Cand presedintele George W. Bush l-a numit pe Paul D. Wolfowitz presedinte al Bancii Mondiale, Casa Alba a trebuit sa potoleasca o adevarata insurectie a statelor europene, care vedeau intr-unul din cei mai cunoscuti membri neoconservatori ai administratiei un simbol al unilateralismului si al arogantei Americii.
Pentru o vreme, Wolfowitz a parut sa dezminta acele temeri, chiar opunandu-se administratiei Bush in disputa despre cum pot fi mai bine ajutate cele mai sarace natiuni ale Africii. Dar acum este evident ca multimea de cereri din ultimele zile pentru indepartarea lui Paul Wolfowitz de la conducerea Bancii Mondiale se datoreaza doar partial implicarii lui in gasirea unui serviciu confortabil, cu un salariu frumos, pentru o functionara a bancii care intamplator era amanta lui.
In fond, disputa daca Wolfowitz ar trebui sa mai ramana la Banca Mondiala este o dezbatere despre Bush si tumultuoasa lui relatie cu restul lumii, in special cu Banca Mondiala, cu Natiunile Unite si cu Agentia Internationala pentru Energie Atomica – toate, institutii care au ajuns, in diverse momente de la invadarea Irakului din 2003 incoace, in razboi cu Casa Alba a lui Bush si cu programul acesteia.
Wolfowitz a tot lucrat in culise, cautand sprijin pentru a-si pastra postul pe care inca il ocupa. Dar i-au fost oferite putine garantii in afara de cele oferite de administratia Bush. In capitalele lumii si in randul angajatilor bancii s-a observat ca pasiunea lui Wolfowitz pentru lupta impotriva coruptiei, coruptie despre care el spune ca submineaza economia celor mai sarace natiuni ale lumii, a parut sa se evapore cand a venit vorba despre revizuirea imprumuturilor acordate Irakului, Pakistanului si Afganistanului, trei state pe care SUA le considera vitale din punct de vedere strategic. S-a mai observat ca Wolfowitz s-a bazat in special nu pe expertii in dezvoltare internationala, ci pe un grup de apropiati alaturi de care lucrase la Pentagon.
Acest tip de decizii au contribuit la ceea ce Nancy Birdsall, presedintele Centrului pentru Dezvoltare Globala, un grup care monitorizeaza ajutoarele distribuite celor mai sarace state ale lumii, a descris drept adevaratele indoieli cu privire la capacitatea de judecata a lui Wolfowitz. Oficialii straini din board-ul bancii spun ca au ajuns sa priveasca atitudinea lui Wolfowitz ca reflectand pasii gresiti ai administratiei Bush.
Wolfowitz a venit la banca avand un bagaj politic impresionant. Prin traditie, de la infiintarea bancii la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, presedintele institutiei a fost american, iar aceasta a dus la acumularea de resentimente de-a lungul timpului – amplificate cand Bush l-a nominalizat pe Wolfowitz, fost secretar adjunct al apararii si artizan al razboiului din Irak.
A fost nevoie de un efort imens ca sa potolim aceasta reactie, si-a amintit un membru al Consiliului Guvernatorilor Bancii Mondiale si initial un sprijinitor al lui Wolfowitz. Si ai fi crezut, fiind constient ca intra intr-o institutie care privea cu o profunda suspiciune atat pe el cat si administratia Bush, ca va face tot ce poate ca sa atenueze acele ingrijorari.
La inceput, Wolfowitz asa a si facut. A facut din Africa prioritatea mandatului lui. A aratat pasiune si energie – cam la fel cum a aratat in urma cu multi ani cand era ambasador in Indonezia, unde s-a straduit sa asimileze cultura de acolo si l-a criticat pe un dictator, presedintele Suharto. Campania lui Wolfowitz impotriva coruptiei era indubitabil profund americana si el avea dreptate in ce priveste faptele, comenteaza membri ai staff-ului si ai conducerii bancii.
Dar in cele din urma, concentrarea pe aceasta chestiune l-a pus la cutite cu functionari de cariera dintr-o institutie faimoasa pentru rezistenta la influenta exterioara si care considera ca lupta impotriva saraciei trebuie sa fie pe primul loc, chiar daca inseamna sa lucrezi cu tari ai caror conducatori nu se dau in laturi de la a ciupi pe parcurs cateva milioane de dolari.
A venit pe un fond de scepticism si de rezerve ale multora, spune Geoffrey Lamb, fost vicepresedinte al bancii, care inainte de a se pensiona vara trecuta a lucrat indeaproape cu Wolfowitz pe chestiuni de finantare a celor mai sarace state ale lumii. Sentimentul meu era ca a oferit un strop de speranta, concentrandu-se pe ajutorul pentru Africa si pe stergerea datoriilor. Evident, perceptiile initiale s-au schimbat mult.
De-a lungul timpului, Wolfowitz a lasat impresia ca in momentele-cheie a pus pe primul loc interesele de politica externa ale Statelor Unite, in special cand a suspendat un program in Uzbekistan dupa ce aceasta tara a refuzat drepturile de aterizare pentru avioanele armatei SUA si a directionat sume generoase spre statele pe care mai inainte le inclusese printre aliatii Washingtonului in lupta antiterorista. I-a daunat si faptul ca s-a bazat foarte mult pe o pereche de consilieri atrasi din echipa administratiei Bush, Robin Cleveland si Kevin Kellems, care au creat un cerc restrans, greu accesibil pentru cei din staff-ul profesional al bancii.
Aparatorii lui Wolfowitz spun ca el era indreptatit sa vina cu un program care sa zguduie birocratia dezvoltata in interiorul bancii, organism care avea nevoie disperata de o reforma. Dar chiar si ei recunosc ca managementul nu a fost nicicand punctul lui forte si ca poate fi pusa sub semnul intrebarii implicarea sa in transferul amantei sale, Shaha Ali Raza, la Departamentul de Stat.
In contraofensiva fata de Wolfowitz sunt totusi anumite argumente care tin de o dorinta de reglare a conturilor, inclusiv pe un teren care nu mai are de-a face cu Banca Mondiala. Europenii inca se mai indigneaza din cauza deciziei lui Bush de a-l trimite pe John R. Bolton, unul dintre cei mai virulenti critici ai Natiunilor Unite, la sediul ONU din New York in functia de ambasador – un experiment care a luat sfarsit atunci cand a devenit evident ca noul Senat ales dominat de democrati nu-l va reconfirma in functie pana la finalul mandatului Bush.
Altii amintesc ca administratia americana a incercat sa-l inlature din functie si pe dr. Mohamad ElBaradei, directorul de origine egipteana al Agentiei Internationale pentru Energie Atomica, care a facut la inceputul lui 2003 binecunoscuta declaratie ca nu exista dovezi potrivit carora Saddam Hussein si-ar fi reluat programul de inarmare nucleara. S-a dovedit ca ElBaradei a avut dreptate si imediat a fost rasplatit si cu un premiu Nobel.
Pana acum, Casa Alba si-a exprimat increderea in Wolfowitz, dar nu cu prea multa convingere. Nu au existat semnale ca presedintele Bush s-ar grabi sa sara in ajutorul directorului Bancii Mondiale, desi nu e exclus ca asta s-ar putea intampla. Oficialii europeni si asiatici pariaza insa ca nu se va intampla. Exista perceptia ca suntem in sfarsit intr-un moment cand Bush are nevoie de lume mai mult decat lumea are nevoie de Bush, a spus un inalt functionar strain care s-a deplasat recent la Washington pentru reuniunea anuala a Bancii Mondiale si a Fondului Monetar International. Si aceasta perceptie conteaza destul de mult in toata disputa cu privire la soarta lui Wolfowitz.
Traducere si adaptare: Mihai MitricA