BusinessMagazin

Blog

  • Si disparitiile costa

    Pentru inlocuirea brandului Finansbank cu mai noul Credit Europe Bank, turcii planifica investitii de peste un milion de euro. Rebrandingurile, mai ales cand la mijloc sunt nume bine intiparite in mintea consumatorilor, nu sunt nici ieftine, nici simple.

    Preluarea Finansbank Turcia de catre grecii de la National Bank of Greece, care nu a inclus insa si filialele din Romania, Rusia, Olanda, Germania, Elvetia si Ucraina, aduce pe piata locala un nume nou. Cand au vandut banca, turcii de la FIBA International Holding au transferat bancii elene si brandul Finans, iar reteaua detinuta de ei in continuare (printre care si Finansbank Romania) isi va schimba numele in Credit Europe Bank. O schimbare care, cel putin pe piata romaneasca, impune investitii de mai bine de un milion de euro, dupa cum estima de curand vicepresedintele bancii, Omer Tetik – investitii concretizate intr-o ampla campanie de media, in presa scrisa, TV, outdoor, Internet si prin marketing direct. Odata cu banca, si celelate companii din grup isi vor pierde actualele denumiri: Finans Credit Ipotecar IFN, specializata in acordarea de credite ipotecare, devine Credit Europe Ipotecar, compania de credite de consum Finans Servicii Financiare va fi redenumita Credit Europe Servicii Financiare, iar Finans International Leasing va deveni Credit Europe Leasing.

    Sub noul sau nume, banca isi va pastra caracterul de institutie financiara universala, iar la finalizarea procesului de rebranding, produsele si serviciile oferite clientilor vor fi la fel ca in prezent, purtand insa noi denumiri. La fel, nimic nu se va schimba in organizarea interna a bancii, doar site-ul bancii va deveni, din finansbank.ro, crediteuropebank.ro. Agentia de publicitate care se va ocupa de rebrandingul Finansbank este Maximize Communications, cu care banca lucreaza in mod traditional.

    Schimbarea de identitate a unei banci (si nu doar) este in genere o procedura sensibila. Merita amintita experienta pe care in urma cu mai multi ani au trait-o clientii mexicani ai uneia dintre cele mai mari banci locale, Bital. Peste noapte, literalmente, brandul acesteia disparuse, iar toate filialele bancii cumparate de britanicii de la HSBC au fost transformate, fara niciun anunt sau vreo pregatire. In locul numelui institutiei financiare mexicane aparea cel al bancii britanice, insotit de logoul hexagonal al acesteia. O singura problema nu au anticipat britanicii: pentru vorbitorii de limba spaniola, initialele HSBC sunt greu de pronuntat, asa ca, dupa o vreme, au fost nevoiti sa afiseze pe cladirile din intreg orasul Mexico City afise imense, reprezentand un ghid de pronuntie: „Hache Ese Be Ce“.

    Evident, problemele de acest fel nu sunt dintre cele mai uzuale, dar rebrandingul este un proces de lunga durata, realizat in mai multe etape si sustinut de ample campanii de transmitere a noilor mesaje. Spre exemplu, americanii de la GE Money care au preluat anul trecut Domenia Credit, Motoractive si Estima Finance le vor schimba denumirile dupa cel al cumparatorului, dar in „cateva etape“, dupa cum explica William Cary, presedinte si CEO al GE Money pentru Europa, Orientul Mijlociu si Africa. Etapizarea procesului are o logica simpla: cele trei sunt deja binecunoscute publicului roman, iar disparitia lor brusca ar crea confuzie in randul clientilor. Intregul proces va fi sustinut de investitii evaluate de oficialii companiei la aproximativ 2,5 mil. dolari (aproximativ 1,9 mil. euro). Iar cum confuzia se poate traduce in pierderi de clienti – in contradictie cu strategiile si obiectivele agresive de vanzari ale oricarei institutii financiare locale la momentul de fata -, nimeni nu isi poate permite asa ceva. In ce o priveste, Credit Europe Bank vrea ca pana la finele anului sa detina 2% din piata (fata de 1,4% in 2006), iar in urmatorii doi ani sa intre in topul primelor zece banci din Romania.

  • Vedete necunoscute

    Sunt persoane publice, mereu pe sticla sau pe prima pagina a ziarelor. Mai nou si-au facut bloguri. De ce ar mai avea nevoie de jurnale online niste oameni care si-au obtinut deja notorietatea prin mass-media? Fiindca asa isi pot face PR mai bine sau doar fiindca e la moda sa-ti faci blog?

     

    In teorie, nu dorinta de crestere a popularitatii personale este motivul de a scrie un blog, adica un jurnal personal, un loc unde sa-ti asterni gandurile pentru a le citi apoi intr-un orizont oarecare de timp ori pentru a le impartasi cu cativa prieteni. Noul val de bloggeri – oameni deja bine cunoscuti din viata reala – vad insa in jurnalele online o baza pentru viitoare campanii online de imagine, in cazul unora inclusiv pentru campanii electorale.

     

    „Acesta este un jurnal pe care incerc, in masura timpului liber, sa-l scriu in fiecare zi“ – o replica obisnuita pentru debutul unui scriitor de blog. Ceea ce iese din sfera obisnuitului aici este ca intre ghilimele stau cuvintele Altetei Sale Radu, principe de Hohenzollern-Veringen. Princeradublog.ro este un blog „de sange albastru“ care, incepand cu 5 februarie, publica regulat descrieri ale vizitelor membrilor familiei regale, pareri, fotografii si scrisori electronice primite de la simpatizanti sau cititori. Blogul functioneaza ca un soi de birou al Casei Regale de relatii cu publicul, atata vreme cat principele sustine ca citeste absolut toate comentariile primite, iar in zilele de week-end raspunde la o parte dintre ele.

     

    Sa nu fie suficienta deci toata industria de comunicare prin mass-media traditionale? Sau doar fiindca au vazut cum bloggingul ii scoate pe multi din anonimat, o serie de persoane publice au adoptat aceasta noua forma de comunicare? „Blogul reprezinta o platforma de a-mi expune gandurile, asupra careia pastrez controlul“, spune singurul ministru blogger, Zsolt Nagy. In traducere, ministrul vrea sa spuna ca are la dispozitie o forma de comunicare nemediata, nefiltrata de presa, prin care e sigur ca la public ajunge exact ceea ce vrea el sa spuna; singura cenzura e cea pe care si-o impune singur, „pentru ca pozitia nu imi permite sa expun orice fel de subiect“.

     

    Intrarea pe piata blogging-ului, daca se poate spune asa, a unor astfel de figuri corespunde cresterii de audienta a blogurilor in general: de la cateva mii de pasionati de comunicarea virtuala, jurnalul personal a ajuns o moda in toata legea, un fenomen de masa, popularizat in presa si devenit cea mai noua expresie a acesteia. Nu e ciudat deci ca poate cea mai importanta categorie de persoane publice care si-au adaugat terminatia „.ro“ la sfarsitul numelui este reprezentata chiar de oameni care lucreaza in mass-media. Catalin Tolontan, cunoscutul jurnalist sportiv, scrie din august anul trecut, aproape zilnic, si primeste uneori chiar si mii de comentarii la articolele de pe blog. De altfel, asa isi si justifica Tolontan aparitia blogului: a vrut sa afle opinia cititorilor la temele puse in discutie si sa stimuleze exercitiul dezbaterii. „Va invit pe acest blog ca sa ne schimbam unii pe altii“, zice Tolo.ro.

     

    Iar blogul este tentant nu doar pentru jurnalisti, ci si pentru institutiile de presa, care incearca sa ajunga astfel la un public ce a evadat din zona mass-media clasice in cea a informatiilor citite pe diverse bloguri. De aceea, mai multe grupuri de presa isi stimuleaza angajatii sa deschida bloguri, iar in unele cazuri le grupeaza sub numele publicatiei, asa cum au procedat Gazeta Sporturilor, Hotnews, Cotidianul, Mediafax.

     

    O parte dintre cei care se bucura de notorietate in viata publica au reusit sa-si aduca publicul si pe blogul personal. Altii nu. Altii sunt asteptati s-o faca. Competitia anuala a celor mai apreciate pagini de jurnal online, Roblogfest, incheiata acum cateva zile, a avut o rubrica speciala, care a premiat personalitatea romaneasca cea mai asteptata sa-si faca blog. Pe lista celor 31 de persoane propuse s-au aflat nume ca Adrian Nastase, Andreea Esca, Marian Vanghelie, Corneliu Vadim Tudor sau Horia Roman Patapievici. Din 31 de propuneri, opt sunt pentru oameni politici. Si exista politicieni carora nu le este strain blogging-ul. „Nu sunt un scriitor si, sincer, nu mi-e deloc usor sa astern cuvinte, atat din punct de vedere al talentului cât si al timpului; dar e un atu de care e bine sa ne folosim“, marturiseste pe blogul personal Zsolt Nagy, actualul ministru UDMR al comunicatiilor si tehnologiei informatiilor. Adrian Nastase are o parere diferita. Desi acum cateva luni a afirmat cu ocazia unui congres al partidului ca intentioneaza sa-si lanseze un blog, spunand ca i se pare o idee atragatoare, intre timp a renuntat la acest plan. „Segmentul mic al celor care sunt interesati de bloguri nu cred ca ar justifica momentan timpul si resursele pentru transmiterea mesajelor pe aceasta cale“, este de parere Adrian Nastase, care isi pastreaza insa aceasta optiune pentru ceva mai incolo.

     

    Alte doua exemple cunoscute sunt cele ale lui Ioan Mircea Pascu si Gabriela Cretu, reprezentanti PSD si membri in Parlamentul European. „Cred ca nu e o intamplare faptul ca amandoi scriu si bloguri, tine de o orientare europeana si e un mijloc normal de legatura cu publicul“, spune Zsolt Nagy. Fiindca blogul reprezinta pentru politicieni si un mijloc de a raspunde adversarilor politici sau controverselor in care sunt implicati. Ministrul comunicatiilor isi expune parerea personala in cazul acuzelor ce au planat asupra lui in scandalul spionajului, Gheorghe Copos da replica unor articole din presa sportiva si lui Gigi Becali.

     

    La fel, Gabriela Cretu se apara printr-un comunicat de presa postat pe blog la acuzele cum ca afisele care promovau un concurs pentru Bruxelles si care ii contineau fotografia ar fi fost lipite in scoli cu scopul de a-si face campanie de imagine. Motivele scandalului au fost relatate de cateva publicatii, insa aproape nici una nu a publicat un articol care sa reproduca reactia deputatei, prin comunicatul de presa. Astfel, comunicatul de presa ignorat de presa ajunge sub ochii publicului sub forma articolului pe blog. Iar cu aceasta ne intoarcem la ceea ce spunea Zsolt Nagy despre accesul nemediat la public: presa traditionala isi impune propriul filtru in raport cu subiectele care i se ofera si cu tratarea lor, in timp ce blogul ocoleste acest filtru.

     

    Iar ca un astfel de blog de PR personal sa nu ajunga un jurnal necitit, trebuie sa respecte un set de reguli, scop in care de obicei se apeleaza la serviciile unor persoane calificate. Pentru blogul principelui Radu, bunaoara, conceptul grafic a fost facut de agentia de grafica si design media Anagrama. Gabi Dumitru, managing partner la Anagrama, spune ca sarcina sa a fost „de a aduce la zi reprezentarea vizuala a ceea ce inseamna Casa Regala“. Pentru blogul sau, Gabriela Cretu a apelat la serviciile lui Bobby Voicu, unul dintre cei mai „vizibili“ bloggeri din Romania, care a venit cu conceptul paginii si care orchestreaza metodele ce permit ca blogul sa apara intre primele rezultate la cateva cautari specifice pe motoarele de cautare. Prin natura activitatii sale, ministrul IT&C spune ca nu a simtit nevoia de a apela la ajutorul altor persoane pentru realizarea blogului. Pe site-ul lui Zsolt Nagy, numarul vizitatorilor a ajuns acum la 80-110 in fiecare zi, dar ministrul spune ca in viitor va avea si o campanie de popularizare a acestuia. Modelul sau sunt blogurile unor cunoscuti – prim-ministrul ungar si ministrul comunicatiilor din Italia.

     

    La ultimele alegeri, campania candidatului Traian Basescu a avut o pronuntata componenta online. Alegerile viitoare vor fi insotite, previzibil, de bloguri, ca mod suplimentar de promovare a unor candidaturi. Este de asteptat, deci, ca in perioada urmatoare sa-si faca debutul in blogosfera si alte persoane publice. La Roblogfest, personalitatea cea mai asteptata sa isi faca blog a fost presedintele Romaniei. Deocamdata insa, declaratiile de intentie pe tema potentialelor lansari de bloguri se lasa asteptate. Intrebarile BUSINESS Magazin adresate purtatorului de cuvant al Presedintiei despre cum se vede la Cotroceni ideea de blog n-au primit niciun raspuns.

  • VIP blogroll

    Tag: vedete

    Tag: politica

    Tag: sport

  • STRATEGIE: Hewlett-Packard pune cartuse noi pe teava si ocheste

    Hewlett-Packard a facut anul trecut un profit de peste 16 miliarde de dolari. Dar nu va asteptati ca banii sa fie investiti in dezvoltarea afacerii cu imprimante, pentru care e cunoscuta compania.

     

    Toate companiile din IT si Internet care azi impanzesc Silicon Valley, o mana de cateva orasele din California, au la baza un numitor comun. Un mic garaj din care in 1938 doi tineri studenti scoteau primul produs sub marca Hewlett-Packard, de la numele celor doi fondatori. Osciloscopul 200A, un instrument de testare a echipamentelor de sunet, avea sa fie primul produs „high-tech“ facut in California, iar garajul devenea locul de nastere al Silicon Valley, astazi un muzeu cu circuit inchis pe o strada linistita din Palo Alto.

    Acum, compania e intr-o cu totul alta faza a dezvoltarii, iar afacerea de „printing and imaging“, prin care HP a ajuns sa fie cunoscut ca fabricant de imprimante, a cedat locul calculatoarelor si apoi altor echipamente hardware, din punctul de vedere al contributiei la veniturile totale, dar si al viziunii despre produsele spre care sa se orienteze. Mai multi analisti sunt insa sceptici fata de viitorul afacerilor care nu fac parte din activitatea de baza, gandindu-se ca HP devine o companie prea complicata, cu prea multe directii simultane si cu concurenti pe prea multe paliere.

     

    Sediul in care Mark Hurd, CEO de azi al HP, isi are biroul se afla tot in Palo Alto, intr-o cladire din apropiere unde sunt cateva sali de prezentare din care iese in evidenta cea pentru sistemul de videoconferinta al HP numit Halo. In toata multimea de birouri HP din localitatea unde isi are sediul central, foarte putine lucruri vorbesc despre firma ca producator de imprimante. Nici macar despre linia de business a vanzarilor de PC-uri, cea care astazi aduce cele mai mari venituri, nu ai ce vedea prea multe. Cu toate acestea, compania a devenit la sfarsitul anului trecut cel mai mare producator de calculatoare personale din lume, depasind rivalul texan Dell.

     

    Pana acum, aceasta a fost cea mai importanta victorie a noului CEO. Dar foarte posibil nu si ultima, pentru ca prin extinderea activitatilor de baza, HP devine un concurent pentru companii care altadata faceau parte din industrii diferite. In special pentru regiunea EMEA, planurile declarate ale HP urmaresc cresterea segmentului vanzarilor de software si in general a gamei de produse destinate afacerilor de talie medie. Ultimul produs lansat in Romania, de pilda, este StorageWorks D2D, un dispozitiv de back-up al serverelor pentru companiile mici si mijlocii.

     

    Spre deosebire de HP, Dell a comis pacatul deja clasic:  si-a conservat strategia care i-a asigurat pana acum succesul, fara a-si dezvolta noi surse de crestere si profit. Dell a avut o evolutie atat de statica, incat Michael Dell, unul dintre fondatorii companiei, si-a asumat incepand cu 31 ianuarie pozitia de CEO, dupa 18 luni in care actionarii au primit vesti proaste. Ultima aparitie in fata investitorilor a marcat primul trimestru cu scaderi ale vanzarilor din ultimii cinci ani. Compania a anuntat ca vanzarile de calculatoare desktop au scazut cu 18%, iar cele de calculatoare au crescut cu doar 2%. Desi si-a marit gama de produse, nu a facut nimic cu profiturile uriase care ar fi putut fi investite in noi linii de business. „Dell este practic un studiu de caz pentru cresterea dupa un singur enunt: «Noi facem calculatoare ieftine. Asta e ce facem si o facem la scara mare»“, spune Jim Mackey de la Billion Dollar Growth Network, o companie de cercetare orientata spre companiile foarte mari.

     

    Studiind exemplele acestor companii, Billion Dollar Growth Network a vazut un tipar in spatele cifrelor. Companiile cu cresteri rapide („fast growing companies“) ajung intr-un punct al veniturilor undeva peste 50 de miliarde de dolari, dupa care urmeaza declinul. Secretul este sa te lansezi in noi linii de business cu mult inainte de a exista cerere pentru acele produse si sa gasesti metode de a crea aceasta cerere. Reteta pe care o aplica acum, ca dupa un manual, HP. Desigur, afacerile cu calculatoare si cele cu imprimante sunt in continuare sectoarele de unde provin majoritatea veniturilor. Dar nu si cele pe care HP pune cel mai mare accent.

     

    Pana acum 10 ani, lucrurile erau foarte clare – majoritatea profiturilor veneau din vanzarea de imprimante sau, mai exact, din marjele de profit imense pe care le aduceau cartusele consumabile pentru imprimante. Acum, vanzarile de cartuse pentru imprimante raman in continuare sectorul cu cea mai mare rata a profitului, dar chiar si afacerea cu calculatoare pentru companii, pana nu de mult un punct de pierderi in rapoartele financiare ale companiei, a adus 42% crestere in profit operational, cu o crestere a veniturilor de doar 4%, adica 4,7 miliarde de dolari in trimestrul patru. Alte doua puncte slabe ale HP, diviziile de PC si software, au adus venituri in crestere de 10%, respectiv 14%. „Sunt unele din cele mai echilibrate rezultate financiare pe care le-am obtinut in ultimii ani“, spunea multumit Mark Hurd. Toata afacerea HP a incasat 91,7 miliarde de dolari anul trecut, o crestere de 6% fata de anul trecut, cand Carly Fiorina ocupa pozitia de CEO. Iar compania are acum la dispozitie 16,4 miliarde de dolari cash, profitul obtinut in 2006.

     

    Cu Dell ramas in urma pe partea de PC-uri, HP are acum in fata noi tipuri de competitori, cum este IBM. In vreme ce vanzarile de sisteme de stocare din gama superioara si serverele bazate pe sisteme proprietare scad, compania o duce bine la vanzarile de servere „standard in industrie“, pe care majoritatea le prefera pentru ca sunt mai ieftine si au un consum de energie mai mic. Cupland mai multe produse intr-o singura oferta completa, servere, PC-uri, unitati de stocare, de imprimare si software, compania e privita de analisti drept un concurent care ar putea fura la un moment dat din cota de piata a IBM, companie care momentan se afla la kilometri inaintea HP pe produsele pe care concureaza si nici nu da semne ca si-ar reduce ritmul.

     

    Acum, cu numeroasele linii de business prin care HP a reusit pana acum nu neaparat sa aduca profituri foarte mari, dar macar sa nu mai genereze pierderi, Mark Hurd isi poate permite luxul de a conduce compania in alt stil. Pana la Hurd, conducerea companiei avea sarcina de a veni cu noi modalitati de a stoarce cat mai mult profit din vanzarea de cartuse, de exemplu, si nu de a investi in viitorul diviziei de imprimante. Era o metoda prin care se puteau compensa pierderile aduse de alte directii, pentru a reusi sa aduca bursei rezultatele promise.

     

    Una dintre afacerile pe care CEO-ul companiei pariaza acum este cea cu software. El spune ca in doi ani softurile vor aduce venituri de 2 miliarde de dolari, dupa ce in 2006 au contribuit cu 1,3 miliarde la veniturile totale si au adaugat inca 85 de milioane de dolari in dreptul profiturilor. Mai exact, vanzatorii HP vor sa impacheteze intr-o singura oferta catre companii servere, software si servicii de consultanta. Iar cerintele companiilor difera acum de cele pe care le aveau in trecut. „Acum cinci ani, daca ii spuneai sefului direct ca vrei sa te concentrezi pe eficientizarea consumului de electricitate al centrelor de date si nu pe cresterea performantei, riscai sa fii dat afara. Acum esti dat afara daca nu te gandesti la acest aspect“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Chandrakant Patel, HP Fellow.

  • Cei 7 HP

    Divizie

    Venituri nete 2006 (mld. dolari)

    Calculatoare personale

    29,166

    Imprimante si consumabile

    26,786

    Sisteme de stocare si servere

    17,308

    Servicii

    15,617

    Servicii financiare

    2,078

    Software

    1,301

    Corporate investments

    0,566

    Sursa: HP

  • Cele 61 de tipuri

    De la analize statistice complexe si pana la tehnici de „minerit in date“ combinate cu inteligenta artificiala, arsenalul informatic este pregatit pentru a ne analiza si a ne clasifica in rubricile unei tipologii.

     

    Este aproape imposibil sa nu fi auzit despre celebra triada „urbanul, corporatistul si cocalarul“. A circulat intens prin Internet si am incercat in zadar sa-i gasesc originile. In esenta, e vorba de un text amuzant care descrie trei tipologii urbane (bucurestene mai precis, dar aplicabile in oricare oras mare), la care s-au mai adaugat, prin diverse bloguri sau forumuri, alte cateva: gospodarul, familistul etc. Ceea ce este interesant in aceasta mostra de sociologie folclorica este faptul ca diferentierea nu se face doar pe criterii culturale – de fapt se descriu niste subculturi – ci atinge si cateva tipare comportamentale in privinta consumului. De pilda, in materie de tehnologie, urbanul este caracterizat mai degraba de iPod si Mac, in vreme ce pentru corporatist laptopul este obligatoriu. O intrebare se ridica imediat: sunt oare valoroase aceste tipologii din perspectiva marketingului?

     

    Cu siguranta, chiar daca nu in termenii anecdotici, de folclor urban, care fac deliciul acestui pseudo-studiu. E vorba nu doar de subculturi, ci si de grupuri tinta destul de corect delimitate, iar exemplul tehnologic pe care

    l-am propus (urbanul prefera Apple) poate fi extins cu usurinta in diverse domenii. Este insa destul de greu de segmentat clientela dupa aceste criterii care, desi corecte, sunt suficient de vagi. Un aspect notabil este ca desi se specifica locurile unde intalnesti exponentii tipurilor, nu se spune nimic despre locul unde locuiesc, ceea ce sugereaza faptul ca segregarea sociala pe zone rezidentiale nu furnizeaza inca criterii suficiente de diferentiere. In schimb, o plimbare prin Londra (de exemplu) poate releva exact contrariul: pentru fiecare zona poti sa intuiesti destul de precis „tipul“ rezidentilor. Abia aici intervine tehnologia: bazandu-se pe volume imense de date provenind din surse diverse (incepand de la cele de recensamant si trecand prin diverse alte baze de date publice), o firma britanica numita Experian a produs o clasificare completa din perspectiva socio-demografica a tuturor celor 1,6 milioane de zone din Marea Britanie identificate prin coduri postale. Avand in vedere ca o astfel de zona cuprinde in medie cam 20 de gospodarii, se poate spune ca dimensiunea geografica adaugata datelor este foarte precisa.

     

    Ceea ce da insa o imensa valoare comerciala acestor date este identificarea tipurilor de consumatori. Pe baza a circa 400 de variabile, s-a ajuns la o clasificare in 61 de tipuri distincte, plasate in 11 grupuri. Grupurile sunt oarecum generice – de genul „simboluri ale succesului“, „familii fericite“, „inteligenta urbana“ sau „limita bunastarii“ – dar tipurile sunt foarte precis descrise in termeni demografici, sociali, economici si mai ales ca tipare de consum. Cele peste 200 de pagini care le descriu sunt, intr-un fel, o imagine extrem de sugestiva a tarii, iar produsul care exploreaza aceasta informatie – Mosaic reprezinta baza de date si diverse softuri conexe – furnizeaza o multitudine de posibilitati de segmentare. Este evident ca marketingul beneficiaza la maximum de posibilitatile deschise de Mosaic (practic, fiecare cod postal este asociat unuia dintre cela 61 de tipuri), dar aplicabilitatile sunt multiple. De exemplu, un studiu privind criminalitatea realizat de profesorul Tom Williamson releva o multime de aspecte care altfel ar fi imposibil de pus in evidenta, cum ar fi raportul dintre delincventi si victime in termeni sociali si plasarea pe harta a zonelor problematice din aceasta perspectiva. Pe de alta parte, Mosaic este o resursa extrem de pretioasa pentru politicieni, care au sansa sa-si focalizeze mesajul asupra tipologiilor pe care le considera permeabile la un anumit mesaj si sa nu risipeasca resurse in zone nepotrivite.

     

    Este oarecum neplacut sa te stii considerat un simplu „consumator“ si, cu atat mai mult, sa te stii clasat intr-un tip. Va trebui insa sa ne obisnuim, pentru ca puterea computerelor de a extrage sens din volume imense de date va creste si, inevitabil, vom fi mereu monitorizati si clasati. Daca astazi clasarea se poate face pe coduri postale, se apropie vremea cand datele privind activitatea noastra in Internet (ce situri vizitam, ce programe urmarim, ce produse cumparam etc.) se vor agrega si ne vor sintetiza un portret care va fi cu siguranta plasat intr-un sofisticat repertoriu de tipuri. Nu vom afla daca suntem „urbani“ sau „cocalari“ decat din continutul miilor de oferte care ne vor invada cutiile postale si inbox-urile.

  • Virusi cu garantie

    Autorii de virusi software din Rusia au inceput sa ofere contracte de garantare a eficientei si update-uri pentru produsele distribuite.

    Modelul de tarifare si service seamana puternic cu cel pentru programele software care sunt facute pentru a creste eficienta companiei si nu pentru a le distruge pe cele concurente. Poti cumpara o licenta de virus si apoi sa primesti urmatorul update gratuit sau pentru un pret mai mare; toate dezvoltarile ulterioare sunt gratuite. Cand e vorba de un virus sau de amenintari informatice ca troieni, programe spyware sau programe key logger, update-ul e mult mai important decat pentru un produs software obisnuit. Odata scoasa la iveala artileria de virusi, ea va reusi sa-si atinga scopul poate doar prima oara. Pentru ca in minutele urmatoare, armata de programatori angajati ai companiilor producatoare de software antivirus va descoperi amenintarea, o va izola, analiza si in cele din urma ii va gasi un leac – un update la solutia antivirus. Asa incat si virusii au nevoie de update-uri corespunzatoare. Preturile pentru astfel de virusi imbunatatiti incep de la 200 de euro doar pentru programul software si pot ajunge la 3.000 pentru versiunea completa, care contine update-uri nelimitate si functionalitati specifice, ca de exemplu puterea de a trece de sistemele de securitate ale procesatorilor de plati online.

    Mark Sunner de la compania americana de securitate informatica Message Labs a remarcat primul ca site-uri rusesti promovau, spre exemplu, troianul Bespoke specializat in furtul de informatii si proprietate intelectuala, garantand efectul. In prezentare se vorbea despre faptul ca acest troian va fi regandit si programat special pentru a ataca o anumita companie si ca vor fi furnizate update-uri dupa ce sistemele de securitate il vor detecta. Se pare ca tintele acestor virusi cu certificat de garantie nu sunt marile corporatii blindate cu antivirusi, ci afacerile medii sau mici fara un buget IT prea mare. „Evolutia in Internetul de astazi se departeaza de ideea veche, prin care creatorii de virusi lucrau doar pentru a face rau. De ce sa faci rau doar de dragul distractiei, cand poti sa faci milioane de dolari?“, remarca Natalie Lambert de la Forrester Research, citata de Internetnews.com.

  • Pe sticla monitorului

    „Atat de multe programe TV si nimic de urmarit“ a inceput sa devina o replica valabila si pentru site-urile care difuzeaza clipuri video facute de amatori.

    Dar odata cu Divvio, lucrurile promit sa se schimbe. Serviciul este un echivalent al ghidurilor cu programe TV aplicat la Web 2.0, care aduce pe micul monitor clipuri publicate pe site-uri ca YouTube, orientate dupa preferintele declarate ale fiecarui utilizator inscris. „Nu  vrei sa mergi din site in site pentru a gasi ceea ce te intereseaza“, spune Hossein Eslambolchi, CEO al Divvio. Pe ecranul fiecarui vizitator al site-ului vor aparea canale la fel ca in cazul televiziunii prin cablu, grupate in functie de temele de interes ale fiecaruia. De exemplu, daca sunteti un fan al Rapidului, in canalul alocat vor aparea clipuri postate pe site-uri care ii au ca protagonisti pe fotbalisti sau secvente din ultimele meciuri disputate. Cu o minima conditie, aceea ca motorul de cautare al Divvio sa includa in cautarile sale prin tot Internetul site-urile unde acele clipuri apar.

    In prima perioada de dupa lansare, Divvio va cauta „doar“ prin 750.000 de site-uri unde sunt postate videoclipuri facute de amatori, o fractiune totusi din numarul total al site-urilor. Ca la orice alt motor de cautare, software-ul pe baza caruia functioneaza Divvio va „calatori“ prin tot Internetul, indexand paginile care au continut video nu doar dupa titlu, ci si dupa marimea fisierului, dupa durata si mai mult de 10 alte atribute care sa-i dea o idee cat mai clara despre continutul filmului. Site-ul va folosi o aplicatie web proprietara care va permite vizitatorilor sa vizioneze orice tip de format din noua generatie a televiziunii, de la mp3 la Quicktime. S-ar putea spune ca Divvio apare la momentul potrivit.

    In fiecare zi 100 de milioane de videoclipuri sunt descarcate si privite de oameni din toata lumea si zeci de mii de statii radio emit online. Cu fiecare nou site, mediul devine mai bogat, dar si mai haotic si greu de urmarit. Iar CEO al Divvio, iranianul Eslambolchi, are toate sansele sa puna lucrurile in ordine. Pe cand era „chief transformation officer“ la AT&T, acum cea mai mare companie mondiala din telecomunicatii, el a fost cel care a schimbat vechea si ineficienta infrastructura a companiei cu o singura retea bazata pe tehnologia IP (Internet Protocol). Acum are o jucarie mult mai mica, dar la fel de interesanta. Zece angajati si 3 milioane de dolari la dispozitie pentru un ghid TV al Internetului.

  • Bomboane de la inima dam

    Incasarile pentru „Take, Ianke si Cadir“, piesa cu cel mai mare succes din istoria Teatrului National din Bucuresti, au depasit 1,5 milioane de lei. Care este secretul unui astfel de succes comercial al unei piese care a avut premiera in 1932?

     

    Ora 19.00 si gongul din Sala Mare a Teatrului National anunta ridicarea cortinei. In lumina reflectoarelor, Marin Moraru (Take), Radu Beligan (Ianke) si Gheorghe Dinica (Cadir). Replicile se succeda rapid intre Take si Ianke, iar dialogul este sustinut de aparitia Saftei (Silvia Tanase) si a lui Strul (Valentin Uritescu). Apar pe rand Mihai Calin si Monica Davidescu, iar piesa ajunge la punctul culminant. Un domn corpolent la vreo cincizeci de ani aplauda si rade zgomotos, iar o tanara imbracata intr-un costum business zambeste larg, fermecata de jocul actorilor. Radu Beligan, la cei 89 de ani ai sai, rosteste replica dupa replica, iar Marin Moraru (70 de ani) si Gheorghe Dinica (73 de ani) se misca pe scena de parca ar fi la prima tinerete. La final, sala se ridica in picioare si aplauda ca la o premiera.

     

    Spectacolul se joaca saptamanal din 2001 si a avut pana acum peste 360.000 de spectatori. Piesa scrisa de Victor Ion Popa continua sa faca sali pline, desi nu are niciun sambure de scandal sau un subiect de actualitate si, in plus, se sprijina pe umerii unor actori a caror varsta combinata este de aproape un sfert de mileniu. Seria pieselor care se joaca inca de la premiera cu casa inchisa a fost inaugurata in 1995 de „Puricele“ dupa Georges Feydeau, in regia lui Horatiu Malaele – la Teatrul Nottara – si a continuat cu „Sase personaje in cautarea unui autor“ de Luigi Pirandello, la Teatrul Bulandra, respectiv „Egoistul“ de Jean Anouilh sau „Inima de caine“ dupa Mihail Bulgakov, la Teatrul National.

     

    Totusi, se pare ca in teatru nu neaparat valoarea aduce incasari ridicate, cel putin asa sustin criticii. „Nu cred ca se poate stabili o relatie intre valoarea incasarilor si calitatea piesei. In cazul «Take, Ianke si Cadir», valoarea piesei este sub nivelul incasarilor, dar lumea nu merge la teatru in functie de ceea ce spun criticii, ci de alte criterii (de exemplu, ceea ce aud de la prieteni)“, spune Magdalena Boiangiu, cronicar de teatru. „E o piesa placuta, nu anunta niciun conflict grav, se termina cu bine, ceea ce e pe placul omului venit la teatru sa se relaxeze“, crede Boiangiu, care reproseaza insa lipsa de ritm a spectacolului.

     

    Criticii recunosc ca, in cazul spectacolului cu „Take, Ianke si Cadir“, prezenta trioului Beligan-Moraru-Dinica este ceea ce transforma reprezentatia piesei intr-un eveniment. „Marele atu al piesei sunt cei trei mari actori, care joaca minunat, «ca pe vremuri», cum se spune“, apreciaza Magdalena Boiangiu.

     

    Radu Beligan este Ianke, evreul ironic si intelept, iar Marin Moraru il intruchipeaza pe negustorul roman bland si cu umor. Gheorghe Dinica il intruchipeaza pe turcul Cadir, un adevarat maestru al combinatiilor, mereu in prim-plan si mereu cu ceva de comentat. Cei doi spun povestea unei prietenii care nu tine cont de religie. Intr-o lume a reinterpretarilor si a viziunilor de avangarda, montarile traditionale inca au succes. „Exista o traditie realist-poetica in teatrul romanesc, calcata in picioare de unii dintre regizorii noi, si care isi dovedeste forta. Cel mai greu este sa ajungi acolo unde poti sa transmiti bataile inimii tale“, sustine Radu Beligan.

     

    La randul sau, Gheorghe Dinica crede ca piesa este foarte bine scrisa si de aceea a prins atat de bine la public. Conflictul este general-uman, iar dialogurile tin de firescul vietii de zi cu zi de pe strada din orice mahala, desi raportul intre generatii nu mai are nici pe departe atata ceremonial ca in prima jumatate a secolului trecut.

     

    Pregatirea piesei a durat in jur de doua luni. Grigore Gonta, regizorul, isi aminteste de inceputurile spectacolului: „Ideea a venit din partea lui Dinu Sararu (fostul director al Teatrului National din Bucuresti – n.red.) care a vrut sa-si deschida directoratul cu o piesa clasica romaneasca. Eu am mai montat piesa prin 1990, in mare in aceeasi distributie, dar atunci am facut o greseala, pentru ca am pastrat textul integral, ceea ce ducea la un spectacol de trei ore si ceva – prea mult pentru publicul din zilele noastre“.

     

    Se pare ca regizorul Gonta a invatat din experienta traita de insusi autorul, Victor Ion Popa, care a avut un esec rasunator in 1932, cand a pus pentru prima data piesa in scena la Teatrul Ventura. Constrans de Maria Ventura, proprietara teatrului, Popa a lucrat cu o distributie care nu-i era deloc pe plac si a dat gres din cauza atmosferei tensionate de la repetitii. Insa in cazul variantei din 2001 se pare ca lucrurile s-au potrivit. „A fost o intalnire fericita de distributie, muzica, scenografie, lumini. S-a gasit o solutie scenografica interesanta, care capteaza publicul“, sustine Gonta. Mihai Madescu a imaginat o casa care se roteste, astfel incat decorurile sa se schimbe rapid. Regizorul spune ca se afla in permanenta in culise – „mai trebuie sa intervii, sa vezi daca lumina intra la momentul potrivit, daca recuzita corespunde. Nu vreau ca spectacolul sa aiba riduri si il pastrez machiat in permanenta“.

     

    Varianta „cosmetizata“ a piesei a reusit sa atraga un segment de public la care realizatorii nici nu visau. „Ne gandeam ca piesa va atrage nostalgicii, dar s-au umplut salile cu tineri. O asemenea epoca, asemenea oameni ne fac sa visam“, spune Radu Beligan.

     

    Tinerii nu numai ca sunt interesati de piesa, dar stau la coada si isi fac rezervari cu cateva saptamani inainte. Unii chiar le cumpara prin Internet, de pe okazii.ro. „Am vazut spectacolul de doua ori in ultimii doi ani si tin minte ca prima data am asteptat o luna pana sa gasesc bilete. Dar mi-am propus sa il vad in fiecare an cat timp se va mai juca, avand in vedere varsta actorilor principali“, spune Adrian Popescu, student in anul IV la Academia de Studii Economice.

  • Bonjour, Simone!

    O trupa de fete cu nume cu sonoritati frantuzesti porneste din Brooklyn sa cucereasca lumea, depasind statutul de underground cultivat de trupele twee pop.

     

    A sosit timpul sa lansez iar niste previziuni cu privire la cei pe care-i vom asculta si vedea pe MTV peste cateva luni. Cum reputatia mea de jurnalist este in joc, ar fi bine sa pariez pe ceva sigur, iar toate pariurile se indreapta in acest moment spre Au Revoir Simone, care par gata sa devina ceva super.

     

    Desi, dupa nume, Au Revoir Simone par sa provina din Franta, membrele sale, Annie, Erika si Heather, sunt de fapt din Brooklyn, chiar daca pretinsa origine franceza ar putea face parte dintr-un plan istet. Daca ai vrea sa creezi o formatie, ai putea adopta o solutie mai proasta decat folosirea tiparului dupa care au fost create Au Revoir Simone: se iau niste fete dragute, le pui sa cante un pop visator in stilul anilor saizeci, pui si niste gene fluturande, o lingurita de Tinkerbell, amestecate cu o insinuare foarte fina ca acestea ar putea fi lesbiene (cat sa-i starnesti pe fanii de sex masculin) si voilr! Pachetul castigator. Fetele nu numai ca puncteaza la toate capitolele importante, ci si reusesc sa-i faca pe oamenii importanti sa le acorde atentie. David Lynch (cunoscut pentru „Twin Peaks“ si „Mulholland Drive“) este fan al lor, numindu-le „trupa (lui) preferata“. Conform d-lui Lynch, acestea sunt „inocente, super si noi“. Nu exista publicitate mai buna pentru o trupa decat cea oferita de un cineast atat de respectat ca Lynch. De cand Lynch a trecut in tabara lor, Internetul s-a umplut de publicitate la adresa formatiei.

     

    Daca ar exista un echivalent al acestei trupe in lumea filmului, acesta nu ar fi Lynch, ci Sofia Coppola. Toate videoclipurile celor de la Au Revoir Simone par scene taiate la montaj din „Sinuciderea fecioarelor“ („Virgin Suicides“) sau orice alt film semnat de tanara Coppola – rochite usoare, plimbari prin campuri de porumb, parul despletit in bataia vantului, alergarea intr-o stare de visare prin padure, in timp ce o lumina diafana … Ma scuzati. M-a cam luat valul. Intelegeti stilul.

     

    Desi au o baza de fani destul de „indie“, trupa nu foloseste nicio chitara. Fetele canta la clape, la care se adauga niste drum machines, ceea ce confera muzicii lor un sound „synth-pop“ visator. Cea mai buna comparatie ar fi aceea cu formatia Belle and Sebastian din Glasgow, care la randu-i creeaza un pop visator in stilul anilor saizeci, cu versuri melancolice. Daca tineti neaparat sa stiti, pe baza acestei muzici s-a creat un gen intreg – „twee pop“. „Twee“ este un cuvant incredibil de greu de descris in limba engleza si aproape imposibil de tradus – Dictionarul Oxford il defineste drept ceva „excesiv sau afectat de dragut sau sentimental“. O descriere destul de exacta a muzicii lor. (Exemplu de vers: „Tell me a sad song… I want you to make me cry.“ – „Spune-mi un cantec trist… vreau sa ma faci sa plang“.) „Twee-pop“ este in general popular printre adolescentii studiosi insingurati si idealisti, exact genul de oameni care se vor indragosti de Au Revoir Simone.

     

    Ca sa nu credeti ca am alunecat intr-o vulgaritate inutila atunci cand am facut aluzia la lesbianism, sex-appeal-ul formatiei pare sa le ajute la vanzari. Umbla vorba ca la concertele lor abia daca te poti misca printre randurile de barbati care saliveaza la vederea trupei. Cea mai buna caracterizare pentru ele ar fi, probabil, aceea de alternativa la Pussycat Dolls, chiar daca e vorba de o alternativa care ii are ca tinta pe barbatii care citesc poezie.

     

    In vreme ce majoritatea artistilor twee-pop se mandresc cu statutul lor underground, gasind o placere perversa in a concerta in fata catorva fani inraiti, Au Revoir Simone par gata sa atinga un public mai larg. Piesele lor au aparut deja in serialul TV american de succes „Grey’s Anatomy“, ceea ce indica clar faptul ca vor ajunge mari. Cu un album intitulat „The Bird of Music“, ce va iesi pe 15 mai, toata aceasta publicitate pozitiva este facuta la momentul potrivit. Fiti atenti: vor fi pe MTV inainte sa va dati seama.

     

    In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu