BusinessMagazin

Blog

  • Harry Potter and the order of luxury

    ”Being a rebel is much more fun!” Hermione exclaimed in the ”Harry Potter and the Order of Phoenix” film, happy to have contributed to the school’s rebellion against the teacher that disrupted the activity at the School for Magic. The line is quite unusual for Hermione who portrayed a model student throughout five ”Harry Potter” films. Moreover, it seems that Emma Watson (the actress who played Hermione) has applied the same theory in real life. A little while before the latest film in the franchise, ”Harry Potter and the Half Blood Prince” was released, Emma Watson became the image of Burberry luxury label. Her look was completely different from the schoolgirlish and childish look displayed until then, and seemed to have been inspired by the fashion shows in London rather than anything else.

    The announcement stirred quite a controversy, but comments and analyses that came out after the launch of the photos are actually about the rising appetite of luxury groups for a portion of the commercial potential of the young audience. Because characters like Hermione are models inspiring millions of young people all over the world who contribute to hundreds of millions of euros in revenues (”Harry Potter and the Half Blood Prince” generated 160 million dollars in five days after the opening).

    ”Having known and admired the lovely Emma Watson for quite some time, she was the obvious choice for this campaign who like the images she fronts, has a classic beauty a great character and a modern edge,” Burberry’s creative director, Christopher Bailey, said, commenting on his choice.

     

  • Gambling market cools down

    However, the streets with a good commercial position have become appealing for several operators of gambling halls, so that each district of large cities has seen at least two-three halls emerge, competing for spaces with banks and drugstores. The crisis fallout and some possible legislative changes will instil some rationale in this market that seemed to know no ending. ”Shall we bring the equipment from Adjud today?

    Is there any room left for them in the warehouse?”, an employee asked the commercial officer of Ritzio gambling hall operator several weeks ago. More than 500 slots have been put out of use from Million electronic casinos since the start of the year in a bid to adjust a business that grew in a very short period of time to the demands of the current market. The Million electronic casinos were brought to Romania in 2005 from the Russians of Ritzio and in 2008 became a market leader in terms of the number of halls and number of slots (over 4,500).

    Like the other major gambling hall operators, Max Bet, Admiral, City Casinos, Ritzio is also forced to renounce part of the halls it opened last year in the wake of investments worth above $75m (54m euros). The economic downturn and a series of legislative changes that will again burden casinos with heavier taxation are likely to once again give a new shape to Romania’s casino market. The market had another boom before, in the ‘90s, but in the first half of 2000 some Fiscal Code changes put most electronic games halls out of business. In 2005 a tough raid by ANAF led to the closedown of the biggest casinos in the country.

    In 2006-2007, there was milder legislation, revenues registered significant growth and Romania this time became attractive for major international groups in the gambling industry.
    While there had been no gambling market, the live casino market had existed, but had stagnated for many years. This latter market also reawakened in 2007 and came to include 23 units countrywide.
    Last year’s big rents were among the main reasons why many gambling hall operators have had to resize their strategy.
     

  • Top performing managers

    Almost two years ago, towards the end of the first year after EU accession, Liliana Solomon, head of the local branch of the Vodafone group issued a warning to the managers enthusing over consumer spending euphoria and the potential of a 21 million-people market with a rising purchasing power during a meeting organised by BUSINESS Magazin.

    ”Those that make a difference in business are the people who think of ”what if”, not those who say they will grow next year, anyway,” said Solomon, who has a financial background and had worked for major telecom operators in London for years, coming back home in 2005 to take the reins of Vodafone Romania.

    The only participant to that discussion that shared the same opinion was her good friend Mariana Gheorghe, a former EBRD banker, who had taken the reins of the biggest company in the country, Petrom, in 2006. On the other side of the fence were executives in consumer goods, financial services, IT and real estate industries, all of them enthusiastic about the higher than expected results that were about to be achieved in 2007, Romania’s first year of EU membership.

    Less than two years on, the Romanian economy is in full recession, the Gross Domestic Product fell by 7.6% in the first quarter and by 8.8% in the second, heading towards the first annual decline since 2000, a period during which it has tripled (in nominal value). The total number of the unemployed will exceed 800,000 at the end of the year (according to official estimates), compared with only 400,000 last year, whereas arrearage and the acute lack of cash have become ordinary components of the Romanian business landscape.

    Against this background, BUSINESS Magazin intends to bring into the spotlight the managers of the most profitable companies and their business networks, in an attempt to analyse the structure of the Romanian economy, as shown by the ranking of the top performing private companies.

    More than half of the 100 biggest private companies in the country saw their profits increase in 2008, according to data on the Finance Ministry’s website, even though in the second half of the year some star industries of recent years such as real estate, automotive and consumer goods froze, as a result of the deepening global financial crisis and spreading of that turmoil to emerging markets like Romania.

    How much of this trend was because of managers and how much was because of a well-oiled organisation? Radu Furnica, LDS Korn/Ferry Romania and the man who has discovered and recruited some of the most important executives in the country in the course of time, believes it is very hard to establish an immediate causality between profitability of a corporation and its top management.
    ”Simple logic says that those that made the biggest profit also had the best managers. This is not a rule though! On the contrary, most of the top 25 companies by profit are in the upper end of the ranking because they are very large companies, which are hard to beat and which were helped by the market,” Furnica says.

    Consultants, however, say that the personal touch of the person who runs the business is very important in the long run, too, though. Codrut Pascu, head of the local office of management advisory firm Roland Berger says that in order to determine the contribution of the manager, one must look at the extent to which the targets (market share growth, profit, cash flow) were reached, but especially at how the company developed compared to its direct competitors and how prepared the respective companies are to deal with hardships.

  • E vorba de politica, fraiere!

    Adevarul e mai complicat si mai putin inspaimantator. In momentul de fata deficitele ajuta economia. De fapt, deficitele din SUA si din alte economii mari au salvat lumea de la a cadea intr-o criza si mai grava. Perspectivele pe termen lung sunt ingrijoratoare, dar nu catastrofale. Singurul demn de ingrijorare este politicul. Statele Unite se pot descurca cu datoriile pe care le au daca politicienii de ambele parti sunt, in cele din urma, gata sa arate macar putina maturitate. Vreti sa spun mai mult? Sa incepem cu efectele deficitului din acest an. Sunt doua motive principale pentru ajungerea la acest deficit. Primul, recesiunea a dus atat la o scadere severa a incasarilor din impozite, cat si la o crestere a cheltuielilor cu asigurarile de somaj si cu alte programe de asistenta sociala. In al doilea rand, au existat alocari masive de fonduri pentru salvarea lumii financiare.

    Astea se socotesc ca parte a deficitului, desi guvenul a cumparat cu banii respectivi diverse active pe care le va vinde si va recupera macar o parte dintre ei. Acestea ne spun ca deocamdata e bine sa mergem pe deficit. Ganditi-va ce s-ar fi intamplat daca guvernul SUA si omologii din restul lumii ar fi incercat sa-si mentina bugetele echilibrate, asa cum au incercat in anii ‘30. E o imagine infricosatoare. Daca guvernele ar fi majorat impozitele sau ar fi prabusit cheltuielile publice, daca ar fi refuzat sa salveze institutiile financiare aflate in agonie, cu totii am fi jucat in reluarea Marii Crize. Dupa cum spuneam, deficitele au salvat lumea. De fapt, ne-ar fi chiar si mai bine daca guvernantii ar fi dispusi sa mai permita deficite mari pentru inca un an sau doi. Prognoza oficiala a Casei Albe arata o natiune captiva in purgatoriu pentru o perioada indelungata, somajul ridicat urmand sa se mentina la acelasi nivel mai multi ani. Daca asta e corect – si ma tem ca e – ar trebui sa facem mai mult, nu mai putin, ca sa sprijinim economia.

    Dar ce-i cu toata datoria asta care ne impresoara? Asta e un lucru rau, dar e important sa privim in perspectiva. Economistii evalueaza in mod normal sustenabilitatea datoriei privind la raportul dintre aceasta si produsul intern brut. Si desi noua mii de miliarde e o suma mare, noi avem si o economie mare, ceea ce inseamna ca lucrurile nu sunt atat de groaznice precum ati putea crede. Puteti sa priviti si asa: avem in fata o crestere a raportului datorie/PIB de cam 40%. Dobanda reala la acea datorie suplimentara (dupa ce extragem rata inflatiei) va fi probabil in jur de 1% din PIB sau 5% din veniturile federale. Deodata nu mai pare o povara atat de grea. E drept, asta presupune ca bonitatea guvernamentala sa fie solida ca guvernul sa poata imprumuta bani la dobanzi relativ mici. Pana acum, asa se si intampla. In ciuda perspectivelor acelor deficite uriase, guvernul poate sa se imprumute pe termen lung la o rata a dobanzii de sub 3,5%, un minim istoric. Oamenii care pun la bataie banii adevarati nu par ingrijorati de solvabilitatea Statelor Unite.

    Iar cifrele va spun si de ce. Potrivit proiectiilor Casei Albe, pana in 2019, datoria federala neta va fi in jur de 70% din PIB. Asta nu e bine, dar este intr-o marja care s-a dovedit istoric suportabila de catre statele dezvoltate, chiar de catre cele cu guverne relativ slabe. La inceputul anilor ‘90, Belgia – care este profund divizata de-a lungul barierelor lingvistice – avea o datorie neta de 118% din PIB, in vreme ce Italia – care este, ma rog, Italia – avea o datorie neta de 114% din PIB. Niciuna nu s-a confruntat cu o criza financiara. Deci ar trebui sa ne ingrijoram de ceva? Da, dar pericolele sunt politice, nu economice. Dupa cum am spus, acele proiectii pe zece ani nu sunt atat de rele pe cat veti fi auzit. Pe termen lung, totusi, guvernul SUA va avea mari probleme daca nu face intre timp cateva modificari majore. In special trebuie sa preia controlul asupra cresterii cheltuielilor la Medicare si Medicaid.

    Asta n-ar trebuie sa fie greu in contextul reformei generale a sistemului asigurarilor de sanatate. La urma urmei, America cheltuieste pe sanatate mult mai mult decat oricare alta natiune civilizata, fara rezultate mai bune, asa ca ar trebui sa putem sa ne facem un sistem mai eficient din punct de vedere al costurilor. Dar asta nu se va intampla, desigur, daca cele mai firave incercari de a imbunatati sistemul sunt impregnate de demagogie – de catre conservatori – ca eforturi de a “o arunca pe mamaie in strada”. Asa ca nu va ingrijorati de deficitul din acest an; avem nevoie de deficit acum si avem nevoie sa-l pastram pana cand economia e pe drumul cel bun al revenirii. Si o datorie in plus ar trebui sa fie suportabila. Daca ne confruntam cu o potentiala problema, asta nu e pentru ca economia nu se poate descurca cu datoria aceasta. E vorba despre politica, fraiere!

  • Ce sefi de companii au facut cei mai multi bani

    In plina recesiune, profiturile de zeci sau chiar sute de milioane de euro inregistrate in 2008 incep parca sa semene cu amintirile frumoase din concediu. Desi aproape toate domeniile sunt lovite mai aspru decat asteptarile initiale, sunt totusi manageri care se asteptau la o corectie a pietei. In urma cu aproape doi ani, spre sfarsitul primului an dupa aderare, Liliana Solomon, sefa filialei locale a grupului Vodafone lansa in cadrul unei intalniri organizate de BUSINESS Magazin un avertisment pentru managerii entuziasmati de euforia consumului si de potentialul reprezentat de o piata de 21 de milioane de locuitori cu o putere de cumparare in crestere.

    „Diferenta in business se face de catre acei oameni care se gandesc la «daca» si nu de catre cei care spun ca vor creste si la anul oricum”, spunea Solomon, un finantist care lucrase ani buni in Londra pentru mari operatori telecom si care revenise in tara la sfarsitul anului 2005, pentru a prelua operatiunile Vodafone Romania. Singurul participant la discutie care o sustinea era buna ei prietena, Mariana Gheorghe, un fost bancher al BERD, care preluase din 2006 conducerea celei mai mari companii din tara, Petrom. De cealalta parte se aflau executivi din industria bunurilor de larg consum, a serviciilor financiare, IT si imobiliare, care de care mai entuziasmati de rezultatele peste estimari care se profilau pentru 2007, primul an de aderare.

    La nici doi ani distanta, economia romaneasca se afla in plina recesiune. Pro¬du¬sul Intern Brut a scazut cu 7,6% in primul trimestru si cu 8,8% in al doilea, indrep¬tandu-se spre prima scadere anuala din 2000 incoace, perioada in care s-a triplat (in valori nominale). Numarul total de someri va depasi 800.000 la finalul anului (conform estimarilor oficiale), fata de numai 400.000 anul trecut, iar lipsa acuta de lichiditati si blocajul financiar au devenit elemente obisnuite ale peisajului de afaceri romanesc. Pe acest fundal, BUSINESS Magazin isi propune sa ii aduca in prim-plan pe managerii celor mai profitabile companii si retetele lor de afaceri si, mai ales, incearca o dezbatere privind structura economiei romanesti, asa cum rezulta ea din topul celor mari performante firme private.

    Septembrie, primul hop

    Mai mult de jumatate dintre cele mai mari 100 de firme private din tara si-au crescut in 2008 profiturile, potrivit datelor publicate pe site-ul Ministerului de Finante. Acest lucru s-a intamplat chiar daca a doua parte a anului a adus primele blocaje in domenii vedeta in ultimii ani precum imobiliare, auto si in general in piata bunurilor de larg consum, pe fondul adancirii crizei financiare globale si a extinderii acestor turbulente spre piete emergente precum Romania.

    Cat din aceasta evolutie s-a datorat managerilor si cat unei organizatii bine puse la punct? Radu Furnica, presedintele LDS Korn/Ferry Romania si omul care a descoperit si recrutat de-a lungul timpului unii dintre cei mai importanti directori executivi din tara, crede ca este foarte greu de stabilit o cauzalitate imediata intre profitabilitatea unei corporatii si top managementul sau. “Logica primara spune ca aceia care au avut profitul cel mai mare au avut si cei mai buni manageri. Dar nu e obligatoriu! Ba chiar dimpotriva, din primele 25 de companii, dupa profit, majoritatea se afla in acest top pentru ca sunt firme foarte mari, greu de intrecut si au fost ajutate si de piata”, spune Furnica.

    Producatorul de tigari British American Tobacco este poate cel mai sugestiv exemplu. Desi si-a schimbat de mai multe ori directorul general, BAT a reusit sa ajunga cel mai mare jucator de pe piata locala de tigari, fiind una dintre cele mai profitabile din tara cu cele aproape 100 de milioane de euro obtinute anul trecut sau 370.000 de euro pe angajat, conform datelor Ministerului Finantelor. “Este nevoie de cel putin 3 ani pentru a vedea efectiv rezultatele muncii mele, ca director general”, recunostea intr-o discutie cu BUSINESS Magazin David Waterfield, seful BAT, venit in Romania anul trecut.

  • Viva Zapatero

    Premierul José Luís Rodríguez Zapatero a ajuns la putere in 2004, cand Spania era pe cai mari, cu o economie in plin avant. Zapatero a fost adus de valul promisiunilor ca va aborda o agenda sociala mai agresiva, ca va legaliza mariajele homosexuale si va promova egalitatea intre sexe. Azi, el conduce o tara cu un somaj de 18%, cel mai mare din zona euro, in mare parte din cauza prabusirii sectorului imobiliar care a fost intr-un boom continuu vreme de zece ani.

    Si multi spanioli se intreaba daca actualul premier stie ce e de facut pentru a combate criza. Zapatero, 48 de ani, este un tanar socialist vizionar care are in grija o economie intepenita in trecut. Intr-un interviu de o ora la Palatul Moncloa din Madrid, Zapatero a explicat cum Spania ar putea sa infrunte criza economica. Strategia lui este sa investeasca in viitorul Spaniei – educatie, cercetare, biotehnologie si energie regenerabila – fara a face nicio ajustare a beneficiilor muncitorilor si chiar extinzand ajutoarele oferite de guvern pentru someri.

    Intr-o tara care ezita intre inovatie si stagnare, spun expertii, aceasta ar fi o strategie indrazneata sau poate pura naivitate. Toti sunt de acord ca Zapatero sta bine la viziunile pe termen lung, dar ca ii lipseste un plan pentru crearea de locuri de munca pe termen mediu sau pentru finantarea generoaselor sale politici sociale. Pentru multi, calculele nu ies pe hartie. Deficitul bugetar al Spaniei este previzionat sa depaseasca 9,5% din PIB in 2010, potrivit Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare in Europa (OECD), desi Zapatero a promis ca pana in 2012 sa-l readuca in interiorul limitei de 3%, obligatorie pentru zona euro.

    Scepticii spun ca Zapatero, cu toata imaginatia lui, s-a poticnit de propria sa lipsa de hotarare in impunerea de reforme structurale dureroase, despre care liderii comunitatii de business si banca centrala a tarii afirma ca sunt inevitabile daca Spania vrea sa lupte cu somajul si sa-si aduca economia in secolul XXI. “Ambitia guvernului meu este sa facem din aceasta tara una inovatoare, creativa, antreprenoriala, fara a renunta la beneficiile sociale oferite de stat”, declara Zapatero. “Unii sustin ca statul bunastarii sociale si o economie competitiva sunt doua lucruri incompatibile, ca inovatia este incompatibila cu drepturile muncitorilor”, continua el. “Ei vor sa renunte la reglementarile stricte privind drepturile muncitorilor si la drepturile sociale.

    Acesta este exact acelasi refren pe care-l fredoneaza si cei ce vor sa renunte la reglementarile stricte din pietele financiare – iar eu nu dansez pe aceasta muzica.” In loc de aceasta, adauga Zapatero, “este vorba de a face companiile mai competitive si mai inovatoare”. El sustine ca Spania ar trebui sa-si diversifice economia catre sectoare in care exceleaza si care arata semne de crestere, incluzand aici energia regenerabila, biotehnologia, constructiile civile si caile ferate de mare viteza.

    Dar criticii lui Zapatero nu sunt convinsi. “Zapatero tot spune aceste lucruri de cand a ajuns premier si simplul fapt ca le repeta este un indiciu ca a facut prea putin din ele”, comenteaza José Antonio Herce, economist- sef la Analistas Financieros Internacionales, o firma de consultanta financiara din Madrid. “In ultimii cinci ani, noi am tot asezat caramizi, nu am facut iPod-uri.” Intr-adevar, Spania a crescut si s-a prabusit atat de repede pentru ca boom-ul ei a fost alimentat de creditele ieftine si de constructii. Ele au ajutat economia sa creasca, cu o medie de 3,8% pe an intre 1997 si 2007, si sa aduca patru milioane de imigranti intr-o tara care are acum o populatie de 46 de milioane de persoane. E drept, multi dintre acesti imigranti cauta acum drumul inapoi spre casa.

  • Acum intr-o noua prezentare

    Schimbarea monturii diamantului Hope, aflat in prezent in proprietatea Muzeului Smithsonian, este unul dintre evenimentele care va marca aniversarea a cincizeci de ani de când celebra nestemata de 45,52 carate a fost donata institutiei. In ultima jumatate de secol Hope, un superb diamant albastru, a putut fi admirat intr-o montura realizata de Cartier, din platina, in care era inconjurat de alte saisprezece diamante mai mici, prins de un lantisor format din alte patruzeci si cinci de diamante.

    Pentru a marca cea de cincizecea aniversare de la intrarea pietrei pretioase in posesia muzeului, donatorul, brandul de bijuterii Harry Winston, a creat trei monturi moderne, ce vor fi supuse aprobarii publicului. Dupa alegerea monturii si pâna la realizarea sa, diamantul va putea fi admirat nemontat de catre public, noua sa prezentare urmând a fi gata in luna mai a anului viitor odata cu premiera documentarului „Mystery of the Hope Diamond” („Misterul diamantului Hope”), al carui subiect il reprezinta povestea acestei pietre pretioase de la descoperirea sa pâna la momentul in care ajuns in proprietatea Smithsonian.

    Conform acestei institutii, diamatul Hope s-a format in urma cu peste un miliard de ani, fiind adus la suprafata de catre o eruptie vulcanica si descoperit apoi in secolul al saptesprezecelea intr-o mina din India. El a fost vândut ulterior in anul 1668 regelui Frantei Ludovic al XIV-lea, ramânând in posesia familiei regale pâna la Revolutia Franceza, când a fost furat, dupa care si-a tot schimbat proprietarii, ajungând si pe la regele George al IV al Angliei si la colectionarul Henry Philip Hope, de la care si-a luat numele. Despre acest diamant, care in ultimii ani a putut fi admirat intr-o caseta de sticla la muzeu, se spune ca ar fi fost blestemat, atragand nenorociri asupra proprietarilor sai.

  • Larry Fink, cel mai mare administrator de bani din lume

    Probabil ca in 1988, cand a pus – intr-un birou inghesuit din New York – bazele BlackRock si ale pietei de obligatiuni ipotecare, Laurence D. Fink nu s-a gandit ca va ajunge ca peste doua decenii sa-si vada compania de management de investitii pe primul loc in lume dupa valoarea activelor. Si nici ca acest succes va fi obtinut pe ramasitele fumegande ale pietei de obligatiuni ipotecare, a carei prabusire a marcat inceputul celei mai grave crize economice din perioada contemporana…

    La sfarsitul acestui an, dupa ce se va fi incheiat fuziunea cu Barclays Global Investors – divizia de investitii a grupului bancar britanic Barclays, Fink – fiul unui vanzator de pantofi din California – va fi CEO-ul BlackRock Global Investors, o companie cu active totale de aproape 3.000 de miliarde de dolari, cea mai mare de acest tip din intreaga lume financiara cunoscuta. Nu e vorba, BlackRock nu a fost niciodata o companie mica: in 1998, cand a fost infiintata de Fink si de vechiul sau prieten Robert Kapito, BlackRock avea active de un miliard de dolari de la firma-mama (la propriu si la figurat) BlackStone.

    Meritul lui Fink este insa ca, cu aversiunea sa proverbiala fata de risc, a reusit sa creasca activele, sa inglobeze nume mari ale lumii financiare – ca divizia de investitii a Merrill Lynch in 2006 si pe cea a Barclays din acest an – si sa ridice compania pe propriile sale picioare pana la 5.700 de angajati si birouri pe marile scene financiare ale lumii. Nu e de mirare astfel ca numele lui Larry Fink – tata a trei copii, dintre care cel mai mare este CEO al propriei companii de investitii, cu active de cateva sute de milioane de dolari – a fost pus in discutie in ultimii ani de oricate ori Wall Street-ul cauta un CEO pentru vedetele sale, fie ca ele s-au numit Merrill Lynch, Citigroup sau chiar Morgan Stanley.

    Cum arareori primul loc se cucereste in aplauzele invinsilor, ascensiunea BlackRock este si ea bombardata cu critici venite nu doar de la rivalii din pietele financiare, ci si din mass-media si autoritatile federale americane. Asta pentru ca Fink, o veche cunostinta a secretarului Trezoreriei Timothy Geithner, a castigat in ultima perioada cateva contracte guvernamentale de cheltuire a banilor din pachetul federal de stimulare a economiei. Astfel, din acest an, BlackRock consiliaza administratia democrata (al carei generos sponsor a fost in perioadele electorale) in procedurile de salvgardare financiara a trei monstri sacri de pe Wall Street: Bear Stearns, American International Group si Citigroup.

    Tot de la instalarea administratiei Obama, BlackRock a mai castigat alte contracte de consultanta, unul de la Rezervele Federale pentru revigorarea pietei imobiliare si altul pentru evaluarea gigantilor ipotecari federali, Fannie Mae si Freddie Mac, ravasiti de criza economica in 2008. Problema ridicata de cei din exteriorul BlackRock este ca firma condusa de Fink este astfel pusa in pozitia ciudata de a evalua activele (in marea lor majoritate toxice) aflate in proprietatea autoritatilor dupa injectiile financiare masive de anul trecut si de a obtine pentru ele cele mai bune preturi posibile.

    In acelasi timp, insa, o alta divizie a grupului condus de Fink are sute de miliarde de dolari de investit – de la fonduri de hedging, guverne straine sau oameni pur si simplu bogati – in orice mai poate aduce profit pe pietele financiare; deci inclusiv in acele active, chiar toxice, pe care tot BlackRock s-a angajat sa le vanda ca sa recupereze pentru autoritatile federale sutele de miliarde pompate anul trecut pentru a preveni haosul total de pe Wall Street. Situatia in care se gaseste acum BlackRock este tipica pentru aporia in care se afla autoritatile americane in ce priveste lumea financiara: groapa pe care Wall Street-ul a sapat-o in timp pentru cei mai lacomi si/sau neatenti dintre jucatorii sai poate fi umpluta de guvernul federal doar cu ajutorul groparilor care pot astfel sa castige din doua parti.
     

  • Articolele la control

    Wikipedia a starnit atatea controverse, incat poate ca are sens sa revenim putin la fundamente si sa incercam sa clarificam cateva lucruri simple. In primul rand, cu cine avem de-a face: Wikipedia este un proiect colaborativ care are scopul de a crea prin contributii voluntare o resursa informationala la dispozitia tuturor. Oricine poate aduce contributii iar continutul rezultat este „liber”, in sensul ca oricine il poate folosi in conditiile unei licente Creative Commons BY-SA.

    Aceasta este un dintre cele mai liberale variante de licentiere, deoarece pretinde doar specificarea sursei (BY – atribuire) si distribuirea operelor derivate sub aceeasi licenta (SA – share alike). Chiar si utilizarea in scopuri comerciale este permisa, iar preluarea continutului de catre diferite situri web este o practica comuna. Intregul proiect este sustinut de un software open source numit MediaWiki, bazat pe modelul software numit wiki – o specie de programe care permit crearea rapida de pagini web printr-un limbaj simplu de editare, cel mai adesea prin colaborarea mai multor autori. Finantarea proiectului este asigurata prin donatii colectate de Wikimedia Foundation (care dezvolta o serie intreaga de proiecte inrudite, printre care si Wiktionary).

    Continutul propriu-zis insumeaza peste 13 milioane de articole in 260 de limbi, dintre care engleza aduna circa 3 milioane, iar romana in jur de 130.000. In spatele articolelor exista intreaga istorie a versiunilor, precum si liste de discutii in care autorii au posibilitatea sa se consulte si sa gaseasca solutii de compromis in chestiuni controversate. Nu exista editori, dar colaboratorii cu experienta au adesea o anumita autoritate, acceptata de comunitate. Este Wikipedia o enciclopedie? In opinia mea, singura asemanare intre Wikipedia si o enciclopedie este organizarea pe articole. Tot restul este diferit, incepand cu metodologia de redactare si terminand cu absenta „editiilor”.

    Este Wikipedia o resursa credibila? Aceasta este fara indoiala problema cea mai controversata si cea mai mare parte a comunitatii academice este de parere ca nu. Fiind o resursa creata de amatori, exista desigur multe articole tratate superficial, informatii eronate si chiar articole care dezinformeaza deliberat. Mai mult chiar, caracterul deschis lasa loc, inevitabil, actelor de vandalism, unele cu vadita tenta politica sau rasiala. Cu toate acestea, imensa majoritate a articolelor cuprind informatii pertinente si suficiente trimiteri la surse pentru ca cititorul sa poata sa-si faca o idee despre subiect si, daca are dubii, sa poata consulta resurse aditionale. Pe de alta parte, toata informatia din spatele paginii este disponibila, iar cititorul interesat poate afla din discutiile purtate de autori care sunt eventualele aspecte controversate sau discutabile. Anumite articole sunt explicit marcate ca fiind controversate.

    Parerea mea este ca in general se poate da crezare informatiei, dar cu precautie. Chiar daca toata lumea pare sa fie de acord ca Wikipedia nu este o resursa „cu autoritate”, atractia pe care o exercita este irezistibila. E vorba mai inainte de toate de cantitate, diversitate si actualitate. Va intereseaza pastele? Wikipedia va prezinta o lista de 162 de feluri, impartite pe categorii, fiecare cu descriere, majoritatea cu poze si o buna parte beneficiind de articole dedicate, unde gasiti si ingredientele cele mai potrivite. Va intereseaza discografia formatiei The Pogues? Nu doar ca o gasiti, dar fiecare album are articol propriu. Evenimentele prezentului sunt reflectate in cateva zile in articolele relevante. De foarte multe ori Wikipedia este mai eficienta decat Google la cautarea unei informatii.

    De exemplu, cea mai bogata sursa de informatie despre criticile aduse Wikipediei este chiar Wikipedia (care mai are si un voluminos articol despre credibilitatea Wikipediei, in care toate punctele de vedere sunt trecute in revista). Insa principala acuza adusa Wikipediei este ca submineaza – chiar si involuntar – centrele de autoritate. Cartea lui Andrew Keen „The Cult of the Amateur” este un adevarat rechizitoriu si multe dintre opiniile sale sunt justificate. Dar lucrurile par sa evolueze in mod firesc in aceasta directie. Accesul larg al publicului la mijloace de exprimare este un fenomen cultural comparabil poate doar cu accesul publicului la litera tiparita. Daca tiparnita lui Gutenberg a marcat profund intreaga istorie a Europei, este rezonabil sa ne asteptam la efecte de aceeasi amploare, iar Wikipedia poate ca este unul dintre primele.

  • Kakistocratie

    Cei mai nefericiti oameni din Romania sunt pietonii. Cele mai importante lucruri pe care le traiesc intr-o zi tin de aglomeratie, de muzica racnita dintr-o masina, de biciclistul care le taie calea. Nu o sa intalniti niciodata, niciunde, un sofer sau pieton care sa va povesteasca o istorioara amuzanta (nu confundati, nu povestitorul trebuie sa fie amuzant, ci istorioara, talcul, personajele). Daca nu o istorioara, cereti-le ceva care sa le fi luminat inima sau mintea – un gest, un zambet, o zicere.

    Sansele sa primiti asa ceva sunt minime, zic eu, mai degraba castigati la loto. Cei mai nefericiti oameni din Romania sunt patronii. Au ambitii inalte, dar nu-i ajuta sistemul, piata, angajatii sau cunostintele; daca au angajati competenti, acestia sunt prea scumpi si daca au cunostinte sus-puse, acestea sunt prea lacome. Piata e saraca si sistemul nebun. Cei mai nefericiti oameni din Romania sunt vanzatorii, ei trebuie sa-si construiasca o personalitate dubla, care sa te imbie sa cumperi fie ceva ce nu exista, fie ceva ce e de slaba calitate.

    Si aceasta impotriva firii lor native, care-i trage mai degraba spre lancezeala. Niste Jekill – Hyde pusi sa vanda nimic; nu va lasati inselati de vitrinele stralucitoare, mergeti sa cumparati ceva, un moft, un cadou mai special, fara sa aveti impresia ca ati deranjat si fara sa aveti impresia ca ati fost pacalit. Mai bine mai jucati o data la loto. Cei mai nefericiti oameni din Romania sunt politicienii, desi cred ca putini gandesc in felul acesta despre ei. N-am rabdare sa detaliez, spun numai ca dupa 20 de ani de capitalism in Romania n-au creat nimic, dar nimic altceva decat datorii, printre care care cea mai mare datorie externa pe care a avut-o tara asta; s-ar putea sa ma insel, cu toate ca nu cred, spunand ca nici ocupatia sovietica de dupa al Doilea Razboi Mondial cu tot ce a insemnat – daunele de razboi de 300 de milioane de dolari la valoarea din 1938 sau sovromurile, care au supt circa 2 miliarde de dolari – nu a costat atat.

    Aceasta lunga introducere – sa nu uit, cei mai nefericiti oameni din lume sunt cei ce dovedesc ca nu mai au rabdare, ca se plictisesc sa citeasca, sa astepte sau sa se plimbe pur si simplu – asadar, aceasta lunga introducere nu are, desigur, nicio legatura cu o carte – “Codes of the Underworld: How Criminals Communicate”, scrisa de sociologul Diego Gambetta – si un studiu, al profesorului universitar Steven Horowitz, un fruntas al curentului scolii austriece de economie, studiu care se cheama “Doing the Right Thing: The Private Sector Response to Hurricane Katrina as a Case Study in the Bourgeois Virtues” (nu-i un titlu minunat?). Profesorul Gambetta analizeaza multiplele fatete ale fenomenului mafiot si ajunge la o concluzie de care unii, multi, s-au minunat; iar pentru mine a fost mai mult o confirmare (nu c-as fi mai istet, ci pentru ca traiesc in Romania).

    Este vorba de incompetenta criminalilor, de faptul ca mafiotii nu se pricep la nimic. Ma rog, in afara faptului ca inspira teama. Ba mai mult, asa cum specii de animale comunica prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafiotii comunica prin incompetenta lor. Incompetenta care inspira incredere: “Iata- ma, sunt idiot, deci nu o sa fac nimic pentru a-mi depasi pozitia si o sa fac orice si o sa imi platesc datoriile la timp”, iar grupul il adopta si il apara pentru aceste “calitati”. Mai mult, Gambetta a descoperit aceeasi schema in sistemul academic italian, unde ierarhiile si promovarile se fac printr-un sistem asemanator. Si, fireste, cei mai puternici din sistem sunt cei mai putin inzestrati intelectual. “O kakistocratie academica, adica guvernarea celui mai prost”, spune Gambetta. Acest Gambetta a devenit pentru mine nemuritor. Steven Horowitz analizeaza modul altruist in care au actionat, dupa ce uraganul Katrina a lovit New Orleans, mari companii percepute in general drept pradatori in relatiile cu comunitatea si cu proprii angajati. Virtuti burgheze numite Dragoste, Credinta, Speranta, Curaj, Cumpatare si Dreptate, ce tin partea Solidaritatii, in contrapondere cu Prudenta.

    Trebuie sa spun asta: mult mai nefericit decat oricare dintre nefericitii pe care i-am insirat cat in gluma, cat in serios pana aici este cel caruia insiruirea respectiva ii suna banal, cliseistic. Toate acele companii – Wal Mart, McDonald’s, Home Depot – au actionat pentru ceea ce se cheama continuitatea businessului, dar efectul miilor de camioane cu marfa si al miilor de angajati care au fost adusi in zona a depasit cu mult limitele afacerilor. Asta si in comparatie cu palidul raspuns guvernamental. Kakistocratia romaneasca s-a extins pana peste poate si, pentru ca emana aceleasi mirosuri, cei ce o compun se simt, se recunosc si se apara indarjit.

    Nu este vorba nici de micul functionar guvernamental si nici de personalul din spitale si nici de cei din spatele ghiseului de la fisc, ci de o trupa mult mai redusa numeric, dar vocala, inepta, plina de tupeu. Se lafaie pe nefericirea soferilor, a pietonilor, a patronilor sau a vanzatorilor, pe alienarea societatii in ansamblu. Nucleul sanatos al societatii poate rupe kakistocratia si poate combate si criza economica raspunzand cu acele pomenite valori burgheze; nu in sensul intoarcerii obrazului sau devenind niste maici Tereza, ci facandu-si fiecare bine treaba, neacceptand compromisuri, neacceptand uniformitatea kakiului.