BusinessMagazin

Category: Special

  • Nimic despre fotbal

    Din patru in patru ani, industria fotbalului isi dezvaluie potentialul la nivel global. Asa cum o s-o faca si acum, la Cupa Mondiala din Germania. Majoritatea campaniilor de marketing din aceasta perioada se folosesc de forta lui de atractie – fiindca, mai bine chiar decat sexul, fotbalul poate sa vanda aproape orice.

     

    Cine zboara cu operatorul german Lufthansa in aceste zile primeste o ciocolata in forma de minge de fotbal. Cine cumpara anvelope Continental are sansa sa castige bilete la Cupa Mondiala. Daca ajungeti in Berlin, veti observa ca Deutsche Telekom a invelit o parte din turnul de televiziune Alexander, inalt de 368 de metri, amplasat in piata cu acelasi nume, cu o minge de fotbal cu diagonala de peste 30 de metri. Iar orice englez care cumpara un laptop Toshiba cu procesor Intel Centrino Duo pana la data inceperii Campionatului Mondial va primi inapoi 66% din suma achitata, daca Anglia va reusi sa devina pentru a doua oara campioana mondiala, dupa succesul din 1966.

     

    Suporterii din toata lumea, dar nu numai ei, au inceput deja sa fie expusi unei adevarate frenezii de marketing, care va atinge apogeul in timpul turneului final al Cupei Mondiale din Germania. Daca organizatorii ii asteapta pe suporteri, iar jucatorii sunt in cantonamente, sponsorii oficiali ai evenimentului, de pilda, au inceput de mult propria competitie. Fiecare dintre cei 15 sponsori oficiali, de la producatorul de echipamente sportive Adidas la compania Yahoo, a achitat catre FIFA, organizatorul competitiei, in jur de 40 mil. euro pentru a obtine acest drept. Mai sunt si sase sponsori nationali, intre care Deutsche Bahn sau firma de pariuri sportive Oddset, fiecare dintre ei platind cate 13 mil. euro pentru dreptul exclusiv de a folosi in reclamele lor, pe categoriile de produse respective, logo-uri si marci cum ar fi Cupa Mondiala sau mascota evenimentului, furiosul leu Goleo al VI-lea. Intr-un timp relativ scurt, ei trebuie sa-si amortizeze investitia totala de 700 mil. euro, bani pe care i-au achitat catre FIFA.

     

    Conform estimarilor Zenith Optimedia, agentie detinuta de grupul francez Publicis Group, cheltuielile totale de publicitate legate de Campionatul Mondial vor ajunge la un miliard de dolari. La nivel global, cheltuielile de publicitate se asteapta sa creasca cu 6 procente in acest an, ajungand la 429 mld. dolari, dupa majorarea de 4,9% de anul trecut. Aceasta inseamna ca, din cele 25 de miliarde de dolari care se vor cheltui in plus in acest an pe publicitate, un miliard, respectiv 4%, se datoreaza Cupei Mondiale. 

     

    Dar nu toata lumea se bucura ca incepe competitia. Angajatorii, mai ales cei din tarile participante la turneul final, se asteapta ca numarul „imbolnavirilor“ peste noapte ale angajatilor sa creasca semnificativ in perioada in care se desfasoara competitia. De exemplu, la Campionatul European de acum doi ani, numarul angajatilor olandezi care s-au imbolnavit in ziua in care nationala tarii lor a sustinut meciuri a crescut cu 20% fata de cel dintr-o perioada normala. O companie de asigurari din Olanda s-a gandit, prin urmare, sa ofere angajatorilor o noua polita, impotriva riscului de crestere brusca a numarului de imbolnaviri pe durata Cupei Mondiale.

     

    Alti nefericiti sunt, cel putin in Anglia bolnava de fotbal, agentii imobiliari: o cercetare recenta lansata de Yorkshire Bank sustine ca unul din zece supusi britanici cu varste intre 25 si 34 de ani prefera sa-si amane achizitiile din cauza meciurilor nationalei la competitia mondiala. „Agentii vor avea de-a face mai curand cu «vaduvele Cupei Mondiale» – femei ai caror parteneri sunt ocupati sa vada meciurile, in timp ce ele continua sa caute casa perfecta“, spune Gary Lumby, sef al departamentului de retail banking la Yorkshire Bank. In privinta castigurilor inregistrate de pe urma turneului final, prima care va beneficia va fi economia tarii-gazda. Peste un milion de suporteri straini sunt asteptati sa-si sustina echipele favorite si sa cheltuiasca in Germania intre 9 iunie si 9 iulie. Dupa ani in care economia germana a inregistrat rate de crestere nesemnificative, autoritatile spera ca organizarea Cupei Mondiale sa ii ofere acum impulsul necesar. Potrivit analistilor de la Deutsche Postbank, turneul final va avea ca efect o crestere a PIB-ului Germaniei de 0,6%. Raportat la cresterea de 2% asteptata in acest an, aceasta inseamna ca aproape o treime s-ar datora Cupei Mondiale. 

     

    In ceea ce priveste aportul financiar pe care turneul il va injecta in economia tarii, banca germana estimeaza un total de circa 10 miliarde de euro. O suma deloc neglijabila chiar si pentru cea mai mare economie de pe continent. E drept insa ca o parte din ea e deja neutralizata de cheltuielile pentru organizarea Cupei: Marco Bargel, economist sef la Deutsche Postbank, estimeaza ca guvernul si organizatorii au cheltuit pentru renovarea stadioanelor, extinderea drumurilor si a parcarilor, precum si pentru salariile lucratorilor din infrastructura intre 3,6 si 4,8 miliarde de dolari, o suma echivalenta cu aproximativ 0,5% din PIB-ul tarii.

     

    Evident, nu numai economia germana are de castigat de pe urma verii fotbalistice. Agentia de publicitate Dentsu, una din cele mai mari din Japonia, evalueaza impactul Campionatului Mondial asupra economiei tarii la patru miliarde de dolari.

     

    In cazul in care echipa Japoniei ar ajunge in semifinale sau finala, suma ar ajunge la 4,6 miliarde de dolari, entuziasmul care i-ar mobiliza pe niponi urmand sa amplifice impactul economic. Ancheta Dentsu a aratat ca turneul final va creste cheltuielile de consum din Japonia cu 1,9 miliarde de dolari, la care se adauga 200 mil. dolari cheltuite deja in timpul meciurilor de calificare. Din aceasta suma, aproape 800 mil. dolari vor fi cheltuite pe echipamente digitale – televizoare cu ecran plat, DVD recordere, PC-uri si servicii aferente. Vanzarile de alimente si bauturi, inclusiv livrarile de pizza, vor ajunge la 350 mil. dolari, aproximativ aceeasi suma fiind estimata sa ajunga la vanzatorii de obiecte promotionale si suveniruri. 

     

    Compania englezeasca de asigurari Direct Line apreciaza ca britanicii vor cheltui cu ocazia turneului final circa un miliard de lire sterline, adica in jur de 1,9 miliarde de dolari, numai pe electronice de consum necesare sa se poata uita la meciuri. Unul din cinci britanici adulti intentioneaza sa isi cumpere un televizor nou sau un DVD recorder, se arata in studiul Direct Line. Centrul pentru Cercetari Economice si de Afaceri de la Londra apreciaza ca setea fanilor britanici ar urma sa fie stinsa in timpul turneului final cu bauturi in valoare de 285 de milioane de lire sterline, suma ce reprezinta 1% din veniturile anuale ale industriei de profil. Suma a fost calculata in conditiile in care echipa Angliei reuseste sa ajunga pana in semifinalele competitiei. Nu mai putin spectaculos se prezinta industria pariurilor, unde britanicii ar urma sa cheltuiasca in urmatoarea luna un miliard de lire sterline.

     

    In ceea ce priveste audienta atinsa de meciurile Cupei Mondiale, aceasta se asteapta sa fie cea mai mare inregistrata vreodata – aproape 32 de miliarde de telespectatori audienta cumulata pentru toate zilele cu meciuri, in crestere fata de 28,8 miliarde la Cupa din 2002. „Chiar daca ne aflam intr-o perioada de fragmentare media, unde majoritatea programelor inregistreaza scaderi in audienta, audienta turneelor majore de fotbal este in crestere“, a explicat pentru International Herald Tribune Kevin Alavy, analist la London for Initiative, o companie specializata in achizitia de spatiu media. La randul lor, jurnalistii de la Financial Times au facut o comparatie intre boom-ul inregistrat de industria fotbalului din ultimul deceniu si ciclul de viata al unui produs. Conform teoriei, dupa un boom al vanzarilor urmeaza o perioada de stagnare, dupa care incepe declinul. Expertii chestionati de FT sunt insa de parere ca industria fotbalului e inca foarte departe de a-si fi epuizat resursele de crestere.

     

    Cupa Mondiala din Germania nu va avea doar cea mai mare audienta, ci va fi si prima in care new media – Internetul si telefonia mobila – vor juca un rol semnificativ. Joerg Polzer, purtatorul de cuvant al Infront Sports & Media, o companie elvetiana care comercializeaza drepturile media in numele FIFA, a declarat pentru International Herald Tribune ca firma sa a vandut pachete de servicii „new media“ in aproape 100 de tari. Acestea includ in principal difuzarea unor rezumate ale partidelor pe telefonul mobil si mai putin meciuri intregi. Totusi, un numar limitat de meciuri intregi vor fi disponibile in cateva tari pentru cei care vor dori sa le urmareasca pe mobil. Grupul brazilian Globo a cumparat drepturile exclusive de difuzare pe Internet a tuturor partidelor turneului final. Frederico Monteiro, marketing director al site-ului Globo.com, a refuzat sa precizeze pentru Associated Press valoarea tranzactiei, afirmand doar ca suma a fost „foarte mare“. Monteiro se asteapta la aproximativ 100.000 de clienti, in conditiile in care, in functie de viteza conexiunii, sumele ce trebuie achitate pentru vizionarea meciurilor variaza de la 2,69 la 5,02 euro.  

     

    Noutatea cea mai mare a Cupei Mondiale din acest an va fi insa implicarea blogurilor, care tind sa eclipseze presa clasica in materie de comentarii si interpretari ale evenimentelor. Site-ul www.worldcupblog.org, sediul „oficial“ al blogurilor pe tema turneului final, gazduieste pagini separate pentru fiecare tara a carei echipa participa la competitie. Initiatorii site-ului apreciaza ca inainte de inceperea Campionatului Mondial vor avea zilnic intre 50.000 si 100.000 de vizitatori unici, iar numarul paginilor accesate va fi de 250.000. Intre 9 iunie si 9 iulie, administratorii site-ului se asteapta sa aiba zilnic intre 15 si 25 de milioane de accesari.

     

    Audientele tot mai mari si dezvoltarea industriei de publicitate din ultimii ani au dus la cresterea spectaculoasa a incasarilor FIFA din drepturile de televizare pentru competitiile pe care le organizeaza. Daca pentru Campionatul Mondial din 1990, organizat in Italia, incasarile FIFA din drepturi TV au fost de 95 de milioane de franci elvetieni (60,8 milioane de euro), pentru acest an suma ar urma sa se cifreze la aproximativ 1,5 miliarde franci elvetieni (960 mil. euro).

     

    Dupa achitarea unor astfel de sume, televiziunilor nu le ramane decat sa spere ca isi vor recupera investitiile din publicitate. Si au toate sansele sa o faca, ba sa ramana si cu ceva profit. Pe langa audientele record din timpul meciurilor, de peste 80% si chiar 90% (in 2002, sfertul de finala Anglia-Brazilia a avut in Brazilia un market share de 94,2%), companiile care achizitioneaza spatii publicitare au inceput sa fie atrase de inca un lucru: tot mai multe persoane aleg sa urmareasca meciurile in localuri sau pe ecrane special amenajate in spatii publice.

     

    Avantajul este ca nu mai pot schimba canalul in timpul pauzelor publicitare, sansele ca mesajul publicitar sa ajunga la ele fiind mult mai mari. De exemplu, la Campionatul Mondial din Asia, numarul telespectatorilor care au urmarit meciurile in alta parte decat acasa a fost estimat la 2,5 miliarde, aproximativ 10% din total. 

     

    Iar lantul celor ce castiga de pe urma apetitului microbistilor pentru socializare in aer liber nu se opreste la televiziuni. Daca orice terasa mai rasarita din orasele romanesti s-a ingrijit deja sa-si procure macar un televizor nou cu ecran plat pentru vara Campionatului, culmea in materie de oferte combinate pare s-o fi atins luxul arabesc oferit de hotelurile Golfului. Emirates Palace din Abu Dhabi, operat de lantul Kempinski, a construit special pentru eveniment un amfiteatru cu aer conditionat si bufet suedez, in gradina hotelului. Oaspetii sunt poftiti sa vada meciurile pe un ecran urias, iar intre meciuri sa se intreaca in jocuri video cu tema fotbalistica, invingatorii fiind gratulati cu console pentru jocuri video, DVD playere, pranzuri si cine la acelasi Emirates Palace. Si cand te gandesti ca au si cazare ieftina, la nici jumatate de pret fata de cat costa dincolo, la Burj al-Arab.

  • Eterna rivalitate

    Lupta pentru pozitia de lider pe piata globala a echipamentelor sportive va fi la fel de dura ca si cea pentru titlul de campioana mondiala. Armata de marketing a Nike va fi nevoita sa lupte acum in camp deschis cu cea a germanilor de la Adidas, chiar pe terenul acestora.

     

    ADIDAS Omniprezenta va fi cuvantul de ordine pentru Adidas la acest turneu final: dupa ce, din 1970, meciurile Cupei Mondiale se joaca cu mingi adidas, logo-ul companiei fondate de Adi Dassler va putea fi vazut acum pe echipamentele arbitrilor, ale voluntarilor si pe afisele din interiorul si din afara stadioanelor. In plus, compania germana a achizitionat si drepturile exclusive de a-si face publicitate in timpul difuzarii meciurilor de catre ABC si ESPN in Statele Unite, blocand accesul telespectatorilor la reclamele Nike. Bugetul alocat pentru intreaga campanie a fost pe masura: 200 de milioane de dolari.

     

    NIKE In fata unei astfel de ofensive si cu un buget de „doar“ 100 de milioane de dolari, strategia celor de la Nike s-a indreptat spre marii campioni si pe promovarea frumusetii fotbalului. Vor sa invinga mizand pe echipa nationala a Braziliei, marea favorita la castigarea competitiei, cu stelele Ronaldinho, Ronaldo si ceilalti. In centrul campaniei de marketing lansate la nivel mondial a pus de data aceasta o expresie portugheza – „joga bonito“, pe care compania a tradus-o „play beautiful“.

     

    RISCURI Miza exclusiva pe marile vedete si pe echipe nationale, strategia adoptata de Nike, are insa si riscuri de care adidas, cu abordarea sa mai conservatoare, e scutita. Cu numai cateva saptamani inainte de Mondiale, atacantul Angliei, Wayne Rooney, incaltat cu ghetele speciale Air Zoom Total 90 Supremacy, produse de Nike, s-a accidentat, ceea ce inseamna ca va pierde cel putin primele partide ale nationalei din cadrul turneului. Iar in cazul in care nationala Braziliei va fi eliminata in mod neasteptat in fazele inferioare ale competitiei, toata campania Nike s-ar putea transforma intr-un esec.

  • Sa castige cine trebuie

    Dupa ce au adunat, au scazut si au ponderat, expertii de la ABN AMRO au descoperit ca, pentru binele economiei mondiale, cel mai bine ar fi ca Italia sa castige Campionatul Mondial de Fotbal din Germania. Cum insa nu tot ce-i bine se si intampla, bancherii au continuat calculele si au ajuns la concluzia ca finala se va disputa cel mai probabil intre Brazilia si Franta, urmand ca Brazilia sa fie marea invingatoare. Modelul propriu dezvoltat de ABN AMRO, in studiul intitulat „Soccernomics 2006“, permite estimarea evolutiilor echipelor nationale la Campionatul Mondial in functie de doi factori: locul ocupat de acestea in clasamentul FIFA Coca-Cola si performantele cluburilor la care activeaza jucatorii lor. La turneul din 1998 din Franta, modelul a permis anticiparea corecta a invingatoarei si a trei din cele patru semifinaliste, printre care si Croatia, surpriza competitiei.

     

    In 2002, lucrurile nu au mai stat la fel de bine, din cauza rezultatelor surprinzatoare inregistrate in grupe. Pentru a afla insa tara care ar trebui sa triumfe la turneul final din Germania pentru ca economia mondiala sa aiba cel mai mult de castigat, analistii de la ABN AMRO au dezvoltat, mai in gluma, mai in serios, un rationament extrem de ingenios. Ca impactul sa fie cat mai aproape de maxim, Italia ar trebui sa joace finala cu Germania. In cazul in care acest lucru ar avea loc, expertii ABN AMRO au determinat, pe baza performantelor economice din aceste doua tari, nu numai castigatoarea, Italia, dar chiar si evolutia scorului. Au pornit de la premisa, sustinuta cu argumente statistice si psihologice (efectul de „feel good“), ca un succes al echipei nationale are influente benefice asupra economiei tarii respective, ceea ce ar urma sa aiba efect si pentru economia mondiala.

     

    Mai intai au fost eliminate din calcul Statele Unite si tarile asiatice, deoarece economiile din aceste state au inregistrat evolutii pozitive in ultimii ani si nu au nevoie de vreun impuls suplimentar. Pentru ca impactul sa fie global, este necesar ca tara castigatoare sa aiba o economie puternica: astfel, au iesit din calcule si tarile din America Latina, cele din estul Europei, precum si statele mici si medii din Europa Occidentala. In finala bancherilor au intrat Germania si Italia – o reeditare a finalei Cupei Mondiale din 1982, castigata de Italia cu 3-1. Fiindca amandoua tarile au economii cu rate scazute de crestere, piete ale muncii inflexibile, somaj ridicat si sisteme financiare ineficiente, bancherii de la ABN AMRO au cazut de acord ca la pauza scorul va fi de 0-0. In repriza a doua insa, spectacolul va fi total, demn de o finala de Cupa Mondiala. Cum economia germana este mai greu de urnit din loc, tara gazda va reusi deschiderea scorului. Impactul pozitiv asupra economiei germane, dat de organizarea Cupei Mondiale, ii ambitioneaza insa pe italieni, care reusesc sa egaleze in minutele urmatoare. Cum productia in Italia a scazut in ultimii ani, italienii primesc un penalty pe care il transforma. Germanii trag din greu sa egaleze. Dar intotdeauna italienii au stiut sa se apere – ba chiar sa iasa pe contraatac, speculand spatiile mari din apararea nemtilor, create de indicele de incredere care a ajuns in Germania la cel mai inalt nivel din ultimii 15 ani. Asa incat azzurii dau lovitura decisiva: 3-1. Finala este jucata. Revirimentul economiei mondiale poate incepe.

  • Visul hispano-american

    Militarizarea granitei cu Mexicul, ca sa-i impiedice pe imigrantii ilegali sa intre in SUA, e doar partea vizibila a unei povesti care poate ca sfarseste in intrigile electorale de la Washington, dar de inceput incepe cu schimbarile politice din lumea latinoamericana ale ultimilor ani.

     

    Sa aduci Garda Nationala sa pazeasca granita e o solutie gen Band Aid, nu ceea ce ne trebuie noua, a zis Arnold Schwarzenegger, unul din cei mai faimosi imigranti ai Americii si guvernatorul unuia din statele americane cele mai invadate de imigranti ilegali, California. Nu ca n-ar trebui intarita securitatea la granita, spune Schwarzenegger – dar e nevoie de o solutie permanenta, nu de dislocari de trupe care in cele din urma tot or sa fie retrase.

     

    Om cu simtul show-ului, guvernatorul Californiei n-a comparat degeaba militarizarea granitei mexicane cu un spectacol caritabil unde vedetele canta ca sa faca lumea mai buna. La jumatatea lui mai, presedintele Bush a cerut Congresului, aflat deja de cateva luni bune in lupta cu legea imigratiei, aproape 2 miliarde de dolari in plus pentru un plan pe doi ani de securizare a granitei, care prevede si trimiterea in statele de la granita cu Mexicul a 6.000 de militari din Garda Nationala, pe langa constructia unui zid de securitate ultratehnologizat, demn de zidul ridicat de Israel ca sa-i impiedice pe palestinieni sa intre cu bombele pe teritoriul lui.

     

    Discursul lui Bush cu aceasta ocazie, exprimand un respect deosebit la adresa imigrantilor in cautarea unei vieti mai bune in SUA, venea dupa o zi de 1 mai (sau Mai) remarcabila prin protestul original organizat de militantii pro-imigratie, care au organizat „Ziua fara imigranti“, cerandu-le tuturor imigrantilor din State sa nu mearga la munca sau la scoala si sa nu cumpere nimic, ca sa scoata in evidenta astfel rolul economic al strainilor stabiliti de-a lungul vremii, oficial sau nu, in tara tuturor posibilitatilor. Protestul avea ca scop tocmai sa determine Congresul sa adopte o lege a imigratiei mai liberala – iar George W. Bush a receptat bine semnalul, declarandu-si in discursul din 15 mai sprijinul pentru legiferarea posibilitatii ca strainii fara acte sa poata dobandi cetatenie americana in anumite conditii, dupa cel putin cinci ani de sedere in State.

     

    Caci imigranti ilegali nu sunt numai cei ce au trecut de cateva luni granita dinspre Mexic si habar n-au englezeste. New York Times a dat exemplul unui participant la una din demonstratiile de 1 mai, Felix Velásquez, un salvadorian de 42 de ani care munceste in SUA de 27 de ani si e in curs de dobandire a cetateniei. „Cum sa ma mai intorc de unde am venit? Am venit aici cand aveam 17 ani si viata in tara asta e tot ce cunosc mai bine“, a spus Velásquez, echipat cu o sapca de baseball cu emblema Yankees si cu un steag american in mana.

     

    Deocamdata, lucrurile nu sunt transate: in decembrie trecut, Camera Reprezentantilor a aprobat o „reforma a imigratiei“ care instituie masuri punitive nu numai impotriva imigrantilor ilegali, dar si a celor care le ofera asistenta, de la personalul medical pana la ONG-urile caritabile, si exista inclusiv propunerea ca angajatorii sa fie pedepsiti daca sunt dovediti ca au dat de lucru unui strain, stiind ca acesta n-are acte in regula. Senatul insa s-a tot luptat pe parcursul ultimelor luni sa ajunga la o forma mai umana a legii, iar presedintele Bush chiar a insistat acum ca imigrantilor ilegali trebuie „sa li se respecte demnitatea“ si sa li se dea o sansa de a se bucura de visul american.

     

    Cum era insa de asteptat, ceea ce Bush a numit „un pachet cuprinzator“ de reglementari (care sa impace adica asprimea carantinei fata de clandestini cu sansa integrarii, in conditii oricat de restrictive) n-a facut decat sa-i intoarca impotriva atat tabara democratilor, prin definitie liberala si aparatoare a drepturilor pentru orice fel de minoritate, cat si pe cea a republicanilor duri, mai ales a politicienilor din sud, confruntati direct cu afluxul de latinoamericani care, ce-i drept, accepta orice fel de munca, dar nu stiu englezeste si uneori ajung sa ia locul americanilor fara calificare dispusi sa accepte si ei munci inferioare. Pentru a-i stavili pe clandestini, in conditiile in care statul federal, iata, n-a reusit s-o faca pana acum, sudistii si-au organizat singuri apararea, intr-un soi de brigazi formate din cetateni inarmati, asa-numitii „Minutemen“, care patruleaza la frontiera si raporteaza granicerilor intrarile ilegale de straini. Astfel incat promisiunea Marelui Zid de Securitate a venit din partea presedintelui tocmai ca sa linisteasca temerile acestei categorii de electorat caruia Bush ii datoreaza in mare masura realegerea sa la Casa Alba.

     

    Pana acum, Senatul a votat deja in favoarea ridicarii zidului; este insa de asteptat ca orice fel de compromis intre Camera si Senat pe tema legii imigratiei sa nu poata multumi pe nimeni. Democratii si in general americanii cu vederi liberale, la care se adauga imigrantii insisi, estimati undeva intre 11 si 12 milioane, vad in ce-a fost adoptat pana acum o victorie a sudistilor conservatori si xenofobi, o premisa a ghetoizarii si a deportarilor legale, incalcarea principiilor democratice esentiale ale Americii si asa mai departe; o parte a republicanilor si electoratul cu vederi conservatoare socotesc, dimpotriva, ca Bush capituleaza in fata imigrantilor. Iar situarea politicienilor in aceasta disputa va cantari destul de greu in perspectiva alegerilor partiale din noiembrie, de la jumatatea mandatului – si inca mai departe, in perspectiva alegerilor prezidentiale din 2008. John McCain, senator de Arizona si unul din principalii candidati la nominalizarea republicana in locul lui Bush, a lansat deja o campanie nationala in sprijinul ideii ca imigrantilor ilegali sa li se permita sa ramana in SUA legal, cu permise de munca provizorii, dar cu posibilitatea de a castiga dreptul la cetatenie.

     

    Faptul ca un republican a gasit in chestiunea imigratiei un mod de a castiga teren electoral cu arme si argumente specifice democratilor dovedeste ca taberele pro si contra imigrantilor sunt mai complicate decat par. Un contingent republican important, compus mai ales din elita de business din sud, dar si din alte state, sustine legalizarea sederii clandestinilor din pur interes economic, pentru simplul motiv ca imigrantii ilegali sunt mana de lucru ieftina si flexibila, in orice caz mult mai ieftina si mai flexibila decat americanii.

     

    Desigur, preocuparea pentru respectarea legii in zonele de granita sau ingrijorarea retorica pentru dumping-ul strainilor pe piata locala a muncii (tema asa de cunoscuta europenilor) predomina in discursul public, pentru ca politicienii sau comentatorii conservatori n-au nici un interes sa recunoasca deschis avantajele economice ale prezentei imigrantilor. De unde si tonul extrem de critic al comentariilor la adresa incercarii lui Bush de a gasi un compromis acceptabil pentru toti (un invitat la un talk-show radio a zis chiar ca discursul prezidential din 15 mai „e ca o scrumbie in lumina lunii – cu cat te apropii de ea, cu atat miroase mai rau“).

     

    Lucrurile s-au incins si mai tare cu o saptamana mai tarziu, cand Senatul a votat limba engleza ca „limba unificatoare“ a SUA, interzicand documentele federale redactate in alte limbi sau uzul altor limbi in serviciile federale. Liderul minoritatii democrate din Senat, Harry Reid din Nevada, a calificat drept rasista decizia, iar Ken Salazar, democrat de Colorado de origine hispanica, a etichetat-o chiar drept antiamericana. Este prima oara cand Statele Unite, unde se vorbesc 336 de limbi, capata o limba oficiala si inca intr-un moment cand statisticile spun ca peste 47 de milioane de americani vorbesc acasa alte limbi decat engleza, iar aproape 30 de milioane din total vorbesc spaniola (sau „spangleza“, daca doriti).

     

    In mod inutil, tot un hispanic – procurorul general Alberto Gonzales – a tinut sa-i ia apararea presedintelui Bush, sustinand ca acesta s-a opus constant oficializarii limbii engleze ca limba nationala. Dar Gonzales nu i-a consolat cu nimic pe hispanicii din SUA, alarmati ca Washingtonul ii ataca acum si simbolic, nu numai cu ziduri de securitate si cu Garda Nationala.

     

    Partea cu adevarat interesanta a povestii incepe insa dincolo de granita cu Mexicul, principala tara furnizoare de clandestini, unde prima figura intalnita in cale e aceea a presedintelui Vicente Fox, un adevarat vulpoi in relatiile cu SUA. Fox a spus ca ideea zidului de securitate e „rusinoasa“ si ca vecinul de la nord nu vrea sa recunoasca „enorma contributie“ a lucratorilor mexicani la economia americana. Presedintele n-a mai pomenit insa si de cealalta contributie a concetatenilor sai la economia americana: in ianuarie, de pilda, politistii mexicani insisi au descoperit un tunel subteran cu o lungime de peste un kilometru, pe sub frontiera intre SUA si Mexic, prin care erau livrate droguri pentru traficantii din California. Drogurile (politistii au confiscat cu acea ocazie 60 de valize cu marijuana, in total doua tone de marfa) erau transportate printr-o conducta cu diametrul de 1,5 metri, sapata la 25 de metri adancime sub pamant.

     

    Descoperirea ar fi trecut poate neobservata (cand vorbesc de trecerile ilegale de frontiera, politicienii americani se refera la imigranti exclusiv ca forta de munca neautorizata, nu ca posibili purtatori de substante ori mesaje interzise) daca acelasi Vicente Fox n-ar fi venit in aprilie cu o idee complet revolutionara pentru piata mondiala a drogurilor si a turismului deopotriva – sa legalizeze posesia de cocaina, heroina, marijuana si ecstasy in cantitati marunte, pentru uz personal (de pilda, 25 de miligrame de heroina sau 5 grame de marijuana). Initiativa, aprobata de Congresul mexican, nu mai astepta decat promulgarea, cand Fox s-a razgandit pe neasteptate, la inceputul lui mai, dand ocazia unor infinite speculatii despre presiunile la care ar fi fost supus presedintele de catre Washington. La Ciudad de México, explicatia oficiala a fost ca membrii Congresului s-au razgandit si vor sa restranga liberalizarea doar la dependentii de droguri dovediti.

     

    Presa americana incepuse deja sa examineze cu groaza consecintele, notand ca deja la Ciudad Juárez, de partea mexicana a granitei cu Texasul, adolescentii americani umplu barurile si cluburile, fiindca in Mexic nu se respecta legea de interzicere a vanzarii de bautura tinerilor sub 18 ani. Cu atat mai importante ar fi fost consecintele pentru cautatorii de narcotice la liber, nu numai americani, care ar fi invadat Mexicul a doua zi dupa liberalizare. Fiindca, desi guvernul a explicat oficial initiativa prin nevoia de a gasi o cale mai rapida de anihilare a traficului marunt de droguri (pentru ca liberalizarea partiala ar fi fost compensata de pedepse mai drastice pentru angrosistii de narcotice, ca sa spunem asa), interpretarea cea mai credibila pentru presa americana a fost ca Vicente Fox vrea pur si simplu sa relanseze economia mexicana.

     

    Analistii au remarcat ca legalizarea posesiei de droguri pentru uz personal ar fi facut din Mexic tara cu cea mai liberala legi-slatie in materie si un paradis al „turismului narcotic“ gratie mai ales pozitiei de vecinatate in raport cu piata Statelor Unite. Dar sa aruncam o privire mai spre sud, unde incepand din ianuarie, conduce Bolivia primul presedinte amerindian al tarii, Evo Morales, fost lider sindical al plantatorilor de coca, devenit ulterior politician socialist. Dincolo de haina lui din par de lama si de ceremoniile religioase colorate de la investitura, Morales a atras atentia prin promisiunea stangista de a nationaliza sectorul de exploatare a gazelor, amenintand astfel cu expulzarea din tara companii straine de talia Petrobras, Repsol, Total sau British Gas. Iar de 1 Mai, bolivianul si-a tinut promisiunea, spre consternarea UE si a comunitatii internationale de business, care se asteapta ca si celelalte planuri ale noului presedinte sa se indeplineasca, respectiv nationalizarea sectorului minier, silvic si a altor activitati unde sunt implicati investitori straini.

     

    Proiectele lui Morales de a-i indeparta pe straini de cele mai importante industrii ale Boliviei, a doua tara din America Latina din punctul de vedere al zacamintelor de gaze dupa Venezuela, a facut sa treaca neobservat celalalt proiect sau, mai bine zis, o amenintare a presedintelui amerindian. Don Evo a avertizat la un moment dat ca va liberaliza comertul cu narcotice (probabil avea in vedere ceva inca mai radical decat avea sa propuna Vicente Fox). Comentatorii au vazut intr-o astfel de declaratie un fel de incercare a marii cu degetul din partea unui fost lucrator in bransa, care cu siguranta ar fi ajuns la putere gratie influentei plantatorilor si a traficantilor din tara lui sau din vecini, care acum si-ar cere plata.

     

    Deocamdata, lucrurile n-au mers mai departe de un fel de circ ciudat: Morales a criticat politica „imperialista“ a SUA care se incapataneaza sa ceara eradicarea plantei „sacre“ de coca, iar cand secretarul de stat american Condoleezza Rice a vizitat Bolivia, in martie, i-a daruit ostentativ-ironic o chitara din Anzi decorata cu un strat de frunze de coca, justificand ca el e muzician si ca a vrut sa-i ofere ceva reprezentativ. Dar faptul ca presedintele mexican n-a reusit sa i-o ia inainte bolivianului in liberalizarea uzului de stupefiante nu spune nimic: spre deosebire de Mexic, economie evoluata si legata de SUA nu numai prin exportul de imigranti, ci si prin relatiile din NAFTA (acordul nord-american de comert liber), Bolivia nu datoreaza nimic SUA si isi poate permite masuri de genul nationalizarii sau al incurajarii plantatorilor de coca tocmai fiindca a ramas cea mai saraca tara latinoamericana.

     

    Mergand mai departe, constatam ca Bolivia nu e singura, caci o sprijina cel mai important personaj din zona – Hugo Chávez, presedintele Venezuelei, tara cea mai bogata in petrol si gaze de pe continent. Ca mai deunazi Gaddafi al Libiei, cu planuri de unificare a Africii sub conducerea lui, Chávez viseaza la o unitate a Americii Latine sub steagul ideologic al luptei cu imperialismul SUA si al introducerii socialismului in toate tarile vecine. In ianuarie, imediat dupa alegerea in functie a lui Morales, Chávez a acuzat CIA ca a organizat furtul si distrugerea unor rachete sol-aer boliviene in 2005, pentru ca acestea sa nu ajunga in mainile noului presedinte al tarii, ale carui convingeri de stanga ar fi ingrijorat inca de pe atunci administratia americana. „SUA au furat rachete din Bolivia, sunt hoti internationali“, a spus Chávez la o reuniune a sefilor de state din Venezuela, Argentina si Brazilia. Liderul de la Caracas a promis, cu aceeasi ocazie, ajutor financiar si asistenta tehnica Boliviei pentru construirea unor sosele si spitale.

     

    Bun instigator la diverse actiuni de sfidare a Statelor Unite, Chávez n-a putut decat sa se bucure de decizia lui Morales de a nationaliza exploatarile de gaze, decizie pe care dupa toate probabilitatile chiar o va rasplati cu petrodolari. Venezueleanul ameninta el insusi Washingtonul de cate ori are ocazia ca va intrerupe livrarile de titei si declara pe toate drumurile ca pretul petrolului va ajunge la 100 de dolari pe baril, sperand sa influenteze astfel piata, dar si sa-si demonstreze forta in fata vecinilor sai de pe continent. Si cu toate ca vorbaria colorata a lui Chávez n-o iau in serios decat altermondialistii de prin SUA ori Europa, expertii americani au inceput deja sa atraga atentia, in limbajul lor sec, asupra unui esec al politicii externe a SUA in America Latina, zona unde in ultima vreme s-au amplificat sentimentele antiamericane si instabilitatea politica implicata de prezenta unor guverne de stanga, ostile pietei libere.

     

    Lipsa de control a Statelor Unite asupra continentului de la sud a fost acuzata inclusiv de oficialii americani, care au afirmat ca guvernul de la Caracas ar sprijini Cuba, gherilele columbiene si ar finanta miscarile radicale de stanga de pe continent. Pentru Columbia, unde conducatorii au o cu totul alta orientare ideologica decat Chávez (presedintele de acolo, álvaro Uribe, este socotit „omul lui Bush“ in zona, chiar numit de acesta din urma „prieten“ al sau), temerea cea mai mare e ca liderul venezuelean va continua sa sprijine din umbra gherilele FARC (Fortele Armate Revolutionare din Columbia), care urmaresc de ani buni sa schimbe regimul politic columbian. Iar pentru Ecuador si Peru e un avertisment: liderii de acolo se bucura de mult mai putina stabilitate politica si popularitate decat Chávez la el acasa si, ca atare, sunt vulnerabili fata de miscarile populiste de stanga din tarile lor. Cat despre presedintele Lula al Braziliei, simpatiile lui de stanga si populismul pregnant l-au recomandat deja ca pe un bun tovaras al lui Chávez de discutii asupra viitorului rosu al latinoamericanilor.

     

    Au legatura toate acestea, asa cum sustin unii comentatori, cu inasprirea politicii SUA fata de imigratia ilegala de sorginte hispanica? Logica bunului-simt spune ca nu; inca o data, Mexicul nu-i Bolivia si nici macar Venezuela, iar punctul de vedere cel mai cunoscut al mexicanilor despre ei insisi (de altfel, indreptatit geografic) e ca hispanicii nord-americani n-au nici o legatura cu primitivii din cealalta America. Departe de a solidariza cu visurile socialiste ale vecinilor de la sud, concetatenii lui Vicente Fox aspira, dimpotriva, la o viitoare integrare inca mai accentuata cu Statele Unite, motivata economic, nu ideologic – un Pueblo sin Fronteras, cum se exprima grupul din Chicago cu acelasi nume, care sustine dreptul la cetatenie americana al imigrantilor mexicani.

     

    Sau cel putin asa pare ca ar fi. Fiindca nu doar fermierul sudist care s-a uitat in ochii angajatilor lui mexicani stie ca in orice potential cetatean american de origine hispanica zace un suflet de rebel, razbunat macar verbal de diatribele lui Chávez la adresa lui Bush ori de cadoul cu coca al lui Morales pentru Condoleezza Rice. Visul american sau un vis american exista in continuare pentru clandestinii care trec granita inca nepazita de viitorul zid cu senzori si de Garda Nationala. Numai ca nu-i prea clar despre ce America e vorba.

  • Cata frunza si iarba

    Economia americana merge mai bine decat cea europeana si datorita imigrantilor clandestini. Iar aceasta o recunosc chiar si analistii care se tem de dumping-ul strainilor pe piata muncii din SUA.

     

    11,5 mil. numarul total estimat al imigrantilor ilegali in SUA, conform centrului de cercetare Pew Hispanic Center

     

    75% ponderea imigrantilor ilegali in SUA nascuti in America Latina

     

    1,1 mil. numarul strainilor care au dobandit in 2005 drept de sedere permanenta in SUA, din care 14% au fost mexicani, conform Departamentului pentru Securitate Interna

     

    40% ponderea in totalul imigrantilor ilegali din Statele Unite a celor care au reusit sa treaca granita in ultimii cinci ani

     

    2,4 mil. numarul lucratorilor straini in industria de constructii din SUA (22% din locurile de munca in constructii sunt ocupate de imigranti)

     

    1 milion numarul persoanelor arestate in 2005 in timp ce au incercat sa traverseze ilegal granita dintre SUA si Mexic

     

    500 numarul persoanelor ucise in 2005 fiindca au incercat sa traverseze ilegal granita dintre SUA si Mexic

  • Capra si varza

    Chestiunea imigratiei ilegale in SUA a capatat brusc importanta in perspectiva alegerilor partiale din noiembrie, cu o administratie republicana care incearca sa atraga atat voturi ale republicanilor (conservatorii si mediul de afaceri, ambele categorii ostile imigratiei ilegale), cat si ale democratilor (adeptii masurilor de integrare a clandestinilor). Presedintele George W. Bush a prezentat in discursul din 15 mai o serie de masuri menite sa impace viziunile cat mai multor segmente de electorat.

     

    SECURIZAREA FRONTIEREI: Fara precedent este proiectul construirii unui zid de securitate de 600 km, echipat cu tehnica electronica de supraveghere, completat de-a lungul intregii granite de 3.200 km cu Mexicul de posturi de paza noi si echipamente de supraveghere si detectie. Efectivele de paza la granita vor creste de la 6.000 la 8.000 de oameni, iar 6.000 de militari din Garda Nationala vor fi dislocati la granita pentru a suplimenta paza. Masurile anuntate de Bush (Senatul a votat deja planul de constructie a zidului de securitate) vor costa 1,9 miliarde de dolari.

     

    SUPRAVEGHEREA IMIGRANTILOR: Lucratorii straini legali vor primi noi documente de identitate, cu identificare biometrica, spre a le permite angajatorilor sa verifice daca au angajat sau nu clandestini. Va fi instituit un program de angajare temporara a „imigrantilor cinstiti“ in slujbe neacceptate de americani si pentru nu mai mult de 200.000 de straini anual, iar strainii care le vor primi vor fi obligati sa se reintoarca in tarile de origine dupa un anumit interval de timp.

     

    MASURI DE INTEGRARE: Imigrantii ilegali doritori de cetatenie americana vor fi obligati sa plateasca amenzi pentru incalcarea legii, sa invete engleza si „sa stea la coada“ in urma imigrantilor legali pentru primirea cetateniei, pe care nu o vor putea primi decat dupa minim cinci ani de sedere in SUA. Toti imigrantii vor fi incurajati sa invete limba engleza si „sa imbratiseze identitatea comuna americanilor“.

  • Creditul trece granita

    Pentru companii, sursele de finantare din strainatate s-au dovedit mai atractive decat creditele bancilor romanesti. Pentru romanul statistic, in schimb, accesul la un imprumut de la o banca din afara granitelor nu este tocmai simplu. Dar lucrurile s-ar putea schimba in curand.

     

    Sub 10% din finantarea companiilor romanesti se face prin credite luate de la bancile romanesti, atragea atentia, in cadrul seminarului „Romania 2010. Ce business plan avem pe urmatorii cinci ani“, organizat saptamana trecuta de Ziarul Financiar, Mihai Bogza, presedinte Bancpost si fost viceguvernator al Bancii Nationale.

    Ca marile companii prefera, atunci cand au nevoie de bani, sa apeleze la fondurile proprii, la credite comerciale, finantari de la companiile mama sau (din ce in ce mai mult) la imprumuturi de la bancile straine, explica Bogza, se vede „foarte bine“ in statistici: datoria privata a Romaniei a crescut anul trecut cu circa 30%. In opinia fostului viceguvernator, „astea sunt, de fapt, credite «furate» de la sistemul bancar romanesc“. Cum se explica insa acest apetit pentru sursele de finantare din afara sistemului bancar local? Este previzibila pentru viitor o astfel de miscare si pentru segmentul de retail? In mare parte, fuga din sistemul bancar autohton a marilor companii aflate in cautare de finantare tine de costul mai mare al imprumuturilor in Romania.

     

    „Mai ales al celui in valuta“, subliniaza Bogza – adica exact al acelor finantari cautate in principal de marile companii ce lucreaza „fie in activitati de import, fie de export“. Asa se face ca, urmare a scumpirii „intentionate“ a creditelor in valuta ca urmare a masurilor luate de banca centrala anul trecut, „pentru companii a devenit mai economic sa se indrepte catre alte surse de finantare“, explica Bogza.  De altfel, nu rare sunt cazurile in care bancile romanesti (si in special cele care fac parte dintr-un grup international) ajung sa fie simpli intermediari intre clienti si bancile straine pentru un imprumut. „Deloc o stare de fapt pozitiva pentru sistemul bancar romanesc“, spune fostul viceguvernator, la unison cu alti reprezentanti ai sistemului bancar.

     

    Stare de fapt care, dupa momentul aderarii Romaniei la Uniunea Europeana, s-ar putea manifesta (intr-o masura mai mica sau mai mare) nu doar pe partea de finantare a corporatiilor, dar si pe cea de retail. Bancherii spun ca politica restrictiva a bancii centrale – „unicul buton apasat de autoritatile romane in lupta cu dezechilibrele macroeconomice“ –  ar putea face ca, dupa 2007, bancile romanesti sa piarda clienti in favoarea celor din UE.

     

    „Trebuie sa ne asteptam ca intr-o buna zi bancile din jur sa vada ca institutiile financiare romanesti au multe restrictii de respectat“, atragea atentia, in cadrul aceluiasi seminar, presedintele Asociatiei Romane a Bancilor, Radu Gratian Ghetea.  Dupa 2007, institutiile financiare din Uniunea Europeana vor putea opera liber pe piata romaneasca, in baza unei simple instiintari (autorizari) facute bancii centrale. In aceste conditii, nivelul ridicat al rezervelor minime obligatorii (ce scumpeste proportional imprumuturile acordate de bancile romanesti), dar si restrictiile impuse la creditele de consum ar putea face mai interesante creditele strainilor, in fata celor oferite de bancherii romani.

     

    „La noi“, explica Lucian Anghel, director adjunct pentru piete financiare la BCR, „rezerva minima obligatorie e mai mare decat tot ce au avut celelalte tari in momentul aderarii“. Iar reducerea acestor rezerve nu se face peste noapte, spune Anghel, amintind exemplul Poloniei, tara care a avut nevoie de cinci ani pentru ca aceste rezerve sa coboare de la 5% la 3,5%. „Reducerea rezervelor va diminua si volumul creditelor inregistrate in afara“, concluzioneaza Anghel. Pana atunci, insa, nu ar trebui sa mire pe nimeni, crede Radu Ghetea, daca „in curand banci din Bulgaria sau Ungaria vor incepe sa ofere credite de retail pentru romani, in sucursale de la granita“.

     

    Elementul cheie in aceasta relatie ramane totusi proximitatea, „pentru ca nimeni nu va merge din Bucuresti pana la granita ca sa ia un credit putin mai ieftin“, este de parere Bogza. Teoretic, romani pot lua chiar si acum un credit de la bancile din strainatate, dar numarul celor care au apelat la aceasta varianta e insignifiant, spun bancherii. Conteaza mult relatia directa dintre clienti si banca, spun acestia, concluzionand ca fenomenul nu va fi, nici pe departe, unul de amploare.

     

    Ca lupta pentru clienti (fie ei companii, fie de retail) se va amplifica in sistemul bancar o anticipeaza si Roxana Moldovan, vicepresedinte la ABN Amro, care, alaturi de concurenta bancilor nerezidente, vede si dezvoltarea unor afaceri de nisa. „Microfinantarea“, crede ea, „va deveni o nisa importanta de piata in urmatorii ani, datorita populatiei care in majoritate are un nivel de trai  scazut“. Aceasta va fi, apreciaza vicepresedintele de la ABN Amro, in special atributul institutiilor financiare  globale care, prin sisteme proprii, pot sa mobilizeze fonduri uriase pe diferite piete financiare ale lumii.

     

    In Romania exista deja banci care si-au creat o nisa de piata prin facilitarea transferurilor din Uniunea Europeana si alte tari (Israel) catre Romania, din fonduri rezultate din munca lucratorilor romani in aceste tari (prin Western Union). Iar sumele intermediate nu sunt mici, in conditiile in care un procent de 10% din populatia activa a Romaniei a lucrat in afara granitelor anul trecut, aducand in tara 3,5 miliarde de euro. Moldovan vede, si la acest capitol, o posibila nisa de intrare pentru institutiile financiare internationale, care „ar putea sa inceapa si in Romania sustinerea acestui sector“, nu direct catre populatie, ci prin sustinerea financiara a companiilor specializate in microfinantari.

     

    Despre dezvoltarea niselor de piata (pe segmente precum a bancilor ipotecare sau a caselor de economii in domeniul locativ, dar nu numai) vorbesc si ceilalti bancheri. Totusi, „numarul bancilor nu va scadea prea mult“, crede Mihai Bogza, adaugand ca, in nici intr-un caz, disparitia unor nume de pe piata nu va avea loc prin falimente. „Pe cale naturala vor disparea foarte putine banci“, crede el, „dar cu siguranta vor mai exista fuziuni si achizitii“. Tragand linie si adunand, fostul viceguvernator al bancii centrale, incearca schitarea unui „portret“ al sistemului bancar peste inca cinci ani.

     

    Astfel, extrapoland experienta ultimilor doi ani, el anticipeaza pentru 2010 un sistem bancar ale carui active vor trece de 130 de miliarde de euro, fata de circa 38 de miliarde de euro in prezent. La fel, creditele totale acordate ar putea atinge 61 de miliarde euro in 2010, fata de 16,4 miliarde de euro, iar depozitele populatiei vor avea un ritm anual de crestere de 20% (ceea ce ar duce la aproximativ 23 de miliarde de euro in 2010 fata de 9,4 miliarde de euro in 2005). Cercul se inchide insa in acelasi punct: pentru a ajunge aici, „e nevoie de conditii economice normale“, acuza bancherii, aratand cu degetul in aceeasi directie. Inspre banca centrala.

  • Energoexpatii

    Energoexpatii

     

    Sa conduci un distribuitor de energie inseamna ceva mai mult decat management, marketing sau vanzari. O spun expatii veniti in Romania pentru a prelua companiile privatizate din energie. Cine sunt ei si cum au ajuns sa detina pozitii cheie intr-un domeniu „mai altfel“?

     

    Energia este mai mult decat o piata si schimburi comerciale: poti sa aplici cunostintele pe care le-ai acumulat lucrand in energie in alt sector, dar nu se poate invers, deoarece utilitatile in general (gazul, apa si electricitatea – n.r.) sunt domenii speciale, pentru care e nevoie de cunostinte speciale“, spune Matteo Cassani (33 de ani), director de dezvoltare al Enel Romania.

    Italianul a fost primul din echipa de expati de la Enel care a venit in Romania pentru a negocia preluarea Electrica Banat si Dobrogea. Este licentiat in inginerie la Milano si lucreaza la Enel din 2000. Acum, Cassani elaboreaza strategia pentru oferta finala in privatizarea Electrica Muntenia Sud.

     

    La fel ca si el, expatii care au venit in Romania de anul trecut pentru a prelua conducerea companiilor privatizate din energie sunt de formatie ingineri. Exceptia este Henning Probst (49 de ani), directorul general al E.ON Electrica Moldova. Economist la origine – si-a petrecut cinci ani invatandu-i pe altii cum sa conduca un business, predand economie si administrarea afacerilor pentru industrie la Universitatea Tehnica din Braunschweig si apoi la o universitate din Shanghai, China -, a intrat direct pe functia de manager intr-o companie de distributie de electricitate germana. Din 2003 pana in 2004 a fost director executiv de distributie pentru CEZ, in Praga, avand responsabilitati pentru cinci companii cehe de distributie. La  inceptul lui 2005 s-a alaturat echipei E.ON, iar din octombrie 2005  conduce E.ON Electrica Moldova.

     

    De ce au ales Romania? Raspunsurile sunt diverse, dar previzibile: primul, si poate cel mai usor de anticipat, ar fi acela ca venirea intr-o tara mai mica a reprezentat o promovare pentru multi dintre ei.

     

    „Inainte aveam tot responsabilitati de tip managerial, dar nu eram la nivelul de acum; ca director general, sunt responsabil de tot ce se intampla in companie, iar venirea aici a insemnat o dezvoltare a carierei profesionale“, marturiseste intr-o romana curata italianul Gianluca Caccialupi (43 de ani), directorul operatiunilor Enel in Romania. Absolvent al Facultatii de Energetica din Milano, lucreaza de  15 ani in distributie de energie, domeniu in care a facut primii pasi tot la Enel, in proiectare si exploatare retele. A venit in Romania din septembrie 2004, participand la preluarea Electrica Banat si Dobrogea; din mai 2005 este director general al celor doua companii. A mai lucrat in strainatate intre 1996-1997, la Tirana, Albania.

     

    Romania a insemnat o promovare si pentru directorul general al Distrigaz Sud, Bernard Arnaud (55 de ani). Inginer la origine, a lucrat de la sfarsitul facultatii, timp de 30 de ani, in distributie de electricitate si gaz in aceeasi companie. In primii 10 ani a fost responsabil de constructie, exploatare si cercetare in domeniul retelelor; apoi, timp de alti 10 ani, a fost manager in cadrul unor companii zonale, de aproximativ 300 de angajati, pentru ca in 1996 sa fie numit director, ocupandu-se in special de tot ce inseamna resurse umane in zona de sud a Frantei, unde erau 12.000 salariati. Este in Romania de un an, din martie 2005. Jan Veskrna (40 de ani), country manager al CEZ Romania, detinea in Cehia functia de general manager al companiei de distributie de electricitate din Praga.

     

    „Venirea in Romania nu a fost o promovare efectiva, dar, din punctul de vedere al autonomiei, al modului de lucru, al provocarilor, poate fi numita promovare, deoarece posibilitatea sa creez propriul meu stuff era ceva ce imi doream de cand am plecat din ABB (acolo, in trei ani, am creat o echipa si clienti valorosi, dupa ce preluasem o filiala de la zero)“, povesteste Veskrna, care a venit in Romania in 2005, impreuna cu sotia, cei doi copii si cainele Joy. A terminat studiile tehnice la Brno in 1988 si de atunci a lucrat in intreaga lume. Se declara fascinat de proiecte noi, dar mai ales de strategii. Dupa facultate a lucrat pe proiecte de design in Orientul Mijlociu (Iran, Irak, Siria) si in fostul URSS, in industria petrochimica. Urmatorul pas a fost plecarea in Franta, cu un proiect pentru Siemens, de unde a plecat apoi in Egipt, Iran si Siria. In 1996 s-a intors in Cehia si a preluat conducerea ABB, care tocmai intrase pe piata locala, pentru ca trei ani mai tarziu sa devina director de vanzari la Dalkia. In 2003 a fost recrutat de CEZ si numit director de vanzari in regiunea Moravia.

     

    Dar Romania a insemnat si o provocare profesionala. Pentru Henning Probst, bunaoara care a venit aici pe o functie similara celei pe care o detinea in Germania, „mediul economic in vizibila crestere si dezvoltare antreprenoriala intensa din Romania imi aminteste de Germania anilor ’50-’60“. Iar cand spun „provocare“, expatii din energie se gandesc si la faptul ca organizatiile pe care le-au preluat trebuie schimbate radical: de la strategie la resurse umane si infrastructura, si toate astea in conditiile in care compania trebuie sa fie functionala 24 de ore din 24. Pe de alta parte, restructurarea unei companii nu este o operatiune neaparat placuta. „Cel mai greu a fost, in preluarea a doua societati foarte de stat, sa ii facem pe oameni sa inteleaga ca de acum vor face parte dintr-o companie foarte multinationala, orientata catre client, si nu mai fac parte din patrimoniul genetic al unei societati de stat“, povesteste Gianluca Caccialupi, directorul Enel.

     

    Vreskna, in schimb, isi aminteste si acum cu placere despre formarea echipei de executivi: „Am vrut sa am o echipa mixta, formata din cehi pentru partea de finante, integrare, si de romani pe domenii cheie, pe care un strain nu le poate intui ca un roman: HR, strategie, legislatie, corporate affairs sau PR“.

     

    Prima sa achizitie a fost Doru Voicu (director de strategie, inginer hidro de profesie si fost director de privatizare al Electrica SA): „Doru mi-a deschis foarte mult ochii, deoarece cunoaste foarte multi oameni din piata, intelege cu totul altfel cultura si realitatile de aici si m-a ajutat foarte mult“. De asemenea, noul director al Electrica Oltenia a intuit ca are nevoie pentru partea de legislatie si negocieri cu autoritatile tot de un roman si l-a recrutat pe Adrian Borotea, fost vicepresedinte la ANRE: „Multa lume mi-a spus ca e o manevra riscanta, dar cred ca totul depinde de caracter: Adrian Borotea e un gentleman si niciodata nu a abuzat de fosta lui pozitie cand a mers din partea noastra la negocieri din partea CEZ cu fostii lui colegi“.

     

    Expatii din energie au contracte bine delimitate pentru sederea aici: majoritatea sunt de trei ani, cu posibilitatea de prelungire pe inca un an. „Dupa trei ani poti sa fii saturat de respectiva companie si sa nu mai vezi lucrurile asa cum le-ar vedea cineva nou“, spune Jan Veskrna, care nu crede ca va regreta plecarea din Romania in 2010, deoarece spera sa fie trimis pe o pozitie similara intr-o noua piata, preferabil in China.

     

    Deocamdata, se poate spune cu siguranta un singur lucru: la un moment dat, locul lor va fi luat de romani. Ingineri si ei.

  • Sub contorizare

     

     

    Pe langa directorii generali, italienii de la Enel, cehii de la CEZ, francezii de la Gaz de France si germanii de la E.ON au mai trimis in Romania si echipe de specialisti care sa ii ajute sa integreze noile companii.

     

    CEZ: a delegat in Romania 10 expati, majoritatea pe pozitii cheie din compania care conduce aici Electrica Oltenia.

     

    ENEL: a trimis in Romania o echipa de 18 persoane, coordonata la fata locului de Caccialupi si Cassani. 

     

    E.ON ENERGIE: are in Romania noua expati la E.ON Electrica Moldova si alti sapte la E.ON Gaz Romania. Fostul Distrigaz Nord e singura companie privatizata din energie condusa de un roman, Virgil Metea.

     

    GAZ DE FRANCE: are la Bucuresti o echipa de 10 expati, membri in comitetul executiv al Distrigaz Sud. Cu totii sunt asistati de manageri romani

    .