BusinessMagazin

Blog

  • RWE, bun de plata

    Gigantul german RWE, care detine prin operatorul Transgas 80% din piata gazului din Cehia, a primit o amenda de 13,2 milioane de euro de la autoritatea ceha antimonopol, cea mai mare acordata vreodata unei companii din aceasta tara.

     

    Decizia nu este definitiva, grupul german avand posibilitatea de a face apel. RWE a fost gasita vinovata ca a abuzat de pozitia dominanta pe care o detine in trei cazuri. In primul rand, Transgas a vandut gazul pe care il importa din Rusia si Norvegia catre firmele de distributie pe care le detine in conditii diferite, mult mai avantajoase fata de cele in care l-a vandut catre ceilalti distribuitori. A doua acuzatie se refera la faptul ca a incarcat nota de plata pentru marii consumatori. Pentru inmagazinarea gazelor in depozitele subterane, compania a perceput tarifele maximale stabilite de autoritatea antimonopol. Acestea sunt insa valabile pentru firmele mici si proprietarii de locuinte. „Costurile pentru categorii individuale de consumatori sunt diferite“, a precizat pentru agentia de presa CTK Martin Pecina, presedintele autoritatii.

     

    Nu in ultimul rand, prin contractele de livrare a gazului incheiate cu distribuitorii regionali, Transgas le interzice acestora sa-l comercializeze in afara propriilor teritorii, ceea ce lezeaza competitia pe o piata liberalizata. Pecina a descris aceasta situatie drept un cartel. Potrivit legislatiei din Cehia, amenda maxima poate ajunge la cel mult 10% din cifra de afaceri a companiei, care anul trecut a fost de aproximativ 210 milioane de euro.

     

    Purtatorul de cuvant al RWE, Martin Chalupska, a afirmat ca  reprezentantii companiei au fost surprinsi de decizia autoritatii antimonopol. „RWE doreste sa identifice o solutie la aceasta situatie impreuna cu autoritatea“, a adaugat Chalupska.

     

    Ancheta impotriva RWE Transgas a demarat in toamna anului trecut, dupa ce mai multi clienti s-au plans de preturile ridicate practicate de acesta. Ca raspuns, Ulrich Jobs, CEO al Transgas, a declarat ca marjele de profit sunt deja scazute, astfel ca nu mai este loc pentru o reducere a tarifelor. 

     

    MVV Energie CZ a fost primul client industrial care a depus plangere impotriva RWE, cu un an in urma. Václav Hrach, executive manager al companiei, a precizat ca ar prefera sa se ajunga la o intelegere cu grupul german, scopul demersului sau fiind sa protejeze clientii de cresteri exagerate ale preturilor. Cazul RWE a fost si in atentia Comisiei Europene. Dupa ce a primit documentatia de la autoritatea antimonopol din Cehia, Comisia a returnat-o impreuna cu unele informatii privind cazuri similare.

  • Vreau sa fiu ca tine

    Optimismul (sau poate temerea) analistilor care, dupa iesirea in lume a chinezilor de la Lenovo prin IBM-ul din portofoliul lor, prezic o lume de branduri chinezesti cucerind lumea pare sa n-aiba margini. Totusi, lucrurile sunt ceva mai complicate. Si nu neaparat fiindca produsele asiatice n-ar avea staif de branduri globale.

     

    Pe lista produselor de marca din China in anul 2005, publicata de Comitetul national de promovare a strategiei de marca, figureaza 501 produse apartinand unui numar de 461 de companii din tara. In ciuda numarului insa, marcile chineze sunt in realitate departe de recunoasterea peste granita. In aprilie 2005, numai patru marci chinezesti figurau intre cele mai influente 500 de marci din lume, dupa World Brand Lab: Haier, Lenovo, CCTV si Changhong. Era deja un progres fata de 2004, cand o singura marca din China era selectata intre cele mai influente 500 de branduri din lume, dar totusi mult prea putin in raport cu forta economica mondiala a tarii asiatice.

     

    Ca sa remedieze situatia, guvernul de la Beijing si-a inscris oficial in strategie un program de dezvoltare a marcilor, departamentele industriale, comerciale si de proprietate intelectuala ale guvernului au inceput sa lucreze in consecinta, iar printre sefii companiilor, noile cuvinte de ordine au devenit construirea brandurilor, agresivitatea in marketing si imaginea produselor lor in strainatate. Una peste alta, cu tot cu intrarea Chinei in Organizatia Mondiala a Comertului si cu Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, avantul branduirii nationale tinde sa creeze o atmosfera de entuziasm destul de departe de modestia de acum doar cativa ani, cand gandul ca strainii n-au cum sa asimileze nume ca Ningbo Bird sau Huawei nu parea sa deranjeze nici autoritatile, nici firmele in cauza.

     

    Acum, constiinta de sine a Chinei de mare putere economica nu se mai potriveste cu modestia: conform strategiei oficiale, China trebuie sa faca tranzitia de la valoare adaugata mica si de la avantajul fortei de munca ieftine la valoare adaugata ridicata, de la marfa la brand, de la afaceri de milioane de dolari la afaceri de miliarde.

     

    Si intr-adevar, unele marci locale precum Haier (fabricant de produse electrocasnice), Tsingtao (producator de bere), TCL (producator de electronice de consum) sau Lenovo (fabricant de computere si componente) incep usor-usor sa devina familiare consumatorilor din strainatate, iar altele – ca grupul auto Shanghai Automotive, Huawei Technologies (echipamente de comunicatii), Ningbo Bird (telefoane mobile) si Little Swan (electrocasnice) – asteapta in anticamera. Cum zic analistii, o noua generatie de multinationale e pe cale sa se nasca – iar companiile chinezesti care izbutesc sa se extinda in strainatate arata deja un orgoliu care dovedeste cata incredere au in asemenea predictii.

     

    Cand producatorul chinez de computere personale Lenovo a cumparat, in decembrie 2004, afacerile cu computere ale IBM pentru 1,75 miliarde de dolari, intelegerea a inclus si dreptul companiei cumparatoare de a folosi numele IBM vreme de cinci ani dupa ce tranzactia se va fi perfectat. Executivii Lenovo au intuit corect ca brandul IBM va continua sa rezoneze pe piata americana si ca va fi folositor pentru a castiga bunavointa potentialilor clienti ai liniei de laptopuri IBM ThinkPad. Lenovo a inteles, de asemenea, ca multi dintre clientii americani vor fi suspiciosi cand va veni vorba sa cumpere de la o companie chinezeasca de care nu auzisera vreodata. Cu toate acestea, Lenovo a decis sa renunte la numele IBM mult mai repede decat s-ar fi asteptat analistii si expertii in marketing. De cand Lenovo a preluat business-ul IBM de computere personale anul trecut, la 1 mai, eforturile de marketing si publicitate ale companiei au exclus IBM aproape complet din mesaj. Executivii companiei chineze isi apara strategia de constructie de brand spunand ca, prin achizitia IBM, Lenovo a devenit deja o putere globala, cu venituri de 12 miliarde de dolari si cu vanzari in 60 de tari.

     

    Chery Automobile Co Ltd, al optulea producator auto din China, a inceput si el prin a castiga popularitate in afara datorita exporturilor, dupa care a facut un pas mai departe si a inceput activitatile de productie in strainatate. Dupa ce a deschis prima fabrica in Iran si s-a aliat cu Daewoo Motors in Egipt pentru o a doua unitate, compania cauta acum oportunitati similare in Rusia, Malaezia si Ucraina. Din 2007, Chery vrea sa exporte automobile in SUA, cu ajutorul unei finantari de 200 de milioane de dolari de la Atlantic Pacific Capital Inc, si e in plin proces de constituire a unei retele de dealeri. In acest an, exporturile de motoare catre America de Nord ar putea ajunge la 15.000 de unitati, conform companiei, iar cele destinate SUA ar trebui sa se situeze la 25.000 de unitati in anul viitor.

     

    Spre lauda sa, Chery a izbutit pe cont propriu si in nume propriu acolo unde Shanghai Automotive Industry Corp. (SAIC) vrea sa se impuna dupa modelul Lenovo, adica printr-o achizitie de brand, de data aceasta in Europa: presa englezeasca a scris saptamana trecuta ca Shanghai Auto, divizie a grupului, a cumparat de la producatorul auto BMW dreptul de a folosi marca Rover pentru un nou sedan „aproape de clasa de lux“, al carui design le apartine chinezilor, dar care a adoptat elemente ale vechiului Rover 75. Shanghai Auto ar fi platit 21,7 milioane de dolari pentru dreptul de a folosi numele. O alta companie chinezeasca, Nanjing Auto, cea care anul trecut a cumparat producatorul auto britanic MG Rover, aflat atunci in pragul falimentului, a anuntat la randu-i o versiune proprie a aceluiasi Rover 75, insa cel mai probabil nu va putea folosi numele Rover, pentru ca Nanjing a cumparat doar capacitatile de productie, in timp ce o parte din drepturile de proprietate intelectuala detinute de MG Rover le-a preluat SAIC.

     

    Concurenta intre SAIC si Nanjing Auto pentru mostenirea unui brand de talia Rover dovedeste ca, totusi, nu-i deloc simplu pentru companiile asiatice sa se impuna in strainatate si ca nu-i de ajuns sa aiba bani pentru achizitii in SUA sau in Europa pentru ca numele lor sa devina cunoscut. Explicatia trebuie cautata intr-un fenomen despre care analistii si companiile vorbesc prea putin, dar a carui forta pare deocamdata prea puternica pentru a fi contracarata pe termen scurt: e vorba de imaginea, consolidata in timp, a firmelor asiatice de subordonare fata de companiile americane sau europene, prin calitatea de furnizori pentru acestea, de „negri“ ai unor branduri straine. Nu, nu e vorba de faimoasele sweatshop-uri, ci de relatii cat se poate de onorabile si de profitabile pentru chinezii sau taiwanezii implicati – numai ca greu de depasit atunci cand respectivii chinezi sau taiwanezi aspira sa se emancipeze si sa concureze cu compania careia pana acum si-au oferit serviciile  de furnizori. Multe firme asiatice, de pilda, si-au construit succesul ca producatori de echipamente originale (Original Equipment Manufacturer – OEM; acestia fabrica pe comanda produse ori componente utilizate in produse comercializate de alta companie), preferate de marile firme de distributie din SUA inclusiv gratie pretului avantajos. O parte insemnata din capacitatea lor de productie a fost construita, prin urmare, in functie de cererea diversilor distribuitori, pentru a fi compatibila cu dotarile de care beneficiaza furnizorii din America de Nord. Numai ca, pe masura ce retailerii americani au devenit dependenti de mana de lucru ieftina din Asia, multi furnizori asiatici au ajuns la randul lor tot mai dependenti de relatia cu distribuitori precum Wal-Mart, Best Buy, Home Depot, Lowe’s si altele. Cand acesti retaileri si-au abordat pentru prima data furnizorii asiatici, le-au lasat libertate aproape deplina si i-au tratat ca pe niste parteneri, datorita potentialului castig la nivelul cotei de piata care-i astepta pe retaileri daca reuseau sa obtina preturi cat mai mici. Insa pe masura ce furnizorii s-au dezvoltat, retailerii si-au dat seama ca interesele lor sunt cel mai bine protejate daca asiaticii sunt tinuti la distanta fata de consumatorul american. In plus, firmele americane au incheiat astfel de contracte cu mai multe firme asiatice, astfel incat sa castige din concurenta aparuta intre acestea; astfel incat producatorii au scazut pe rand preturile pentru a ramane in competitie si pentru a-si mari cota de piata.

     

    O asemenea relatie dintre retaileri si furnizori poate deveni distructiva pentru cei din urma, spun expertii, pentru ca atunci cand furnizorul asiatic va incepe sa-si rafineze oferta, sa creasca preturile si sa aspire la un brand propriu, va fi silit sa-si caute alte canale de distributie. Retailerii nu sunt avantajati de un furnizor asiatic cu un brand propriu, cu produse sofisticate si pretentii de pret; ei prefera furnizorii care se multumesc sa fie producatori captivi si ofera marfa la preturi mici (in treacat fie zis, o astfel de politica scapa din vedere chestiunea saturarii pietei in raport cu anumite categorii de produse ieftine si nevoia consumatorilor de o diversificare a ofertei).

     

    Wu Qi, vicepresedinte la firma de consultanta Roland Berger (China), afirma ca marcile chinezesti se confrunta cu trei probleme principale: mai intai, sunt incapabile sa satisfaca cererea pietelor dezvoltate; in al doilea rand, valorile de marca formate in China nu sunt apreciate in strainatate; in al treilea rand, lipseste ceea ce se numeste gestiunea strategica eficienta a marcii. In traducere, e vorba de un cerc vicios: spre deosebire de cea chineza, majoritatea pietelor din Europa si cea a SUA sunt piete mature, asa incat companiilor chineze nu le ramane decat sa urmeze regulile dictate de aceste piete, de la tehnicile de productie pana la marketing – reversul situatiei fiind ca influenta limitata pe piata impiedica firmele chinezesti sa-si ajunga din urma rivalii din strainatate.

     

    Desi produsele „made in China“ se vand peste tot in lume, companiile chineze lucreaza aproape in totalitate pentru concurentii straini. Chiar si acest statut ar trebui sa permita insa o dezvoltare de brand propriu. Potrivit lui Zhang Leidi, consiliera la Roland Berger, emanciparea ar trebui sa inceapa de la gestiunea strategica a marcii – inovatie, pozitionarea exacta a produselor si conceperea imaginii de marca. Si e adevarat ca din ce in ce mai multe firme investesc in cercetare si dezvoltare, incercand sa se impuna prin inovatie. Compania Huawei din Shenzhen, de pilda, care a investit masiv in cercetare, apare pe lista furnizorilor de retea pentru British Telecom, ca singura companie chineza, umar la umar cu alte sapte societati multinationale. „Trebuie timp pentru dezvoltarea marcilor de reputatie mondiala. Companiilor japoneze si coreene le-a luat doua-trei decenii sa-si construiasca branduri internationale. Trebuie munca serioasa si rabdare“, spune Zhang. Problema Chinei este impartasita si de alte state asiatice. Guvernul de la Kuala Lumpur a anuntat dublarea granturilor anuale acordate companiilor mici si mijlocii pentru branding si promovare. „Daca ne uitam in urma cu 10-15 ani, produsele «made in South Korea» nu erau prea apreciate de consumatorii malaezieni. Dar Malaezia este cu 10-15 ani in urma Coreei de Sud in ceea ce priveste cultivarea marcilor proprii“, spune expertul in branding Peter Pek, care schiteaza proiectul unor LG sau Samsung malaeziene. „Trebuie sa detinem proprietate intelectuala, sa construim marci“, indeamna Pek.

     

    Firmele taiwaneze par sa fie cu un pas inainte. Producatorii de scule si unelte din Taiwan (exemplul poate parea comic, dar tenacitatea respectivilor e admirabila) isi promoveaza agresiv marcile proprii, pe masura ce rivalii din China atrag de la ei tot mai multe comenzi de productie in regim OEM si ODM (Original Design Manufacturer – companii care fabrica, dupa propriul design, un produs vandut ulterior sub alt brand). Un exemplu in acest sens este Infar Industrial Co., al carei presedinte, Ander Chen, spune ca a inceput dezvoltarea marcii proprii pur si simplu ca sa asigure supravietuirea pe piata. „O marca, cercetarea si dezvoltarea, capacitatea de productie, canalele de distributie si service-ul sunt cele cinci elemente esentiale. Daca ne-am fi axat in continuare pe productia in regim OEM, am fi fost scosi in cele din urma de pe piata de furnizorii mai ieftini“, spune Chen. El a aplicat modelul Acer, separand operatiunile sub numele de marca de productia pentru alte companii si infiintand o firma care sa se ocupe de marketing. Pentru a evita problemele cu clientii occidentali care importa produsele OEM si ODM ale companiei, produsele cu brandul Infar sunt comercializate doar in Asia. „Piata asiatica merita eforturile noastre de promovare, deoarece aceasta regiune realizeaza un sfert din produsul intern brut mondial. Asta inseamna ca puterea de cumparare este destul de ridicata si promovarea marcii noastre are sanse bune sa reuseasca“, justifica didactic Chen.

     

    Pentru China, culmea e ca unul din obstacolele in calea individualizarii produselor ei provine tocmai din marimea economiei. Fu Ziying, viceministru chinez al comertului, a afirmat recent ca statul trebuie sa dezvolte resorturile de marketing si sa transforme modelul comercial asa incat sa poata stimula promovarea marcilor prin comertul extern. In primele patru luni ale anului curent, comertul exterior al Chinei a avansat cu 23% comparativ cu intervalul corespunzator din 2005. Daca va mentine modelul conventional (a se citi: pe baza de marfuri no-name) de crestere a comertului, China nu va fi in stare sa atinga obiectivul de 2.000 de miliarde de dolari stabilit pentru 2020 in privinta comertului exterior, sustine Ziying. Totusi, cantitatea mare de marfuri produse este un pericol ascuns pentru comertul exterior al Chinei. Pretul mediu la export al unei perechi de pantofi este de numai 2,5 dolari, iar al unui articol de imbracaminte de 3,5 dolari.

     

    Chen Jinhua, director al Federatiei nationale a companiilor din China, considera la randu-i ca deocamdata marcile nationale nu pot tine pasul cu ritmul de crestere economica. China se plasa, la finalul anului 2005, pe locul al saptelea in lume dupa valoarea produsului intern brut si pe locul al treilea in functie de volumul exporturilor. Totusi, 45% din marfuri erau exportate sub diverse marci straine; 45% exportate in regim OEM, iar mai putin de 10% utilizau marci chinezesti. Or, fara marci cunoscute pe plan mondial, comertul extern al Chinei depinde numai de vanzarea resurselor si a fortei de munca. Un pantalon din bumbac 100% costand 32 de yuani, care se poate vinde la 40-50 dolari in Statele Unite (adica peste 300 de yuani, pana aproape de 400), aduce companiilor chinezesti un profit de doar circa zece yuani. Cele mai mari companii din China continua sa concureze in principal la nivelul preturilor, iar strategiile lor de distributie de obicei se intersecteaza. Iar in domeniul tehnologiei, majoritatea marcilor chinezesti se bazeaza pe licentele primite de la companii internationale si nu pe propria tehnologie inovatoare, astfel incat diferentierea produselor este practic inexistenta.

     

    Conform lui Wang Qinping, director adjunct al Comitetului de promovare a strategiei de marca in China, in doua decenii de dezvoltare economica rapida, China a pus accentul pe productie si pe livrarile ieftine pentru companiile straine, neglijand exploatarea marcilor proprii. Asa ar fi ajuns produsele chinezesti sa fie cunoscute in lume pentru pretul lor scazut, nu pentru altceva. Dar pretul scazut nu este neaparat sinonim cu calitatea proasta. John F. Nash, laureat al Premiului Nobel pentru economie, spunea la un summit economic din 2005 ca pantofii pe care ii poarta de zece ani sunt produsi in China si ca sunt de calitate buna – doar ca nu le cunoaste fabricantul. Fara marci cunoscute, chiar si produsele de buna calitate sunt considerate in strainatate drept inferioare.

     

    Matasea si portelanul sunt doua materiale care aduc Chinei faima de secole. Orasul Shengzhou, situat in provincia Zhejiang, este cunoscut sub numele de „tara cravatelor“, avand in vedere ca exporturile sale anuale de 150 milioane de cravate de matase de cea mai buna calitate reprezinta o treime din productia mondiala totala. Fiecare cravata din China se vinde la putin peste 20 de yuani, in timp ce o cravata de matase produsa in Europa costa peste o suta de euro. Cat despre portelan, daca o scrumiera de fabricatie chineza costa cinci yuani, una produsa in Germania e de cel putin cinci ori mai scumpa. Si nu e vorba numai de matase si portelan. Electrocasnicele unor fabricanti ca Haier sau Little Swan nu sunt mai prejos decat altele produse in SUA sau Japonia si totusi sunt mult mai slab cotate pe piata decat produsele concurentilor. De ce? Raspunsul, simplu, consta in lipsa tehnicilor de marketing ce i-ar putea ajuta pe chinezi sa-si creeze si sa-si mentina marcile in Europa, SUA si Japonia. Nu e de neglijat nici faptul ca aproape toate marcile cat de cat cunoscute din China au de-a face cu doua probleme: mai intai, marca inscrisa in caractere chinezesti este imposibil de recunoscut in alte tari; apoi, chiar daca marca este inscrisa cu caractere latine, se pronunta greu si se retine si mai greu. Pentru a accede pe piata internationala, cateva companii chineze au atribuit produselor si nume in limba engleza, in afara celor initiale. Lenovo, de pilda, si-a schimbat numele anterior de Legend tocmai pentru a se extinde in strainatate.

     

    Independent de problemele de pe piata externa, dezvoltarea marcilor chineze intalneste obstacole chiar si acasa, in primul rand fiindca proprietatea intelectuala nu se bucura de protectie eficienta. In 2005, vanzarile de telefoane mobile de pe piata neagra au atins aproape 15 milioane de unitati, com-parativ cu 80 de milioane de unitati vandute prin dealerii autorizati, conform firmei Marbridge Consulting, ceea ce inseamna ca 16% din telefoanele vandute in China sunt fie produse de companii neautorizate, fie de contrabanda. Aceste produse pericliteaza cotele de piata ale fabricantilor straini ca Motorola, Samsung si Nokia, precum si marcile locale, precum TCL, Ningbo Bird sau Shenzhen Konka. O fabrica fara autorizatie are nevoie doar de un milion de yuani pentru a-si incepe activitatea si poate vinde telefoane foarte curand, sarind peste testele legale. Producatorii acestor telefoane de obicei nu platesc taxe si impozite, iar sanctiunile pe care le aplica statul in cazul in care ii descopera sunt ca si nule.

     

    Din fericire, pana ce marile companii chinezesti vor reusi sa-si defineasca numele pe pietele externe, cerere interna pentru produsele lor exista – in ciuda invaziei de marfa straina. Un sondaj de opinie realizat recent in randul a aproape 800 de adolescenti cu varste cuprinse intre 12 si 17 ani, in mari centre urbane ca Beijing si Shanghai, dar si in zone rurale, a relevat ca majoritatea acestor consumatori (88%) au incredere mai degraba in marcile chinezesti decat in cele straine. Iar tinerii chinezi reprezinta o tinta extrem de interesanta pentru companii. Firma de consultanta McKinsey estimeaza ca adolescentii din China reprezinta o piata de circa 36 de miliarde de dolari pe an. Parintii cheltuiesc o suma estimata la 28,75 miliarde de dolari pentru acest grup, iar 7,5 miliarde de dolari vin direct din buzunarele tinerilor. Daca adolescentii din marile orase sunt in pas cu moda si mult mai receptivi la marcile straine, cei din patura saraca si din zonele rurale prefera in mod cert produsele locale. Desi mai putin atractivi pentru companii din punctul de vedere al puterii individuale de cumparare, acestia din urma reprezinta insa o piata confortabila pentru companiile chinezesti.

     

    Toate acestea pot parea relevante in primul rand pentru analistul economic sau teoreticianul care studiaza de departe modul cum o economie in curs de dezvoltare se bate sa-si ajunga din urma competitorii cu mult mai avansati. Cele intamplate insa cu marcile (sau non-marcile) asiatice ne-au amintit, pe parcursul scrierii acestui material, de eforturile de la noi ale firmelor si ale guvernantilor de a impune in strainatate economia romaneasca prin branduri. Nimeni nu spune ca productia de camasi in lohn sau dezvoltatorii buni, dar ieftini, de soft de aici ar fi retezat sansele vreunei firme romanesti de a-si impune numele in strainatate; este evident ca problemele chinezilor cu brandurile lor sunt altele. Dar obsesia lor de a defini produse de marca, de a patrunde cu ele pe pietele externe si de a masura forta economiei prin autoritatea unor branduri nationale ramane instructiva pentru orice tara care, in esenta, isi propune exact acelasi lucru ca si chinezii.

  • OEM si ODM

    Un Original Equipment Manufacturer (OEM) fabrica pe comanda produse ori componente, in baza schitelor de design furnizate de compania care va comercializa ulterior acele produse ori componente. Termenul de Original Design Manufacturer (ODM) este folosit pentru a descrie companiile care fabrica, dupa propriul design, un produs vandut ulterior sub alt brand.

     

    In industriile unde contractele de furnizare in regim OEM si ODM s-au dezvoltat cel mai mult – IT, electronice sau auto – ultimele date arata ca, in unele cazuri, produsele obtinute in urma unor astfel de contracte ajung sa domine piata. Firma de sondare a pietei iSuppli a publicat in urma cu cateva luni o analiza care a demonstrat ca 82,6% dintre notebook-urile vandute la nivel mondial sunt produse la ora actuala, in regim de OEM si ODM, de firme din Taiwan.

     

    Principalii 10 ODM pentru notebook-uri 

    Compania

    Cota de piata

    Originea

    Quanta Computers

    28,7%

    Taiwan

    Compal Electronics

    18,2%

    Taiwan

    Wistron

      9,2%

    Taiwan

    Asustek

      6,9%

    Taiwan

    Inventec

      4,9%

    Taiwan

    Uniwill

      3,1%

    Taiwan

    Mitac

      2%

    Taiwan

    Foxconn

      1,5%

    Taiwan

    Samsung

      1,5%

    Coreea Sud

    Arima

      1,5%

    Taiwan

  • EMS si EMD

    Piata chinezeasca a productiei si a designului pentru produse electronice (Electronics Manufacturing Services – EMS, respectiv Electronics Manufacturing and Design – EMD) ar putea creste, potrivit estimarilor, de la 38,3 miliarde de dolari in 2005 la 74,7 mld. dolari in 2010 (A14,3% pe an). La nivel global, veniturile obtinute in regim ODM/EMS ar urma sa urce de la 202,4 miliarde de dolari in 2005 la circa 370 de miliarde de dolari in 2010, conform unui raport privind externalizarea produc-tiei de electronice, publicat la sfarsitul anului trecut de Technology Forecasters. Piata totala a produselor electronice ar urma sa ajunga, in acelasi interval, de la 1.000 miliarde de dolari la peste 1.500 mld. dolari.

     

    Principalii furnizori chinezi de EMS/ODM (mil. dolari, 2004) 

    Companie

    Venituri totale

    Venituri EMS/ODM *)

    Nam Tai

    534

    534

    Elite

    500

    500

    WKK Holdings

    460

    460

    Alco

    340

    340

    Wong’s

    324

    324

    Surface Mount  Technology Limited

    315

    315

    Whitways  Enterprises Ltd

    300

    300

    Computime

    201

    201

    Vtech

    128

    128

    Kongyue

    120

    108

    Tenda Technology

    75

    31

     

    *) Cele 50 de companii care au participat la sondajul EMSnov.com au indicat, in medie, ca 10% din veniturile lor in 2004 au provenit din operatiuni in regim ODM, desi in cazul celor mai multe din principalii furnizori de EMS luati in calcul, veniturile din operatiuni in regim ODM ajung sa realizeze 100% din venituri.

  • Generatia vestilor proaste

    „De 15 ani aduc vesti proaste… Acum aduc vesti mai bune… Exista sanse sa ne incadram cu inflatia in tinta prevazuta – plus sau minus 1% fata de o rata de 5%“. Pe cei din generatia de acum, afirmatia celui mai longeviv demnitar, guvernatorul BNR Mugur Isarescu, ii lasa rece.

     

    Inflatia nu le spune mare lucru. Ce mi-e 5% pe an, ce mi-e 6% pe an!? Care-i diferenta intre 6,1% si 6,2% inflatie pe an?! Creditele pentru case se dau pe 30 de ani, ofertele bancilor sunt pe toate drumurile. Dobanzile de 10-15% pe an la lei sau 6-10% la euro sunt ceva cotidian, parca sunt aici de cand lumea. Creditul pentru nevoi personale, un produs perfect adaptat de aici, a ajuns sa fie dat pe 10 ani. Nu-ti convine ce-ti ofera o banca, te duci vizavi si poti sa trantesti si usa daca esti nervos. La cinci metri se afla o alta banca.

     

    Euro este cotat intre 3,5 lei si 3,6 lei de mai mult de un an, iar afirmatia ca euro creste de la o zi la alta, mai corect spus dolarul sau marca germana, cum era acum un deceniu, e deja ceva iesit din comun.

     

    Salarii de 1.000 de euro net pe luna, pentru cineva cu 2-3 ani de munca, nu sunt vise, ci realitati ale acestor vremuri. Nu vrei sa platesti atat, ca angajator, exista alte oferte. Este o piata a angajatilor.

     

    Pentru generatia de acum 10-15 ani, inflatia de 6% pe luna, nu pe an, a fost ceva real. Notiunea de credite imobiliare era ceva abstract pentru bancheri, care erau stapanii banilor, „taiau si spanzurau“, fara sa clipeasca. Aveai nevoie de pile ca sa fii bagat in seama. Nici nu respirai cand intrai in banca.

     

    Dobanzile la credite  de 60% la lei pe an si aproape de 20% la marci sau la dolari (iar la valuta nu aveai oricum nici o sansa ca persoana fizica) erau pe atunci ceva curent. Iar rambursarea trebuia sa se faca intr-un an, cel mult. Sa dea banca un imprumut pe 10 sau 30 de ani? Pai nici fratii Paunescu, cei mai puternici oameni de afaceri de acum 10 ani, care erau la Bancorex ca la ei acasa, nu aveau asemenea conditii.

     

    Pentru cineva care a facut bugete si acum 10 ani, un salariu lunar de 500 de euro net pentru un angajat de un an sau chiar de cateva luni pare ceva revoltator. Iar cand se ajunge la 1.000 de euro, e deja o suma de infarct. Dar vremurile s-au schimbat.

     

    O generatie intreaga s-a pierdut auzind numai vesti proaste. Ce-i drept, au fost si premianti. Cei care s-au apucat de business cand lumea dezbatea aprig cum e cu securistii si cu comunistii, cei care au stiut de atunci sa faca afaceri si au fost pur si simplu curajosi. Pentru ca au fost si multi care nu au avut o sustinere, nu au fost securisti, au razbit in tranzitie si au facut bani.

     

    Pentru generatia vestilor proaste, cresterea economica din ultimii sase ani nu reprezinta nimic. Cei zece ani anteriori nu se mai pot recupera. Din acest motiv, multi nu sustin Uniunea Europeana, nu cred ca integrarea le va aduce ceva bun, ci numai noi cresteri de preturi. Pentru ei este in continuare mult mai usor sa creada ca venirea investitorilor straini este ceva rau, ca acestia vin sa ocupe tara si sa ne ia pamanturile si fabricile. Cu toate ca se bucura de aparitia supermarketurilor si de concurenta dintre ele, ei tot se mai asteapta ca pretul zaharului sa se dubleze, asa cum au auzit ca s-a intamplat in Ungaria dupa aderarea la UE.

     

    Preluarea de catre straini a marilor active ale statului, Petrom, BCR, companiile de electricitate, nu sunt privite cu ochi buni.

     

    Afirmatiile de genul „Am vandut tot, nu ne-a mai ramas nimic, suntem la mana altora!“ sunt argumente forte intr-o conversatie. Degeaba spui ca Petrom, cu actionari straini si cu o romanca CEO, a facut in jumatate de an un profit de 400 de milioane de euro, iar cand era „in proprietatea noastra, a tuturor“ a castigat in cel mai bun an 100 de milioane de euro. Acest argument matematic nu pare sa poata intra in discutie. Tot era mai bine cand statul era proprietar, iar compania era o buna vaca de muls pentru „ai nostri“.

     

    Acum vine o noua generatie, care nu mai traieste cu spaima cresterii cursului si cu cosmarul inflatiei. Pentru ei, consumul este ceva cotidian, au unde sa munceasca pe bani mai multi, iar cine-i la putere nu mai conteaza atat timp cat euro e stabil si poti sa-ti iei credit fara probleme.

    Indiferent daca generatia pierduta crede sau nu, vremurile s-au schimbat. 

  • Hidosenia discreta a griului

    Corneliu Coposu e capul tuturor rautatilor de astazi. Coposu – si inca multi altii ca el – s-au strecurat sub piele, ni s-au varat in sange intr-un moment cum nu se poate mai nepotrivit: cel al maturizarii; al cinismului.

     

    Asa ca daca acum va simtiti frustrati de toata aceasta poveste a informatorilor, securistilor sau lustratilor, stiti macar in cine sa aruncati cu piatra intru defulare. N-o spun eu. O constata, cu surprindere, politologi de renume de la universitati si mai de renume din Statele Unite: Europa de Est a luat-o razna cu toata aceasta poveste a lustratiei; Europa de Est refuza sa se lase indreptata cu instrumentele ce s-au dovedit (?!?) atat de eficiente in interpretarea vietii politice din Europa Occidentala. De unde si pana unde acest interes pentru un subiect ce parea ingropat pentru totdeauna – trecutul? Lumea arde si Europa de Est se piaptana. Parafrazandu-l pe Leo Strauss, le putem gasi est-europenilor o singura scuza: lumea nu stie ca arde si nu realizeaza ca „baba“ se mai si piaptana.

     

    In Europa Occidentala se cunostea de multisor ca viata politica e structurata in jurul unor clivaje majore, ramase, practic, neschimbate, de la inceputul secolului XX: sat – oras, industrie – agricultura, religie – secularism, capitalisti – proletariat. Acolo, lucrurile sunt (sau macar erau) intr-atat de simple incat se vorbise deja despre o „inghetare“ a sistemului politic in jurul acestor clivaje. Te numeai Jean, erai francez, alb, muncitor in fabrica (deci orasean) si sub patruzeci de ani – statistic vorbind, aveai toate sansele sa fii necredincios si sa votezi fie cu socialistii, fie cu comunistii. S.a.m.d. Ce-i drept, si acolo lucrurile au mai inceput sa se schimbe, incepand cu anii ‘80, obligand statisticienii sa se scarpine, nedumeriti, in crestet. Jean a inceput sa voteze „aiurea“: dreapta lui Le Pen, de pe Coasta de Azur, bunaoara. Asta pana cand Ronald Inglehart a venit cu o noua explicatie: in societatile cu un nivel general de trai situat peste un anumit prag, grija zilei de maine – si, implicit, pozitionarea politica in functie de venit – a devenit desueta.

     

    Eugen Ionesco avea dreptate: „luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios“. Inceputa pe vremea grecilor, ca o disputa de idei, politica a devenit, treptat, o simpla disputa de interese – o trambulina. Iar interesele – o stie o lume-ntreaga – trec mai intai prin stomac. In momentul in care stomacul se umple – sustine Inglehart – cercul se inchide. Electoratul devine din nou preocupat mai degraba de idei si valori mai mult sau mai putin abstracte: drepturile omului, drepturile femeii, ale minoritatilor, ale balenelor etc. Toate bune si frumoase, atat doar ca teoria lui Inglehart nu reuseste sa explice – tot statistic vorbind – decat 5-10% din fluctuatiile electoratului, alte 10-15 procente fiind ocupate de catre partidele asa-numite de extrema-dreapta. Personal, inclin sa cred ca aici e vorba despre un simplu fenomen de reactie si contra-reactie. Ceea ce ne intereseaza pe  noi acum, ca romani, e faptul ca politica noastra se invarte, fundamental, in jurul unui clivaj ce nu are nimic de-a face nici cu „stanga“, nici cu „dreapta“, nici cu „satul“, nici cu „orasul“  si nici macar cu capitalisti, socialisti sau proletarii. Ca la noi, ca la nimenea! Noi aici avem de toate – si noroi si stele – zicea poetul-prieten caruia nu i-a inchis nimeni gura, nici macar Dinu Patriciu..

     

    Numai nuantele nu au aici ce cauta: Ai fost securist? Ai colaborat? Da sau nu? Abia odata aflat raspunsul la aceste intrebari, pot incepe nuantele, judecatile, s.a.m.d. De observat ca legea nu prevede NICI UN FEL de sanctiuni pentru cei care recunosc, ci doar pentru cei care ascund adevarul. (Vezi cazul Bill Clinton – n-a fost judecat pentru ca Monica…, ma-ntelegeti; a fost judecat pentru sperjur.) A colaborat mama cu Securitatea? Doamna zice ca nu – si inclin s-o cred. Ar putea insa foarte bine sa ma si minta pentru a-si salva, in ochii mei, imaginea. Cata vreme, insa, nu (mai) ocupa vreo functie publica, nu ma intereseaza foarte tare. Iar daca as afla ca a facut-o, dar a tainuit-o, asta nu inseamna ca n-as mai iubi-o, respecta-o etc., ca PARINTE. Sau ca MAMA. Ar insemna, pur si simplu, ca n-as mai avea incredere in ea CA OM POLITIC. Unde-i complicatia aici? Se speculeaza/manipuleaza aceasta desecretizare a dosarelor? Fara doar si poate! Si ce daca? Cei care manipuleaza aceasta desecretizare – ca la jocul „As manca o portocala“ – „de ce una si nu doua? de ce doua si nu noua?“ – de ce 29 de dosare si nu 34, sa zicem? – ufff – revin: cei care manipuleaza aceasta descretizare o fac pentru un scop cat se poate de limpede: reinstaurarea gri-ului intr-o societate in care clivajul politic major e intre ex-comunisti si anti-comunisti. Aceasta linie de fractura trebuie incetosata, in asa fel incat trecerea de pe un mal pe altul sa se poata face fara penalizari electorale majore. Atat PD cat si PNL vor sa readuca PSD in postura unui partener decent de coalitie – iar asta nu se poate face cata vreme prapastia intre moralitate si non-moralitate e vie in mintea electoratului. Unde gresesc, insa, manipulatorii – fara de care nici o desecretizare nu ar fi fost posibila, in veacul vecilor – este ca scapa din vedere „principiul avalansei“: odata pornit bulgarele la vale, nu mai poate fi oprit. Aceeasi greseala a facut-o Gorbaciov, cand cu Perestroika, aceeasi – Adrian Nastase, cand a introdus in PSD principiul alegerilor interne, pe organizatii, aceeasi greseala o face presedintele Iranului de cand cu blogul. Istoria se repeta. Sa le fie primite – greselile. In fine, dar nu in cele din urma: am vazut-o pe Mona Musca la TV. Convingatoare, pana la un punct. Pana la punctul la care i s-a cerut explicit sa-si ceara iertare. Si-a cerut-o, intr-un tarziu si cu o jumatate de gura, „pentru ca-mi cereti“. Explicatia e simpla: iertarea presupune acceptarea RESPONSABILITATII.

     

    Mona Musca si-a regretat greseala, dar a refuzat sa-si asume RESPONSABILITATEA sub pretextul ca nu a inteles – nici atunci, nici in al treisprezecelea ceas, ce a facut. Booon! Atunci din doua una: fie Mona minte din nou – cum spune Liiceanu – si-atunci trebuie indepartata; fie e sincera – cum pretinde – si-atunci, iertata-mi fie vorba proasta – e… prea proasta pentru a mai sta in politica. Tertium, in acest caz, non datur. P.S.: Drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e adevarul.

  • Surprize in doze mici

    Prima iesire la rampa a noului director al Petrom a coincis cu ceva rezultate mai putin muzicale pentru urechile investitorilor. Din fericire, cifra de afaceri si profitul au avut cresteri tot de doua cifre, dupa cum ne-am obisnuit in ultimul an.

     

    Scumpirea titeiului pe plan international si majorarea cantitatilor de produse vandute au ridicat in prima jumatate a acestui an profiturile Petrom. Mai precis, au ajutat la mentinerea unei cresteri cu aceleasi ingrediente ca si anul trecut. Cu alte cuvinte, rezumatul este acelasi la anuntarea rezultatelor Petrom din ultimul timp: mult confort, putin efort. A nu se intelege minimizarea efortului de investitii, schimbare, imbunatatire a proceselor (care chiar au avut loc), ci linistea obtinerii de profit din pretul ridicat al petrolului pe pietele externe, care sustine cresterea profitului. Au fost schimbari fata de 2005: numarul de angajati a scazut semnificativ (cu 25%, pana la 38.136), s-au descoperit noi resurse de titei si a venit la carma companiei un director „nou-nout“. Mariana Gheorghe (50 de ani), noul CEO al Petrom, a iesit prima oara in public de la preluarea functiei in iunie la conferinta de presa pentru anuntarea rezultatelor financiare, conferinta care s-a lasat insa cu ceva scaderi ale pretului actiunilor Petrom pe bursa din Bucuresti.

     

    In ziua anuntarii rezultatelor, actiunile au scazut cu circa 3,5%, rezultatele fiind sub asteptarile analistilor. Neplacut, dupa cresterea istorica de 25% a pretului actiunilor Petrom intr-o singura luna a acestui an, februarie.

     

    Ce nu a mers bine? „Activitatea de explorare si productie a beneficiat de preturi ridicate la titei, care insa au constituit o provocare pentru segmentele de rafinare si marketing, exercitand presiune asupra marjelor. Impactul negativ al marjelor reduse a fost insa partial contrabalansat de imbunatatirea capacitatii de utilizare a rafinariilor si de cresterea vanzarilor la produse petroliere“, explica Mariana Gheorghe mecanismele care au dus la un minus operational de 115 mil. euro, pierduti in rafinare si in benzinarii. Din piata, explicatia suna mai clar: „Rezultatele pe trimestrul al doilea al anului s-au situat semnificativ sub estimarile noastre, diferentele fata de asteptarile noastre fiind de 34,44% la nivelul EBITDA si 44,29% in ceea ce priveste profitul net. Desi modelul nostru a incorporat rezultatele mai slabe asteptate pe segmentul de rafinare si distributie, aveam incredere ca Petrom va reusi sa compenseze cu rezultate foarte puternice din segmentul de exploatare, prin capturarea avantajului dat de cresterea pretului petrolului la nivel international“, a explicat pentru Ziarul Financiar unul din equity analistii ING Securities, care s-a mai declarat nemultumit de ritmul insuficient de sustinut in cresterea eficientei, mai exact in rata de utilizare a rafinariilor, a costurilor de productie si a nivelului pierderilor. Noul CEO se pastreaza optimist si spera ca rezultatele se vor imbunatati in a doua jumatate a anului. Insa nici aceasta perioada nu se anunta mai prietenoasa. Obiectivul Petrom de repetare a performantei din 2005 ar putea fi impiedicat fix de aceleasi neajunsuri care au dat si acum rezultatul negativ, si anume segmentele de rafinare si marketing. Alte bete in roate identificate de Petrom ar mai putea fi fluctuatii ale pretului petrolului, marjele din rafinare, dar si evolutia cursului de schimb al dolarului american.

     

    Sectorul de rafinare, slabit de preturile mari ale petrolului si de consumul ridicat de energie, este bulina neagra a companiei, care se echilibreaza insa numai bine cu mina de aur si anume sectorul de explorare si productie, adica cel care furnizeaza materie prima rafinariilor, dar si scoate profit. Asadar, faptul ca barilul extras cu putin peste 13 dolari se vinde in rafinarie cu un pret peste 50 de dolari (de aproape patru ori mai mult) duce rafinariile pe minus, iar sectorul de extractie pe un plus semnificativ. Pretul mare al petrolului dezavantajeaza toate rafinariile, iar companiile petroliere care nu au in portofoliu extractie au de suferit. Este si avantajul Petrom fata de Rompetrol pe piata romaneasca, avantaj vizibil mai ales in perioadele de instabilitate a pretului petrolului.

     

    Rompetrol, companie orientata spre downstream – prelucrarea titeiului si vanzarea produselor -, a avut in primele trei luni ale anului pierderi din cauza cresterii pretului la titei, pe care il importa in totalitate: „Dobanzile mari duc la o crestere a cheltuielilor financiare in acest an fata de anul trecut (…). Trebuie sa aveti in vedere ca importam tot titeiul pe care il procesam“, spunea Philip Stephenson, vicepresedinte al The Rompetrol Group BV (TRG), la anuntarea rezultatelor financiare ale companiei pe primele trei luni ale anului, cand sectorul de rafinare a pierdut 23 mil. dolari.

     

    Rezultatele Petrom par a fi egale, desi cu mici surprize, de la trimestru la trimestru. In absenta unor planuri marete de eficientizare a rafinariilor sau de castigare prin metode nestiute si neauzite de cota de piata – in downstream, singurul impuls de crestere sau scadere este in continuare pretul petrolului.

  • Viata nu trebuie sa bata filmul

    Febra stirii, a informatiei, a promptitudinii, a stocarii a impus treptat una dintre cele mai nesuferite maxime ale contemporaneitatii: viata bate filmul, prin asta intelegand de fapt „viata bate fictiunea“. Un crez maniacal in puterea faptei reale, in detrimentul jocurilor mintii.

     

    Pentru ca sunt cateva elemente de teorie elementara a fictiunii care contrazic acest crez atat de primitiv. Farmecul fictiunii este tocmai acela al diferentei fundamentale de viata de zi cu zi: are un sens pe care artistul i-l imprima, sens pe care nu-l poti gasi oricat te-ai stradui cand te speli zilnic pe dinti sau te duci sa-ti faci cumparaturile. Sensul vine la pachet cu diverse trucuri artistice, mai mult sau mai putin impresionante, dupa posibilitati: intriga, retea de simboluri, surprize narative, tehnici derutante sau intrigante etc. Viata nu e facuta cu „stil“, cu „tehnici“. Despre propria viata ne facem povesti mai mult sau mai putin comode: dar sunt doar povesti, iar noi, cei care ne cream biografiile (in confesiuni catre cel mai bun prieten sau in confesiuni la biserica, cine stie!), stim ca omitem sau modificam mult tocmai in cautare de sens, de intelesuri. Si mai stim ca varianta comoda, terapeutica e tocmai aceea care poate fi povestita. Exista insa, pe langa story, un intreg container de fapte, situatii, senzatii „nesemnificative“ care alcatuiesc un soi de gaura neagra miraculoasa si periculoasa numita, in cel mai comod si superficial fel… viata.

     

    De ce am facut tot acest ocol cu aer de filozofie de cafenea? Pentru ca trebuie cumva subminate sloganele si crezurile noilor media cum ca ele ofera povesti care bat filmul. Oricate batrane ar viola un retardat intr-un sat de munte si oricate minute ar castiga la stirile de la ora cinci, el nu a batut filmul, ci doar si-a distrus viata, a lui si pe a altora. Reporterii in cizme de cauciuc nu relateaza fapte, spun o versiune, care lor li se poate parea mai „tare“ decat viata – sunt niste fiction-addicted care, desi in mijlocul unor catastrofe naturale, inca mai simt nevoia de ceva telenovela. In aceeasi situatie cu ei suntem si noi, consumatorii, amatori de realitate din ce in ce mai ireala. E o cerere de viata cu aparenta fictiva pe o piata de-a dreptul infricosatoare. Despre implicatiile culturii fictiunii asupra vietii de zi cu zi s-au scris biblioteci. Si ele tot nu pot explica avantul unor reporteri de la agentii precum Reuters sau AFP, acum cateva saptamani, de a difuza fotografii trucate din Liban. Tragedia nu era destul de mare pe cat era pofta lor de fictiune, de poveste. Un razboi nu are nimic eroic in esenta lui, deci nici in fotografii. Cand imaginile sunt prea pline de sens, sunt prea „sugestive“, prea spectaculoase ar trebui sa devenim suspiciosi. In viata de zi cu zi, sensul nu apare decat accidental. In rest, daca am fi rationali mai multe secunde pe zi, ne-am repeta macar de cateva ori ca sensul e la noi, vine o data cu noi, de aia ne numim homo sapiens sapiens – nu pentru ca am fi foarte intelepti, ci pentru ca avem intotdeauna o explicatie la purtator. Au fost multe scandaluri cu fotografii trucate, au aparut chiar si filme trucate, au fost publicate reportaje trucate. Oricat de profesioniste ni s-ar parea mijloacele de informare, ele sunt in continuare bantuite periculos de dorinta de a bate filmul. In ultimul timp, reusesc din ce in ce mai bine. Si tocmai din acest motiv, uneori imi vine o pofta teribila de a citi cel mai plicticos ziar din lume, cu fotografii decente din care sa aflu doar felii de informatie corect si fara artificii prelucrate. Am revazut recent „Coffee and Cigarettes“ al lui Jim Jarmusch si am avut o mica revelatie. Ca e mult mai apropiata povestea de la o cafea si o tigara de nonsensul linistitor si placut al vietii. Ca in cultura noastra contemporana abunda povestea de tip „dereglarea simturilor“, cea izvorata in urma unor pahare de alcool si nu in urma unor cesti de cafea.

     

    O alta mare vorba pseudointeleapta: omul la betie spune adevarul. Nu. Spune adevarul cel mai bine impregnat cu sens – alcoolul insusi este unul dintre sensurile povestii lui. Un om beat mistifica prin simplul fapt ca face confesiunea cu o aparenta de unicitate si deplina sinceritate – de fapt e versiunea de pahar. Si, in multe cazuri, e versiunea care il determina sa mai bea inca un pahar si inca unul. Povestile de la cafea sunt mult mai plicticoase, banale, fara nici un chef de mari explozii de sens si intriga. Ei bine, noi traim mai ales in era povestilor turmentate, turbate dupa sens. Au existat intotdeauna modalitati de a inghiti absurdul existentei, de a-l ascunde in aburii excitantilor de tot felul. Dar in ultimele zeci de ani asistam la o criza galopanta a misticii povestii in stare bruta care s-ar gasi la orice colt de strada. Nu toate trebuie sa aiba un inteles, asta  nu e nici invatatura budista, nici altceva, e o lectie pe care o uitam din ce in ce mai des pentru ca la tot pasul ni se servesc povesti care umilesc filmele, romanele, tot! Sa fie pentru ca citim mai putin sau pentru ca privim prea multe stiri si prea putine filme bune? Incercati si voi cu Jarmusch. Si cu o luciditate cofeinizata. Va asigur ca veti descoperi senzatii tari.

  • Dupa sase luni

    Desi analistii au fost putin nemultumiti, rezultatele au sunat multumitor.

     

    PROFIT: Pentru primul semestru, profitul net a ajuns la 1,42 mld. lei (403 mil. euro), de 2,3 ori mai mult fata de cel obtinut in perioada similara din 2005.

     

    CIFRA DE AFACERI: A ajuns la 1,78 mld. euro in primele sase luni. In 2005, cifra de afaceri era cat pe ce sa atinga 3 mld. euro, iar in 2004, inainte de a se simti managementul OMV, la o cifra de afaceri de un pic peste 2 mld. euro, pierderile au fost de 240 mil. euro.

     

    COSTURI: 13,5 dolari – costul de extractie al unui baril de petrol, pe care Petrom il vinde cu peste 50 de dolari.

  • Descartes rosacrucianul

    Am un prieten la Opus Dei, dar asta nu inseamna ca sunt membru al Opus Dei. Am un prieten mason, dar asta nu inseamna ca sunt mason. Am multi prieteni evrei, dar din pacate nu sunt evreu. Am prieteni homosexuali, dar sunt heterosexual si (cum spun ei) nu stiu ce am pierdut.

     

    Curiozitatea, circumstantele profesionale, simpatia pot duce la contacte de diferite tipuri, fara ca aceste contacte sa insemne insa si adeziune. La fel s-a intamplat cu Descartes. Biograful acestuia, Baillet, ne spune ca, atunci cand au aparut manifestele Rosa Cruce*), el a incercat cu orice pret sa intre in legatura cu cei ce promiteau doctrine secrete. La acea epoca, magia, alchimia si stiintele naturii, ocultismul si fizica mergeau mana-n mana si o persoana culta era indreptatita sa se intereseze de toate. Newton, parintele stiintei moderne, se impartea intre ecuatiile sale si meditatiile cabalistice. 

     

    Nimic iesit din comun, asadar, daca Descartes, dupa ce in 1614 aparusera in Germania manifestele Rosa Cruce, incerca sa intre in legatura cu acestia. Ceea ce stim de la biograful lui este ca, dupa ce s-a intors la Paris, toata lumea spunea ca ar fi devenit un rosacrucian, dar lui povestea asta nu-i placea si, dat fiind ca adeptii Rosa Cruce erau considerati invizibili, el se facea vazut mai peste tot si mai ales la teatru, pentru ca, daca tot era vizibil, insemna ca nu era un Rosa Cruce.

     

    Descartes nu avea cum sa-i fi intalnit pe membrii Rosa Cruce, pentru ca acestia nu existau. Exista manifestele confreriei, dar presupusii autori ori nu si-au asumat paternitatea acestora, ori au declarat ca le-au facut in gluma. In orice caz, aceste manifeste exprimau o tensiune ideatica in directia unei concordii universale si a unei depasiri a conflictelor religioase ale epocii, si multe personaje ilustre au incercat sa-i contacteze pe autorii lor, producand o imensa literatura rosacruciana, in care fiecare spunea ca nu a reusit sa-i intalneasca vreodata pe adeptii Rosa Cruce.

     

    Faptul ca ulterior au aparut nenumarate confrerii ale rosacrucienilor este de la sine inteles: avand in vedere ca acestia nu existau, oricine putea sa se dea drept unul, fara teama ca ar putea fi demascat. In orice caz, toti erau convinsi ca existau si drept dovada sta splendida argumentare a unui anume Neuhaus (1623): „Tocmai pentru faptul ca ei isi schimba numele si-si mascheaza varsta si ca dupa insasi marturia lor nu se lasa recunoscuti, nu este logic sa se poata nega ca in mod necesar sa se intample ca ei sa existe“. Dificil de spus daca Descartes s-a intalnit cu cineva care pretindea ca-i intalnise pe rosacrucieni, chiar daca este de presupus ca a citit diferite scrieri cu privire la acestia si ca, in parte, ar fi putut fi un sugestionat.

     

    Dar dupa Codul lui Da Vinci lumea are nevoie de secrete dezvaluite, si a le dezvalui iti baga in buzunar cativa dolari in plus. Iata deci ca un matematician precum Amir Aczel (deja autor al unei carti despre „Enigma lui Fermat“) publica acum „Carnetelul secret al lui Descartes“, in care, pe langa numeroase si credibile informatii despre  descoperirile matematice si viata filozofului, intentioneaza sa arate ca Descartes era un rosacrucian. Dovezile lipsesc, dar ajunge daca ii fluturi cititorului ingenuu prin fata ochilor cateva coincidente curioase si jocurile sunt facute.

     

    Descartes a avut legaturi cu un matematician si un mistic cum era Feulhauer: „Asadar, este demonstrat faptul ca Descartes cel putin a schimbat idei cu membrii Rosa Cruce“. Admitand ca Feulhauer ar fi fost rosacrucian, este ca si cum ai spune ca Ioan Paul al II-lea a discutat cu teologi protestanti si ca urmare ar fi fost si el protestant. Leibniz gaseste, intr-adevar, notite ale lui Descartes despre cub (sase fete), octaedru (sase varfuri) si tetraedru (sase unghiuri). Trei luat de sase ori inseamna 666, numarul apocaliptic al Bestiei, asadar Descartes cauta puterea oculta a rosacrucienilor (mentionez ca trei ori sase fac maxim 18 si ca era normal ca Descartes sa fie interesat de geometrie).

     

    Potrivit lui Baillet, Descartes viseaza trei vise ciudate care ii inspira lucrarile ce vor veni. Daca eu visez, pot visa si ceea ce am vazut intr-un film stiintifico-fantastic, asa incat nu este straniu ca Descartes visa imagini de care abunda literatura epocii lui. Kepler era interesat de ocultism (posibil, in acea epoca), elevul sau Burgi era un rosacrucian (nedovedit) si inventase un compas de reductie similar cu cel imaginat de Descartes – iata asadar o marturie a legaturii dintre Descartes si rosacrucieni.

     

    Din pacate, nu se tine cont de ceea ce Aczel chiar spune in alta parte, anume ca acest compas ii servea lui Descartes pentru problema trisectionarii unghiului si ca instrumentul lui Burgi era o varianta a unui compas al lui Galileo. Sa fi fost si acesta un rosacrucian? Mai mult, Aczel, care se bazeaza pe o bibliografie dubioasa, spune ca duplicatele originale ale testelor rosacruciene exista si acum, ceea ce este fals, si comenteaza diferite sugestii de-ale sale cu: „O coincidenta? Probabil“. Modul tipic al provocatorilor de a manipula coincidentele intamplatoare pentru a-i pacali pe fraieri. In cel mai pur stil Dan Brown.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

     

    *) Rosa Cruce (Fratia Rosacrucienilor sau a Rosicrucienilor), ordin legendar ocult, datand din sec. al XV-lea, asociat In general cu simbolul crucii cu trandafir (Rosa Cruce), comun cu cel insusit de anumite ritualuri masonice. Ar fi fost intemeiat de un fost calugar german pe nume Christian Rosenkreuz, care avea in vedere un crestinism antipapal.

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service