BusinessMagazin

Category: Special

  • Ziua independentei

    Dupa ce Muntenegrul si-a proclamat independenta, din fosta Federatie Iugoslava n-a mai ramas de iesit decat Kosovo. Sau albanezii din Kosovo. Belgradul inca mai spera ca declararea oficiala a independentei acestei provincii poate fi evitata. Se insala.

     

    La sfarsitul lunii trecute, guvernul de la Tirana a lansat o licitatie internationala pentru constructia unei autostrazi de 30 de kilometri spre Kosovo, mai exact intre localitatea Kalimas, la 200 km nord de Tirana, si punctul de frontiera Morine. Contractul, in valoare de peste 57 de milioane de euro, va avea finantare asigurata de la BERD si BEI, iar drumul ar urma sa fie gata in 2008. De fapt, e vorba de ultimul tronson din ruta Durres-Morine, considerata esentiala pentru accesul turistilor din diaspora albaneza care se intorc din Kosovo, Macedonia, Italia sau de aiurea ca sa-si regaseasca radacinile. Mai mult decat pentru turism insa, importanta economica a noului drum e indiscutabila, iar semnificatia politica a licitatiei este limpede. „Luati-va masini, pe autostrada n-aveti voie cu magarii“, ii ironizeaza pe albanezi un grec, venit sa comenteze stirea pe blogul kosovareport.blogspot.com. Albanezul Heku ii raspunde: „Noi nu mai mergem pe magari de cand America a ridicat tara voastra prapadita dupa razboi. Acum conducem Mercedesuri si BMW-uri care nici macar nu se gasesc in Grecia“. La care grecul ii raspunde: „Asa e, Heku, e tare greu sa gasesti la noi un BMW din 1920. Dar tie poate-ti cumpara unchiul tau care vinde droguri afara, vreun Model T din 1903“.

     

    Ironiile interbalcanice de mai sus au o explicatie indirecta, daca se poate spune asa. Jumatate din ea a exprimat-o acelasi grec cu delicata formula „tu stii ca grecii ii sustin 100% pe sarbi si ca noi impreuna cu ei abia asteptam sa va dam un sut in fund“. Cealalta jumatate a spus-o Heku, amintind ca ministrul de externe elen a declarat recent ca albanezii devin o adevarata forta in Balcani si ca e timpul ca ei sa fie luati in serios, avand in vedere ca, dupa ce Kosovo isi va declara independeta, etnicii albanezi vor controla trei state – Albania, Kosovo si Macedonia. „Iar cand se vor trezi si albanezii din Grecia, ia ghiciti cine o sa puna mana pe Grecia?“ scrie Heku.

     

    Mica discutie, cu libertatea ei altfel imposibila pentru un articol de ziar, rezuma repede temele discutiei din jurul chestiunii kosovare. In primul rand, ca una din cele mai sarace zone din Europa, Kosovo n-are cum sa se sustina economic decat cu ajutor din afara, adica de la fratii albanezi si din Occident. In ciuda celor aproape un miliard de euro investiti de UE in proiecte de reconstructie, economia regiunii a ramas primitiva, impiedicata de razboi si sustinuta mai curand de diverse forme de contrabanda si comert mafiot decat de servicii sau minerit, despre care analistii sustin ca vor fi viitorul kosovarilor. La o populatie activa de un milion de oameni, rata somajului se apropiase anul trecut de 60%, iar Banca Mondiala calculase ca mai mult de jumatate din locuitori traiesc sub pragul saraciei. Totusi, tocmai subdezvoltarea provinciei ajunge acum un argument pentru independenta. Seful misiunii ONU in Kosovo, Soeren Jessen-Petersen, sustinea recent ca provincia „are o situatie macroeconomica destul de stabila“ si ca independenta ii va permite sa aiba acces la imprumuturi externe si la investitii straine care acum ii sunt refuzate. FMI estimeaza pentru 2006 o crestere economica de 2,3% pentru Kosovo, in timp ce guvernul local e convins ca independenta va impinge cresterea chiar spre 6%.

     

    In al doilea rand, atomizarea in continuare a constructiei de stat in Balcani, dupa proaspata separare a Muntenegrului de Serbia, agita iarasi cazanul balcanic, unde niciodata o incheiere juridica nu pune capat unui conflict, ci desteapta altele prin imprejurimi: in martie, Grecia si Macedonia s-au nelinistit foarte de o presupusa declaratie a ministrului albanez de externe Besnik Mustafaj, dupa care independenta in Kosovo, zona cu peste 90% populatie albaneza, ar face ca tara lui sa nu mai poata garanta principiul inviolabilitatii frontierelor (ceea ce, in limbaj diplomatic, inseamna exact ceea ce spusese pe sleau bloggerul Heku). Iar in al treilea rand, o secesiune a unei provincii oarecare dintr-o tara europeana deschide calea unui sir imprevizibil de acte similare, de la Srpska sarbeasca din Bosnia pana la Transnistria sau Abhazia.

     

    De unde insa certitudinea unei independente iminente a provinciei secesioniste? Gheata s-a spart oficial in septembrie anul trecut, cand ministrul britanic pentru afaceri europene, Douglas Alexander, aflat in prima lui vizita la Pristina, a spus ca nu exclude independenta ca una dintre optiunile posibile pentru Kosovo. Ulterior, fostul negociator american pentru fosta Iugoslavie, Richard Holbrooke, a declarat in Congresul SUA ca nu poate sa-si imagineze alt statut final pentru Kosovo decat independenta, pentru ca in martie curent, Jack Straw, ministrul britanic de externe (pe atunci) sa proclame ca drumul spre independenta este „aproape inevitabil“. Pentru moment, adica la negocierile de la Viena intre Belgrad si Pristina, ajunse la a treia runda din februarie incoace, toate variantele par sa fie inca deschise. Albanezii isi sustin in continuare dreptul la autodeterminare, completa si cat mai curand, in timp ce Serbia insista ca provincia trebuie sa ramana in cadrul statului sarb, in schimbul unei autonomii mai largi, si ii indeamna pe separatisti sa mai astepte inca 20 de ani inainte de a cere independenta, pe motiv ca acum nu au ce face cu ea.

     

    De pe margine, politologul Shlomo Avineri noteaza subtil in Jerusalem Post ca albanezii „au dreptul la un stat al lor, la fel ca si palestinienii“, numai ca trebuie procedat cu maxima diplomatie fata de Serbia, o tara ranita, care are nevoie acum de „empatie si intelegere“ dupa infrangerile si pierderile din ultimul deceniu. In speta, ar fi nevoie de o politica europeana „generoasa“, de natura sa netezeasca drumul Serbiei spre o relativ rapida integrare in UE si sa-i sustina „tranzitia spre democratie“.

     

    Sugestia lui Avineri merita pomenita aici ca un soi de demonstratie prin reducere la absurd ca situatia e imposibil de rezolvat in asa fel incat toata lumea sa fie multumita. In mod evident, nimeni la Bruxelles nu se poate incumeta acum sa promita integrarea, si inca iute, a Serbiei, si aceasta nu numai din cauza crizei de crestere prea rapida a Uniunii. Dupa ce in ultimii ani, ca sa-i potoleasca pe secesionistii din Muntenegru, liderii europeni au tot insistat cu fagaduiala ca federatia lor cu Serbia s-ar integra mai repede in UE decat doua state separate, acum ar fi cam nefiresc sa incerce sa-i ademeneasca pe sarbi cu argumentul ca sigur se integreaza peste rand daca lasa din mana Kosovo.

     

    In plus, chiar luna trecuta, oficialii UE au declansat criza politica la Belgrad, anuntand ca suspenda negocierile privind Tratatul de asociere, din cauza ca generalul Radko Mladici n-a fost arestat si predat Tribunalului de la Haga. Iar suspendarea negocierilor i-a incurajat, la randul ei, pe muntenegreni sa-si anunte independenta, cu gandul ca de data asta vor avea sansa sa adere la UE mai repede tocmai daca se prezinta fara sarbi. Asa se explica de ce acum, spre deosebire de SUA si Marea Britanie, care sustin pentru Kosovo independenta (conditionata, e drept, de indeplinirea anumitor standarde legate de protectia minoritatii sarbe, dar totusi independenta), Bruxelles-ul se fereste sa prezica sau sa recomande ceva, vehiculand doar formulari vagi despre un Kosovo „stabil, tolerant, multietnic si democratic“.

     

    De nehotararea UE profita acum Rusia, una dintre cele sase mari puteri reprezentate in Grupul de contact pentru Kosovo, care se opune energic independentei pentru provincia in cauza, dar nu doar din solidaritate slava cu fratii sarbi. Presedintele Vladimir Putin a propus ca toate conflictele interetnice mai mult sau mai putin inghetate sa fie rezolvate dupa aceleasi principii, aplicabile atat in Kosovo, cat si, de pilda, in regiunile separatiste georgiene (si proruse) Abhazia si Osetia de Sud. Folosul Moscovei ar fi limpede: chiar daca nu se va intampla ceea ce sustin politicienii de la Tbilisi, adica o secesiune a celor doua regiuni urmata de integrarea lor in Federatia Rusa, posibilitatea unor astfel de crize, soldate cu recunoasterea chiar unilaterala de catre Moscova a eventualului nou statulet (la fel cum Ankara este singura care recunoaste Republica Ciprului de Nord) ar urma sa mai tempereze din elanul portocaliu sau doar antirusesc al unor tari ca Georgia, Ucraina (aici e vorba de Crimeea) sau Azerbaidjan (cu eternul sau Karabah). Deloc in ultimul rand, acordarea independentei pentru Kosovo ar servi Rusiei si in conflictul din Transnistria. Blocada vamala impusa in martie de Kiev impotriva Tiraspolului, cu scopul de a-i sili pe separatisti sa-si vada lungul nasului si sa respecte autoritatea Chisinaului (toate marfurile care trec granita dinspre Transnistria in Ucraina trebuie sa fie dirijate numai prin punctele de tranzit moldovenesti, orice bun fara stampila vamala a Chisinaului urmand sa fie retinut la granita), i-a inversunat pe oamenii lui Smirnov. Presedintele Voronin a exclus ideea ca secesiunea Kosovo sa fie un precedent pentru o eventuala separare a regiunii transnistrene, numai ca Evgheni Sevicuk, seful parlamentului tiraspolean, a anuntat clar ca „republica“ sa va organiza un referendum pentru independenta in cazul in care comunitatea internationala ar recunoaste Kosovo ca stat.

     

    Sevciuk e de parere ca zarurile au fost deja aruncate in privinta fostei RSS Moldovenesti, in sensul ca „mai devreme sau mai tarziu“ Moldova se va uni cu Romania, ceea ce inseamna ca rusofonii din zona ar trebui sa se separe elegant de o asemenea uniune. Pana acum, pozitia Moscovei s-a dovedit pentru negocierile legate de Kosovo o problema inca mai greu de depasit decat pretentiile sarbesti. Logica ruseasca este urmatoarea: ONU accepta in teorie doua principii care in practica se bat cap in cap, adica inviolabilitatea frontierelor de stat si dreptul la autodeterminare, asa incat ar trebui sa se hotarasca odata pentru totdeauna conform caruia din ele va rezolva de aici inainte toate conflictele interetnice existente; daca nu, adica daca va decide ceva pentru Kosovo si altceva pentru Abhazia, atunci inseamna ca opereaza cu standarde duble. Cum era de asteptat, un asemenea punct de vedere n-are cum sa fie acceptat de restul marilor puteri. Luna trecuta, Frank Wisner Jr., reprezentantul special al Washingtonului in Comisia ONU pentru negocierile legate de Kosovo, a insistat ca n-are cum sa existe o solutie universala de aplicat in toate cazurile. Wisner a explicat ca situatia din Kosovo este unica, fiindca e vorba de un conflict incheiat printr-o rezolutie ONU si de o provincie plasata sub administratie internationala – deosebiri foarte clare fata de oricare din conflictele inghetate din bazinul Marii Negre.

     

    La polul opus fata de Moscova s-a situat pana acum Bucurestiul, ale carui interese merg, dimpotriva, nu spre secesiunea viitoare a altor regiuni din Europa, ci spre conservarea actualei harti a continentului. Cum a spus presedintele Traian Basescu, „este esential neumblatul cu creionul pe harta statelor“. E vorba, mai intai, de aceeasi Transnistrie, dar si de tinutul secuiesc, unde Uniunea Civica Maghiara a profitat de ocazie ca sa pretinda ca insusi Traian Basescu le-a oferit pe tava maghiarilor din Harghita si Covasna o solutie de autonomie prin propunerile lui referitoare la situatia din Kosovo. UCM a interpretat astfel declaratiile lui Basescu facute in cursul vizitei in Franta in noiembrie trecut, conform carora ar trebui modificate nu granitele, ci statutul provinciei Kosovo, in sensul unei autonomii totale, cu tot cu autoguvernare, educatie in limba materna si tot ce ar mai cere si maghiarii nostri.

     

    Presedintia a replicat ca in Romania n-a fost si nu e vorba de vreo situatie de razboi, unde o minoritate sa-si revendice drepturile cu arma in mana, asa ca orice analogie cu Kosovo e exclusa. Basescu si ministrul Ungureanu aveau sa explice mai apoi, cu mai multe ocazii, ca solutia romaneasca de compromis pentru Kosovo are in vedere o autonomie fara recunoasterea ca stat a provinciei, cu reprezentarea kosovarilor in institutiile internationale de catre un inalt comisar ONU si cu o prezenta militara internationala solida in zona. „Si albanezii, si sarbii trebuie sa inteleaga ca Europa nu este un continent al solutiilor extreme“, spunea Basescu in decembrie trecut, explicand ca independenta provinciei n-ar face decat sa alimenteze extremismul sarbesc.

     

    Cum insa planul romanesc n-a fost inca prezentat oficial la negocieri, loc de speculatii mai ramane totusi destul. Saptamanile trecute, de pilda, cotidianul belgradean Politika a ironizat subtilitatile diplomatiei romanesti, pretinzand ca principiul neumblatului cu creionul pe harta nu s-ar referi de fapt la granita de stat a Serbiei, ci doar la neschimbarea frontierei interne intre Serbia si Kosovo. E adevarat insa ca astfel de comentarii se explica prin exasperarea Belgradului fata de numarul crescand de state care isi dau cu parerea despre Kosovo in fel si chip si isi ofera serviciile de mediere, in functie de propriile lor interese – de la Bulgaria, adepta a conservarii actualului statu quo, si pana la Slovenia sau Elvetia, promotoare ale independentei kosovarilor.

     

    Fiindca pentru sarbi, ca si pentru albanezi, desi din motive complet opuse, independenta regiunii Kosovo nu mai e decat o chestiune de timp – cateva luni, cel mult pana la sfarsitul anului. Belgradul incearca sa infrunte ideea ca procesul dureros de sfasiere a fostei Iugoslavii (de fapt, asa cum spun bloggerii albanezi, al „Serboslaviei“, adica a federatiei dominate de sarbi) e departe de a se fi incheiat si ca dupa Muntenegru urmeaza inevitabil Kosovo, pentru ca asa vrea Occidentul; negociatorii sarbi au acuzat deja de mai multe ori ca discutiile cu albanezii sub egida ONU si vehicularea mai multor variante de rezolvare a situatiei din Kosovo nu-s decat un circ regizat de SUA si de Marea Britanie, menit sa dea o aparenta democratica unui scenariu deja decis de mult.

     

    De partea cealalta, albanezii simt ca le sufla vantul in panze, ca au adica sustinerea majoritatii marilor puteri pentru cauza lor, si tind chiar sa-si faca iluzii de marire. Desi acelasi Frank Wisner zicea ca separatistii nu vor de fapt o Albanie mare, cu stirbirea frontierelor din vecini, ci doar „sa se reuneasca intr-o Europa mare“, excitatia independentei pentru Kosovo da de inteles ca tulburarile din cazanul balcanic nu se vor incheia odata cu un nou statut oficial al provinciei. Reporterii Financial Times sositi la Pristina au remarcat tineretea populatiei de aici – circa 70% sub 30 de ani – conchizand ca aceasta poate sa fie premisa unei bombe demografice cu ceas.

     

    In traducere pe intelesul tuturor, formularea celor de la FT inseamna ca „in urmatorii 50 de ani, voi, sarbii, veti fi doar 3 milioane de oameni, pe cand albanezii isi vor tripla numarul si vor ajunge la 8 milioane“: asa pretinde Dardanicus, un alt blogger albanez, care in deliru-i pe teme rasiale nu se fereste sa-i eticheteze pe sarbi drept „tigani dati afara din Rusia“, inferiori gloriosilor shqipetari, urmasi ai ilirilor. Iarasi ciocnirea civilizatiilor? Poate si asta. Dardanicus are grija sa coboare insa rapid pe pamant, repetand zvonul (altminteri vehiculat destul de insistent chiar la Belgrad) despre anumite intalniri de taina ale presedintelui sarb Tadici si ale premierului Kostunita cu oficiali europeni si americani, unde ar fi negociat deja independenta kosovarilor. Un targ intre pragmatici care incearca sa smulga cat pot de pe urma pretextului Kosovo? Poate si asta. In Balcani, ca intotdeauna, nu se stie niciodata.

  • Ai cui sunteti?

    Juridic vorbind, Kosovo este o provincie aflata sub administrare ONU – din 1999 pana in mai 2006, provincie a federatiei Serbia-Muntenegru; dupa secesiunea Muntenegrului, provincie sarbeasca. Negocierile multilaterale, mediate de ONU, pentru determinarea viitorului statut al regiunii sunt in plina desfasurare, cei mai multi observatori apreciind ca in urmatoarele luni, cel mai tarziu pana la sfarsitul anului, discutia se va incheia cu declararea independentei.

     

    SEC.VIII Populatia slava si cea albaneza au coexistat in Kosovo inca de atunci. Totusi, regiunea a fost centrul imperiului sarbesc pana la jumatatea secolului al XIV-lea, ceea ce explica de ce sarbii considera Kosovo drept locul de nastere a poporului lor.

     

    1389 Infrangerea sarbilor in batalia de la Kosovo deschide perioada dominatiei otomane in zona.

     

    1913 Serbia a recastigat controlul asupra provinciei, urmand ca Federatia Iugoslava sa includa Kosovo in componenta sa. Constitutia din 1974 defineste Kosovo drept provincie autonoma.

     

    1989 Venirea la putere a lui Slobodan Milosevici la Belgrad taie elanul sustinatorilor albanezi ai secesiunii provinciei, desi liderii etnici albanezi declara unilateral independenta acesteia. De-a lungul deceniului se consolideaza miscarea de gherila albaneza, Armata de Eliberare a Kosovei, ale carei atacuri impotriva unor tinte sarbesti atrage represalii din partea armatei iugoslave.

     

    1999 Bombardamente NATO in Serbia si Kosovo, menite sa puna capat politicii de purificare etnica de care occidentalii l-au acuzat pe Milosevici. Sute de mii de refugiati, majoritatea albanezi, pleaca spre Albania, Macedonia si Muntenegru. Forta speciala a ONU preia administrarea regiunii Kosovo. Marca germana devine moneda oficiala a provinciei (inlocuita din 2002 cu euro).

     

    2000-2002 Au loc alegeri locale si legislative, castigate de Liga Democratica din Kosovo, condusa de albanezul Ibrahim Rugova. Acesta devine in 2002 presedinte, ales de parlamentul multietnic de la Pristina.

     

    2003 Autoritatile de la Belgrad si kosovarii albanezi incep la Viena primele discutii directe de la incheierea razboiului din Balcani. Dialogul va fi reluat in 2005 si continua, cu pauze de cateva luni, inclusiv in prezent.

     

    2004 Noile ciocniri intre albanezi si sarbi, din martie, fac zeci de morti si sute de raniti, in principal din randul sarbilor. Comunitatea albaneza si-a manifestat astfel nerabdarea fata de faptul ca reglementarea viitorului statut al provinciei, respectiv independenta, intarzie.

     

    2005 ONU anunta negocieri referitoare la statutul final al provinciei. Belgradul propune ca guvernul din Kosovo sa exercite intreaga putere executiva, dar suveranitatea asupra provinciei sa apartina in continuare Serbiei.

     

    2006 Dupa decesul lui Ibrahim Rugova, in ianuarie, parlamentul din Pristina il alege presedinte pe Fatmir Sejdiu, liderul Ligii Democratice din Kosovo si unicul candidat. Dupa referendumul din mai care a decis independenta Muntenegrului, lucrurile incep sa se precipite si in Kosovo. Patru municipalitati din nordul provinciei, locuite majoritar de sarbi, ameninta cu secesiunea in cazul declararii independentei in Kosovo.

  • Investiti aici

    Besim Beqaj, coordonatorul Pactului de Stabilitate pentru Kosovo, facea in toamna lui 2004 o prezentare pentru potentialii investitori americani, notand ca avantaje importante pentru capitalul strain urmatoarele:  

    • pozitia strategica in Balcanii de Vest
    • prezenta fortelor  internationale de mentinere a pacii si implicarea internationala in administrarea provinciei
    • resursele naturale (carbune, plumb, zinc, crom, argint, fier)
    • o diaspora importanta in SUA, in UE si in Turcia, pe al carei capital va conta cu precadere orice viitoare administratie atunci cand va dori sa atraga investitii straine.

     

    KOSOVO

    Populatie

    2,2 mil.

    Suprafata

    10.887 kmp

    PIB (2003)

    1,8 mld. euro

    PIB/cap locuitor

    900 euro

    Crestere PIB

    4,5%

    Rata inflatiei

    5%

    Somaj

    50%

     

  • Vedere de la peluza

    Ce s-a intamplat cu oamenii astia? Dupa luni de zile in care nimeni n-a vorbit decat de beneficiile Cupei Mondiale pentru economia Germaniei, acum parca si-au pierdut suflul, preferand sa vorbeasca, in loc de bani, despre castiguri de imagine, de subtilitati culturale sau pur si simplu despre fotbal.

     

    Eu nu lucrez in departamentul de previziuni, asa ca ma rezum la lucrurile pe care le pot influenta de acolo de unde ma aflu, a zis cancelarul german Angela Merkel, solicitata sa comenteze ceva despre impactul Cupei Mondiale asupra economiei germane. „Ma bucur ca o sa avem o multime de oaspeti care vor cheltui si se vor simti bine in Germania, dar noi trebuie sa ne concentram pe reformele aducatoare de crestere economica pe termen lung. Acestea sunt lucrurile pe care le pot influenta eu. In rest, sigur ca ma bucur de fiecare zecime de procent in plus la cresterea economica adus de Campionatul Mondial“, a continuat Merkel.

    Severitate? Modestie? Probabil nici una, nici alta, ci doar un refuz autentic nemtesc de a se imbata cu apa rece. Camera de Comert germana a prezis ca numai sumele cheltuite de sutele de mii de suporteri care vor veni in tara sa vada turneul final al Campionatului vor determina o crestere a PIB cu 0,3% sau chiar mai mult pentru 2006, ducand la 2% cresterea asteptata in acest an. Si ca vor fi create, gratie Cupei Mondiale, 60.000 de locuri de munca, lucru important intr-o tara cu o rata a somajului rezistent in jurul plafonului de 10%. Ministrul economiei, Michael Glos, a declarat la randu-i ca se asteapta ca gazduirea marii sarbatori fotbalistice sa aduca o injectie de 3 miliarde de euro economiei germane in urmatorii trei ani, in special in turism, transporturi si comunicatii. Totusi, nu toata lumea e la fel de optimista. Ultimul raport al Institutului German pentru Cercetare Economica, de pilda, avertizeaza ca nu trebuie asteptat „un efect macroeconomic spectaculos“ al evenimentului. „Este foarte indoielnic ca turneul final al Campionatului va crea o asemenea dispozitie pozitiva in tara de natura sa se rasfranga asupra obiceiurilor de consum ale germanilor“, sustine raportul.

     

    Camere goale

    Expertii institutului sunt de parere ca, in cel mai bun caz, economia germana se poate astepta la un plus de 0,25% de pe urma Cupei Mondiale, si chiar daca acel milion estimat de turisti straini vor veni sa cheltuiasca acei 1,8 miliarde de euro estimati, ar trebui avut in vedere ca multi alti turisti straini vor ocoli Germania pe perioada Campionatului tocmai ca sa evite imbulzeala. Aceasta logica a fost deja confirmata de hotelierii nemti, care se tem in continuare sa nu ramana cu camerele goale. „Intotdeauna cu astfel de ocazii se intampla ca turistii obisnuiti sa prefere alte destinatii. Deja un numar de congrese si conferinte care au loc in mod normal la sfarsitul lui iunie au fost amanate sau anulate“, spune Stefanie Heckel, o purtatoare de cuvant a asociatiei hotelierilor germani. In plus, chiar FIFA le-a facut greutati nemtilor, calculand aiurea numarul de camere pe care le-a cerut spre a le vinde prin serviciul ei propriu de rezervari: din 45.000 de camere de hotel oferite FIFA, 16.000 au ramas neinchiriate. Potrivit Die Welt, de pilda, hotelul Estrel din Berlin a rezervat 1.125 de camere pentru FIFA, care a reusit sa gaseasca insa clienti doar pentru 40% dintre ele, rezultatul fiind ca pentru luna iunie, hotelul a ramas cu jumatate din camere goale.

     

    Desigur, in alte zone ale economiei, efectele pozitive sunt deja vizibile. Fabricantul de televizoare Loewe a anuntat ca vanzarile i-au crescut cu 38% in primul trimestru, mai ales datorita vanzarilor de aparate cu ecran plat, iar Philips se asteapta ca vanzarile de televizoare cu ecran plat sa se dubleze. adidas, unul din sponsorii oficiali ai competitiei, conteaza pe vanzari de 1,2 miliarde de euro, iar aceeasi Stefanie Heckel sustine ca totusi sunt sperante de castig frumos cel putin pentru o parte din hotelieri, in primul rand pentru cei cu preturi mici, unde turistii nu vin sa rezerve camere cu multe luni inainte, ci apar pe parcurs, uneori abia atunci cand constata ca echipa nationala pe care o sustin reuseste sa inainteze intr-o faza superioara a competitiei.

     

    Nu exagerati

    La un alt nivel insa, analistii apreciaza ca avantajele de pe urma Cupei Mondiale nu pot fi altfel decat superficiale, din cauza contextului de cerc vicios al economiei europene: scumpirea petrolului alimenteaza inflatia, care in mai a trecut de 2% pentru a 16-a luna consecutiv in zona euro, silind Banca Centrala Europeana sa ridice iarasi dobanda, cu efecte negative implicite asupra puterii de cumparare in statele cu moneda unica. Asa se face ca actiunile companiilor care au urcat luna trecuta gratie Cupei Mondiale au ajuns acum sa scada pe pietele europene in ajunul inceperii competitiei. Nu e pentru prima data. Actiunile adidas, de exemplu, au picat cu 4,6% in timpul turneului final din Asia, din 2002, si cu 12% patru ani mai devreme. „Cine se apuca in septembrie sa cumpere televizoare cu ecran plat si ghete de fotbal? Efectul pozitiv al Cupei pentru companiile implicate se epuizeaza inca dinainte de primul meci“, explica Richard Batty, director de strategie la Standard Life Investments din Edinburgh.

     

    Si intr-adevar, dupa 9 mai, cand adidas a raportat o crestere de 37% a profitului pe primul trimestru, actiunile companiei au pierdut 10% pana la inceputul lui iunie, iar Puma, celalalt fabricant german de echipamente sportive, cu sediul la Herzogenaurach, a scazut cu 12%. adidas este furnizorul de echipamente pentru nationalele Germaniei si Frantei, iar Puma ii imbraca pe fotbalistii selectionatei italiene.

     

    Posirca lor

    Aceasta abordare seaca a pietelor financiare, greu de priceput pentru suporterul sau telespectatorul care se insufleteste abia dupa fluierul de inceput al turneului final, explica si scepticismul economistilor sau (in cazul Angelei Merkel) al politicienilor inclinati sa priveasca pe termen mai lung raportul intre banii adusi de gazduirea Cupei pe teritoriul german si sansele de redresare durabila a economiei. Partea mai rea e ca pana si neamtul de rand, despre care teoria economica spune ca entuziasmul patriotic si sportiv il va face sa cheltuiasca mai mult si sa munceasca mai bine, a inceput deja sa fie nemultumit. „O tara ca asta sa fie fortata sa bea laturi“, a fost titlul dat de un ziar nemtesc articolului care anunta ca berea oficiala a actualului turneu final nu va fi autohtona, ci americana, si inca una slaba si proasta, dupa gustul teutonic – Budweiser, produsa de Anheuser-Busch. Supararea n-avea, fireste, doar motivatie patriotica; intrarea americanilor de la Anheuser-Busch, care au platit 40 de milioane de dolari (31 de milioane de euro) ca sa se afle in randul celor 15 sponsori oficiali ai Cupei, insemna ca berea lor sa ia locul traditionalului Bitburger, adica al unei marci care a fost de ani de zile partenerul oficial al Asociatiei Germane de Fotbal. In plus, Bitburger si Budweiser au avut o disputa in justitie in legatura cu dreptul de folosinta a numelui bauturii, pe motiv ca particulele „Bud“ si „Bit“, frecvente in reclame, seamana prea tare intre ele; in 2001, Curtea Suprema a Germaniei a decis ca Anheuser-Busch nu poate folosi forma prescurtata a marcii, „Bud“, in Germania. In 2004, americanii si nemtii au cazut la pace, convenind ca primii sa poata folosi denumirea „Bud“ in reclame pe durata Cupei Mondiale si sa detina drepturi exclusive de marketing pentru aceasta ocazie; in schimb, Bitburger a capatat dreptul de a-si vinde produsele la Cupa Mondiala, dar fara a-si lega numele de marca FIFA.

     

    Sacul de bani al FIFA

    Incidentul n-a ramas fara ecou in randurile organizatorilor germani ai competitiei. Franz Beckenbauer, seful comitetului de organizare german, a cerut ca fotbalul sa fie „curatat“ de influenta comercialului care a ajuns sa fie mai important decat fenomenul sportiv in sine. Sondajele de opinie din Germania au aratat, intr-adevar, ca opinia publica e tot mai satula de reclamele agresive si de folosirea pasiunii pentru fotbal ca pretext pentru a vinde orice, iar sumele in crestere de la editie la editie platite FIFA de sponsorii oficiali au inceput sa scandalizeze publicul. Daca in 1982, in Spania, cei noua sponsori principali plateau in total 19 milioane de dolari, anul acesta fiecare din cei 15 sponsori principali a platit in medie cate 35 de milioane de dolari, la care se adauga cele 16,8 milioane varsate de fiecare din cei sase sponsori nationali, plus banii de la furnizorii oficiali, firmele cu contract de licenta (de pilda lantul KarstadtQuelle) si televiziunile.

     

    Macar laptele

    In unele cazuri, politica rigida a FIFA a dus la situatii de-a dreptul comice, daca n-ar fi fost enervante. In virtutea contractelor incheiate cu municipalitatile si cu operatorii privati ai celor 12 stadioane unde au loc meciurile, fiecare stadion a trebuit predat FIFA, pana la jumatatea lunii mai, in conditii „neutre“, adica eliberat complet de orice urma de reclama sau prezenta a vreunei firme nelicentiate de forul fotbalistic mondial. La stadionul din Berlin, asta a insemnat ca magazinul cu articole promotionale al echipei locale, Hertha Berlin, sa fie complet golit, fiindca furnizorul oficial de echipamente al Hertha este compania americana Nike, cel mai mare competitor al nemtilor de la adidas, sponsor principal al FIFA.

     

    In alte locuri, zelul operatorilor de stadioane a facut ca pana si numele firmelor producatoare de ATM-uri, de monitoare pentru tabela de marcaj sau de echipamente sanitare pentru toalete sa fie acoperite. Si numele unora din stadioane a trebuit sa fie schimbate, cu pretul unor conflicte costisitoare: la Hamburg, clubul Hamburger Sportsverein a fost nevoit sa plateasca jumatate de milion de euro sponsorului sau AOL, ca despagubire pentru redenumirea temporara a stadionului AOL Arena in „Stadion al Cupei Mondiale FIFA“. Iar municipalitatile au intampinat dificultati incercand sa-si asume niste sarcini cu care nimeni nu le-a obisnuit pana acum. Der Spiegel a scris, de pilda, ca autoritatile publice din cele 12 orase ale Cupei s-au vazut nevoite initial sa aiba grija ca la stadioane sa nu se vanda lapte, intrucat sponsorul principal Coca-Cola detine exclusivitatea pentru vanzarile de bauturi nealcoolice in jurul terenurilor, cu exceptia apei de robinet. Dupa lungi negocieri, compania a acceptat sa permita totusi vanzarea de „bauturi lactate fara arome adaugate“ (in traducere, lapte de vaca simplu).

     

    Cat despre criticile lui Beckenbauer, acestea au avut, ce-i drept, un prim efect. Sepp Blatter, presedintele FIFA, s-a simtit obligat sa dea un interviu in Tagesspiegel si sa explice ca acuzatiile sunt nefondate. „Nu e vorba de excese comerciale. Important e parteneriatul intre fotbal, economie si televiziune, benefic pentru toate partile implicate“, a vorbit ca din carte Blatter, care a recunoscut insa indirect ca a mers cam prea departe, promitand schimbari in politica de marketing a FIFA dupa incheierea actualei editii a Cupei: „O sa tintim spre optim, nu spre maxim, de-acum inainte“.

     

    Omul din Arizona

    Bucuriile patriotice ale suporterilor germani au fost umbrite insa si de alte mici sacaieli. Selectionerul Jürgen Klinsmann, care are o firma de consultanta sportiva in California, a refuzat sa se mute inapoi in Germania inclusiv dupa ce a preluat echipa nationala, cu doi ani in urma, ceea ce i-a atras criticile ziarelor nemtesti si eticheta de „managerul american“. Klinsmann l-a angajat acum ca antrenor pe Mark Verstegen, un expert in fitness din Arizona, care si-a adus aici conceptia revolutionara de crestere a mobilitatii fizice la fotbalisti. De aici, periodicele germane au conchis ca americanul ii pune pe jucatori sa faca exercitii nefiresti, publicand poze ridicole de la antrenamente, cu fotbalisti stand intr-un picior, in postura de balerine.

     

    Iar daca nationala germana va juca asa de bine incat vina iesirii prea devreme din turneul final sa nu poata fi aruncata pe antrenorul din Arizona, americanii pot fi gasiti vinovati totusi pentru alte nereusite. Mascota oficiala a Cupei Mondiale, leul Goleo al VI-lea, s-a dovedit de rau augur pentru firma germana Nici AG, detinatorul exclusiv al drepturilor de productie a jucariilor Goleo. Creat de firma americana Jim Henson, aceeasi care i-a lansat pe eroii Muppets, leul Goleo n-a impresionat deloc publicul german, ba si-a mai atras si ironiile celor ce s-au intrebat de ce mascota are tricou, dar nu si sort. Nici AG a platit, dupa unele surse, 28 de milioane de euro pentru dreptul exclusiv de a pune pe piata europeana jucarii, perne, brelocuri si alte obiecte cu imaginea Goleo, insa vanzarile au fost atat de slabe, incat compania a intrat in dificultati financiare serioase, iar un tribunal din Coburg a confirmat de curand ca Nici si-a declarat oficial insolvabilitatea.

     

    Un bordel nou

    In mod cu totul neplacut pentru imaginea Germaniei serioase si sportive, presa internationala s-a grabit sa insiste pe faptul ca unul din principalii castigatori de pe urma febrei fotbalistice va fi industria erotica nemteasca. Una din fixatiile ziaristilor care au relatat despre partea de business a Cupei Mondiale a fost cel mai mare lant de sex-shopuri din tara, Beate Uhse. Cotat onorabil la bursa, cu vanzari de 280 de milioane de euro in 2004, lantul de magazine a lansat inaintea Campionatului o serie de produse noi, intre care vibratoare tematice, cu inscriptii gen „Capitan de echipa“ si „Jucator de camp“, o minge umpluta cu lenjerie in culorile mai multor echipe nationale, un film porno cu aluzii sportive, tricouri sexy de fotbal „pentru partenerele neglijate din cauza Cupei“ sau „o bautura energizanta erotica“ anume pentru serile cu meciuri.

     

    Pe langa sex-shopuri, industria nemteasca a prostitutiei are la randu-i de castigat, judecand doar dupa faptul ca foarte aproape de Stadionul Olimpic din Berlin s-a deschis anul trecut cel mai mare bordel de lux din lume, cu o medie de 130 de clienti pe zi, numar asteptat sa se dubleze pe timpul turneului final. Expertii au estimat ca forta de munca disponibila in aceasta perioada pe piata germana a prostitutiei se ridica la nu mai putin de 40.000 de suflete. Claes Borgstrom, responsabilul guvernamental suedez pentru oportunitati egale, a declarat pentru Der Spiegel ca a cerut fotbalistilor din tara lui sa boicoteze Campionatul, pe motiv ca evenimentul sportiv va duce la o crestere fara precedent a prostitutiei la Berlin. „Asta e sansa noastra sa aratam ca nu acceptam prostitutia si traficul de fiinte umane asociat cu ea“, a spus Borgstrom.

     

    Intr-un asemenea context, doar huliganii si atacurile teroriste mai lipseau ca sa faca viata de tot frumoasa pentru organizatorii germani. Autoritatile s-au pregatit din timp pentru marsurile neonaziste programate pe durata Campionatului la Gelsenkirchen, Leipzig, Berlin si Nürnberg, pe motiv de solidaritate cu presedintele iranian Mahmud Ahmadinejad, contestatar al Holocaustului. In cinstea Cupei Mondiale, neonazistii au pus deja in vanzare un CD cu cantece, avand pe coperta imaginea lui Fritz Walter, capitan al nationalei germane la turneul final din 1954 si, mai inainte, luptator in armata hitlerista. Dar cel mai tare se tem autoritatile de potentialele ciocniri intre huliganii polonezi, considerati cei mai periculosi, dupa cei englezi, si „capetele rase“ din Germania. Astfel incat, pe durata competitiei, acordurile Schengen de libera circulatie pe teritoriul Uniunii Europene sunt suspendate, ca sa impiedice accesul huliganilor in Germania, niciun politist neamt n-are voie sa-si ia concediu, fiecare meci e pazit de circa 6.000 de politisi, iar circa 2.000 de militari sunt pregatiti sa-i sprijine pe colegii lor din politie.

     

    E=mc2

    Presa straina a ironizat deja faptul ca, in astfel de conditii, sloganul oficial al competitiei a ramas „E vremea sa-ti faci prieteni“. Dar organizatorii n-au gresit cu nimic construindu-si actiunile de promovare pe aceasta idee. Singura problema e de atribuire a destinatarului pentru mesajul generos al sloganului: cu alte cuvinte, daca o parte din suporterii straini, sau FIFA si ai sai, sau o parte din companiile nemtesti numai la prietenii noi nu se pot gandi cu aceasta ocazie, cea care ar avea sanse la asa ceva ar trebui sa fie Germania insasi. Publicatiile autohtone au vorbit indelung despre nevoia ca nemtii sa demonstreze acum lumii ca nu sunt reci, incapabili de distractie sau capete patrate si sa se redescopere pe ei insisi ca o natiune demna de simpatie.

     

    Or, Germania poate sa fie „fun and cool“, a zis supermodelul Claudia Schiffer, care desi traieste in Anglia, a acceptat sa participe la campania de promovare a Germaniei cu ocazia Cupei Mondiale, pozand imbracata doar in faldurile drapelului national. „Sper sa facem asa incat a purta steagul national sa fie o mandrie. In Anglia, toata lumea umbla cu steagul, inclusiv pe tricouri. Asa ceva nu exista inca in Germania“, a spus Schiffer. Iar in urma ei vin guvernul si patronatele, dornice sa foloseasca evenimentul sportiv pentru un soi de rebranding national. Oficial, campania se numeste „Germania – tara ideilor“ si aspira sa prezinte lumii (si compatriotilor) o imagine noua, stearsa de praf si de clisee, a oraselor germane si a societatii. Aspirina, airbag-urile, operele lui Schopenhauer sau Goethe sunt daruri facute de Germania culturii si civilizatiei mondiale – asa ca asta trebuie reamintit celor ce vin aici sa se uite la meciuri.

     

    FC Deutschland GmbH, grupul care se ocupa de campania de rebranding, a selectat 365 de „locuri ale creativitatii“ culturale, tehnologice, stiintifice sau de business, propuse de institutii sau de persoane din tara, iar fiecare din ele are rezervata pentru mediatizare cate o zi din anul Cupei.

     

    Pe „Aleea Ideilor“ din Berlin au aparut sculpturi uriase ale marilor inventii germane – o presa tipografica, un automobil, o caseta video, cateva note muzicale dintr-o compozitie a lui Beethoven, o aspirina sau formula lui Einstein Eamc2. Dar rezultatul ofensivei e inca greu de presupus. Mai ales ca imprietenirea cu restul lumii, gratie unor astfel de gaselnite, ar putea sa fie o problema mai simpla decat imprietenirea germanilor cu ei insisi. Caci spiritul cartitor nemtesc, pornit sa condamne orice exces, a inceput deja sa se intrebe ce legatura e intre picioarele frumoase ale modelului Heidi Klum (cea care in cadrul campaniei promoveaza bucataria tarii ei) si bietii jucatori care cauta victoria pe gazon. De asta gazduim Cupa Mondiala, ca sa ignoram tocmai fotbalul? Nu, Deutschland nu trebuie sa fie cu orice pret über alles. Cel putin nu acum, asa, peste capul lui Ballack.

  • Nimic despre fotbal

    Din patru in patru ani, industria fotbalului isi dezvaluie potentialul la nivel global. Asa cum o s-o faca si acum, la Cupa Mondiala din Germania. Majoritatea campaniilor de marketing din aceasta perioada se folosesc de forta lui de atractie – fiindca, mai bine chiar decat sexul, fotbalul poate sa vanda aproape orice.

     

    Cine zboara cu operatorul german Lufthansa in aceste zile primeste o ciocolata in forma de minge de fotbal. Cine cumpara anvelope Continental are sansa sa castige bilete la Cupa Mondiala. Daca ajungeti in Berlin, veti observa ca Deutsche Telekom a invelit o parte din turnul de televiziune Alexander, inalt de 368 de metri, amplasat in piata cu acelasi nume, cu o minge de fotbal cu diagonala de peste 30 de metri. Iar orice englez care cumpara un laptop Toshiba cu procesor Intel Centrino Duo pana la data inceperii Campionatului Mondial va primi inapoi 66% din suma achitata, daca Anglia va reusi sa devina pentru a doua oara campioana mondiala, dupa succesul din 1966.

     

    Suporterii din toata lumea, dar nu numai ei, au inceput deja sa fie expusi unei adevarate frenezii de marketing, care va atinge apogeul in timpul turneului final al Cupei Mondiale din Germania. Daca organizatorii ii asteapta pe suporteri, iar jucatorii sunt in cantonamente, sponsorii oficiali ai evenimentului, de pilda, au inceput de mult propria competitie. Fiecare dintre cei 15 sponsori oficiali, de la producatorul de echipamente sportive Adidas la compania Yahoo, a achitat catre FIFA, organizatorul competitiei, in jur de 40 mil. euro pentru a obtine acest drept. Mai sunt si sase sponsori nationali, intre care Deutsche Bahn sau firma de pariuri sportive Oddset, fiecare dintre ei platind cate 13 mil. euro pentru dreptul exclusiv de a folosi in reclamele lor, pe categoriile de produse respective, logo-uri si marci cum ar fi Cupa Mondiala sau mascota evenimentului, furiosul leu Goleo al VI-lea. Intr-un timp relativ scurt, ei trebuie sa-si amortizeze investitia totala de 700 mil. euro, bani pe care i-au achitat catre FIFA.

     

    Conform estimarilor Zenith Optimedia, agentie detinuta de grupul francez Publicis Group, cheltuielile totale de publicitate legate de Campionatul Mondial vor ajunge la un miliard de dolari. La nivel global, cheltuielile de publicitate se asteapta sa creasca cu 6 procente in acest an, ajungand la 429 mld. dolari, dupa majorarea de 4,9% de anul trecut. Aceasta inseamna ca, din cele 25 de miliarde de dolari care se vor cheltui in plus in acest an pe publicitate, un miliard, respectiv 4%, se datoreaza Cupei Mondiale. 

     

    Dar nu toata lumea se bucura ca incepe competitia. Angajatorii, mai ales cei din tarile participante la turneul final, se asteapta ca numarul „imbolnavirilor“ peste noapte ale angajatilor sa creasca semnificativ in perioada in care se desfasoara competitia. De exemplu, la Campionatul European de acum doi ani, numarul angajatilor olandezi care s-au imbolnavit in ziua in care nationala tarii lor a sustinut meciuri a crescut cu 20% fata de cel dintr-o perioada normala. O companie de asigurari din Olanda s-a gandit, prin urmare, sa ofere angajatorilor o noua polita, impotriva riscului de crestere brusca a numarului de imbolnaviri pe durata Cupei Mondiale.

     

    Alti nefericiti sunt, cel putin in Anglia bolnava de fotbal, agentii imobiliari: o cercetare recenta lansata de Yorkshire Bank sustine ca unul din zece supusi britanici cu varste intre 25 si 34 de ani prefera sa-si amane achizitiile din cauza meciurilor nationalei la competitia mondiala. „Agentii vor avea de-a face mai curand cu «vaduvele Cupei Mondiale» – femei ai caror parteneri sunt ocupati sa vada meciurile, in timp ce ele continua sa caute casa perfecta“, spune Gary Lumby, sef al departamentului de retail banking la Yorkshire Bank. In privinta castigurilor inregistrate de pe urma turneului final, prima care va beneficia va fi economia tarii-gazda. Peste un milion de suporteri straini sunt asteptati sa-si sustina echipele favorite si sa cheltuiasca in Germania intre 9 iunie si 9 iulie. Dupa ani in care economia germana a inregistrat rate de crestere nesemnificative, autoritatile spera ca organizarea Cupei Mondiale sa ii ofere acum impulsul necesar. Potrivit analistilor de la Deutsche Postbank, turneul final va avea ca efect o crestere a PIB-ului Germaniei de 0,6%. Raportat la cresterea de 2% asteptata in acest an, aceasta inseamna ca aproape o treime s-ar datora Cupei Mondiale. 

     

    In ceea ce priveste aportul financiar pe care turneul il va injecta in economia tarii, banca germana estimeaza un total de circa 10 miliarde de euro. O suma deloc neglijabila chiar si pentru cea mai mare economie de pe continent. E drept insa ca o parte din ea e deja neutralizata de cheltuielile pentru organizarea Cupei: Marco Bargel, economist sef la Deutsche Postbank, estimeaza ca guvernul si organizatorii au cheltuit pentru renovarea stadioanelor, extinderea drumurilor si a parcarilor, precum si pentru salariile lucratorilor din infrastructura intre 3,6 si 4,8 miliarde de dolari, o suma echivalenta cu aproximativ 0,5% din PIB-ul tarii.

     

    Evident, nu numai economia germana are de castigat de pe urma verii fotbalistice. Agentia de publicitate Dentsu, una din cele mai mari din Japonia, evalueaza impactul Campionatului Mondial asupra economiei tarii la patru miliarde de dolari.

     

    In cazul in care echipa Japoniei ar ajunge in semifinale sau finala, suma ar ajunge la 4,6 miliarde de dolari, entuziasmul care i-ar mobiliza pe niponi urmand sa amplifice impactul economic. Ancheta Dentsu a aratat ca turneul final va creste cheltuielile de consum din Japonia cu 1,9 miliarde de dolari, la care se adauga 200 mil. dolari cheltuite deja in timpul meciurilor de calificare. Din aceasta suma, aproape 800 mil. dolari vor fi cheltuite pe echipamente digitale – televizoare cu ecran plat, DVD recordere, PC-uri si servicii aferente. Vanzarile de alimente si bauturi, inclusiv livrarile de pizza, vor ajunge la 350 mil. dolari, aproximativ aceeasi suma fiind estimata sa ajunga la vanzatorii de obiecte promotionale si suveniruri. 

     

    Compania englezeasca de asigurari Direct Line apreciaza ca britanicii vor cheltui cu ocazia turneului final circa un miliard de lire sterline, adica in jur de 1,9 miliarde de dolari, numai pe electronice de consum necesare sa se poata uita la meciuri. Unul din cinci britanici adulti intentioneaza sa isi cumpere un televizor nou sau un DVD recorder, se arata in studiul Direct Line. Centrul pentru Cercetari Economice si de Afaceri de la Londra apreciaza ca setea fanilor britanici ar urma sa fie stinsa in timpul turneului final cu bauturi in valoare de 285 de milioane de lire sterline, suma ce reprezinta 1% din veniturile anuale ale industriei de profil. Suma a fost calculata in conditiile in care echipa Angliei reuseste sa ajunga pana in semifinalele competitiei. Nu mai putin spectaculos se prezinta industria pariurilor, unde britanicii ar urma sa cheltuiasca in urmatoarea luna un miliard de lire sterline.

     

    In ceea ce priveste audienta atinsa de meciurile Cupei Mondiale, aceasta se asteapta sa fie cea mai mare inregistrata vreodata – aproape 32 de miliarde de telespectatori audienta cumulata pentru toate zilele cu meciuri, in crestere fata de 28,8 miliarde la Cupa din 2002. „Chiar daca ne aflam intr-o perioada de fragmentare media, unde majoritatea programelor inregistreaza scaderi in audienta, audienta turneelor majore de fotbal este in crestere“, a explicat pentru International Herald Tribune Kevin Alavy, analist la London for Initiative, o companie specializata in achizitia de spatiu media. La randul lor, jurnalistii de la Financial Times au facut o comparatie intre boom-ul inregistrat de industria fotbalului din ultimul deceniu si ciclul de viata al unui produs. Conform teoriei, dupa un boom al vanzarilor urmeaza o perioada de stagnare, dupa care incepe declinul. Expertii chestionati de FT sunt insa de parere ca industria fotbalului e inca foarte departe de a-si fi epuizat resursele de crestere.

     

    Cupa Mondiala din Germania nu va avea doar cea mai mare audienta, ci va fi si prima in care new media – Internetul si telefonia mobila – vor juca un rol semnificativ. Joerg Polzer, purtatorul de cuvant al Infront Sports & Media, o companie elvetiana care comercializeaza drepturile media in numele FIFA, a declarat pentru International Herald Tribune ca firma sa a vandut pachete de servicii „new media“ in aproape 100 de tari. Acestea includ in principal difuzarea unor rezumate ale partidelor pe telefonul mobil si mai putin meciuri intregi. Totusi, un numar limitat de meciuri intregi vor fi disponibile in cateva tari pentru cei care vor dori sa le urmareasca pe mobil. Grupul brazilian Globo a cumparat drepturile exclusive de difuzare pe Internet a tuturor partidelor turneului final. Frederico Monteiro, marketing director al site-ului Globo.com, a refuzat sa precizeze pentru Associated Press valoarea tranzactiei, afirmand doar ca suma a fost „foarte mare“. Monteiro se asteapta la aproximativ 100.000 de clienti, in conditiile in care, in functie de viteza conexiunii, sumele ce trebuie achitate pentru vizionarea meciurilor variaza de la 2,69 la 5,02 euro.  

     

    Noutatea cea mai mare a Cupei Mondiale din acest an va fi insa implicarea blogurilor, care tind sa eclipseze presa clasica in materie de comentarii si interpretari ale evenimentelor. Site-ul www.worldcupblog.org, sediul „oficial“ al blogurilor pe tema turneului final, gazduieste pagini separate pentru fiecare tara a carei echipa participa la competitie. Initiatorii site-ului apreciaza ca inainte de inceperea Campionatului Mondial vor avea zilnic intre 50.000 si 100.000 de vizitatori unici, iar numarul paginilor accesate va fi de 250.000. Intre 9 iunie si 9 iulie, administratorii site-ului se asteapta sa aiba zilnic intre 15 si 25 de milioane de accesari.

     

    Audientele tot mai mari si dezvoltarea industriei de publicitate din ultimii ani au dus la cresterea spectaculoasa a incasarilor FIFA din drepturile de televizare pentru competitiile pe care le organizeaza. Daca pentru Campionatul Mondial din 1990, organizat in Italia, incasarile FIFA din drepturi TV au fost de 95 de milioane de franci elvetieni (60,8 milioane de euro), pentru acest an suma ar urma sa se cifreze la aproximativ 1,5 miliarde franci elvetieni (960 mil. euro).

     

    Dupa achitarea unor astfel de sume, televiziunilor nu le ramane decat sa spere ca isi vor recupera investitiile din publicitate. Si au toate sansele sa o faca, ba sa ramana si cu ceva profit. Pe langa audientele record din timpul meciurilor, de peste 80% si chiar 90% (in 2002, sfertul de finala Anglia-Brazilia a avut in Brazilia un market share de 94,2%), companiile care achizitioneaza spatii publicitare au inceput sa fie atrase de inca un lucru: tot mai multe persoane aleg sa urmareasca meciurile in localuri sau pe ecrane special amenajate in spatii publice.

     

    Avantajul este ca nu mai pot schimba canalul in timpul pauzelor publicitare, sansele ca mesajul publicitar sa ajunga la ele fiind mult mai mari. De exemplu, la Campionatul Mondial din Asia, numarul telespectatorilor care au urmarit meciurile in alta parte decat acasa a fost estimat la 2,5 miliarde, aproximativ 10% din total. 

     

    Iar lantul celor ce castiga de pe urma apetitului microbistilor pentru socializare in aer liber nu se opreste la televiziuni. Daca orice terasa mai rasarita din orasele romanesti s-a ingrijit deja sa-si procure macar un televizor nou cu ecran plat pentru vara Campionatului, culmea in materie de oferte combinate pare s-o fi atins luxul arabesc oferit de hotelurile Golfului. Emirates Palace din Abu Dhabi, operat de lantul Kempinski, a construit special pentru eveniment un amfiteatru cu aer conditionat si bufet suedez, in gradina hotelului. Oaspetii sunt poftiti sa vada meciurile pe un ecran urias, iar intre meciuri sa se intreaca in jocuri video cu tema fotbalistica, invingatorii fiind gratulati cu console pentru jocuri video, DVD playere, pranzuri si cine la acelasi Emirates Palace. Si cand te gandesti ca au si cazare ieftina, la nici jumatate de pret fata de cat costa dincolo, la Burj al-Arab.

  • Eterna rivalitate

    Lupta pentru pozitia de lider pe piata globala a echipamentelor sportive va fi la fel de dura ca si cea pentru titlul de campioana mondiala. Armata de marketing a Nike va fi nevoita sa lupte acum in camp deschis cu cea a germanilor de la Adidas, chiar pe terenul acestora.

     

    ADIDAS Omniprezenta va fi cuvantul de ordine pentru Adidas la acest turneu final: dupa ce, din 1970, meciurile Cupei Mondiale se joaca cu mingi adidas, logo-ul companiei fondate de Adi Dassler va putea fi vazut acum pe echipamentele arbitrilor, ale voluntarilor si pe afisele din interiorul si din afara stadioanelor. In plus, compania germana a achizitionat si drepturile exclusive de a-si face publicitate in timpul difuzarii meciurilor de catre ABC si ESPN in Statele Unite, blocand accesul telespectatorilor la reclamele Nike. Bugetul alocat pentru intreaga campanie a fost pe masura: 200 de milioane de dolari.

     

    NIKE In fata unei astfel de ofensive si cu un buget de „doar“ 100 de milioane de dolari, strategia celor de la Nike s-a indreptat spre marii campioni si pe promovarea frumusetii fotbalului. Vor sa invinga mizand pe echipa nationala a Braziliei, marea favorita la castigarea competitiei, cu stelele Ronaldinho, Ronaldo si ceilalti. In centrul campaniei de marketing lansate la nivel mondial a pus de data aceasta o expresie portugheza – „joga bonito“, pe care compania a tradus-o „play beautiful“.

     

    RISCURI Miza exclusiva pe marile vedete si pe echipe nationale, strategia adoptata de Nike, are insa si riscuri de care adidas, cu abordarea sa mai conservatoare, e scutita. Cu numai cateva saptamani inainte de Mondiale, atacantul Angliei, Wayne Rooney, incaltat cu ghetele speciale Air Zoom Total 90 Supremacy, produse de Nike, s-a accidentat, ceea ce inseamna ca va pierde cel putin primele partide ale nationalei din cadrul turneului. Iar in cazul in care nationala Braziliei va fi eliminata in mod neasteptat in fazele inferioare ale competitiei, toata campania Nike s-ar putea transforma intr-un esec.

  • Sa castige cine trebuie

    Dupa ce au adunat, au scazut si au ponderat, expertii de la ABN AMRO au descoperit ca, pentru binele economiei mondiale, cel mai bine ar fi ca Italia sa castige Campionatul Mondial de Fotbal din Germania. Cum insa nu tot ce-i bine se si intampla, bancherii au continuat calculele si au ajuns la concluzia ca finala se va disputa cel mai probabil intre Brazilia si Franta, urmand ca Brazilia sa fie marea invingatoare. Modelul propriu dezvoltat de ABN AMRO, in studiul intitulat „Soccernomics 2006“, permite estimarea evolutiilor echipelor nationale la Campionatul Mondial in functie de doi factori: locul ocupat de acestea in clasamentul FIFA Coca-Cola si performantele cluburilor la care activeaza jucatorii lor. La turneul din 1998 din Franta, modelul a permis anticiparea corecta a invingatoarei si a trei din cele patru semifinaliste, printre care si Croatia, surpriza competitiei.

     

    In 2002, lucrurile nu au mai stat la fel de bine, din cauza rezultatelor surprinzatoare inregistrate in grupe. Pentru a afla insa tara care ar trebui sa triumfe la turneul final din Germania pentru ca economia mondiala sa aiba cel mai mult de castigat, analistii de la ABN AMRO au dezvoltat, mai in gluma, mai in serios, un rationament extrem de ingenios. Ca impactul sa fie cat mai aproape de maxim, Italia ar trebui sa joace finala cu Germania. In cazul in care acest lucru ar avea loc, expertii ABN AMRO au determinat, pe baza performantelor economice din aceste doua tari, nu numai castigatoarea, Italia, dar chiar si evolutia scorului. Au pornit de la premisa, sustinuta cu argumente statistice si psihologice (efectul de „feel good“), ca un succes al echipei nationale are influente benefice asupra economiei tarii respective, ceea ce ar urma sa aiba efect si pentru economia mondiala.

     

    Mai intai au fost eliminate din calcul Statele Unite si tarile asiatice, deoarece economiile din aceste state au inregistrat evolutii pozitive in ultimii ani si nu au nevoie de vreun impuls suplimentar. Pentru ca impactul sa fie global, este necesar ca tara castigatoare sa aiba o economie puternica: astfel, au iesit din calcule si tarile din America Latina, cele din estul Europei, precum si statele mici si medii din Europa Occidentala. In finala bancherilor au intrat Germania si Italia – o reeditare a finalei Cupei Mondiale din 1982, castigata de Italia cu 3-1. Fiindca amandoua tarile au economii cu rate scazute de crestere, piete ale muncii inflexibile, somaj ridicat si sisteme financiare ineficiente, bancherii de la ABN AMRO au cazut de acord ca la pauza scorul va fi de 0-0. In repriza a doua insa, spectacolul va fi total, demn de o finala de Cupa Mondiala. Cum economia germana este mai greu de urnit din loc, tara gazda va reusi deschiderea scorului. Impactul pozitiv asupra economiei germane, dat de organizarea Cupei Mondiale, ii ambitioneaza insa pe italieni, care reusesc sa egaleze in minutele urmatoare. Cum productia in Italia a scazut in ultimii ani, italienii primesc un penalty pe care il transforma. Germanii trag din greu sa egaleze. Dar intotdeauna italienii au stiut sa se apere – ba chiar sa iasa pe contraatac, speculand spatiile mari din apararea nemtilor, create de indicele de incredere care a ajuns in Germania la cel mai inalt nivel din ultimii 15 ani. Asa incat azzurii dau lovitura decisiva: 3-1. Finala este jucata. Revirimentul economiei mondiale poate incepe.

  • Visul hispano-american

    Militarizarea granitei cu Mexicul, ca sa-i impiedice pe imigrantii ilegali sa intre in SUA, e doar partea vizibila a unei povesti care poate ca sfarseste in intrigile electorale de la Washington, dar de inceput incepe cu schimbarile politice din lumea latinoamericana ale ultimilor ani.

     

    Sa aduci Garda Nationala sa pazeasca granita e o solutie gen Band Aid, nu ceea ce ne trebuie noua, a zis Arnold Schwarzenegger, unul din cei mai faimosi imigranti ai Americii si guvernatorul unuia din statele americane cele mai invadate de imigranti ilegali, California. Nu ca n-ar trebui intarita securitatea la granita, spune Schwarzenegger – dar e nevoie de o solutie permanenta, nu de dislocari de trupe care in cele din urma tot or sa fie retrase.

     

    Om cu simtul show-ului, guvernatorul Californiei n-a comparat degeaba militarizarea granitei mexicane cu un spectacol caritabil unde vedetele canta ca sa faca lumea mai buna. La jumatatea lui mai, presedintele Bush a cerut Congresului, aflat deja de cateva luni bune in lupta cu legea imigratiei, aproape 2 miliarde de dolari in plus pentru un plan pe doi ani de securizare a granitei, care prevede si trimiterea in statele de la granita cu Mexicul a 6.000 de militari din Garda Nationala, pe langa constructia unui zid de securitate ultratehnologizat, demn de zidul ridicat de Israel ca sa-i impiedice pe palestinieni sa intre cu bombele pe teritoriul lui.

     

    Discursul lui Bush cu aceasta ocazie, exprimand un respect deosebit la adresa imigrantilor in cautarea unei vieti mai bune in SUA, venea dupa o zi de 1 mai (sau Mai) remarcabila prin protestul original organizat de militantii pro-imigratie, care au organizat „Ziua fara imigranti“, cerandu-le tuturor imigrantilor din State sa nu mearga la munca sau la scoala si sa nu cumpere nimic, ca sa scoata in evidenta astfel rolul economic al strainilor stabiliti de-a lungul vremii, oficial sau nu, in tara tuturor posibilitatilor. Protestul avea ca scop tocmai sa determine Congresul sa adopte o lege a imigratiei mai liberala – iar George W. Bush a receptat bine semnalul, declarandu-si in discursul din 15 mai sprijinul pentru legiferarea posibilitatii ca strainii fara acte sa poata dobandi cetatenie americana in anumite conditii, dupa cel putin cinci ani de sedere in State.

     

    Caci imigranti ilegali nu sunt numai cei ce au trecut de cateva luni granita dinspre Mexic si habar n-au englezeste. New York Times a dat exemplul unui participant la una din demonstratiile de 1 mai, Felix Velásquez, un salvadorian de 42 de ani care munceste in SUA de 27 de ani si e in curs de dobandire a cetateniei. „Cum sa ma mai intorc de unde am venit? Am venit aici cand aveam 17 ani si viata in tara asta e tot ce cunosc mai bine“, a spus Velásquez, echipat cu o sapca de baseball cu emblema Yankees si cu un steag american in mana.

     

    Deocamdata, lucrurile nu sunt transate: in decembrie trecut, Camera Reprezentantilor a aprobat o „reforma a imigratiei“ care instituie masuri punitive nu numai impotriva imigrantilor ilegali, dar si a celor care le ofera asistenta, de la personalul medical pana la ONG-urile caritabile, si exista inclusiv propunerea ca angajatorii sa fie pedepsiti daca sunt dovediti ca au dat de lucru unui strain, stiind ca acesta n-are acte in regula. Senatul insa s-a tot luptat pe parcursul ultimelor luni sa ajunga la o forma mai umana a legii, iar presedintele Bush chiar a insistat acum ca imigrantilor ilegali trebuie „sa li se respecte demnitatea“ si sa li se dea o sansa de a se bucura de visul american.

     

    Cum era insa de asteptat, ceea ce Bush a numit „un pachet cuprinzator“ de reglementari (care sa impace adica asprimea carantinei fata de clandestini cu sansa integrarii, in conditii oricat de restrictive) n-a facut decat sa-i intoarca impotriva atat tabara democratilor, prin definitie liberala si aparatoare a drepturilor pentru orice fel de minoritate, cat si pe cea a republicanilor duri, mai ales a politicienilor din sud, confruntati direct cu afluxul de latinoamericani care, ce-i drept, accepta orice fel de munca, dar nu stiu englezeste si uneori ajung sa ia locul americanilor fara calificare dispusi sa accepte si ei munci inferioare. Pentru a-i stavili pe clandestini, in conditiile in care statul federal, iata, n-a reusit s-o faca pana acum, sudistii si-au organizat singuri apararea, intr-un soi de brigazi formate din cetateni inarmati, asa-numitii „Minutemen“, care patruleaza la frontiera si raporteaza granicerilor intrarile ilegale de straini. Astfel incat promisiunea Marelui Zid de Securitate a venit din partea presedintelui tocmai ca sa linisteasca temerile acestei categorii de electorat caruia Bush ii datoreaza in mare masura realegerea sa la Casa Alba.

     

    Pana acum, Senatul a votat deja in favoarea ridicarii zidului; este insa de asteptat ca orice fel de compromis intre Camera si Senat pe tema legii imigratiei sa nu poata multumi pe nimeni. Democratii si in general americanii cu vederi liberale, la care se adauga imigrantii insisi, estimati undeva intre 11 si 12 milioane, vad in ce-a fost adoptat pana acum o victorie a sudistilor conservatori si xenofobi, o premisa a ghetoizarii si a deportarilor legale, incalcarea principiilor democratice esentiale ale Americii si asa mai departe; o parte a republicanilor si electoratul cu vederi conservatoare socotesc, dimpotriva, ca Bush capituleaza in fata imigrantilor. Iar situarea politicienilor in aceasta disputa va cantari destul de greu in perspectiva alegerilor partiale din noiembrie, de la jumatatea mandatului – si inca mai departe, in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2008. John McCain, senator de Arizona si unul din principalii candidati la nominalizarea republicana in locul lui Bush, a lansat deja o campanie nationala in sprijinul ideii ca imigrantilor ilegali sa li se permita sa ramana in SUA legal, cu permise de munca provizorii, dar cu posibilitatea de a castiga dreptul la cetatenie.

     

    Faptul ca un republican a gasit in chestiunea imigratiei un mod de a castiga teren electoral cu arme si argumente specifice democratilor dovedeste ca taberele pro si contra imigrantilor sunt mai complicate decat par. Un contingent republican important, compus mai ales din elita de business din sud, dar si din alte state, sustine legalizarea sederii clandestinilor din pur interes economic, pentru simplul motiv ca imigrantii ilegali sunt mana de lucru ieftina si flexibila, in orice caz mult mai ieftina si mai flexibila decat americanii.

     

    Desigur, preocuparea pentru respectarea legii in zonele de granita sau ingrijorarea retorica pentru dumping-ul strainilor pe piata locala a muncii (tema asa de cunoscuta europenilor) predomina in discursul public, pentru ca politicienii sau comentatorii conservatori n-au nici un interes sa recunoasca deschis avantajele economice ale prezentei imigrantilor. De unde si tonul extrem de critic al comentariilor la adresa incercarii lui Bush de a gasi un compromis acceptabil pentru toti (un invitat la un talk-show radio a zis chiar ca discursul prezidential din 15 mai „e ca o scrumbie in lumina lunii – cu cat te apropii de ea, cu atat miroase mai rau“).

     

    Lucrurile s-au incins si mai tare cu o saptamana mai tarziu, cand Senatul a votat limba engleza ca „limba unificatoare“ a SUA, interzicand documentele federale redactate in alte limbi sau uzul altor limbi in serviciile federale. Liderul minoritatii democrate din Senat, Harry Reid din Nevada, a calificat drept rasista decizia, iar Ken Salazar, democrat de Colorado de origine hispanica, a etichetat-o chiar drept antiamericana. Este prima oara cand Statele Unite, unde se vorbesc 336 de limbi, capata o limba oficiala si inca intr-un moment cand statisticile spun ca peste 47 de milioane de americani vorbesc acasa alte limbi decat engleza, iar aproape 30 de milioane din total vorbesc spaniola (sau „spangleza“, daca doriti).

     

    In mod inutil, tot un hispanic – procurorul general Alberto Gonzales – a tinut sa-i ia apararea presedintelui Bush, sustinand ca acesta s-a opus constant oficializarii limbii engleze ca limba nationala. Dar Gonzales nu i-a consolat cu nimic pe hispanicii din SUA, alarmati ca Washingtonul ii ataca acum si simbolic, nu numai cu ziduri de securitate si cu Garda Nationala.

     

    Partea cu adevarat interesanta a povestii incepe insa dincolo de granita cu Mexicul, principala tara furnizoare de clandestini, unde prima figura intalnita in cale e aceea a presedintelui Vicente Fox, un adevarat vulpoi in relatiile cu SUA. Fox a spus ca ideea zidului de securitate e „rusinoasa“ si ca vecinul de la nord nu vrea sa recunoasca „enorma contributie“ a lucratorilor mexicani la economia americana. Presedintele n-a mai pomenit insa si de cealalta contributie a concetatenilor sai la economia americana: in ianuarie, de pilda, politistii mexicani insisi au descoperit un tunel subteran cu o lungime de peste un kilometru, pe sub frontiera intre SUA si Mexic, prin care erau livrate droguri pentru traficantii din California. Drogurile (politistii au confiscat cu acea ocazie 60 de valize cu marijuana, in total doua tone de marfa) erau transportate printr-o conducta cu diametrul de 1,5 metri, sapata la 25 de metri adancime sub pamant.

     

    Descoperirea ar fi trecut poate neobservata (cand vorbesc de trecerile ilegale de frontiera, politicienii americani se refera la imigranti exclusiv ca forta de munca neautorizata, nu ca posibili purtatori de substante ori mesaje interzise) daca acelasi Vicente Fox n-ar fi venit in aprilie cu o idee complet revolutionara pentru piata mondiala a drogurilor si a turismului deopotriva – sa legalizeze posesia de cocaina, heroina, marijuana si ecstasy in cantitati marunte, pentru uz personal (de pilda, 25 de miligrame de heroina sau 5 grame de marijuana). Initiativa, aprobata de Congresul mexican, nu mai astepta decat promulgarea, cand Fox s-a razgandit pe neasteptate, la inceputul lui mai, dand ocazia unor infinite speculatii despre presiunile la care ar fi fost supus presedintele de catre Washington. La Ciudad de México, explicatia oficiala a fost ca membrii Congresului s-au razgandit si vor sa restranga liberalizarea doar la dependentii de droguri dovediti.

     

    Presa americana incepuse deja sa examineze cu groaza consecintele, notand ca deja la Ciudad Juárez, de partea mexicana a granitei cu Texasul, adolescentii americani umplu barurile si cluburile, fiindca in Mexic nu se respecta legea de interzicere a vanzarii de bautura tinerilor sub 18 ani. Cu atat mai importante ar fi fost consecintele pentru cautatorii de narcotice la liber, nu numai americani, care ar fi invadat Mexicul a doua zi dupa liberalizare. Fiindca, desi guvernul a explicat oficial initiativa prin nevoia de a gasi o cale mai rapida de anihilare a traficului marunt de droguri (pentru ca liberalizarea partiala ar fi fost compensata de pedepse mai drastice pentru angrosistii de narcotice, ca sa spunem asa), interpretarea cea mai credibila pentru presa americana a fost ca Vicente Fox vrea pur si simplu sa relanseze economia mexicana.

     

    Analistii au remarcat ca legalizarea posesiei de droguri pentru uz personal ar fi facut din Mexic tara cu cea mai liberala legi-slatie in materie si un paradis al „turismului narcotic“ gratie mai ales pozitiei de vecinatate in raport cu piata Statelor Unite. Dar sa aruncam o privire mai spre sud, unde incepand din ianuarie, conduce Bolivia primul presedinte amerindian al tarii, Evo Morales, fost lider sindical al plantatorilor de coca, devenit ulterior politician socialist. Dincolo de haina lui din par de lama si de ceremoniile religioase colorate de la investitura, Morales a atras atentia prin promisiunea stangista de a nationaliza sectorul de exploatare a gazelor, amenintand astfel cu expulzarea din tara companii straine de talia Petrobras, Repsol, Total sau British Gas. Iar de 1 Mai, bolivianul si-a tinut promisiunea, spre consternarea UE si a comunitatii internationale de business, care se asteapta ca si celelalte planuri ale noului presedinte sa se indeplineasca, respectiv nationalizarea sectorului minier, silvic si a altor activitati unde sunt implicati investitori straini.

     

    Proiectele lui Morales de a-i indeparta pe straini de cele mai importante industrii ale Boliviei, a doua tara din America Latina din punctul de vedere al zacamintelor de gaze dupa Venezuela, a facut sa treaca neobservat celalalt proiect sau, mai bine zis, o amenintare a presedintelui amerindian. Don Evo a avertizat la un moment dat ca va liberaliza comertul cu narcotice (probabil avea in vedere ceva inca mai radical decat avea sa propuna Vicente Fox). Comentatorii au vazut intr-o astfel de declaratie un fel de incercare a marii cu degetul din partea unui fost lucrator in bransa, care cu siguranta ar fi ajuns la putere gratie influentei plantatorilor si a traficantilor din tara lui sau din vecini, care acum si-ar cere plata.

     

    Deocamdata, lucrurile n-au mers mai departe de un fel de circ ciudat: Morales a criticat politica „imperialista“ a SUA care se incapataneaza sa ceara eradicarea plantei „sacre“ de coca, iar cand secretarul de stat american Condoleezza Rice a vizitat Bolivia, in martie, i-a daruit ostentativ-ironic o chitara din Anzi decorata cu un strat de frunze de coca, justificand ca el e muzician si ca a vrut sa-i ofere ceva reprezentativ. Dar faptul ca presedintele mexican n-a reusit sa i-o ia inainte bolivianului in liberalizarea uzului de stupefiante nu spune nimic: spre deosebire de Mexic, economie evoluata si legata de SUA nu numai prin exportul de imigranti, ci si prin relatiile din NAFTA (acordul nord-american de comert liber), Bolivia nu datoreaza nimic SUA si isi poate permite masuri de genul nationalizarii sau al incurajarii plantatorilor de coca tocmai fiindca a ramas cea mai saraca tara latinoamericana.

     

    Mergand mai departe, constatam ca Bolivia nu e singura, caci o sprijina cel mai important personaj din zona – Hugo Chávez, presedintele Venezuelei, tara cea mai bogata in petrol si gaze de pe continent. Ca mai deunazi Gaddafi al Libiei, cu planuri de unificare a Africii sub conducerea lui, Chávez viseaza la o unitate a Americii Latine sub steagul ideologic al luptei cu imperialismul SUA si al introducerii socialismului in toate tarile vecine. In ianuarie, imediat dupa alegerea in functie a lui Morales, Chávez a acuzat CIA ca a organizat furtul si distrugerea unor rachete sol-aer boliviene in 2005, pentru ca acestea sa nu ajunga in mainile noului presedinte al tarii, ale carui convingeri de stanga ar fi ingrijorat inca de pe atunci administratia americana. „SUA au furat rachete din Bolivia, sunt hoti internationali“, a spus Chávez la o reuniune a sefilor de state din Venezuela, Argentina si Brazilia. Liderul de la Caracas a promis, cu aceeasi ocazie, ajutor financiar si asistenta tehnica Boliviei pentru construirea unor sosele si spitale.

     

    Bun instigator la diverse actiuni de sfidare a Statelor Unite, Chávez n-a putut decat sa se bucure de decizia lui Morales de a nationaliza exploatarile de gaze, decizie pe care dupa toate probabilitatile chiar o va rasplati cu petrodolari. Venezueleanul ameninta el insusi Washingtonul de cate ori are ocazia ca va intrerupe livrarile de titei si declara pe toate drumurile ca pretul petrolului va ajunge la 100 de dolari pe baril, sperand sa influenteze astfel piata, dar si sa-si demonstreze forta in fata vecinilor sai de pe continent. Si cu toate ca vorbaria colorata a lui Chávez n-o iau in serios decat altermondialistii de prin SUA ori Europa, expertii americani au inceput deja sa atraga atentia, in limbajul lor sec, asupra unui esec al politicii externe a SUA in America Latina, zona unde in ultima vreme s-au amplificat sentimentele antiamericane si instabilitatea politica implicata de prezenta unor guverne de stanga, ostile pietei libere.

     

    Lipsa de control a Statelor Unite asupra continentului de la sud a fost acuzata inclusiv de oficialii americani, care au afirmat ca guvernul de la Caracas ar sprijini Cuba, gherilele columbiene si ar finanta miscarile radicale de stanga de pe continent. Pentru Columbia, unde conducatorii au o cu totul alta orientare ideologica decat Chávez (presedintele de acolo, álvaro Uribe, este socotit „omul lui Bush“ in zona, chiar numit de acesta din urma „prieten“ al sau), temerea cea mai mare e ca liderul venezuelean va continua sa sprijine din umbra gherilele FARC (Fortele Armate Revolutionare din Columbia), care urmaresc de ani buni sa schimbe regimul politic columbian. Iar pentru Ecuador si Peru e un avertisment: liderii de acolo se bucura de mult mai putina stabilitate politica si popularitate decat Chávez la el acasa si, ca atare, sunt vulnerabili fata de miscarile populiste de stanga din tarile lor. Cat despre presedintele Lula al Braziliei, simpatiile lui de stanga si populismul pregnant l-au recomandat deja ca pe un bun tovaras al lui Chávez de discutii asupra viitorului rosu al latinoamericanilor.

     

    Au legatura toate acestea, asa cum sustin unii comentatori, cu inasprirea politicii SUA fata de imigratia ilegala de sorginte hispanica? Logica bunului-simt spune ca nu; inca o data, Mexicul nu-i Bolivia si nici macar Venezuela, iar punctul de vedere cel mai cunoscut al mexicanilor despre ei insisi (de altfel, indreptatit geografic) e ca hispanicii nord-americani n-au nici o legatura cu primitivii din cealalta America. Departe de a solidariza cu visurile socialiste ale vecinilor de la sud, concetatenii lui Vicente Fox aspira, dimpotriva, la o viitoare integrare inca mai accentuata cu Statele Unite, motivata economic, nu ideologic – un Pueblo sin Fronteras, cum se exprima grupul din Chicago cu acelasi nume, care sustine dreptul la cetatenie americana al imigrantilor mexicani.

     

    Sau cel putin asa pare ca ar fi. Fiindca nu doar fermierul sudist care s-a uitat in ochii angajatilor lui mexicani stie ca in orice potential cetatean american de origine hispanica zace un suflet de rebel, razbunat macar verbal de diatribele lui Chávez la adresa lui Bush ori de cadoul cu coca al lui Morales pentru Condoleezza Rice. Visul american sau un vis american exista in continuare pentru clandestinii care trec granita inca nepazita de viitorul zid cu senzori si de Garda Nationala. Numai ca nu-i prea clar despre ce America e vorba.

  • Cata frunza si iarba

    Economia americana merge mai bine decat cea europeana si datorita imigrantilor clandestini. Iar aceasta o recunosc chiar si analistii care se tem de dumping-ul strainilor pe piata muncii din SUA.

     

    11,5 mil. numarul total estimat al imigrantilor ilegali in SUA, conform centrului de cercetare Pew Hispanic Center

     

    75% ponderea imigrantilor ilegali in SUA nascuti in America Latina

     

    1,1 mil. numarul strainilor care au dobandit in 2005 drept de sedere permanenta in SUA, din care 14% au fost mexicani, conform Departamentului pentru Securitate Interna

     

    40% ponderea in totalul imigrantilor ilegali din Statele Unite a celor care au reusit sa treaca granita in ultimii cinci ani

     

    2,4 mil. numarul lucratorilor straini in industria de constructii din SUA (22% din locurile de munca in constructii sunt ocupate de imigranti)

     

    1 milion numarul persoanelor arestate in 2005 in timp ce au incercat sa traverseze ilegal granita dintre SUA si Mexic

     

    500 numarul persoanelor ucise in 2005 fiindca au incercat sa traverseze ilegal granita dintre SUA si Mexic

  • Capra si varza

    Chestiunea imigratiei ilegale in SUA a capatat brusc importanta in perspectiva alegerilor partiale din noiembrie, cu o administratie republicana care incearca sa atraga atat voturi ale republicanilor (conservatorii si mediul de afaceri, ambele categorii ostile imigratiei ilegale), cat si ale democratilor (adeptii masurilor de integrare a clandestinilor). Presedintele George W. Bush a prezentat in discursul din 15 mai o serie de masuri menite sa impace viziunile cat mai multor segmente de electorat.

     

    SECURIZAREA FRONTIEREI: Fara precedent este proiectul construirii unui zid de securitate de 600 km, echipat cu tehnica electronica de supraveghere, completat de-a lungul intregii granite de 3.200 km cu Mexicul de posturi de paza noi si echipamente de supraveghere si detectie. Efectivele de paza la granita vor creste de la 6.000 la 8.000 de oameni, iar 6.000 de militari din Garda Nationala vor fi dislocati la granita pentru a suplimenta paza. Masurile anuntate de Bush (Senatul a votat deja planul de constructie a zidului de securitate) vor costa 1,9 miliarde de dolari.

     

    SUPRAVEGHEREA IMIGRANTILOR: Lucratorii straini legali vor primi noi documente de identitate, cu identificare biometrica, spre a le permite angajatorilor sa verifice daca au angajat sau nu clandestini. Va fi instituit un program de angajare temporara a „imigrantilor cinstiti“ in slujbe neacceptate de americani si pentru nu mai mult de 200.000 de straini anual, iar strainii care le vor primi vor fi obligati sa se reintoarca in tarile de origine dupa un anumit interval de timp.

     

    MASURI DE INTEGRARE: Imigrantii ilegali doritori de cetatenie americana vor fi obligati sa plateasca amenzi pentru incalcarea legii, sa invete engleza si „sa stea la coada“ in urma imigrantilor legali pentru primirea cetateniei, pe care nu o vor putea primi decat dupa minim cinci ani de sedere in SUA. Toti imigrantii vor fi incurajati sa invete limba engleza si „sa imbratiseze identitatea comuna americanilor“.