Author: adison

Aşadar, Financial Times a descoperit că părticelele de informaţie care compun existenţa unui ins modern, conectat, dependent de smartphone şi de reţele sociale, sunt vândute de de companiile care le adună cu preţuri ce încep de la 0,0005 dolari. Articolele, interesante, trimiteau la calculatorul de care pomeneam mai sus, în baza căruia am descoperit că valorez mai puţin de un dolar, mai precis 0,9182 dolari. Am pornit de la 0,007 dolari, preţul vârstei, genului, codului poştal, etniei şi nivelului de educaţie. Nu am fost punctat pentru că nu sunt milionar, din cauza slujbei, din cauza faptului că nu sunt logodit, recent căsătorit, recent divorţat, că nu aştept un copil, că nu sunt părintele unui nou-născut. Eram deprimat, valoram în continuare nici cât ineluşul de care tragi ca să desfaci cutia de suc sau de bere.

M-au salvat alergia, astmul (care aproape mi-a trecut de când am abandonat fumatul – asta e, am trişat un pic!) şi greutatea (slujba sedentară!), care m-au mai ridicat pe la 0,786 dolari. Faptul că am o casă mi-a mai adus ceva milicenţi, dar am fost penalizat la numărul de băi, de dormitoare şi pentru lipsa unui şemineu. La fel de demoralizatoare au fost şi faptul că nu deţin avion, barcă şi că nu prea merg la sală; pasiunile şi siturile pe care le frecventez – financiare, de ştiri, educaţie, filme, politică, gaming – m-au mai ridicat un pic şi mi-au stabilit preţul final, de 0,9182 cenţi. Înţeleg că pentru industrie valoarea este destul de mare şi că în cazul în care cineva cumpără între 50.000 şi 100.000 de inşi ca mine, astmatici, dar lipsiţi de şemineu şi barcă, poate primi un discount consistent.

Lăsând gluma la o parte, nu vi se pare cam trist să fii redus la un nivel de consumator amorf, să fii preţuit pentru că ai o casă cu trei dormitoare sau pentru că ai nişte kilograme în plus, într-un sistem de valori global şi imbecil, care adună speranţe, vise, posesiuni, drame, coduri poştale şi nou-născuţi?

Voi trece acum la extrema cealalată a sistemelor de valori. Scriam în 2007 depre un ins numit Jeffrey Lee care refuză cinci miliarde de dolari. Lee trăieşte în Australia, este unicul supravieţuitor al tribului Djok şi custodele zăcământului de uraniu Koongarra. Gigantul energetic francez Areva s-a declarat interesat de cele 14.000 de tone de uraniu care reprezintă moştenirea lui Jeffrey şi care l-ar transforma în al doilea bogătaş al Australiei. Dar Lee, nu şi nu! Pentru Lee mormintele străbunilor şi locurile sale sfinte sunt mai importante decât maşinile, casele, diamantele sau avioanele. Pe terenul lui Lee s-au adăpostit animale fantastice, şarpele-curcubeu şi şopârla uriaşă cu limba albastră, care nu trebuie cu niciun chip deranjate. Iar recent îndârjirea lui Lee a determinat guvernul australian să transforme perimetrul în zonă protejată, parte a parcului naţional Kakadu. Aşa cum a dorit Lee. Întrebam în 2007 şi întreb şi acum: ce aţi fi făcut dacă aţi fi fost în locul lui Lee? Cum ar fi un Lee român? Cam ce mesaje ar primi „badea„ Lee, cum i s-ar propune afaceri fabuloase, cum i s-ar cere ajutorul, cum s-ar oferi unii şi alţii să-i administreze moştenirea, să-i pună borduri, să-i întindă covoare roşii, să-i facă masaj relaxant sau să vâneze în locul lui.

România are de făcut nişte alegeri cumva asemănătoare în perioada următoare şi mă întreb dacă vom fi în stare să găsim un Lee care să dezmeticească pe cine trebuie.

Ilustrez cu un tablou vândut recent cu 2,2 milioane de dolari; se numeşte „Chishusei Sekishogun„ şi a fost pictat de Kazuo Shiraga. Dacă e să mă întrebaţi, e o mâzgăleală sinistră, pictată de japonez cu capul în jos, atârnat de picioare cu o frânghie, pe care un fraier a dat banii pentru că i s-a spus nu că este o operă de artă, ci o investiţie într-o operă de artă. O nuanţă a unui alt sistem de valori.