BusinessMagazin

Category: Special

  • Celula de criza

    Kevin B. Rollins, directorul executiv al Dell, nu mai vrea sa vorbeasca despre ce a mers prost anul trecut in compania sa, cel mai mare producator mondial de computere. Spune ca e pur si simplu „o balaceala“.

     

    Cand i se cere sa explice de ce cresterea veniturilor a incetinit drastic si de ce au scazut profiturile, Rollins explica scurt. „Am mers cam prea departe cu profiturile si asta le-a permis competitorilor sa se strecoare“, spune el, referindu-se la tintele de profit ale Dell. „Competitorii nostri au avut rezultate mai bune si asta le-a permis sa se intareasca.“

     

    Cum s-a putut intampla asa ceva sub ochii lui Rollins, fost consultant de la Bain & Company, care se mandreste ca isi calculeaza fiecare miscare si ca o executa cu meticulozitate? „Pur si simplu nu stiu“, spune el, care detine functia de director executiv din luna iulie 2004. 

     

    Desi compania s-a miscat greu, avand, pentru prima data, o crestere mai mica decat cea a restului industriei de PC-uri, nu avem de-a face cu o criza, crede Rollins. „Nici pe departe“, adauga. Cu toate astea, nu se culca pe o ureche cand vine vorba de problemele cat se poate de reale cu care se confrunta compania, care a avut anul trecut venituri de 55,9 miliarde de dolari. Ci face presiuni pentru actiuni rapide si agresive pentru a rezolva deficientele, inainte ca acestea sa devina si mai mari. E ceva adevar insa in legea numerelor mari, spune Rollins: e mai greu pentru o companie de miliarde de dolari sa creasca in ritmul in care o face o companie de milioane de dolari. Dell va creste mai incet, spune el, dar tot va creste mai repede decat restul industriei, isi va imbunatati profitabilitatea si va lua din cota de piata a competitorilor.

     

    Joseph A. Marengi, senior vicepresedinte al Dell pentru America de Nord si de Sud, spune: „Avem un sentiment de «hai sa ne intoarcem unde trebuia sa fim». Este pur si simplu business, de fapt, dar la capatul zilei se simte in aer urgenta“.  

     

    Una dintre probleme e creata de companie, nu de piata: deteriorarea relatiilor cu clientii. Dell a aruncat fara sa ezite o gramada de bani pentru a rezolva problema – mai mult de 100 de milioane de dolari in ultimele luni – pentru raspunde mai prompt cererilor clientilor. O alta problema, si mai neplacuta. Dell nu mai are avantajul costurilor reduse in cazul notebook-urilor ieftine. „Aici avantajul nostru a fost ceva mai mic, si aici a avut loc cresterea“, spune James M. Schneider, directorul financiar Dell. Compania trebuie sa gaseasca o cale de a micsora cheltuielile intr-un sistem de aprovizionare si productie renumit deja ca fiind unul dintre cele mai putin profitabile din lume. Rollins insista ca Dell nu s-a complacut in aceasta situatie.

     

    „Am pedalat pe anumite lucruri mai repede decat s-ar fi cuvenit“, spune el, comparand situatia cu aceea a unui student de nota 10 care acum abia mai ia cate un 9. E si asta o performanta, dar toata lumea e dezamagita. Schneider e si el de acord: „In momentul in care da gres unul care niciodata n-a dat gres apare ingrijorarea“. Sentimentul de urgenta pe care Rollins incearca sa-l insufle vine intr-un moment cand cotatia actiunilor Dell este in usor declin, invartindu-se in jurul valorii de 25 de dolari, o scadere de aproximativ 40% fata de iulie anul trecut. E un drum lung de la varful celor 60 de dolari per actiune atins in 2000, inainte de scaderea cotatiilor la 16 dolari, dupa dezumflarea boom-ului tehnologic.

     

    Wall Street-ul e inca suspicios. A.M. Sacconaghi, analist la Sanford C. Bernstein & Company, spune ca ideea lui Rollins de „articulare a unei serii de pasi si a unui plan este un plus“. De asemenea, adauga el, „compania si-a estimat gresit in trecut cifrele, deci exista un scepticism sanatos“. Sacconaghi spune ca a crezut ca pentru Dell ar fi fost mai bine daca ar fi rezolvat problema relatiilor cu clientii si ar fi imbunatatit designul produsului inainte de a incepe sa taie din preturi pentru a creste vanzarile.

     

    Pentru a-si intoarce norocul, Dell este gata sa puna sub semnul intrebarii aproape orice – sa renunte chiar la vechea relatie exclusiva cu un mare furnizor ca Intel. Recent, Dell a anuntat ca va incepe sa foloseasca cipuri de la principalul rival al Intel, Advanced Micro Devices (AMD), pentru unul din serverele sale. Intrebat daca Dell va trece pe procesoare AMD si pentru unele dintre PC-urile pe care le produce, Rollins a raspuns facand din ochi. Glen Young, analist la Citigroup Global Markets, crede ca Dell va face asta pana in septembrie.

     

    Decizia Dell de a folosi exclusiv procesoare Intel este considerata in ultima vreme una fara viziune pe termen lung. Segmentul de notebook-uri care a avut cresterea cea mai rapida din intreaga piata a PC-urilor a fost cel al dispozitivelor echipate cu cipuri AMD, spune Marengi. Alte companii, in special Hewlett-Packard, au putut oferi notebook-uri la preturi mici tocmai pentru ca foloseau AMD-uri. Intre timp, scaderea preturilor computerelor a pus la incercare serviciul de relatii cu clientii, multa vreme o emblema a modelului Dell. Companiei i-a fost mai greu sa justifice serviciile pe care le oferise pentru PC-uri de 1.000 de dolari bucata cand sistemele respective au inceput sa se vanda cu 350 de dolari.

     

    Asa ca a decis sa nu mai remedieze anumite tipuri de probleme, in special legate de software, mesajele spam si virusii. A hotarat sa raspunda mai multor tipuri de intrebari de la clienti prin call-centere din toata lumea, iar timpul indelungat de rezolvare a problemelor a devenit obisnuinta. Economiile astfel facute aveau logica pe hartie, deoarece consumatorii individuali reprezinta doar 15% din business-ul Dell. Dar cand a constatat ca plangerile s-au inmultit, Rollins a ordonat o intoarcere pe calcaie. „Vom face tot ce e necesar pentru a rezolva problema“, spune el. Rollins vede intr-un nou serviciu, DellConnect, tehnologia care ar putea rezolva problemele clientilor si ar economisi, in acelasi timp, si banii companiei. Un angajat de la un call-center ar cere clientului care are probleme cu PC-ul permisiunea ca un tehnician Dell sa se poate conecta la calculatorul sau prin intermediul unei conexiuni de mare viteza. Tehnicianul e cel care va pune diagnosticul si va rezolva problemele, in masura posibilitatilor. Rollins spune ca DellConnect, care a fost in teste pana la inceputul lunii iunie, a fost folosit de 450.000 de ori si ca 80% dintre probleme au fost rezolvate. Dar iata partea care i-a placut cel mai mult lui Rollins: 95% dintre clienti s-au declarat satisfacuti.

    „Va fi o tehnologie surprinzatoare pentru competitorii nostri, pentru ca ei sunt dependenti de revenirea clientului la magazin sau dependenti de decizia clientului de a cumpara mai mult“, spune Rollins.

     

    E greu sa spui ca Dell s-a culcat vreodata pe ureche in privinta costurilor. „Facem asta demult“, spune Glenn E. Neland, senior vicepresedinte si chief procurement officer al Dell. In urma cu doi ani, Dell a economisit 1,8 mld. dolari din reduceri de costuri. Anul trecut, a economisit cu 22% mai mult, adica 2,2 mld. $. Anul acesta, Rollins vrea ca Neland sa stoarca alte 3 mld. $, adica cu 36% mai mult decat anul trecut. Nu are pretentia ca asta sa se faca pe calea cea mai simpla, prin reduceri de personal. „E din ce in ce mai greu sa gasesti banii“, spune Neland. Orientarea pietei spre notebook-uri, pe care Dell le produce in China – la fel ca si competitorii sai – a sters mult din avantajul costurilor. „Am fi avut la degetul mic toata aprovizionarea si toate costurile“, spune Neland. In urma cu cinci ani, costul asamblarii placii de baza a PC-ului, care contine procesorul si alte componente electronice principale, era de 20 $. Cu o baza de furnizori in China, o cunoastere mai buna a costurilor componentelor si a modului cum opereaza asamblatorii din toata lumea si prin cresterea competitiei intre ei, Dell a redus costul la 5 $. Compania ar putea strange si mai mult din aceasta zona, dar castigurile ar fi mici. Trebuie asadar sa caute in alta parte.

     

    Economiiile nu sunt necesare neaparat in partea de hardware. Spre exemplu, Dell expedia computerele clientilor in trei cutii: pentru computer, monitor si componentele periferice. Asta era foarte bine pentru clientii individuali, dar conta prea putin pentru clientii de business, care primeau cate 500 de computere deodata. Asa ca Dell a inceput sa impacheteze 16 sasiuri sau opt monitoare cu ecran plat intr-o singura cutie. Iar clientilor le-a placut, pentru ca aveau mai putine cutii de care trebuia sa scape.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Retro-Coreea

    Imaginea diabolica a Coreei de Nord, o tara despre care se stia mai ales ca face arme nucleare si-si infometeaza copiii, capata, in Sud, un aer capitalist. Mai multi intreprinzatori si-au deschis restaurante in care pe pereti sunt atarnate afise propagandistice, chelneritele sunt nord-coreene si berea e rasuflata.

     

    Un ecran video urias din barul Phenian Moran infatisa, intr-o recenta seara de vineri, imagini cu iz propagandistic – munti inalti, paduri verzi, ape si cer albastru. In josul imaginii, o banda explica totul: „Kim Jonj Il, un om care se naste o data intr-o mie de ani“. Chelneritele nord-coreene sunt imbracate in costume traditionale, in culori deschise, care erau la moda in Coreea de Sud cu ceva vreme in urma. Un solist canta „Fluieratul“, un slagar nord-coreean din anii ‘80 – dar interpretarea e nesigura iar cantaretul chiar falseaza uneori. Intreg serviciul e prost, sub orice standard. Bautura curge alaturi de pahar, sticlele de bere sunt lasate pe masa nedeschise si nimeni nu-ti toarna.

     

    Si cu toate astea, clientii sud-coreeni nu se mai satura de barul Phenian Moran. „Encore!“, striga Bae Seong-wan, un barbat in varsta de 44 de ani, cand solistul termina de cantat „Fluieratul“. Barul Phenian Moran nu se gaseste undeva la nord de zona demilitarizata – ci mult mai la indemana, in centrul unui oras din inima Coreei de Sud, Taejon.

     

    Localul, care are 120 de locuri, a fost deschis in februarie. Aici poti gasi bauturi nord-coreene de calitate inferioara, postere nord-coreene cu peisaje vecine cu kitsch-ul, muzica nord-coreeana, o fotografie de-a lui Kim atarnata deasupra barului, alaturi de omologul lui sud-coreean si – mai important ca orice – chelnerite nord-coreene. Sau, cum se anunta pe un afis chiar de la intrarea in bar, „fete frumoase din Coreea de Nord!“.

     

    Pana in anii ‘90, scolarii sud-coreeni primeau premii daca faceau desene in care sa-i infatiseze pe „diabolicii nord-coreeni“. Dar dupa aceea, asa-numita politica de dezghet dusa de cei din sud i-a transformat pe nord-coreeni, in mintea vecinilor lor, in fiinte umane in carne si oase – iar asta s-a vazut si in filme precum „Zona de securitate bilaterala“. Acum, dupa mai bine de jumatate de deceniu de dezghet al relatiilor bilaterale, nordul e la moda – intr-o maniera retro-kitsch, dupa cum se vede – iar nord-coreenii nu mai sunt priviti drept agresori care ameninta stabilitatea sudului, ci drept un fel de veri mai neciopliti care trebuie ajutati sa vada cum arata viata in marile orase. Cei care reusesc sa scape din Coreea de Nord, dar si sud-coreenii insisi, au inceput sa deschida restaurante cu tematica nord-coreeana, sa vanda produse nord-coreene – exista chiar si un magazin virtual, www.NKMall.com, din care poti cumpara produse de peste granita.

     

    Dupa o jumatate de secol de diviziune, Coreea de Sud e una dintre cele mai tehnologizate societati din lume, iar produsele sale si cultura pop care s-a nascut aici dau forma noilor gusturi de consum pentru tinerii din intreaga Asie. In acest timp, Coreea de Nord a ramas incremenita, depozitara – cel putin pentru cei cu un ascutit simt al pietei – al spiritului unei Corei mari, dar deasupra careia nu a trecut vantul capitalist al schimbarii.

     

    „Coreea de Nord e retro“, spune Jong Su Ban, un nord-coreean in varsta de 42 de ani, care a reusit sa fuga din tara si care planuieste sa deschida in curand in Seul un restaurant nord-coreean caruia i-a gasit deja si un nume, Ok Ru Ok. „Sud-coreenilor le reaminteste de felul in care arata tara lor in anii ‘50 si ‘60, inainte ca sudul sa devina industrializat. Vad fel de fel de obiecte lucrate de mana, putin sofisticate, si isi spun: «Seamana cu cele pe care le faceam noi inainte de a ne dezvolta industria».“

     

    Sincronizarea e buna, spune Jong, referindu-se la faptul ca doar cu cativa ani in urma un restaurant din Seul in care ar fi servit un chelner costumat in soldat nord-coreean ar fi dat repede faliment. „I-ar fi facut pe clienti sa nu se simta in largul lor“, spune el. Hong Chang-ryo, un sud-coreean in varsta de 45 de ani, care detine compania NK Food si care a deschis anul acesta doua restaurante nord-coreene – si planuieste sa mai deschida inca unul – e intru totul de acord.

     

    „Nici chiar acum doi ani“, spune el, „nu puteam face asa ceva. Am fi fost catalogati drept comunisti“. Primul restaurant al lui Hong, „Nalrae, Nalrae“ – care inseamna „repede, repede“ in dialectul nord-coreean – „va invita sa savurati alt fel de gusturi“; e vorba de 27 de preparate care poarta numele a diverse locuri din Coreea de Nord. Rafturile pline cu ciuperci, bauturi alcoolice ori alge – „aduse direct de la Phenian“ – sunt principala atractie a restaurantului, care e decorat in nuante de verde organic. In meniu se promit „preparate din ingrediente nepoluate, sanatoase, cultivate folosindu-se resursele naturale ale Coreei de Nord“. „Mancarurile iti dau un sentiment de rural, natural, nepoluat“, spune un student de 23 de ani, Lee Sae-mie, dupa prima lui experienta in restaurant. Dar in vreme ce circa 40% dintre ingrediente vin din nord, spune Hong, aromele trebuie „ajustate“ considerabil pentru a satisface gusturile celor din sud. „Trebuie sa ne stoarcem creierii“, explica Hong. „Stim cu totii doar ca acolo mananca malai. Dar nu stim exact ce si cum, asa ca amestecam si experimentam. O fi aratand mancarurile a Coreea de Nord, dar au gust sud-coreean.“ Dar, din ce in ce mai mult, oamenii isi cumpara propriile ingrediente de pe site-ul www.NKMall.com, pe care un sud-coreean, Park Young-bok, l-a deschis in 2003. De pe site poti cumpara in principal alimente, care pot fi gasite si in 70 de magazine din intreaga tara.

     

    In septembrie trecut, Park a inceput sa se ocupe si de licitatii cu picturi nord-coreene, care au avut un succes spectaculos, ajungand la vanzari totale de 115.000 de dolari in aprilie. Avand in vedere ca oficialitatile sud-coreene inca interzic importul de opere de arta cu continut politic, cele mai multe dintre picturi sunt peisaje – desi, destul de straniu, o tapiserie cu Fecioara Maria a fost vanduta recent cu 80 de dolari.

     

    La depozitul sau din afara Seulului, Park pastreaza marfa: circa 30 de feluri de bauturi alcoolice nord-coreene pe care le vinde. Unele cu etichetele dezlipite, altele cu continutul partial evaporat din pricina imbutelierii neglijente. Dar daca e sa-i ascultam pe patronii barului Phenian Moran, sticlele prost imbuteliate si chiar serviciul de proasta calitate fac parte din atractie. „Nu stiu cum sa deschid asta“, spune una dintre chelnerite, luptandu-se cu o sticla de Budweiser. Chelnerita – care lucreaza doar de doua zile la bar si care, ca multi alti nord-coreeni, n-a deschis pana acum niciodata o sticla de bere – a incercat sa scoata capacul, dupa care a impins sticla spre client, care si-a deschis-o singur. Un alt client, Kim Chung-sig, in varsta de 39 de ani, spune „Nu ma astept sa fiu servit bine aici“. Managerul, o femeie de 37 de ani pe nume Choi Jung-hee, zice ca a avut batai de cap cu trainingul celor cinci chelnerite din Nord. „Macar de-ar zice «Buna ziua» cum trebuie clientilor atunci cand acestia intra, dar nici macar asta nu fac“. „Lucrurile stau diferit in Coreea de Nord“, explica ea. „Acolo, chelneritele si vanzatoarele sunt regine, pentru ca au acces la produse. Dar pentru noi regi trebuie sa fie clientii. Trebuie sa te inclini in fata lor si sa fii politicos, chiar daca ei nu se poarta bine.“ Reactiile fata de noul bar sunt impartite – un indiciu, spune Jong, nord-coreeanul care urmeaza sa deschida restaurantul Ok Ru Ok, ca sud-coreenii vad la Coreea de Nord doar ceea ce vor ei sa vada.

     

    Sud-coreenii mai varstnici, care inca privesc Nordul ca pe un inamic, vor sa vada in continuare copii nord-coreeni muritori de foame, spune Jong. Cei mai tineri, care vor de cele mai multe ori relatii prietenesti cu vecinii lor, vor sa vada strazi curate in Phenian. „Ambele tabere vor sa-si confirme convingerile“, spune Jong, aflat in restaurantul sau, acum in curs de renovare. „De aceea voi pune numai imagini neutre pe pereti in restaurantul meu.“ Totul e pe punctul sa se aranjeze pentru Jong, care a venit in Coreea de Sud in 2000 si si-a castigat existenta scriind pornografie inainte de a se apuca de afaceri cu alimente nord-coreene. A reusit chiar sa-si asigure un import din cautata bere nord-coreeana Taedong River. „Cand traiam in Coreea de Nord“, spune el, „nici macar nu stiam ca o bere ca asta exista. O sa beau pentru prima data bere nord-coreeana in Coreea de Sud. Am trait intr-o tara de comedie“.

  • Sa invatam japoneza

    Circa 9.000 de romani invata sau muncesc in Japonia, tara in care planificarea unui proiect ia 70% din timpul alocat acestuia si implementarea doar 30%. Cum arata modelul organizational japonez privit prin ochii romanilor de-acolo?

     

    Cand gandirea lui Henry Ford, transpusa in cartile sale, s-a intalnit cu practica manageriala a lui Taiichi Ohno de la Toyota – care l-a citit pe cel dintai – s-a nascut sistemul de productie eficienta JIT (Just In Time). Dupa ce a adus Toyota intre primele zece companii ale lumii, sistemul s-a raspandit in lume sub denumirea de „lean manufacturing“ (filozofia „lean“ se bazeaza pe eliminarea pierderilor si efectuarea tuturor operatiilor la momentul optim, cu cantitatea optima de resurse). In Japonia exista circa 9.000 de romani rezidenti. Cea mai mare comunitate e cea a studentilor, apoi cea a bancherilor si a celor care fac marketing international, spune Ioana Cioca, intoarsa in Romania dupa trei ani petrecuti in Japonia, in departamentul de marketing international al Toyota Motor in Tokio. Fosta angajata a producatorului japonez lucreaza acum in cadrul unei agentii de publicitate si spune ca putine lucruri sunt atat de diferite precum o organizatie europeana sau americana fata de una japoneza. Totul incepe cu planificarea. Intr-o organizatie japoneza, planificarea ia 70% din timpul alocat unui proiect, iar implementarea – 30%, in timp ce intr-o organizatie americana sau europeana procentele se inverseaza.

     

    „Din perspectiva japonezilor, restul lumii lucreaza atat de mult la implementare tocmai pentru ca nu a facut temeinic planificarea“, spune Ioana Cioca. Ca atare, ziua de lucru a japonezilor se invarte in jurul a numeroase coli A3 cu planificari de la A la Z ale fiecarui proiect, care circula prin cel putin trei birouri ierarhic superioare pentru a-si primi stampila aprobatoare, dupa care nimeni nu le mai discuta sau pune la indoiala. Stampilele nu se obtin usor, „seful are intotdeauna dreptate si trebuie sa executi tot ce ti se spune“, spune Mihaela Ioana Steiner de 28 de ani, traducator de brevete de inventii la Sankyo Patent Attorneys Office – al treilea birou de avocatura din Japonia pe acest segment. „As putea spune ca uneori nici macar nu ai dreptul sa gandesti si sa iti exprimi parerea, mai ales atunci cand e in contradictie cu ce spune seful. Istetimea si inteligenta nu mi se par decisive in a-ti determina pozitia in firma.“

     

    Totul se misca foarte lent in organizatiile japoneze, unde fiecare detaliu trebuie verificat, a constatat si Luiza Ioanei, 26 de ani, care lucreaza in cadrul Japan Travel Bureau (JTB), liderul agentiilor de turism din Japonia – dupa o experienta la Sanyo ca negociator de contracte cu partenerii straini ai firmei. In schimb, punctualitatea e verificata prin mijloace electronice („time card“), iar intarzierile, chiar si de un minut, trebuie justificate, spune Mihaela Serbulea, cercetator si publicist in domeniul medicinei traditionale si a bioeticii, aflata in Japonia de aproape 12 ani. Organizatiile japoneze sunt vazute ca un al doilea camin pentru angajati, perspectiva-fundament pentru abnegatia cu care japonezii isi sacrifica nevoile pentru a lucra cat mai mult (in japoneza exista chiar un cuvant care desemneaza „moartea cauzata de munca in exces“: karooshi).

     

    Nici o decizie nu se ia individual, doar in grup, „asa ca responsabilitatea este a intregului grup“, spune Cristian Vlad, 32 de ani, angajat la departamentul de training al Toyota, unde coordoneaza programe de training pentru distribuitorii Toyota din intreaga lume. „Nu se gandeste, se executa“, spune si Alexandru Tudor, angajat la Sanyo Mobile Energy la departamentul de marketing international. Fisa postului lipseste cu desavarsire si foarte putini angajati au un job title. Mai precis, orice functie sub cea de assistant manager – obtinuta dupa cel putin sapte ani de munca intr-o organizatie – nu este facuta publica de catre departamentul de resurse umane si nu e trecuta pe cartea de vizita. Pozitiile in organizatie se acorda in functie de vechime.

     

    O zi de lucru incepe cu gimnastica de inviorare de 10 minute, un obicei vechi pastrat inca de multe firme japoneze, in special de cele amplasate in afara capitalei Tokio, mai conservatoare, cum e Sanyo – producatorul numarul unu mondial de baterii reincarcabile. Se lucreaza mult peste program, dar majoritatea companiilor platesc orele suplimentare. Cristian Vlad de la Toyota spune ca in compania in care lucreaza „nu ai voie sa faci mai mult de 45 de ore suplimentare pe luna sau mai mult de 350 pe an“. In alte companii, mai traditionaliste, „trebuie sa stai la serviciu pana tarziu doar pentru ca seful este inca acolo“. Japonezii petrec mult timp aratand celorlalti ca lucreaza foarte mult pentru binele grupului. Aceasta demonstratie de efort – doryoku – este foarte apreciata de japonezi. Sunt mai multe moduri de a demonstra doryoku: sa stai peste program mai mult decat managerul tau, sa nu te plangi de conditiile de lucru, sa vii la birou imediat dupa ce inchei o deplasare de afaceri, chiar daca schimbarea de fus orar te-a dat peste cap si nu mai poti face nimic, sa lucrezi tarziu noaptea in mod regulat, sa iti indeplinesti sarcinile cu mari sacrificii.

     

    Pe langa statul peste program de dragul sefului si al companiei, din programul de lucru mai face parte si un obicei numit nomikai – iesiri obligatorii cu colegii si sefii la baut. „Aici ajungi sa castigi increderea sefului, aici afli care a fost prima lui impresie despre tine“, spune Luiza Ioanei de la JTB. Turnatul in pahare e semn de respect si mod de comunicare. Seful toarna angajatului si ii multumeste pentru munca prestata, angajatul toarna sefului pentru indrumarea pe i-o da. De altfel, in Japonia „alcoolul e foarte important si betivii sunt priviti cu mare indulgenta“, a constatat Alexandru Tudor de la Sanyo.

     

    „Lumea se imbata si doarme pe trotuar, pe trepte, in trenuri si nimeni nu le atrage atentia. De obicei, cum se decide ceva in Japonia, se lasa cu Uchiage, adica o bauta care sa celebreze evenimentul. Multe decizii sunt pecetluite la bauta, nu la birou, unde atmosfera e incordata.“ La aceste iesiri obligatorii, ca la orice alte iesiri organizate de companie, este interzisa prezenta partenerilor de viata ai angajatilor, spune Denisa Kobayashi – economist la Colliers Halifax in Tokio. Dar poate cel mai dificil de inteles pentru un european este modul in care se exprima japonezii, mereu „intre nu si da“, fara a spune vreodata „nu“. „Toti sunt cam robotizati si incearca sa isi ascunda opiniile si sentimentele in spatele cuvintelor cu doua intelesuri“, spune Alexandru Tudor de la Sanyo. „Un zambet care in Europa poate fi interpretat ca un semn pozitiv este egal cu zero sau are chiar conotatii negative aici“, spune si Daniel Ratiu, 27 de ani, angajat in cadrul Toyhmei Shipping, cu responsabilitati in managementului comercial si operational al navelor.

     

    Si modul in care japonezii negociaza e complet diferit de cel cu care sunt obisnuiti europenii. Inaintea oricarei sedinte importante de negociere, japonezii fac un nemawashi – un fel de pre-sedinta prin care se urmareste stabilirea unui consens asupra agendei. Rolul unui nemawashi se justifica prin dorinta japonezilor – o natiune non-confrontationala – de a evita conflictul si contradictiile verbale. Datorita acestui nemawashi, partile participante la sedinta pot agrea pe fata si rapid asupra majoritatii punctelor de pe agenda.

     

    In ce priveste sedintele standard, acestea sunt foarte frecvente. Denisa Ordeanu-Kobayashi de la Colliers a lucrat inainte intr-o companie japoneza in care fiecare dimineata debuta cu o sedinta, saptamanal se mai intrunea o sedinta pentru proiectele saptamanale si inca una, lunar, pentru cele lunare. „Acest lucru nu se intampla intr-o companie globala, unde sedintele se fac doar cand e nevoie.“

     

    O alta trasatura a organizatiilor japoneze care naste critici in randul europenilor este discriminarea la locul de munca. „Faptul ca sunt femeie a fost un mare dezavantaj“, spune Mihaela Ioana Steier, 28 de ani, care traieste in Japonia de aproape sase ani. „Cand o femeie se casatoreste, de obicei renunta la serviciu pentru a avea copii si a-i creste. Este aproape o regula.“ Din cauza aceasta, o femeie nu prea poate avea in firma un rol important, nu neaparat in plan ierarhic, ci in sensul in care i se dau sarcini destul de usoare si care nu necesita o pregatire intelectuala deosebita. In plus, o femeie are sanse foarte slabe de a fi promovata. Si in departamentul de marketing al Toyota, din 21 de assistant manageri, doar doua erau femei, spune Ioana Cioca.

     

    Totusi, beneficiile materiale de care se bucura angajatii in majoritatea organizatiilor japoneze sunt demne de invidie. Companiile japoneze ofera, de regula, o pensie stabila pe langa cea oferita de stat, o polita de asigurare sociala pentru intreaga familie (chiar pentru membrii care locuiesc in strainatate), reduceri la hoteluri si la biletul de avion in tara si in strainatate, apartamente la o chirie infima (multe companii dezvolta afaceri imobiliare), imprumuturi pentru cumpararea unei case si a unei masini si doua bonusuri anuale de cate doua-trei salarii fiecare.

     

    „Compania te sprijina foarte mult pe plan social“, spune Cristian Vlad de la Toyota. „Acum trei ani am facut un imprumut de la companie pentru a-mi cumpara apartamentul in care locuiesc si masina pe care o conduc in weekend.“

     

    Dar romanii intervievati se plang ca nu au timp sa cheltuiasca banii castigati. Cu toate ca zilele de concediu sunt mai putine decat cele oferite angajatilor din Europa (10-17 zile), aproape niciodata angajatii nu le pot lua comasat, chiar si o saptamana de concediu fiind obtinuta cu mari eforturi. Mai mult, a-ti lua toate zilele de concediu inseamna, pentru unii manageri japonezi, o lipsa de atasament fata de organizatie. „Etica de lucru japoneza nu permite angajatilor sa beneficieze de zilele de concediu care le sunt acordate prin contract“, spune Mihaela Serbulea.

     

    In Japonia, incheierea contractului de munca e similara actului de casatorie. Odata angajat de o companie, nu mai poti fi concediat decat in cazuri extrem de grave. Dar nici nu ai sanse mari ca demisia sa iti fie acceptata usor. Companiile investesc mult in angajati si a lasa un om sa plece li se pare o risipa inacceptabila. Daca totusi reusesti sa pleci, multe companii te vor privi cu suspiciune. „Este posibil sa te muti de la o companie la alta si exista head-hunteri, dar de obicei poti sa te muti de la o companie mare la una mai mica pe o functie mai mare“, spune Alexandru Tudor de la Sanyo.

     

    De altfel, organizatiile japoneze prefera sa recruteze din randul studentilor si lipsa lor de experienta inseamna un atu – pentru ca pot fi formati de la zero. Angajarile se fac toate in ultimul an de studentie si „e foarte greu sa te mai angajezi odata ce ai terminat facultatea“, spune Cristian Vlad de la Toyota. Un post se obtine destul de greu. Un proces standard de recrutare presupune in jur de cinci interviuri timp de doua saptamani. „Odata ce ai trecut de proba de angajare, primesti acasa, prin posta, un ordin de angajare de trei randuri, prin care esti invitat la birou pe data de 1 aprilie anul urmator“, spune Vlad. Salariul nu se discuta si nu se negociaza, pentru ca salariile de debut sunt, de obicei, publicate pe site-urile companiilor. Daca nu sunt, „momentul adevarului“ vine odata cu primul salariu, spune Cristian Vlad. Oricum, „negocierea salariului este un subiect exclus, iar orice incercare de a purta o asemenea discutie cu biroul de resurse umane poate primejdui posibilitatea angajarii“. Primii 7-10 ani de munca nu-ti pot oferi o pozitie mai inalta decat cea de asistent sau coordonator de program.

     

    Dupa sapte pana la 20 de ani de munca, functia cea mai inalta care poate fi obtinuta este cea de assistant manager. Group managerii au peste 20 de ani de munca, iar acumularea de ani de vechime poate aduce angajatului in subordine un departament, o divizie sau chiar o pozitie in board-ul managerial.

     

    Contrar situatiei din Japonia, in Romania se fac numeroase angajari ale proaspat-absolventilor direct pe pozitii de tipul „account manager“, unde tinerii angajati se bucura de multa libertate si responsabilitati manageriale. In baza carei experiente practice? – s-ar intreba un japonez. In ordinea relevantei, criteriile de promovare in organizatii sunt: anii petrecuti in companie, experienta de lucru, dedicatia, spiritul de armonie (de grup), devotamentul fata de grup si fata de educatia noilor angajati precum si „cat de bine te intelegi cu sefii“.

     

    Confucianismul, budismul si shintoismul au modelat organizatiile japoneze. Confucianismul a adus cu sine constiinta statutului si a rolurilor ierarhice in societate. Budismul a cultivat negarea sinelui si concentrarea asupra celorlalti. Esenta religiei shintoiste este armonia – inclusiv in relatia cu ceilalti. Comparativ, americanii si europenii au un respect deosebit pentru managementul timpului. Pentru ei, controlul asupra propriei vieti este esential.

     

    Modelul japonez e un model pe care s-a bazat succesul multor companii. Loialitatea japonezilor fata de companii si a companiilor fata de japonezi a dus la refacerea tarii dupa al doilea razboi mondial. E drept, vremurile se schimba, dar si business-ul japonez e in schimbare. De la valori la mentalitate, de la angajarea tot mai multor straini pana la invatarea limbilor straine in procent tot mai mare (Ioana Cioca povesteste cum, la sosirea ei in Toyota in 2002, 30% dintre colegii japonezi stiau engleza foarte bine, pentru ca la revenirea ei in tara in decembrie 2005, procentul sa creasca la 70%). Tot mai multi parinti japonezi isi trimit copiii la scoli in Europa sau SUA. Turnul de fildes se topeste.

  • DOUA MODELE, FATA IN FATA

    Modelul japonez si cel american au fost comparate in nenumarate studii si carti de business. Una dintre ele este „The Way To The Global Management, Resolving Conflict in US-Based Japanese Subsidiaries“, din care reies urmatoarele idei:

     

    organizatia japoneza

    • angajatii trebuie sa se sacrifice si sa lucreze din greu pentru binele grupului
    • lucrul peste program este o dovada de efort si dedicare
    • feedback-ul negativ trebuie dat permanent si acceptat fara comentarii, iar feedback-ul pozitiv trebuie sa fie subtil si inconsecvent;
    • societatea promoveaza o relatie de tip parinte-copil intre manager si subordonat
    • nu e nevoie ca reusitele sa fie recunoscute in mod formal si deschis
    • liderii trebuie sa aiba un stil complet diferit de angajatii lor

    organizatia americana

    • angajatii trebuie sa aiba control asupra vietii lor si au dreptul la viata personala
    • sa muncesti efectiv este mai important decat sa muncesti indelung
    • desi feedback-ul negativ e bun si acceptabil, trebuie echilibrat prin feedback pozitiv, care demonstreaza recunoasterea reusitelor
    • valoarea egalitarista promoveaza o relatie de tip adult-adult intre manager si subordonat
    • este important sa ne oprim si sa sarbatorim reusitele inainte de a merge mai departe
    • liderii trebuie sa aiba un stil compatibil cu cel al angajatilor

  • Ziua independentei

    Dupa ce Muntenegrul si-a proclamat independenta, din fosta Federatie Iugoslava n-a mai ramas de iesit decat Kosovo. Sau albanezii din Kosovo. Belgradul inca mai spera ca declararea oficiala a independentei acestei provincii poate fi evitata. Se insala.

     

    La sfarsitul lunii trecute, guvernul de la Tirana a lansat o licitatie internationala pentru constructia unei autostrazi de 30 de kilometri spre Kosovo, mai exact intre localitatea Kalimas, la 200 km nord de Tirana, si punctul de frontiera Morine. Contractul, in valoare de peste 57 de milioane de euro, va avea finantare asigurata de la BERD si BEI, iar drumul ar urma sa fie gata in 2008. De fapt, e vorba de ultimul tronson din ruta Durres-Morine, considerata esentiala pentru accesul turistilor din diaspora albaneza care se intorc din Kosovo, Macedonia, Italia sau de aiurea ca sa-si regaseasca radacinile. Mai mult decat pentru turism insa, importanta economica a noului drum e indiscutabila, iar semnificatia politica a licitatiei este limpede. „Luati-va masini, pe autostrada n-aveti voie cu magarii“, ii ironizeaza pe albanezi un grec, venit sa comenteze stirea pe blogul kosovareport.blogspot.com. Albanezul Heku ii raspunde: „Noi nu mai mergem pe magari de cand America a ridicat tara voastra prapadita dupa razboi. Acum conducem Mercedesuri si BMW-uri care nici macar nu se gasesc in Grecia“. La care grecul ii raspunde: „Asa e, Heku, e tare greu sa gasesti la noi un BMW din 1920. Dar tie poate-ti cumpara unchiul tau care vinde droguri afara, vreun Model T din 1903“.

     

    Ironiile interbalcanice de mai sus au o explicatie indirecta, daca se poate spune asa. Jumatate din ea a exprimat-o acelasi grec cu delicata formula „tu stii ca grecii ii sustin 100% pe sarbi si ca noi impreuna cu ei abia asteptam sa va dam un sut in fund“. Cealalta jumatate a spus-o Heku, amintind ca ministrul de externe elen a declarat recent ca albanezii devin o adevarata forta in Balcani si ca e timpul ca ei sa fie luati in serios, avand in vedere ca, dupa ce Kosovo isi va declara independeta, etnicii albanezi vor controla trei state – Albania, Kosovo si Macedonia. „Iar cand se vor trezi si albanezii din Grecia, ia ghiciti cine o sa puna mana pe Grecia?“ scrie Heku.

     

    Mica discutie, cu libertatea ei altfel imposibila pentru un articol de ziar, rezuma repede temele discutiei din jurul chestiunii kosovare. In primul rand, ca una din cele mai sarace zone din Europa, Kosovo n-are cum sa se sustina economic decat cu ajutor din afara, adica de la fratii albanezi si din Occident. In ciuda celor aproape un miliard de euro investiti de UE in proiecte de reconstructie, economia regiunii a ramas primitiva, impiedicata de razboi si sustinuta mai curand de diverse forme de contrabanda si comert mafiot decat de servicii sau minerit, despre care analistii sustin ca vor fi viitorul kosovarilor. La o populatie activa de un milion de oameni, rata somajului se apropiase anul trecut de 60%, iar Banca Mondiala calculase ca mai mult de jumatate din locuitori traiesc sub pragul saraciei. Totusi, tocmai subdezvoltarea provinciei ajunge acum un argument pentru independenta. Seful misiunii ONU in Kosovo, Soeren Jessen-Petersen, sustinea recent ca provincia „are o situatie macroeconomica destul de stabila“ si ca independenta ii va permite sa aiba acces la imprumuturi externe si la investitii straine care acum ii sunt refuzate. FMI estimeaza pentru 2006 o crestere economica de 2,3% pentru Kosovo, in timp ce guvernul local e convins ca independenta va impinge cresterea chiar spre 6%.

     

    In al doilea rand, atomizarea in continuare a constructiei de stat in Balcani, dupa proaspata separare a Muntenegrului de Serbia, agita iarasi cazanul balcanic, unde niciodata o incheiere juridica nu pune capat unui conflict, ci desteapta altele prin imprejurimi: in martie, Grecia si Macedonia s-au nelinistit foarte de o presupusa declaratie a ministrului albanez de externe Besnik Mustafaj, dupa care independenta in Kosovo, zona cu peste 90% populatie albaneza, ar face ca tara lui sa nu mai poata garanta principiul inviolabilitatii frontierelor (ceea ce, in limbaj diplomatic, inseamna exact ceea ce spusese pe sleau bloggerul Heku). Iar in al treilea rand, o secesiune a unei provincii oarecare dintr-o tara europeana deschide calea unui sir imprevizibil de acte similare, de la Srpska sarbeasca din Bosnia pana la Transnistria sau Abhazia.

     

    De unde insa certitudinea unei independente iminente a provinciei secesioniste? Gheata s-a spart oficial in septembrie anul trecut, cand ministrul britanic pentru afaceri europene, Douglas Alexander, aflat in prima lui vizita la Pristina, a spus ca nu exclude independenta ca una dintre optiunile posibile pentru Kosovo. Ulterior, fostul negociator american pentru fosta Iugoslavie, Richard Holbrooke, a declarat in Congresul SUA ca nu poate sa-si imagineze alt statut final pentru Kosovo decat independenta, pentru ca in martie curent, Jack Straw, ministrul britanic de externe (pe atunci) sa proclame ca drumul spre independenta este „aproape inevitabil“. Pentru moment, adica la negocierile de la Viena intre Belgrad si Pristina, ajunse la a treia runda din februarie incoace, toate variantele par sa fie inca deschise. Albanezii isi sustin in continuare dreptul la autodeterminare, completa si cat mai curand, in timp ce Serbia insista ca provincia trebuie sa ramana in cadrul statului sarb, in schimbul unei autonomii mai largi, si ii indeamna pe separatisti sa mai astepte inca 20 de ani inainte de a cere independenta, pe motiv ca acum nu au ce face cu ea.

     

    De pe margine, politologul Shlomo Avineri noteaza subtil in Jerusalem Post ca albanezii „au dreptul la un stat al lor, la fel ca si palestinienii“, numai ca trebuie procedat cu maxima diplomatie fata de Serbia, o tara ranita, care are nevoie acum de „empatie si intelegere“ dupa infrangerile si pierderile din ultimul deceniu. In speta, ar fi nevoie de o politica europeana „generoasa“, de natura sa netezeasca drumul Serbiei spre o relativ rapida integrare in UE si sa-i sustina „tranzitia spre democratie“.

     

    Sugestia lui Avineri merita pomenita aici ca un soi de demonstratie prin reducere la absurd ca situatia e imposibil de rezolvat in asa fel incat toata lumea sa fie multumita. In mod evident, nimeni la Bruxelles nu se poate incumeta acum sa promita integrarea, si inca iute, a Serbiei, si aceasta nu numai din cauza crizei de crestere prea rapida a Uniunii. Dupa ce in ultimii ani, ca sa-i potoleasca pe secesionistii din Muntenegru, liderii europeni au tot insistat cu fagaduiala ca federatia lor cu Serbia s-ar integra mai repede in UE decat doua state separate, acum ar fi cam nefiresc sa incerce sa-i ademeneasca pe sarbi cu argumentul ca sigur se integreaza peste rand daca lasa din mana Kosovo.

     

    In plus, chiar luna trecuta, oficialii UE au declansat criza politica la Belgrad, anuntand ca suspenda negocierile privind Tratatul de asociere, din cauza ca generalul Radko Mladici n-a fost arestat si predat Tribunalului de la Haga. Iar suspendarea negocierilor i-a incurajat, la randul ei, pe muntenegreni sa-si anunte independenta, cu gandul ca de data asta vor avea sansa sa adere la UE mai repede tocmai daca se prezinta fara sarbi. Asa se explica de ce acum, spre deosebire de SUA si Marea Britanie, care sustin pentru Kosovo independenta (conditionata, e drept, de indeplinirea anumitor standarde legate de protectia minoritatii sarbe, dar totusi independenta), Bruxelles-ul se fereste sa prezica sau sa recomande ceva, vehiculand doar formulari vagi despre un Kosovo „stabil, tolerant, multietnic si democratic“.

     

    De nehotararea UE profita acum Rusia, una dintre cele sase mari puteri reprezentate in Grupul de contact pentru Kosovo, care se opune energic independentei pentru provincia in cauza, dar nu doar din solidaritate slava cu fratii sarbi. Presedintele Vladimir Putin a propus ca toate conflictele interetnice mai mult sau mai putin inghetate sa fie rezolvate dupa aceleasi principii, aplicabile atat in Kosovo, cat si, de pilda, in regiunile separatiste georgiene (si proruse) Abhazia si Osetia de Sud. Folosul Moscovei ar fi limpede: chiar daca nu se va intampla ceea ce sustin politicienii de la Tbilisi, adica o secesiune a celor doua regiuni urmata de integrarea lor in Federatia Rusa, posibilitatea unor astfel de crize, soldate cu recunoasterea chiar unilaterala de catre Moscova a eventualului nou statulet (la fel cum Ankara este singura care recunoaste Republica Ciprului de Nord) ar urma sa mai tempereze din elanul portocaliu sau doar antirusesc al unor tari ca Georgia, Ucraina (aici e vorba de Crimeea) sau Azerbaidjan (cu eternul sau Karabah). Deloc in ultimul rand, acordarea independentei pentru Kosovo ar servi Rusiei si in conflictul din Transnistria. Blocada vamala impusa in martie de Kiev impotriva Tiraspolului, cu scopul de a-i sili pe separatisti sa-si vada lungul nasului si sa respecte autoritatea Chisinaului (toate marfurile care trec granita dinspre Transnistria in Ucraina trebuie sa fie dirijate numai prin punctele de tranzit moldovenesti, orice bun fara stampila vamala a Chisinaului urmand sa fie retinut la granita), i-a inversunat pe oamenii lui Smirnov. Presedintele Voronin a exclus ideea ca secesiunea Kosovo sa fie un precedent pentru o eventuala separare a regiunii transnistrene, numai ca Evgheni Sevicuk, seful parlamentului tiraspolean, a anuntat clar ca „republica“ sa va organiza un referendum pentru independenta in cazul in care comunitatea internationala ar recunoaste Kosovo ca stat.

     

    Sevciuk e de parere ca zarurile au fost deja aruncate in privinta fostei RSS Moldovenesti, in sensul ca „mai devreme sau mai tarziu“ Moldova se va uni cu Romania, ceea ce inseamna ca rusofonii din zona ar trebui sa se separe elegant de o asemenea uniune. Pana acum, pozitia Moscovei s-a dovedit pentru negocierile legate de Kosovo o problema inca mai greu de depasit decat pretentiile sarbesti. Logica ruseasca este urmatoarea: ONU accepta in teorie doua principii care in practica se bat cap in cap, adica inviolabilitatea frontierelor de stat si dreptul la autodeterminare, asa incat ar trebui sa se hotarasca odata pentru totdeauna conform caruia din ele va rezolva de aici inainte toate conflictele interetnice existente; daca nu, adica daca va decide ceva pentru Kosovo si altceva pentru Abhazia, atunci inseamna ca opereaza cu standarde duble. Cum era de asteptat, un asemenea punct de vedere n-are cum sa fie acceptat de restul marilor puteri. Luna trecuta, Frank Wisner Jr., reprezentantul special al Washingtonului in Comisia ONU pentru negocierile legate de Kosovo, a insistat ca n-are cum sa existe o solutie universala de aplicat in toate cazurile. Wisner a explicat ca situatia din Kosovo este unica, fiindca e vorba de un conflict incheiat printr-o rezolutie ONU si de o provincie plasata sub administratie internationala – deosebiri foarte clare fata de oricare din conflictele inghetate din bazinul Marii Negre.

     

    La polul opus fata de Moscova s-a situat pana acum Bucurestiul, ale carui interese merg, dimpotriva, nu spre secesiunea viitoare a altor regiuni din Europa, ci spre conservarea actualei harti a continentului. Cum a spus presedintele Traian Basescu, „este esential neumblatul cu creionul pe harta statelor“. E vorba, mai intai, de aceeasi Transnistrie, dar si de tinutul secuiesc, unde Uniunea Civica Maghiara a profitat de ocazie ca sa pretinda ca insusi Traian Basescu le-a oferit pe tava maghiarilor din Harghita si Covasna o solutie de autonomie prin propunerile lui referitoare la situatia din Kosovo. UCM a interpretat astfel declaratiile lui Basescu facute in cursul vizitei in Franta in noiembrie trecut, conform carora ar trebui modificate nu granitele, ci statutul provinciei Kosovo, in sensul unei autonomii totale, cu tot cu autoguvernare, educatie in limba materna si tot ce ar mai cere si maghiarii nostri.

     

    Presedintia a replicat ca in Romania n-a fost si nu e vorba de vreo situatie de razboi, unde o minoritate sa-si revendice drepturile cu arma in mana, asa ca orice analogie cu Kosovo e exclusa. Basescu si ministrul Ungureanu aveau sa explice mai apoi, cu mai multe ocazii, ca solutia romaneasca de compromis pentru Kosovo are in vedere o autonomie fara recunoasterea ca stat a provinciei, cu reprezentarea kosovarilor in institutiile internationale de catre un inalt comisar ONU si cu o prezenta militara internationala solida in zona. „Si albanezii, si sarbii trebuie sa inteleaga ca Europa nu este un continent al solutiilor extreme“, spunea Basescu in decembrie trecut, explicand ca independenta provinciei n-ar face decat sa alimenteze extremismul sarbesc.

     

    Cum insa planul romanesc n-a fost inca prezentat oficial la negocieri, loc de speculatii mai ramane totusi destul. Saptamanile trecute, de pilda, cotidianul belgradean Politika a ironizat subtilitatile diplomatiei romanesti, pretinzand ca principiul neumblatului cu creionul pe harta nu s-ar referi de fapt la granita de stat a Serbiei, ci doar la neschimbarea frontierei interne intre Serbia si Kosovo. E adevarat insa ca astfel de comentarii se explica prin exasperarea Belgradului fata de numarul crescand de state care isi dau cu parerea despre Kosovo in fel si chip si isi ofera serviciile de mediere, in functie de propriile lor interese – de la Bulgaria, adepta a conservarii actualului statu quo, si pana la Slovenia sau Elvetia, promotoare ale independentei kosovarilor.

     

    Fiindca pentru sarbi, ca si pentru albanezi, desi din motive complet opuse, independenta regiunii Kosovo nu mai e decat o chestiune de timp – cateva luni, cel mult pana la sfarsitul anului. Belgradul incearca sa infrunte ideea ca procesul dureros de sfasiere a fostei Iugoslavii (de fapt, asa cum spun bloggerii albanezi, al „Serboslaviei“, adica a federatiei dominate de sarbi) e departe de a se fi incheiat si ca dupa Muntenegru urmeaza inevitabil Kosovo, pentru ca asa vrea Occidentul; negociatorii sarbi au acuzat deja de mai multe ori ca discutiile cu albanezii sub egida ONU si vehicularea mai multor variante de rezolvare a situatiei din Kosovo nu-s decat un circ regizat de SUA si de Marea Britanie, menit sa dea o aparenta democratica unui scenariu deja decis de mult.

     

    De partea cealalta, albanezii simt ca le sufla vantul in panze, ca au adica sustinerea majoritatii marilor puteri pentru cauza lor, si tind chiar sa-si faca iluzii de marire. Desi acelasi Frank Wisner zicea ca separatistii nu vor de fapt o Albanie mare, cu stirbirea frontierelor din vecini, ci doar „sa se reuneasca intr-o Europa mare“, excitatia independentei pentru Kosovo da de inteles ca tulburarile din cazanul balcanic nu se vor incheia odata cu un nou statut oficial al provinciei. Reporterii Financial Times sositi la Pristina au remarcat tineretea populatiei de aici – circa 70% sub 30 de ani – conchizand ca aceasta poate sa fie premisa unei bombe demografice cu ceas.

     

    In traducere pe intelesul tuturor, formularea celor de la FT inseamna ca „in urmatorii 50 de ani, voi, sarbii, veti fi doar 3 milioane de oameni, pe cand albanezii isi vor tripla numarul si vor ajunge la 8 milioane“: asa pretinde Dardanicus, un alt blogger albanez, care in deliru-i pe teme rasiale nu se fereste sa-i eticheteze pe sarbi drept „tigani dati afara din Rusia“, inferiori gloriosilor shqipetari, urmasi ai ilirilor. Iarasi ciocnirea civilizatiilor? Poate si asta. Dardanicus are grija sa coboare insa rapid pe pamant, repetand zvonul (altminteri vehiculat destul de insistent chiar la Belgrad) despre anumite intalniri de taina ale presedintelui sarb Tadici si ale premierului Kostunita cu oficiali europeni si americani, unde ar fi negociat deja independenta kosovarilor. Un targ intre pragmatici care incearca sa smulga cat pot de pe urma pretextului Kosovo? Poate si asta. In Balcani, ca intotdeauna, nu se stie niciodata.

  • Ai cui sunteti?

    Juridic vorbind, Kosovo este o provincie aflata sub administrare ONU – din 1999 pana in mai 2006, provincie a federatiei Serbia-Muntenegru; dupa secesiunea Muntenegrului, provincie sarbeasca. Negocierile multilaterale, mediate de ONU, pentru determinarea viitorului statut al regiunii sunt in plina desfasurare, cei mai multi observatori apreciind ca in urmatoarele luni, cel mai tarziu pana la sfarsitul anului, discutia se va incheia cu declararea independentei.

     

    SEC.VIII Populatia slava si cea albaneza au coexistat in Kosovo inca de atunci. Totusi, regiunea a fost centrul imperiului sarbesc pana la jumatatea secolului al XIV-lea, ceea ce explica de ce sarbii considera Kosovo drept locul de nastere a poporului lor.

     

    1389 Infrangerea sarbilor in batalia de la Kosovo deschide perioada dominatiei otomane in zona.

     

    1913 Serbia a recastigat controlul asupra provinciei, urmand ca Federatia Iugoslava sa includa Kosovo in componenta sa. Constitutia din 1974 defineste Kosovo drept provincie autonoma.

     

    1989 Venirea la putere a lui Slobodan Milosevici la Belgrad taie elanul sustinatorilor albanezi ai secesiunii provinciei, desi liderii etnici albanezi declara unilateral independenta acesteia. De-a lungul deceniului se consolideaza miscarea de gherila albaneza, Armata de Eliberare a Kosovei, ale carei atacuri impotriva unor tinte sarbesti atrage represalii din partea armatei iugoslave.

     

    1999 Bombardamente NATO in Serbia si Kosovo, menite sa puna capat politicii de purificare etnica de care occidentalii l-au acuzat pe Milosevici. Sute de mii de refugiati, majoritatea albanezi, pleaca spre Albania, Macedonia si Muntenegru. Forta speciala a ONU preia administrarea regiunii Kosovo. Marca germana devine moneda oficiala a provinciei (inlocuita din 2002 cu euro).

     

    2000-2002 Au loc alegeri locale si legislative, castigate de Liga Democratica din Kosovo, condusa de albanezul Ibrahim Rugova. Acesta devine in 2002 presedinte, ales de parlamentul multietnic de la Pristina.

     

    2003 Autoritatile de la Belgrad si kosovarii albanezi incep la Viena primele discutii directe de la incheierea razboiului din Balcani. Dialogul va fi reluat in 2005 si continua, cu pauze de cateva luni, inclusiv in prezent.

     

    2004 Noile ciocniri intre albanezi si sarbi, din martie, fac zeci de morti si sute de raniti, in principal din randul sarbilor. Comunitatea albaneza si-a manifestat astfel nerabdarea fata de faptul ca reglementarea viitorului statut al provinciei, respectiv independenta, intarzie.

     

    2005 ONU anunta negocieri referitoare la statutul final al provinciei. Belgradul propune ca guvernul din Kosovo sa exercite intreaga putere executiva, dar suveranitatea asupra provinciei sa apartina in continuare Serbiei.

     

    2006 Dupa decesul lui Ibrahim Rugova, in ianuarie, parlamentul din Pristina il alege presedinte pe Fatmir Sejdiu, liderul Ligii Democratice din Kosovo si unicul candidat. Dupa referendumul din mai care a decis independenta Muntenegrului, lucrurile incep sa se precipite si in Kosovo. Patru municipalitati din nordul provinciei, locuite majoritar de sarbi, ameninta cu secesiunea in cazul declararii independentei in Kosovo.

  • Investiti aici

    Besim Beqaj, coordonatorul Pactului de Stabilitate pentru Kosovo, facea in toamna lui 2004 o prezentare pentru potentialii investitori americani, notand ca avantaje importante pentru capitalul strain urmatoarele:  

    • pozitia strategica in Balcanii de Vest
    • prezenta fortelor  internationale de mentinere a pacii si implicarea internationala in administrarea provinciei
    • resursele naturale (carbune, plumb, zinc, crom, argint, fier)
    • o diaspora importanta in SUA, in UE si in Turcia, pe al carei capital va conta cu precadere orice viitoare administratie atunci cand va dori sa atraga investitii straine.

     

    KOSOVO

    Populatie

    2,2 mil.

    Suprafata

    10.887 kmp

    PIB (2003)

    1,8 mld. euro

    PIB/cap locuitor

    900 euro

    Crestere PIB

    4,5%

    Rata inflatiei

    5%

    Somaj

    50%

     

  • Vedere de la peluza

    Ce s-a intamplat cu oamenii astia? Dupa luni de zile in care nimeni n-a vorbit decat de beneficiile Cupei Mondiale pentru economia Germaniei, acum parca si-au pierdut suflul, preferand sa vorbeasca, in loc de bani, despre castiguri de imagine, de subtilitati culturale sau pur si simplu despre fotbal.

     

    Eu nu lucrez in departamentul de previziuni, asa ca ma rezum la lucrurile pe care le pot influenta de acolo de unde ma aflu, a zis cancelarul german Angela Merkel, solicitata sa comenteze ceva despre impactul Cupei Mondiale asupra economiei germane. „Ma bucur ca o sa avem o multime de oaspeti care vor cheltui si se vor simti bine in Germania, dar noi trebuie sa ne concentram pe reformele aducatoare de crestere economica pe termen lung. Acestea sunt lucrurile pe care le pot influenta eu. In rest, sigur ca ma bucur de fiecare zecime de procent in plus la cresterea economica adus de Campionatul Mondial“, a continuat Merkel.

    Severitate? Modestie? Probabil nici una, nici alta, ci doar un refuz autentic nemtesc de a se imbata cu apa rece. Camera de Comert germana a prezis ca numai sumele cheltuite de sutele de mii de suporteri care vor veni in tara sa vada turneul final al Campionatului vor determina o crestere a PIB cu 0,3% sau chiar mai mult pentru 2006, ducand la 2% cresterea asteptata in acest an. Si ca vor fi create, gratie Cupei Mondiale, 60.000 de locuri de munca, lucru important intr-o tara cu o rata a somajului rezistent in jurul plafonului de 10%. Ministrul economiei, Michael Glos, a declarat la randu-i ca se asteapta ca gazduirea marii sarbatori fotbalistice sa aduca o injectie de 3 miliarde de euro economiei germane in urmatorii trei ani, in special in turism, transporturi si comunicatii. Totusi, nu toata lumea e la fel de optimista. Ultimul raport al Institutului German pentru Cercetare Economica, de pilda, avertizeaza ca nu trebuie asteptat „un efect macroeconomic spectaculos“ al evenimentului. „Este foarte indoielnic ca turneul final al Campionatului va crea o asemenea dispozitie pozitiva in tara de natura sa se rasfranga asupra obiceiurilor de consum ale germanilor“, sustine raportul.

     

    Camere goale

    Expertii institutului sunt de parere ca, in cel mai bun caz, economia germana se poate astepta la un plus de 0,25% de pe urma Cupei Mondiale, si chiar daca acel milion estimat de turisti straini vor veni sa cheltuiasca acei 1,8 miliarde de euro estimati, ar trebui avut in vedere ca multi alti turisti straini vor ocoli Germania pe perioada Campionatului tocmai ca sa evite imbulzeala. Aceasta logica a fost deja confirmata de hotelierii nemti, care se tem in continuare sa nu ramana cu camerele goale. „Intotdeauna cu astfel de ocazii se intampla ca turistii obisnuiti sa prefere alte destinatii. Deja un numar de congrese si conferinte care au loc in mod normal la sfarsitul lui iunie au fost amanate sau anulate“, spune Stefanie Heckel, o purtatoare de cuvant a asociatiei hotelierilor germani. In plus, chiar FIFA le-a facut greutati nemtilor, calculand aiurea numarul de camere pe care le-a cerut spre a le vinde prin serviciul ei propriu de rezervari: din 45.000 de camere de hotel oferite FIFA, 16.000 au ramas neinchiriate. Potrivit Die Welt, de pilda, hotelul Estrel din Berlin a rezervat 1.125 de camere pentru FIFA, care a reusit sa gaseasca insa clienti doar pentru 40% dintre ele, rezultatul fiind ca pentru luna iunie, hotelul a ramas cu jumatate din camere goale.

     

    Desigur, in alte zone ale economiei, efectele pozitive sunt deja vizibile. Fabricantul de televizoare Loewe a anuntat ca vanzarile i-au crescut cu 38% in primul trimestru, mai ales datorita vanzarilor de aparate cu ecran plat, iar Philips se asteapta ca vanzarile de televizoare cu ecran plat sa se dubleze. adidas, unul din sponsorii oficiali ai competitiei, conteaza pe vanzari de 1,2 miliarde de euro, iar aceeasi Stefanie Heckel sustine ca totusi sunt sperante de castig frumos cel putin pentru o parte din hotelieri, in primul rand pentru cei cu preturi mici, unde turistii nu vin sa rezerve camere cu multe luni inainte, ci apar pe parcurs, uneori abia atunci cand constata ca echipa nationala pe care o sustin reuseste sa inainteze intr-o faza superioara a competitiei.

     

    Nu exagerati

    La un alt nivel insa, analistii apreciaza ca avantajele de pe urma Cupei Mondiale nu pot fi altfel decat superficiale, din cauza contextului de cerc vicios al economiei europene: scumpirea petrolului alimenteaza inflatia, care in mai a trecut de 2% pentru a 16-a luna consecutiv in zona euro, silind Banca Centrala Europeana sa ridice iarasi dobanda, cu efecte negative implicite asupra puterii de cumparare in statele cu moneda unica. Asa se face ca actiunile companiilor care au urcat luna trecuta gratie Cupei Mondiale au ajuns acum sa scada pe pietele europene in ajunul inceperii competitiei. Nu e pentru prima data. Actiunile adidas, de exemplu, au picat cu 4,6% in timpul turneului final din Asia, din 2002, si cu 12% patru ani mai devreme. „Cine se apuca in septembrie sa cumpere televizoare cu ecran plat si ghete de fotbal? Efectul pozitiv al Cupei pentru companiile implicate se epuizeaza inca dinainte de primul meci“, explica Richard Batty, director de strategie la Standard Life Investments din Edinburgh.

     

    Si intr-adevar, dupa 9 mai, cand adidas a raportat o crestere de 37% a profitului pe primul trimestru, actiunile companiei au pierdut 10% pana la inceputul lui iunie, iar Puma, celalalt fabricant german de echipamente sportive, cu sediul la Herzogenaurach, a scazut cu 12%. adidas este furnizorul de echipamente pentru nationalele Germaniei si Frantei, iar Puma ii imbraca pe fotbalistii selectionatei italiene.

     

    Posirca lor

    Aceasta abordare seaca a pietelor financiare, greu de priceput pentru suporterul sau telespectatorul care se insufleteste abia dupa fluierul de inceput al turneului final, explica si scepticismul economistilor sau (in cazul Angelei Merkel) al politicienilor inclinati sa priveasca pe termen mai lung raportul intre banii adusi de gazduirea Cupei pe teritoriul german si sansele de redresare durabila a economiei. Partea mai rea e ca pana si neamtul de rand, despre care teoria economica spune ca entuziasmul patriotic si sportiv il va face sa cheltuiasca mai mult si sa munceasca mai bine, a inceput deja sa fie nemultumit. „O tara ca asta sa fie fortata sa bea laturi“, a fost titlul dat de un ziar nemtesc articolului care anunta ca berea oficiala a actualului turneu final nu va fi autohtona, ci americana, si inca una slaba si proasta, dupa gustul teutonic – Budweiser, produsa de Anheuser-Busch. Supararea n-avea, fireste, doar motivatie patriotica; intrarea americanilor de la Anheuser-Busch, care au platit 40 de milioane de dolari (31 de milioane de euro) ca sa se afle in randul celor 15 sponsori oficiali ai Cupei, insemna ca berea lor sa ia locul traditionalului Bitburger, adica al unei marci care a fost de ani de zile partenerul oficial al Asociatiei Germane de Fotbal. In plus, Bitburger si Budweiser au avut o disputa in justitie in legatura cu dreptul de folosinta a numelui bauturii, pe motiv ca particulele „Bud“ si „Bit“, frecvente in reclame, seamana prea tare intre ele; in 2001, Curtea Suprema a Germaniei a decis ca Anheuser-Busch nu poate folosi forma prescurtata a marcii, „Bud“, in Germania. In 2004, americanii si nemtii au cazut la pace, convenind ca primii sa poata folosi denumirea „Bud“ in reclame pe durata Cupei Mondiale si sa detina drepturi exclusive de marketing pentru aceasta ocazie; in schimb, Bitburger a capatat dreptul de a-si vinde produsele la Cupa Mondiala, dar fara a-si lega numele de marca FIFA.

     

    Sacul de bani al FIFA

    Incidentul n-a ramas fara ecou in randurile organizatorilor germani ai competitiei. Franz Beckenbauer, seful comitetului de organizare german, a cerut ca fotbalul sa fie „curatat“ de influenta comercialului care a ajuns sa fie mai important decat fenomenul sportiv in sine. Sondajele de opinie din Germania au aratat, intr-adevar, ca opinia publica e tot mai satula de reclamele agresive si de folosirea pasiunii pentru fotbal ca pretext pentru a vinde orice, iar sumele in crestere de la editie la editie platite FIFA de sponsorii oficiali au inceput sa scandalizeze publicul. Daca in 1982, in Spania, cei noua sponsori principali plateau in total 19 milioane de dolari, anul acesta fiecare din cei 15 sponsori principali a platit in medie cate 35 de milioane de dolari, la care se adauga cele 16,8 milioane varsate de fiecare din cei sase sponsori nationali, plus banii de la furnizorii oficiali, firmele cu contract de licenta (de pilda lantul KarstadtQuelle) si televiziunile.

     

    Macar laptele

    In unele cazuri, politica rigida a FIFA a dus la situatii de-a dreptul comice, daca n-ar fi fost enervante. In virtutea contractelor incheiate cu municipalitatile si cu operatorii privati ai celor 12 stadioane unde au loc meciurile, fiecare stadion a trebuit predat FIFA, pana la jumatatea lunii mai, in conditii „neutre“, adica eliberat complet de orice urma de reclama sau prezenta a vreunei firme nelicentiate de forul fotbalistic mondial. La stadionul din Berlin, asta a insemnat ca magazinul cu articole promotionale al echipei locale, Hertha Berlin, sa fie complet golit, fiindca furnizorul oficial de echipamente al Hertha este compania americana Nike, cel mai mare competitor al nemtilor de la adidas, sponsor principal al FIFA.

     

    In alte locuri, zelul operatorilor de stadioane a facut ca pana si numele firmelor producatoare de ATM-uri, de monitoare pentru tabela de marcaj sau de echipamente sanitare pentru toalete sa fie acoperite. Si numele unora din stadioane a trebuit sa fie schimbate, cu pretul unor conflicte costisitoare: la Hamburg, clubul Hamburger Sportsverein a fost nevoit sa plateasca jumatate de milion de euro sponsorului sau AOL, ca despagubire pentru redenumirea temporara a stadionului AOL Arena in „Stadion al Cupei Mondiale FIFA“. Iar municipalitatile au intampinat dificultati incercand sa-si asume niste sarcini cu care nimeni nu le-a obisnuit pana acum. Der Spiegel a scris, de pilda, ca autoritatile publice din cele 12 orase ale Cupei s-au vazut nevoite initial sa aiba grija ca la stadioane sa nu se vanda lapte, intrucat sponsorul principal Coca-Cola detine exclusivitatea pentru vanzarile de bauturi nealcoolice in jurul terenurilor, cu exceptia apei de robinet. Dupa lungi negocieri, compania a acceptat sa permita totusi vanzarea de „bauturi lactate fara arome adaugate“ (in traducere, lapte de vaca simplu).

     

    Cat despre criticile lui Beckenbauer, acestea au avut, ce-i drept, un prim efect. Sepp Blatter, presedintele FIFA, s-a simtit obligat sa dea un interviu in Tagesspiegel si sa explice ca acuzatiile sunt nefondate. „Nu e vorba de excese comerciale. Important e parteneriatul intre fotbal, economie si televiziune, benefic pentru toate partile implicate“, a vorbit ca din carte Blatter, care a recunoscut insa indirect ca a mers cam prea departe, promitand schimbari in politica de marketing a FIFA dupa incheierea actualei editii a Cupei: „O sa tintim spre optim, nu spre maxim, de-acum inainte“.

     

    Omul din Arizona

    Bucuriile patriotice ale suporterilor germani au fost umbrite insa si de alte mici sacaieli. Selectionerul Jürgen Klinsmann, care are o firma de consultanta sportiva in California, a refuzat sa se mute inapoi in Germania inclusiv dupa ce a preluat echipa nationala, cu doi ani in urma, ceea ce i-a atras criticile ziarelor nemtesti si eticheta de „managerul american“. Klinsmann l-a angajat acum ca antrenor pe Mark Verstegen, un expert in fitness din Arizona, care si-a adus aici conceptia revolutionara de crestere a mobilitatii fizice la fotbalisti. De aici, periodicele germane au conchis ca americanul ii pune pe jucatori sa faca exercitii nefiresti, publicand poze ridicole de la antrenamente, cu fotbalisti stand intr-un picior, in postura de balerine.

     

    Iar daca nationala germana va juca asa de bine incat vina iesirii prea devreme din turneul final sa nu poata fi aruncata pe antrenorul din Arizona, americanii pot fi gasiti vinovati totusi pentru alte nereusite. Mascota oficiala a Cupei Mondiale, leul Goleo al VI-lea, s-a dovedit de rau augur pentru firma germana Nici AG, detinatorul exclusiv al drepturilor de productie a jucariilor Goleo. Creat de firma americana Jim Henson, aceeasi care i-a lansat pe eroii Muppets, leul Goleo n-a impresionat deloc publicul german, ba si-a mai atras si ironiile celor ce s-au intrebat de ce mascota are tricou, dar nu si sort. Nici AG a platit, dupa unele surse, 28 de milioane de euro pentru dreptul exclusiv de a pune pe piata europeana jucarii, perne, brelocuri si alte obiecte cu imaginea Goleo, insa vanzarile au fost atat de slabe, incat compania a intrat in dificultati financiare serioase, iar un tribunal din Coburg a confirmat de curand ca Nici si-a declarat oficial insolvabilitatea.

     

    Un bordel nou

    In mod cu totul neplacut pentru imaginea Germaniei serioase si sportive, presa internationala s-a grabit sa insiste pe faptul ca unul din principalii castigatori de pe urma febrei fotbalistice va fi industria erotica nemteasca. Una din fixatiile ziaristilor care au relatat despre partea de business a Cupei Mondiale a fost cel mai mare lant de sex-shopuri din tara, Beate Uhse. Cotat onorabil la bursa, cu vanzari de 280 de milioane de euro in 2004, lantul de magazine a lansat inaintea Campionatului o serie de produse noi, intre care vibratoare tematice, cu inscriptii gen „Capitan de echipa“ si „Jucator de camp“, o minge umpluta cu lenjerie in culorile mai multor echipe nationale, un film porno cu aluzii sportive, tricouri sexy de fotbal „pentru partenerele neglijate din cauza Cupei“ sau „o bautura energizanta erotica“ anume pentru serile cu meciuri.

     

    Pe langa sex-shopuri, industria nemteasca a prostitutiei are la randu-i de castigat, judecand doar dupa faptul ca foarte aproape de Stadionul Olimpic din Berlin s-a deschis anul trecut cel mai mare bordel de lux din lume, cu o medie de 130 de clienti pe zi, numar asteptat sa se dubleze pe timpul turneului final. Expertii au estimat ca forta de munca disponibila in aceasta perioada pe piata germana a prostitutiei se ridica la nu mai putin de 40.000 de suflete. Claes Borgstrom, responsabilul guvernamental suedez pentru oportunitati egale, a declarat pentru Der Spiegel ca a cerut fotbalistilor din tara lui sa boicoteze Campionatul, pe motiv ca evenimentul sportiv va duce la o crestere fara precedent a prostitutiei la Berlin. „Asta e sansa noastra sa aratam ca nu acceptam prostitutia si traficul de fiinte umane asociat cu ea“, a spus Borgstrom.

     

    Intr-un asemenea context, doar huliganii si atacurile teroriste mai lipseau ca sa faca viata de tot frumoasa pentru organizatorii germani. Autoritatile s-au pregatit din timp pentru marsurile neonaziste programate pe durata Campionatului la Gelsenkirchen, Leipzig, Berlin si Nürnberg, pe motiv de solidaritate cu presedintele iranian Mahmud Ahmadinejad, contestatar al Holocaustului. In cinstea Cupei Mondiale, neonazistii au pus deja in vanzare un CD cu cantece, avand pe coperta imaginea lui Fritz Walter, capitan al nationalei germane la turneul final din 1954 si, mai inainte, luptator in armata hitlerista. Dar cel mai tare se tem autoritatile de potentialele ciocniri intre huliganii polonezi, considerati cei mai periculosi, dupa cei englezi, si „capetele rase“ din Germania. Astfel incat, pe durata competitiei, acordurile Schengen de libera circulatie pe teritoriul Uniunii Europene sunt suspendate, ca sa impiedice accesul huliganilor in Germania, niciun politist neamt n-are voie sa-si ia concediu, fiecare meci e pazit de circa 6.000 de politisi, iar circa 2.000 de militari sunt pregatiti sa-i sprijine pe colegii lor din politie.

     

    E=mc2

    Presa straina a ironizat deja faptul ca, in astfel de conditii, sloganul oficial al competitiei a ramas „E vremea sa-ti faci prieteni“. Dar organizatorii n-au gresit cu nimic construindu-si actiunile de promovare pe aceasta idee. Singura problema e de atribuire a destinatarului pentru mesajul generos al sloganului: cu alte cuvinte, daca o parte din suporterii straini, sau FIFA si ai sai, sau o parte din companiile nemtesti numai la prietenii noi nu se pot gandi cu aceasta ocazie, cea care ar avea sanse la asa ceva ar trebui sa fie Germania insasi. Publicatiile autohtone au vorbit indelung despre nevoia ca nemtii sa demonstreze acum lumii ca nu sunt reci, incapabili de distractie sau capete patrate si sa se redescopere pe ei insisi ca o natiune demna de simpatie.

     

    Or, Germania poate sa fie „fun and cool“, a zis supermodelul Claudia Schiffer, care desi traieste in Anglia, a acceptat sa participe la campania de promovare a Germaniei cu ocazia Cupei Mondiale, pozand imbracata doar in faldurile drapelului national. „Sper sa facem asa incat a purta steagul national sa fie o mandrie. In Anglia, toata lumea umbla cu steagul, inclusiv pe tricouri. Asa ceva nu exista inca in Germania“, a spus Schiffer. Iar in urma ei vin guvernul si patronatele, dornice sa foloseasca evenimentul sportiv pentru un soi de rebranding national. Oficial, campania se numeste „Germania – tara ideilor“ si aspira sa prezinte lumii (si compatriotilor) o imagine noua, stearsa de praf si de clisee, a oraselor germane si a societatii. Aspirina, airbag-urile, operele lui Schopenhauer sau Goethe sunt daruri facute de Germania culturii si civilizatiei mondiale – asa ca asta trebuie reamintit celor ce vin aici sa se uite la meciuri.

     

    FC Deutschland GmbH, grupul care se ocupa de campania de rebranding, a selectat 365 de „locuri ale creativitatii“ culturale, tehnologice, stiintifice sau de business, propuse de institutii sau de persoane din tara, iar fiecare din ele are rezervata pentru mediatizare cate o zi din anul Cupei.

     

    Pe „Aleea Ideilor“ din Berlin au aparut sculpturi uriase ale marilor inventii germane – o presa tipografica, un automobil, o caseta video, cateva note muzicale dintr-o compozitie a lui Beethoven, o aspirina sau formula lui Einstein Eamc2. Dar rezultatul ofensivei e inca greu de presupus. Mai ales ca imprietenirea cu restul lumii, gratie unor astfel de gaselnite, ar putea sa fie o problema mai simpla decat imprietenirea germanilor cu ei insisi. Caci spiritul cartitor nemtesc, pornit sa condamne orice exces, a inceput deja sa se intrebe ce legatura e intre picioarele frumoase ale modelului Heidi Klum (cea care in cadrul campaniei promoveaza bucataria tarii ei) si bietii jucatori care cauta victoria pe gazon. De asta gazduim Cupa Mondiala, ca sa ignoram tocmai fotbalul? Nu, Deutschland nu trebuie sa fie cu orice pret über alles. Cel putin nu acum, asa, peste capul lui Ballack.

  • Nimic despre fotbal

    Din patru in patru ani, industria fotbalului isi dezvaluie potentialul la nivel global. Asa cum o s-o faca si acum, la Cupa Mondiala din Germania. Majoritatea campaniilor de marketing din aceasta perioada se folosesc de forta lui de atractie – fiindca, mai bine chiar decat sexul, fotbalul poate sa vanda aproape orice.

     

    Cine zboara cu operatorul german Lufthansa in aceste zile primeste o ciocolata in forma de minge de fotbal. Cine cumpara anvelope Continental are sansa sa castige bilete la Cupa Mondiala. Daca ajungeti in Berlin, veti observa ca Deutsche Telekom a invelit o parte din turnul de televiziune Alexander, inalt de 368 de metri, amplasat in piata cu acelasi nume, cu o minge de fotbal cu diagonala de peste 30 de metri. Iar orice englez care cumpara un laptop Toshiba cu procesor Intel Centrino Duo pana la data inceperii Campionatului Mondial va primi inapoi 66% din suma achitata, daca Anglia va reusi sa devina pentru a doua oara campioana mondiala, dupa succesul din 1966.

     

    Suporterii din toata lumea, dar nu numai ei, au inceput deja sa fie expusi unei adevarate frenezii de marketing, care va atinge apogeul in timpul turneului final al Cupei Mondiale din Germania. Daca organizatorii ii asteapta pe suporteri, iar jucatorii sunt in cantonamente, sponsorii oficiali ai evenimentului, de pilda, au inceput de mult propria competitie. Fiecare dintre cei 15 sponsori oficiali, de la producatorul de echipamente sportive Adidas la compania Yahoo, a achitat catre FIFA, organizatorul competitiei, in jur de 40 mil. euro pentru a obtine acest drept. Mai sunt si sase sponsori nationali, intre care Deutsche Bahn sau firma de pariuri sportive Oddset, fiecare dintre ei platind cate 13 mil. euro pentru dreptul exclusiv de a folosi in reclamele lor, pe categoriile de produse respective, logo-uri si marci cum ar fi Cupa Mondiala sau mascota evenimentului, furiosul leu Goleo al VI-lea. Intr-un timp relativ scurt, ei trebuie sa-si amortizeze investitia totala de 700 mil. euro, bani pe care i-au achitat catre FIFA.

     

    Conform estimarilor Zenith Optimedia, agentie detinuta de grupul francez Publicis Group, cheltuielile totale de publicitate legate de Campionatul Mondial vor ajunge la un miliard de dolari. La nivel global, cheltuielile de publicitate se asteapta sa creasca cu 6 procente in acest an, ajungand la 429 mld. dolari, dupa majorarea de 4,9% de anul trecut. Aceasta inseamna ca, din cele 25 de miliarde de dolari care se vor cheltui in plus in acest an pe publicitate, un miliard, respectiv 4%, se datoreaza Cupei Mondiale. 

     

    Dar nu toata lumea se bucura ca incepe competitia. Angajatorii, mai ales cei din tarile participante la turneul final, se asteapta ca numarul „imbolnavirilor“ peste noapte ale angajatilor sa creasca semnificativ in perioada in care se desfasoara competitia. De exemplu, la Campionatul European de acum doi ani, numarul angajatilor olandezi care s-au imbolnavit in ziua in care nationala tarii lor a sustinut meciuri a crescut cu 20% fata de cel dintr-o perioada normala. O companie de asigurari din Olanda s-a gandit, prin urmare, sa ofere angajatorilor o noua polita, impotriva riscului de crestere brusca a numarului de imbolnaviri pe durata Cupei Mondiale.

     

    Alti nefericiti sunt, cel putin in Anglia bolnava de fotbal, agentii imobiliari: o cercetare recenta lansata de Yorkshire Bank sustine ca unul din zece supusi britanici cu varste intre 25 si 34 de ani prefera sa-si amane achizitiile din cauza meciurilor nationalei la competitia mondiala. „Agentii vor avea de-a face mai curand cu «vaduvele Cupei Mondiale» – femei ai caror parteneri sunt ocupati sa vada meciurile, in timp ce ele continua sa caute casa perfecta“, spune Gary Lumby, sef al departamentului de retail banking la Yorkshire Bank. In privinta castigurilor inregistrate de pe urma turneului final, prima care va beneficia va fi economia tarii-gazda. Peste un milion de suporteri straini sunt asteptati sa-si sustina echipele favorite si sa cheltuiasca in Germania intre 9 iunie si 9 iulie. Dupa ani in care economia germana a inregistrat rate de crestere nesemnificative, autoritatile spera ca organizarea Cupei Mondiale sa ii ofere acum impulsul necesar. Potrivit analistilor de la Deutsche Postbank, turneul final va avea ca efect o crestere a PIB-ului Germaniei de 0,6%. Raportat la cresterea de 2% asteptata in acest an, aceasta inseamna ca aproape o treime s-ar datora Cupei Mondiale. 

     

    In ceea ce priveste aportul financiar pe care turneul il va injecta in economia tarii, banca germana estimeaza un total de circa 10 miliarde de euro. O suma deloc neglijabila chiar si pentru cea mai mare economie de pe continent. E drept insa ca o parte din ea e deja neutralizata de cheltuielile pentru organizarea Cupei: Marco Bargel, economist sef la Deutsche Postbank, estimeaza ca guvernul si organizatorii au cheltuit pentru renovarea stadioanelor, extinderea drumurilor si a parcarilor, precum si pentru salariile lucratorilor din infrastructura intre 3,6 si 4,8 miliarde de dolari, o suma echivalenta cu aproximativ 0,5% din PIB-ul tarii.

     

    Evident, nu numai economia germana are de castigat de pe urma verii fotbalistice. Agentia de publicitate Dentsu, una din cele mai mari din Japonia, evalueaza impactul Campionatului Mondial asupra economiei tarii la patru miliarde de dolari.

     

    In cazul in care echipa Japoniei ar ajunge in semifinale sau finala, suma ar ajunge la 4,6 miliarde de dolari, entuziasmul care i-ar mobiliza pe niponi urmand sa amplifice impactul economic. Ancheta Dentsu a aratat ca turneul final va creste cheltuielile de consum din Japonia cu 1,9 miliarde de dolari, la care se adauga 200 mil. dolari cheltuite deja in timpul meciurilor de calificare. Din aceasta suma, aproape 800 mil. dolari vor fi cheltuite pe echipamente digitale – televizoare cu ecran plat, DVD recordere, PC-uri si servicii aferente. Vanzarile de alimente si bauturi, inclusiv livrarile de pizza, vor ajunge la 350 mil. dolari, aproximativ aceeasi suma fiind estimata sa ajunga la vanzatorii de obiecte promotionale si suveniruri. 

     

    Compania englezeasca de asigurari Direct Line apreciaza ca britanicii vor cheltui cu ocazia turneului final circa un miliard de lire sterline, adica in jur de 1,9 miliarde de dolari, numai pe electronice de consum necesare sa se poata uita la meciuri. Unul din cinci britanici adulti intentioneaza sa isi cumpere un televizor nou sau un DVD recorder, se arata in studiul Direct Line. Centrul pentru Cercetari Economice si de Afaceri de la Londra apreciaza ca setea fanilor britanici ar urma sa fie stinsa in timpul turneului final cu bauturi in valoare de 285 de milioane de lire sterline, suma ce reprezinta 1% din veniturile anuale ale industriei de profil. Suma a fost calculata in conditiile in care echipa Angliei reuseste sa ajunga pana in semifinalele competitiei. Nu mai putin spectaculos se prezinta industria pariurilor, unde britanicii ar urma sa cheltuiasca in urmatoarea luna un miliard de lire sterline.

     

    In ceea ce priveste audienta atinsa de meciurile Cupei Mondiale, aceasta se asteapta sa fie cea mai mare inregistrata vreodata – aproape 32 de miliarde de telespectatori audienta cumulata pentru toate zilele cu meciuri, in crestere fata de 28,8 miliarde la Cupa din 2002. „Chiar daca ne aflam intr-o perioada de fragmentare media, unde majoritatea programelor inregistreaza scaderi in audienta, audienta turneelor majore de fotbal este in crestere“, a explicat pentru International Herald Tribune Kevin Alavy, analist la London for Initiative, o companie specializata in achizitia de spatiu media. La randul lor, jurnalistii de la Financial Times au facut o comparatie intre boom-ul inregistrat de industria fotbalului din ultimul deceniu si ciclul de viata al unui produs. Conform teoriei, dupa un boom al vanzarilor urmeaza o perioada de stagnare, dupa care incepe declinul. Expertii chestionati de FT sunt insa de parere ca industria fotbalului e inca foarte departe de a-si fi epuizat resursele de crestere.

     

    Cupa Mondiala din Germania nu va avea doar cea mai mare audienta, ci va fi si prima in care new media – Internetul si telefonia mobila – vor juca un rol semnificativ. Joerg Polzer, purtatorul de cuvant al Infront Sports & Media, o companie elvetiana care comercializeaza drepturile media in numele FIFA, a declarat pentru International Herald Tribune ca firma sa a vandut pachete de servicii „new media“ in aproape 100 de tari. Acestea includ in principal difuzarea unor rezumate ale partidelor pe telefonul mobil si mai putin meciuri intregi. Totusi, un numar limitat de meciuri intregi vor fi disponibile in cateva tari pentru cei care vor dori sa le urmareasca pe mobil. Grupul brazilian Globo a cumparat drepturile exclusive de difuzare pe Internet a tuturor partidelor turneului final. Frederico Monteiro, marketing director al site-ului Globo.com, a refuzat sa precizeze pentru Associated Press valoarea tranzactiei, afirmand doar ca suma a fost „foarte mare“. Monteiro se asteapta la aproximativ 100.000 de clienti, in conditiile in care, in functie de viteza conexiunii, sumele ce trebuie achitate pentru vizionarea meciurilor variaza de la 2,69 la 5,02 euro.  

     

    Noutatea cea mai mare a Cupei Mondiale din acest an va fi insa implicarea blogurilor, care tind sa eclipseze presa clasica in materie de comentarii si interpretari ale evenimentelor. Site-ul www.worldcupblog.org, sediul „oficial“ al blogurilor pe tema turneului final, gazduieste pagini separate pentru fiecare tara a carei echipa participa la competitie. Initiatorii site-ului apreciaza ca inainte de inceperea Campionatului Mondial vor avea zilnic intre 50.000 si 100.000 de vizitatori unici, iar numarul paginilor accesate va fi de 250.000. Intre 9 iunie si 9 iulie, administratorii site-ului se asteapta sa aiba zilnic intre 15 si 25 de milioane de accesari.

     

    Audientele tot mai mari si dezvoltarea industriei de publicitate din ultimii ani au dus la cresterea spectaculoasa a incasarilor FIFA din drepturile de televizare pentru competitiile pe care le organizeaza. Daca pentru Campionatul Mondial din 1990, organizat in Italia, incasarile FIFA din drepturi TV au fost de 95 de milioane de franci elvetieni (60,8 milioane de euro), pentru acest an suma ar urma sa se cifreze la aproximativ 1,5 miliarde franci elvetieni (960 mil. euro).

     

    Dupa achitarea unor astfel de sume, televiziunilor nu le ramane decat sa spere ca isi vor recupera investitiile din publicitate. Si au toate sansele sa o faca, ba sa ramana si cu ceva profit. Pe langa audientele record din timpul meciurilor, de peste 80% si chiar 90% (in 2002, sfertul de finala Anglia-Brazilia a avut in Brazilia un market share de 94,2%), companiile care achizitioneaza spatii publicitare au inceput sa fie atrase de inca un lucru: tot mai multe persoane aleg sa urmareasca meciurile in localuri sau pe ecrane special amenajate in spatii publice.

     

    Avantajul este ca nu mai pot schimba canalul in timpul pauzelor publicitare, sansele ca mesajul publicitar sa ajunga la ele fiind mult mai mari. De exemplu, la Campionatul Mondial din Asia, numarul telespectatorilor care au urmarit meciurile in alta parte decat acasa a fost estimat la 2,5 miliarde, aproximativ 10% din total. 

     

    Iar lantul celor ce castiga de pe urma apetitului microbistilor pentru socializare in aer liber nu se opreste la televiziuni. Daca orice terasa mai rasarita din orasele romanesti s-a ingrijit deja sa-si procure macar un televizor nou cu ecran plat pentru vara Campionatului, culmea in materie de oferte combinate pare s-o fi atins luxul arabesc oferit de hotelurile Golfului. Emirates Palace din Abu Dhabi, operat de lantul Kempinski, a construit special pentru eveniment un amfiteatru cu aer conditionat si bufet suedez, in gradina hotelului. Oaspetii sunt poftiti sa vada meciurile pe un ecran urias, iar intre meciuri sa se intreaca in jocuri video cu tema fotbalistica, invingatorii fiind gratulati cu console pentru jocuri video, DVD playere, pranzuri si cine la acelasi Emirates Palace. Si cand te gandesti ca au si cazare ieftina, la nici jumatate de pret fata de cat costa dincolo, la Burj al-Arab.

  • Eterna rivalitate

    Lupta pentru pozitia de lider pe piata globala a echipamentelor sportive va fi la fel de dura ca si cea pentru titlul de campioana mondiala. Armata de marketing a Nike va fi nevoita sa lupte acum in camp deschis cu cea a germanilor de la Adidas, chiar pe terenul acestora.

     

    ADIDAS Omniprezenta va fi cuvantul de ordine pentru Adidas la acest turneu final: dupa ce, din 1970, meciurile Cupei Mondiale se joaca cu mingi adidas, logo-ul companiei fondate de Adi Dassler va putea fi vazut acum pe echipamentele arbitrilor, ale voluntarilor si pe afisele din interiorul si din afara stadioanelor. In plus, compania germana a achizitionat si drepturile exclusive de a-si face publicitate in timpul difuzarii meciurilor de catre ABC si ESPN in Statele Unite, blocand accesul telespectatorilor la reclamele Nike. Bugetul alocat pentru intreaga campanie a fost pe masura: 200 de milioane de dolari.

     

    NIKE In fata unei astfel de ofensive si cu un buget de „doar“ 100 de milioane de dolari, strategia celor de la Nike s-a indreptat spre marii campioni si pe promovarea frumusetii fotbalului. Vor sa invinga mizand pe echipa nationala a Braziliei, marea favorita la castigarea competitiei, cu stelele Ronaldinho, Ronaldo si ceilalti. In centrul campaniei de marketing lansate la nivel mondial a pus de data aceasta o expresie portugheza – „joga bonito“, pe care compania a tradus-o „play beautiful“.

     

    RISCURI Miza exclusiva pe marile vedete si pe echipe nationale, strategia adoptata de Nike, are insa si riscuri de care adidas, cu abordarea sa mai conservatoare, e scutita. Cu numai cateva saptamani inainte de Mondiale, atacantul Angliei, Wayne Rooney, incaltat cu ghetele speciale Air Zoom Total 90 Supremacy, produse de Nike, s-a accidentat, ceea ce inseamna ca va pierde cel putin primele partide ale nationalei din cadrul turneului. Iar in cazul in care nationala Braziliei va fi eliminata in mod neasteptat in fazele inferioare ale competitiei, toata campania Nike s-ar putea transforma intr-un esec.