuresti. Dar la sapte ani de la deschiderea efectiva a complexului, Piata de Gros Bucuresti (PGB) inca nu a reusit sa adune sub acoperisul sau decat o mica parte a „traficului“ de alimente pentru piata Capitalei. Ceea ce nu inseamna ca activitatea de comert en-gros cu fructe si legume nu poate fi profitabila. Dovada o constituie cele nu mai putin de trei centre de distributie din jurul Bucurestiului.

    Mai mult, o companie din Turcia a decis ca mai este nevoie de inca un centru logistic de legume-fructe si va investi 12 milioane de euro in constructia acestuia. Potrivit reprezentantilor SU Group, dezvoltatorii proiectului, acesta va fi „cel mai modern“ centru comercial de profil si va concentra o mare parte a importurilor de legume si fructe destinate pietei romanesti.

    Firma turca mizeaza de altfel pe comunitatea turca la cererea careia, spun dezvoltatorii, a decis sa investeasca in acest complex. „Centrul logistic a fost proiectat astfel incat sa acopere neajunsurile semnalate de firmele prezente in alte centre en-gros“, explica reprezentantul SU Group, Coskun Solac. El spune ca in prezent circa 80% din legumele si fructele importate ajung pe piata romaneasca prin centrul din Voluntari (zona in apropierea careia SU Group isi va ridica proiectul). „In plus, interesul comunitatii turce pentru aceasta zona este foarte ridicat, dat fiind ca trei sferturi din importuri se realizeaza din Turcia“, adauga el.

    Si totusi, compania nu mizeaza doar pe importatori. „Cred ca 25-30% dintre ocupanti vor fi producatori romani“, afirma Eduard Uzunov, directorul general al companiei imobiliare Regatta, promotorul proiectului.
    In acest punct, interesele SU Group se intersecteaza mult mai accentuat cu cele ale Pietei de Gros Bucuresti.
    Clientii vizati de PGB erau producatorii din sudul tarii care ar fi trebuit sa se organizeze in asociatii si sa inchirieze standuri atat in cadrul complexului Bucuresti, cat si in cele sase centre de colectare situate in judetele limitrofe.

    Insa, proiectul este considerat de multi un esec pentru ca, desi activitatea din complexul situat in zona de sud a Capitalei este destul de intensa, obiectivele PGB nu s-au realizat. „Situatia este buna in medie“, spune Lucian Dumitru, directorul general al PGB. „Daca stau cu o mana in foc si cealalta in apa cu gheata, pot spune ca in medie stau la o temperatura potrivita. Cam asa si cu Piata de Gros“, exemplifica el. „Centrul din Bucuresti merge foarte bine, spatiile de-aici sunt inchiriate in proportie de 95%, dar nici unul dintre centrele de colectare nu functioneaza“. Urmarea? Profitul obtinut din activitatea spatiului din Bucuresti se consuma pentru acoperirea costurilor de mentenanta a celorlalte spatii, iar rambursarea creditelor contractate a fost preluata de stat.

    Mai mult, nici macar chiriasii actuali nu sunt in majoritate producatori, cum s-ar fi dorit. Cea mai mare parte a ocupantilor sunt comercianti – adica tot angrosisti, o parte din standuri gazduiesc importatori, iar proportia producatorilor este de aproximativ 20%, spune Dumitru.

    Ce a impiedicat pana acum dezvoltarea Pietei de Gros si ce si-a propus noua conducere – numita de circa doua luni? Pe de-o parte, producatorii agricoli nu s-au grabit sa se asocieze pentru a-si proteja afacerile, dar nici statul nu s-a ingrijit de protejarea propriei investitii, considera directorul PGB. Prin legea de infiintare a Pietei de Gros, pe o raza de 20 de kilometri in jurul Capitalei nu era permisa constructia nici unui alt complex cu activitate similara. De-a lungul timpului insa, autoritatile locale nu au impiedicat dezvoltarea centrelor de distributie a legumelor si fructelor mentionate anterior.

    Acum, Dumitru recunoaste ca respectiva prevedere legala nu este „in spiritul“ unei economii de piata libere, astfel ca incearca rezolvarea celei de-a doua probleme – atragerea producatorilor. „Tindem sa credem ca vom reusi sa facem profitabile centrele de colectare. Vom incerca sa atragem cat mai multe asociatii in acestea“, afirma el.

    Cum ii va convinge? „Le vom explica ca se vor putea ocupa exclusiv de productie, fara a se mai ingriji si de problema vanzarii bunurilor si vor beneficia de spatii moderne de desfacere, cu toate facilitatile necesare.“
    Va putea concura PGB cu celelalte centre de distributie? Deocamdata este greu de spus, dar piata de gros are avantajul ca spatiile sale sunt potrivite si pentru alte activitati, nu doar pentru comertul cu legume si fructe. De altfel, din cele patru hale ale complexului, doar una este ocupata de comerciantii de legume si fructe. In celelalte spatii, pot fi gasite produse lactate, produse de bacanie, carne. Mai mult, una dintre hale este inchiriata de o firma de logistica. Pe de alta parte, in cadrul PGB functioneaza singura instalatie de coacere a bananelor din Bucuresti. Pana de curand, aici a fost si un magazin cash&carry, operat de compania spaniola Gamma, dar acesta a fost inchis acum doua luni, potrivit reprezentantului PGB. Rolul acestor centre de distributie este atat furnizarea de produse pentru detailisti, cat si stabilirea preturilor de pe piata.

    Cand vine vorba de preturi, Lucian Dumitru se insufleteste subit. „Este ca la bursa, tarifele se pot schimba de cateva ori pe zi, in functie de evenimente“, spune el, in timpul uneia dintre vizitele zilnice printre standuri. „Acum, cu inundatiile, deja au crescut preturile la unele produse.“

    Directorul PGB crede ca piata de legume-fructe este in crestere puternica, iar complexul pe care-l conduce va avea doar de castigat. De aceeasi parere sunt si reprezentantii SU Group, chiar daca mizeaza mult pe polul creat in jurul zonei Voluntari si pe atragerea unei parti a comerciantilor din acea parte. „Am studiat foarte bine piata inainte de a investi in acest domeniu“, spune Coskun Solac. Mai mult, compania turca a anuntat ca intentioneaza sa realizeze proiecte similare si in alte orase din tara.

    Acestea nu au fost inca numite. „Suntem inca in faza de prospectare, dar viitoarele investitii vor fi conditionate de succesul complexului din Bucuresti.“ Sau cum ar spune Lucian Dumitru: „Loc este pentru toata lumea“.

  • INVESTITII EN-GROS

    In Romania exista doua mari investitii straine in comertul cu legume si fructe a caror valoare cumulata este de aproape 40 milioane de euro

    • SU MARKET

    Dezvoltat de compania turca de constructii SU Group, complexul va fi amplasat in zona intersectiei dintre Soseaua Bucuresti-Urziceni si linia de centura a Capitalei.

    INVESTITIE: 12,7 milioane de euro, din care 700.000 de euro reprezinta pretul terenului cu o suprafata de 7,5 hectare, pe care va fi dezvoltat proiectul.

    SPATII: Complexul va avea 125 de standuri amenajate pe doua niveluri (parter si etaj), fiecare dotat cu camera frigorifica si spatii de birouri, punct vamal, supermarket, control fito-sanitar, filiale bancare, parcare pentru 250 de tiruri. O parte dintre standuri vor fi inchiriate, altele vor fi vandute, dar preturile nu au fost comunicate inca.

    FINALIZARE: Complexul ar trebui construit pana la sfarsitul acestui an.

    • PIATA DE GROS BUCURESTI

    PGB este formata dintr-o piata centrala, situata pe un teren de 16 hectare in zona de sud a Bucurestiului, si sase centre de colectare amplasate in comune din judetele din jur (la Brezoaiele, Mihaiesti, Movilita, Cuza Voda, Giurgiu si Vidra).

    INVESTITIE: In perioada 1993-1997 au fost investite circa 32 de milioane de dolari (27 de milioane de euro). Proiectul a fost finantat prin imprumuturi de la BERD, dar si din surse furnizate de Guvernul Germaniei.

    SPATII: In prezent, potrivit reprezentantilor PGB, in incinta complexului functioneaza 150 de firme. Spatiile au cate 60 mp, dar o companie poate ocupa mai multe unitati.

    CHIRII: Costul pentru chiriasi variaza intre 750 si 1.600 de euro lunar in functie de suprafata si dotari.

  • SOCIAL: Statistici inselatoare

    Pe hartie, Alba are una din cele mai ridicate rate ale somajului. In realitate, investitorii nu reusesc sa gaseasca suficienti oameni pentru a-i angaja. La nivelul intregii tari, numarul total al celor care cauta un loc de munca nu este foarte clar cunoscut. Autoritatile sustin insa ca urmeaza sa-si adapteze formula de calcul al ratei somajului la cerintele UE.

    Ca statisticile oficiale nu seamana intotdeauna cu realitatea nu mira pe nimeni. Ceva mai neobisnuit este ca realitatea sa fie exact invers decat e prezentata in statistici. Judetul Alba, spre exemplu, figureaza, in datele oficiale ale Agentiei Nationale pentru Ocuparea si Formarea Fortei de Munca (ANOFM) ca avand o rata a somajului de 7%, in conditiile in care media pe tara este de 4,8%. Ce se intampla in realitate? „De fapt, la noi este lipsa de forta de munca“, spune Ioan Bogatan, viceprimarul din Alba-Iulia. „Compania Sumitomo si-a deschis o fabrica de cablaje si a avut nevoie de 1.500 de oameni. A gasit 900 – si aia adusi, in mare parte, cu autobuzele din comunele din jur.“

    Lipsa de „personal“ este pusa de Bogatan pe seama plecarilor la munca in strainatate. Cum se explica, atunci, datele statistice? „Sunt cei care nu vor sa munceasca si prefera sa stea la tara, cu ajutor de somaj“, crede viceprimarul din Alba-Iulia. Mai ales ca sunt anuntate si alte investitii in zona. Italienii de la Pomponio, o firma de constructii, vor sa investeasca in urmatorii trei ani peste 12 milioane de euro intr-un complex de locuinte. „Au venit si firme germane sa se intereseze de potentialul zonei“, spune Bogatan. Cel putin la nivel teoretic, solutia pentru rezolvarea problemei somajului o reprezinta tocmai investitiile. Din nou, lucrurile sunt diferite in realitate. Cel putin in anumite cazuri. Privatizarile nu au avut darul sa rezolve problema somajului, ba inca au sporit numarul de persoane fara lucru.

    Cine sunt „campionii somajului“? Cel putin pe hartie, judetul care se afla in top, de ani buni, este Hunedoara, cu o rata a somajului de 10,7%, la nivelul lunii iunie. Mehedinti ii urmeaza indeaproape cu 10,3%, iar Vaslui si Galati isi disputa locul trei, cu un somaj de 8,8%, respectiv 8,7%. In urma lor vine Brasovul, unde somajul a scazut, in iunie, la 7,9% din forta de munca, de la 8,9% in mai. Chiar daca procentele nu par ingrijoratoare, ele sunt aproape duble fata de media pe tara de 5,5%, conform datelor ANOFM.

    De ce este Hunedoara in mod traditional pe locul intai? Situatia a fost creata de disponibilizarile succesive din minerit si de inchiderea combinatului de la Calan. Pana aici nimic neobisnuit. Ani la rand, statul, in incercarea de a restructura industria, a ales calea cea mai la indemana: concedierea fortei de munca excedentare. La fel se explica si rata mare a somajului din Mehedinti.

    Dar statul a incetat, de aproximativ doi-trei ani, sa mai fie „fabrica“ de someri. Acum, majoritatea celor lasati fara serviciu provin de la firmele private. Cand Siderurgica Hunedoara a fost preluata de compania anglo-indiana Mittal Steel, acum aproape doi ani, de la combinat au plecat mai bine de 2.000 de oameni. Ca urmare, rata somajului din judet a crescut. Prea multe variante de angajare pentru cei disponibilizati nu au existat, astfel ca 23.000 de oameni (10,7% din forta de munca) nu au nici acum de lucru.

    „Se pare ca mai urmeaza un val de concedieri, cam 1.000 de oameni“, spune Simion Jitianu, viceprimarul municipiului Hunedoara. Iar din toamna, multi dintre cei trimisi in somaj dupa privatizarea combinatului nu vor mai avea alocatii de la stat.

    Visul autoritatilor locale este darea in functiune a parcului industrial din Hunedoara. „Mai trebuie trase utilitatile si intr-o luna-doua va fi gata de preluat toata suprafata parcului“, crede Jitianu. Deocamdata, de trei-patru parcele din parcul industrial s-au interesat firme din Germania, Italia si Romania. Aici par a se limita viitoarele investitii care ar putea crea cateva locuri de munca.

    Reteta privatizare-concediere nu s-a limitat numai la Hunedoara. Potrivit datelor Institutului National de Statistica, trei din cinci someri provin de la firmele private. Iar siderurgia a fost una dintre ramurile industriale care a avut parte de un numar record de concedieri. La Galati, alt judet aflat in topul generatorilor de someri, numai dupa privatizarea combinatului siderurgic Sidex au ramas fara slujba peste 10.000 de oameni.

    Exemplele de acest fel ar putea continua: incetarea activitatii de la Siderca SA Calarasi, inchiderea combinatului de la Calan, lipsa comenzilor pentru furnizorul de masini agricole Tractorul Brasov au produs pe rand alti si alti someri. Toate acestea vin sa furnizeze explicatii pentru statisticile oficiale. Dincolo de ele, din nou, realitatea este alta. Daca in Alba statisticile sunt contrazise de realitate, iar investitorii cauta fara succes oameni pe care sa ii angajeze, oficialii romani par sa fi pierdut peste un milion de persoane. Circa 4,5 milioane de romani sunt angajati, circa 500.000 sunt someri, iar 1,5 milioane lucreaza in strainatate. Prin urmare, 6,5 milioane de oameni. Dar populatia activa depaseste opt milioane. Sa se ocupe restul de agricultura, cu totii?

    Deocamdata e greu de dat un raspuns. Cert este ca autoritatile recunosc ca trebuie sa schimbe modul de calcul al ratei somajului. „Trebuie sa ajungem la o formula de calcul pentru rata somajului cat mai aproape de realitatile romanesti“, spunea recent Gheorghe Barbu, ministrul muncii. Noua formula de calcul nu este insa o dorinta expresa a autoritatilor de la Bucuresti. Ea vine, mai degraba, ca o obligatie din partea UE. Iar ministrul muncii recunoaste ca indicatorii referitori la ocuparea fortei de munca trebuie adaptati pentru a fi comparabili cu cei din UE.

    Pana atunci, singurele date existente sunt doar partial compatibile cu realitatea. Cat de corecte sunt estimarile statistice, cati oameni muncesc la negru si cati se dedica agriculturii nu se poate spune cu certitudine. Si atunci, cat de corect sunt directionate fondurile – fie ele europene, fie locale – pentru reconversia profesionala? Poate viitoarea metodologie de calcul a ocuparii fortei de munca, despre care vorbea Gheorghe Barbu, va putea oferi un raspuns.

  • CINE UNDE LUCREAZA?

    Cate persoane au un loc de munca in Romania? Cati someri exista cu adevarat? Sunt intrebari la care nu putem primi, deocamdata, un raspuns clar.

    FORTA DE MUNCA: Statistic, in Romania exista peste opt milioane de persoane care pot lucra. Ele sunt incadrate la capitolul „forta de munca activa“.

    SALARIATI: La nivelul lunii iunie, numarul total al celor care aveau un loc de munca era de 4,5 milioane.

    STRAINATATE: Potrivit unor estimari neoficiale, circa 1,5 milioane de romani lucreaza, dar nu in tara, ci in strainatate.

    SOMERI: numarul total al somerilor nu mai depaseste 500.000. Dintre acestia, doar 176.000 primesc indemnizatii, restul ramanand la capitolul „someri neindemnizati“.

  • DECONTAMINARI: Oamenii care „repara“ apa

    Pe timpul lui Ceausescu, procedura era standard: cand vreo teava transportatoare de petrol baltea in apa sau pe pamant, aducea nea’ Gica rumegus si nisip: pac! – peste pata, sususus, si la gunoi! Cu alte cuvinte, muta poluarea dintr-un loc in altul. Imposibil sa mai faci asa ceva in UE. Iata cum se nasc afacerile.

    Pe biroul cu stegulet albastru pe care 12 stele fac cerc, Marius Constantinescu toarna petrol intr-un vas transparent, plin cu apa. „Am turnat mai repede si am atins fundul, asa ca avem nevoie de o operatiune speciala“, explica el. Dintr-o punga alba, toarna peste suprafata apei acoperita cu petrol un produs asemanator rumegusului, fabricat din turba canadiana. Cand atinge petrolul, turba se imbiba cu el si aproape ai zice ca pe apa pluteste un strat de zat de cafea. „E un produs biodegradabil, care nu va mai elibera petrolul niciodata“, spune ploiesteanul. „Acum, daca filtram apa, e curata, nici macar nu miroase.“ La demonstratii, Constantinescu spune ca se distreaza cu colegii band apa „decontaminata“. Dar, in natura, povestea se incheie putin diferit: particulele care au incapsulat petrolul se lasa, in timp, la fundul apei, unde devin hrana pentru „culturile microbiene“. Si gata, e curat.

    Ceea ce Constantinescu simuleaza in biroul firmei sale Proti din Ploiesti, face de fapt, pe viu, de cateva ori pe an, din 2001 – de cand a importat primele produse pentru decontaminare de sol si de apa si de cand a inceput sa-si dezvolte, timid, si partea de servicii. La produsele si serviciile lui apeleaza firme precum Petrom, Conpet, Electrocentrale SA, Termocentrale SA, dar si Dacia Renault, aeroporturi si rafinarii.  Cu o echipa de 15 – 20 de oameni, necesarul minim pentru un accident „de o oarecare importanta“, poate castiga in jur de o suta de mii de lei noi (un miliard de lei vechi) pe interventie. Iar ploiesteanul spune ca, intr-un an, are „numeroase“ astfel de actiuni.

    Primele firme de decontaminare – ca cea a lui Contantinescu – se nasteau in judetul Constanta la inceputul anilor ‘90. Zona, in care au aparut intre timp circa zece astfel de companii, este si acum puternica in domeniul serviciilor, recunosc antreprenorii din domeniu. Un alt „focar“ pentru astfel de firme a fost Bucurestiul, iar in tara, numarul firmelor de profil sare de 50, spun cunoscatorii.

    Dar sectorul romanesc al firmelor care fac decontaminari de abia acum incepe sa se dezvolte. Nici n-ar putea fi altfel, daca ne gandim ca abia de curand Romania a adoptat o pozitie mai ferma in ce priveste protectia mediului la nivel legislativ, iar aplicarea legii se face inca schiopatat (vezi criticile Uniunii Eurropene de acum cateva saptamani). Reglementari specifice privind activitatile de decontaminare nici nu exista inca, la fel cum nu exista o evidenta a firmelor care se ocupa cu „decontaminarea mediului geologic“ – adica a solului, subsolului si a apelor subterane), dupa cum recunoaste chiar Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor (MMGA). Mai mult, recunoaste ministerul, „nu se cunosc pana in prezent toate situatiile de poluari subterane, tipul acestora, intensitatea poluarii si extinderea poluarilor. Problemele legate de subsol nu au fost tratate cu aceeasi atentie si interes comparativ cu aerul sau apa“.

    In acest context – de nebuloasa si lipsa de interes – firmele din domeniu au „trait un fel de cosmar“ pana acum, spune Constantinescu. Mai ales ca toata industria poluatoare era pana de curand in proprietatea statului. „Mentalitatea directorilor a ramas aceeasi: vanzare si productie. Nici vorba de ecologie“, spune omul de afaceri, de formatie petrolist. De aceasta problema s-au impiedicat pana acum si investitorii straini care ar fi vrut sa exploateze o piata cu atatea „resurse“ (a se citi „cazuri de poluari“) precum Romania. Thomas Watkins, vicepresedintele unei companii americane interesate sa intre pe piata romaneasca a decontaminarilor spune ca de abia de un an si jumatate, de cand au inceput marile privatizari in industria petrolului, Romania a inceput sa il intereseze. „Momentul pare prielnic acum. De asta sunt aici“, spune el. Pana acum, a urmarit piata de la distanta, prin intermediul unor consultanti americani aflati in Romania, dar nimic nu l-a tras de maneca incoace.

    „Cand ai companii controlate de stat, e mult mai rau decat daca ai o corporatie, pentru ca nu exista suficienta motivare pentru a rezolva problemele cat mai repede posibil si cu costuri cat mai mici“, spune Watkins. „Trebuie sa fie o piata in care oamenii incep sa-si rezolve problemele, si nu guvernul.“ De asemenea, omul de afaceri american asteapta sa vada ca legile in vigoare se pastreaza, pentru ca nu vrea sa munceasca 11 luni la un proiect pentru a-l finaliza, iar ulterior sa afle ca nu l-a finalizat. El spune ca vrea sa intre in Romania cu un proiect pilot pe care il va face cadou, pentru ca e mai simplu sa convingi oamenii aratandu-le ce poti. „Mi-ar placea sa obtin un caz foarte dificil de contaminare a solului cu petrol.“ Prin acel proiect, el ar demonstra cum curata intr-un an ceea ce natura, singura, nu reuseste decat in 30-70 de ani: cu ajutorul unor microorganisme acvatice, pe care le-ar importa din California cu 80-110 dolari kilogramul (costuri de achizitie). Procesul se numeste „bioremediere“, si n-a patruns inca in Romania pe scara larga „datorita pretului foarte ridicat“, spune Nicolae Brand, asociatul unei firme de decontaminari din Constanta, activa din 1994 – Branic. Dar Watkins spune ca, rezolvand cazuri foarte complicate, isi va deschide piata.

    Profitabilitatea unei firme prestatoare de servicii de decontaminare este de 8-10% din cifra de afaceri, spune Nicolae Brand din Constanta. Asta, in conditiile in care materialele necesare – substante absorbante, baraje antipetrol, recuperatoare de produse petroliere deversate, pompe si alte instalatii specifice – sunt produse de firma prestatoare de servicii. Ponderea costului materialelor in valoarea lucrarilor este de 30-40%. Iar „pentru importuri, sumele se dubleaza“. Cine plateste decontaminarile? Poluatorul, conform principiului vestic, adoptat si de Romania. Poluatori ai solului si ai apelor sunt transportatorii de produse petroliere, aeroporturi, porturi, rafinarii, termocentrale si electrocentrale, dar si producatori de autoturisme.

    Chiar daca „80% din poluari sunt inca in raspunderea statului“ din cauza slabei privatizari a industriilor poluatoare, dupa cum estimeaza Marius Constantinescu de la Proti Ploiesti, antreprenorii din domeniu se arata optimisti: prin aplicarea legislatiei de mediu la insistentele UE, evolutia companiilor nu poate fi decat ascendenta, spune Nicolae Brand de la Branic Constanta. Astfel, cele „trei-cinci“ interventii pe an, cate are Branic momentan, s-a putea inmulti considerabil. Iar in cativa ani „va fi o ciupercarie de firme“ prestatoare de astfel de servicii, mai ales cand vor exista bani pentru depoluarea zonelor poluate istoric, spune si Constantinescu de la Proti. Profitabilitatea firmelor, „relativa“ acum, va fi categorica dupa aderare, apreciaza omul de afaceri ploiestean.

    Ministerul Mediului va avea mult de muncit. De curand, in noua sa structura a fost inventat un „serviciu pentru protectia solului si subsolului“. Acesta incearca sa se puna la punct cu evidentele si informatiiile inexistente, enumerate la inceputul materialului. Nici nu mai stii cum sa reactionezi cand afli ca in Romania  nu se stie inca de cate tipuri sunt poluarile, pe cand in Germania se afla si cand iti picura ulei din motorul masinii pe sosea, iei amenda si platesti si serviciul care vine si curata in urma ta cu absorbanti speciali.

  • NU STIM, N-AM VAZUT

    Obiceiul de a „curata in urma“ e destul de aristocratic si occidental si n-a intrat in preocuparile statului roman dinainte de ‘90. Chiar daca la inceputul anilor ‘90 apareau primele firme de decontaminare, doar o data cu aderarea la UE, cand legile va trebui respectate, antreprenorii din domeniu spera la un mediu propice pentru afaceri. Deocamdata, la Ministerul Mediului, subiectul decontaminarilor pluteste in necunoscut: nu exista evidente.

    NU EXISTA o evidenta a firmelor care se ocupa cu decontaminarea mediului geologic (sol, subsol, ape subterane).
    NU SE CUNOSC pana in prezent toate situatiile de poluari subterane, tipul acestora, intensitatea poluarii, extinderea lor.
    NU EXISTA deocamdata reglementari specifice privind activitatile de decontaminare.  

     SURSA: MMGA

  • Rasare steaua sudului

    Nordul e, de mai bine de un deceniu, regele investitiilor imobiliare bucurestene. Dar in sud terenurile sunt de zece ori mai ieftine. Este acesta un motiv ca banii dezvoltatorilor imobiliari sa migreze spre sud? Da, dar nu e singurul.

    Acum Bucurestiul are doar doua mall-uri: unul in Vitan, aproape de centru, iar celalalt – Plaza Romania – la granita dintre Drumul Taberei si Militari. Dar in toamna se va deschide un al treilea, in sudul Capitalei – un sud marcat inca de imaginea lui prafuita, cu cartiere muncitoresti,  asociat invariabil cu saracia.

    Unii au ridicat din sprancene, intrebandu-se daca o investitie de o asemenea anvergura – City Mall, caci despre el este vorba, va avea o suprafata totala de 36.000 mp si va fi structurat pe trei subsoluri, parter si patru etaje, care ofera o suprafata inchiriabila de 19.000 de metri patrati – s-ar putea dovedi un proiect hazardat. Altii s-au intrebat altceva: nu cumva investitorii au intuit corect?

    Pana cand cifrele vor dovedi cine are dreptate, reprezentantii proiectului sustin ca, cel putin pana acum, City Mall le indreptateste optimismul: spatiile sunt deja inchiriate in totalitate. Analistii imobiliari cred ca City Mall ar putea fi inceputul unei noi ere imobiliare, in care zona de sud a Capitalei se va transforma in vedeta pietei.

    Atractia nordului s-a manifestat chiar incepand cu 1990: case, vile, cladiri de birouri si mai apoi chiar spatii industriale. Exista cativa factori care au influentat o astfel de dezvoltare accelerata. In primul rand, inainte de 1989 nomenclatura comunista isi avea resedintele spre nord, in zone precum Primaverii sau Dorobanti, tocmai pentru ca acolo erau mai multe spatii libere, mai multa verdeata si, nu in ultimul rand, lacurile Tei ori Herastrau. „Orasul a inceput sa se dezvolte spre nord atat din snobism si din imitare a fostei nomenclaturi, dar si datorita faptului ca nordul avea destul de multe zone libere“, explica analistul imobiliar Radu Zilisteanu, presedintele companiei de consultanta imobiliara Intermedias.

    Si pentru ca presiunea asupra cererii a fost din ce in ce mai mare, preturile terenurilor din zona de nord au inceput sa creasca imediat dupa ‘90. Companiile straine care au venit rand pe rand in Romania au urmat, si ele, tendinta, construindu-si reprezentante sau inchiriind spatii in cladirile noi ridicate in nord. In timp, diferenta dintre preturile terenurilor din nord si ale celor din sud, est ori vest a crescut. Acum, spune Zilisteanu, in nordul Bucurestiului, pretul mediu al terenurilor se invarte undeva intre 80 si 120 euro/mp, iar „media“ sudului a ajuns abia intre 10 si 25 euro/mp.

    Estul si vestul se plaseaza undeva la mijloc pe aceasta scara, terenurile costand intre 50 si 60 de euro metrul patrat.

    Pretul ar fi, deci, unul dintre motivele unei posibile „migratii“: in nord sunt putine terenuri, si acelea sunt scumpe, asa ca e firesc ca investitorii sa se indrepte spre zonele cu terenurile cele mai ieftine – iar sudul e cel mai interesant din acest punct de vedere, chiar daca il comparam cu estul respectiv vestul Bucurestiului, unde terenurile sunt de trei ori mai scumpe decat in sud. Pentru ca un imobil sa fie rentabil, mai ales unul de apartamente, trebuie ca raportul dintre pretul terenului si pretul total al investitiei sa nu fie mai mare de 1/5, explica Ionut Florescu, consultant pe segmentul de terenuri la agentia imobiliara DTZ Echinox. Adica pretul terenului sa nu depaseasca 20% din valoarea totala a investitiei. In sud, spune el, raportul este inca mai mic de 1/5, pe cand in alte zone ajunge la 1/4 sau chiar la 1/3.

    Un alt motiv pentru care agentii imobiliari cred ca investitiile imobiliare din sud sunt un pariu cu sanse mari de castig este dat de faptul ca aici preturile apartamententelor vechi sunt suficient de mari. Un apartament cu trei camere in sudul Bucurestiului, cu o suprafata de 60 de metri patrati, poate ajunge la pretul de 50.000 de euro, ceea ce inseamna 833 de euro metrul patrat. „La cat de ieftin este terenul, cineva care construieste un bloc nou aici are un profit care depaseste 50%“, crede Florescu.

    Si astfel de apartamente au inceput sa apara. Robert Teodorescu, directorul departamentului rezidential de la Regatta, spune ca deja au fost ridicate primele blocuri noi in sud, in zona Berceni. „Sunt deja finalizate trei blocuri, si stiu ca mai sunt proiecte pentru mai mult de 10 blocuri noi, pentru care deja s-a achizitionat terenul“, spune Teodorescu. Noile apartamente vor avea intre 50 si 120 de metri patrati, iar preturile de constructie se vor ridica intre 900 si 1.000 de euro metrul patrat. Adica, in functie de dimensiuni, un apartament nou va costa intre 45.000 si 120.000 de euro. Exact segmentul de care este nevoie acum in Bucuresti.

    „Cei care puteau da pe o casa peste 100.000 de euro sunt din ce in ce mai putini, pentru ca cei mai multi dintre ei si-au cam rezolvat problema locuintei. Acum vine segmentul de sub 100.000, pentru care cel mai rentabil de construit este in sud“, crede si Radu Zilisteanu.

    Dar nu dezvoltatorii imobiliari sunt primii care au privit spre sud: „pionieri“ sunt doua companii straine de retail, Metro si Selgros, care au deschis aici acum doi, respectiv trei ani, cate un centru comercial. Iar in jurul marilor magazine, toata lumea stie, se dezvolta rapid si zone rezidentiale puternice, pentru ca acestea au darul de a creste rapid valoarea zonei, in special daca exista suficiente terenuri virane in apropiere. Iar asta s-a si intamplat in sud: dupa deschiderea Metro si Selgros, preturile apartamentelor din zona, pe o raza de 1-2 km, au crescut si din acest motiv cu 10-15%.

    Este de asteptat, potrivit prognozelor, ca in sudul Bucurestiului sa se construiasca mai intai case si apartamente – si daca acum 10 ani aici se construiau case modeste, acum se anunta blocuri si vile, dar si depozite, hale si chiar facilitati industriale, pe terenuri ce se puteau cumpara acum cativa ani cu 10-15 euro pe metrul patrat.

    „Exista o zona destul de mare, de la Selgros si pana la centura Bucurestiului, unde sunt terenuri nefolosite, cum nu mai gasesti in nord. Pe aceste terenuri se vor face cartiere de case si, mai ales, cartiere de blocuri“, spune Zilisteanu.

    De asemenea, este de asteptat ca preturile terenurilor din sud sa creasca, dar nu sa se apropie de cele din nordul Bucurestiului, din cauza ca aici mai exista inca suprafete mari de teren, care pot fi platforma unei „gandiri urbanistice“ de anvergura, de exemplu a ansamblurilor de blocuri. „Pe cand in alte zone unde suprafetele sunt mici, nu te mai poti gandi la o astfel de dezvoltare“, crede Florescu de la Echinox.

    Iar pentru un ansamblu de blocuri rata de profit e mult mai mare decat in cazul constructiei unui singur bloc, pentru ca pretul utilitatilor se imparte la mai multe „piese“ ale ansamblului si nu revine doar uneia, cum se intampla de exemplu in centru. A venit vremea, cred analistii imobiliari, ca „inelul imobiliar“ care incercuieste Bucurestiul sa se inchida, in urmatorii 4-5 ani, in zona lui sudica.

    Si pe masura ce zona se va dezvolta, spun ei, vor incepe sa apara acolo si cladiri de birouri, pentru ca „terenuri de construit cladiri de birouri in centru mai sunt destul de putine“, spune Zilisteanu.

    Pe hartie mai exista, pe undeva, chiar un proiect de amploare planificat pentru zona Vacaresti – adica tot in sud – care ar trebui sa devina cel mai mare centru de agrement din Bucuresti, cu teren de golf, hipodrom, case de pariuri si strand, intins pe o suprafata de 300 de hectare. Asta i-ar mai lipsi sudului ca sa fie nord, pentru ca aeroportul s-ar construi de la sine.

  • O speranta de 45 de milioane de dolari

    Guvernul de la Bucuresti incearca sa cumpere de la coreeni o speranta. Daca accepta cele 45 de milioane de dolari, acestia vor returna statului roman pachetul de 51% din actiunile pe care le detin la Daewoo Automobile Craiova. Iar statul roman se va intoarce in punctul zero din care va trebui sa porneasca in cautarea unui investitor.

    Sa presupunem ca oferta de 45 de milioane de dolari pe care guvernul de la Bucuresti a facut-o consortiului de banci creditoare care detin in prezent 51% din actiuni la Daewoo Automobile Craiova va fi acceptata. Coreenii au timp sa reflecteze asupra ofertei inca o saptamana, dupa care, probabil, vor spune „da“. Guvernul roman va cumpara asadar actiunile, dar nu poate cumpara si linistea celor 3.620 de angajati ai companiei craiovene.

    Oferta initiala a autoritatilor romane, care detin restul de 49% actiuni la uzina din Craiova, a fost de 35 de milioane de dolari, in conditiile in care valoarea totala de lichidare a Daewoo Automobile Romania a fost estimata de compania de consultanta KPMG la 70 de milioane de dolari.

    Primul hop e ca autoritatile romane si partea coreeana sa ajunga la o intelegere, altfel uzina va trebui sa-si inchida portile si sa trimita muncitorii acasa. Al doilea hop ar fi ca aceleasi autoritati romane sa rezolve problema licentei de productie pentru gama de autoturisme Daewoo produse la Craiova (incheiata intre Daewoo Automobile Romania si General Motors – Daewoo Auto and Technology), care expira in octombrie. O data cu aceasta expira, fireste, si posibilitatea uzinei craiovene de a mai achizitiona piese si subansamble de la fosta companie-mama.

    Ar fi putut sa nu fie asa. In 2001, producatorul coreean de automobile Daewoo Motor a intrat in colaps financiar. La un an dupa aceea, o mare parte din companie, adica tot ceea ce a fost considerat interesant, a fost achizitionat de catre americanii de la General Motors (GM) – mai putin uzinele producatoare din Romania si Egipt. In locul Romaniei, GM a preferat uzina similara din Polonia, unde GM-Daewoo a continuat productia cu a doua generatie de Matiz si modele derivate din Cielo (Chevrolet Lanos) sau Nubira (Chevrolet Nubira). Recent, americanii de la General Motors au inlocuit modelul Lanos cu un autoturism de aceeasi categorie – clasa compacta – derivat din Opel Astra, Chevrolet Lacetti. Producatorul german Opel este, de asemenea, o divizie a General Motors. Pentru guvernul de la Bucuresti, rascumpararea pachetului detinut de coreeni este o necesitate. E putin probabil ca vreo companie producatoare de automobile va bate la usa lichidatorilor pentru a cumpara pachetul de 51%, dupa care la cea a autoritatilor romane pentru a recupera restul de 49%.

    Desi au refuzat oferta de 35 de milioane de dolari a statului roman, lichidatorii Daewoo Motor Coreea, un consortiu de banci creditoare, o vor accepta probabil, pe cea de-a doua, de 45 de milioane – deoarece pe banci nu le intereseaza productia de la Craiova, ci lichidarea companiei. Daca nu ar fi obtinut nici o oferta din partea romana, uzina ar fi fost pur si simplu inchisa si vanduta pe bucati de catre lichidator, deoarece singurul scop al consortiului de banci creditoare e legat de recuperarea datoriilor – de aceea nici nu a incercat o prelungire a licentei de productie pentru Daewoo Automobile Craiova. Guvernul roman, in schimb, nu poate sa nu fie interesat de soarta a 3.600 de muncitori plus de cea a celor aproximativ 80 de alte firme care aprovizioneaza uzina craioveana. „Parerea mea este ca nu trebuie sa ne trezim cu un partener la Daewoo care sa foloseasca spatiile pentru depozitare sau alte activitati“, spune Codrut Seres, ministrul economiei si comertului.

    Iar uzina craioveana nu o duce rau in ceea ce priveste productia si vanzarile. Pe piata interna, Daewoo este numarul doi si detine o cota de 11,8% din vanzarile de autoturisme ale primului semestru, cu 12.873 de unitati comercializate. Cifrele arata, totusi, o scadere de 8,6% fata de primele sase luni ale lui 2004. Concurenta reprezentata de Dacia Logan, care are un raport calitate/pret mai bun decat rivalul Cielo incepe sa isi spuna cuvantul asupra vanzarilor uzinei. De asemenea, peste modelul Matiz, care ar putea concura la pret cu Logan – dar nu si la confort – incep sa se astearna anii si uzura morala. O modernizare a productiei se impune, chiar daca sunt voci, cum ar fi cea a lui Costin Micu, director de vanzari la compania Radacini, cel mai mare dealer Daewoo din tara, care sustin ca actuala gama de produse ar mai fi competitiva inca aproximativ doi ani.

    In aceasta privinta, Marius Carp, directorul Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile, pare sa aiba o alta abordare. „Daewoo poate supravietui atat timp cat exista cerere din partea clientilor romani pentru produsele pe care le fabrica“, a declarat el pentru BUSINESS Magazin. „Dar este greu de previzionat daca cererea va fi stabila, va creste sau, dimpotriva, va scadea.“ Probabil ca asa ar gandi si eventualii producatori auto interesati de a cumpara uzina craioveana.

    Care ar fi soarta acesteia? Potrivit unor surse din piata auto, exista deja doua discutii pentru preluare, purtate cu General Motors si Ford. Cele doua companii asteapta insa finalizarea negocierilor de rascumparare intre guvern si coreeni, pentru ca apoi sa faca o oferta pentru intregul pachet de actiuni.

    Avantajat ar fi General Motors. Productia de la Craiova se realizeaza pe platforme tehnice ale unor foste modele Opel. Americanii ar putea realiza cu un efort de retehnologizare mai mic produse similare celor din Polonia, dar cu costuri mai mici. Situatia de acum este cu totul alta decat in 2002, cand General Motors a renuntat la Romania in favoarea Poloniei. Intre timp, Romania a devenit ceea ce era Polonia atunci – o tara in curs de aderare la UE, statut care confera un climat de incredere si stabilitate pentru investitii. In acelasi timp, forta de munca, pregatita deja de coreeni, nu este inca atat de scumpa precum a devenit cea din Polonia. Intre timp, Romania a devenit, dupa Polonia, Cehia si Ungaria, al patrulea pol de investitii pentru industria de piese si componente auto, avantaj in plus pentru oricare dintre producatori.

    Dar General Motors ar putea, la randul ei, sa intinda coarda. Mai intai, poate presa asupra autoritatilor de la Bucuresti cu acordarea sau neacordarea licentei, pentru ca uzina de la Craiova sa poata produce si dupa octombrie actuala gama de automobile.

    Acum doi ani au mai existat unele zvonuri, lansate chiar din cercurile autoritatilor de la Bucuresti, privind interesul Toyota pentru uzina de la Craiova. Ministrul Autoritatii pentru Privatizare de la acea data, Ovidiu Musetescu, spune ca a avut chiar unele discutii in Japonia pe aceasta tema, discutii care insa nu s-au concretizat. Au existat unele informatii ca si Renault ar fi fost interesat de uzina de la Craiova, care au fost insa infirmate de conducerea companiei franceze.

    Acum in ecuatie exista si Ford. Daca cel de-al treilea producator mondial este intr-adevar interesat de Craiova, aceasta ar aduce o gura de oxigen in discutiile cu General Motors – Daewoo Auto and Technologies: autoritatile romane nu ar trebui sa joace chiar dupa cum le canta General Motors. Spre deosebire de GM, care are o uzina Opel in Ungaria si una Chevrolet (fosta Daewoo) in Polonia, Ford nu detine capacitati de productie in Europa Centrala, ci o uzina in Rusia, dar care nu exporta in Europa. Producatorul ar putea fi interesat de un „cap de pod“ in Romania – dar, desigur, cumpararea uzinei de la Craiova ar impune investitii ulterioare in retehnologizare mult mai mari decat cele pe care General Motors ar trebui sa le faca.

    Cea mai ieftina si convenabila varianta pentru Romania ramane tot GM. Liniile de productie pot fi adaptate cu costuri mai mici la productia unor noi modele Daewoo, iar GM ar putea sa fabrice componente si pentru modelele Chevrolet, care au la baza aceeasi platforma tehnica cu modelele Daewoo. Ba mai mult, unele componente pentru Opel ar putea fi produse in Romania cu costuri mai mici decat in Europa de Vest, unde americanii se confrunta cu nemultumiri ale salariatilor.

    Nu se stie inca daca, in cazul unei preluari GM, productia de autoturisme va consta, in prima etapa cel putin, din actualele modele si va fi comercializata sub numele Daewoo. Sau daca se vor produce imediat dupa posibila preluare modele noi, sub marca Chevrolet, la fel cum sunt si modelele produse in Polonia si importate in Romania.

    Cert este ca o decizie trebuie luata, pentru ca cele 45 de milioane de dolari in schimbul rascumpararii pachetului de 51% din actiunile Daewoo Automobile Romania nu rezolva de fapt nimic. Din octombrie, licenta de productie, detinuta de General Motors prin intermediul subsidiarei sale General Motors – Daewoo Auto and Technologies din Coreea expira oricum. Si chiar daca s-ar obtine o prelungire, problema ar ramane tot nerezolvata.