Este de la sine inteles, de exemplu, ca oricine lucreaza pentru
guvern este acolo pentru a fi mituit. Oamenii merg la clinicile de
stat si presupun ca trebuie sa ii mituiasca pe doctori pentru a fi
ingrijiti. Ministrii care au lucrat multa vreme in serviciul public
au iesit din functie si isi permit case de multe milioane de dolari
sau cate doua sau trei resedinte de vacanta.
Descrierea jurnalistului american Michael Lewis, facuta in ultimul
numar al Vanity Fair, nu se refera, asa cum v-ati astepta probabil,
la Romania, ci la Grecia, iar Lewis explica pe indelete adevarata
problema a acestei tari aflata in pragul falimentului.
Ba, mai mult, americanul face o referire scurta la Romania,
despre care spune ca ar putea profita, la fel ca si Bulgaria, de pe
urma masurilor dure pe care guvernul elen ar trebui sa le ia pentru
a taia costurile si a mari veniturile, ceea ce va determina,
probabil, ca o parte dintre investitori sa plece din tara catre
zone cu taxe mai mici (Bulgaria) sau personal mai adaptabil
(Romania).
La mai bine de o mie de kilometri distanta de Grecia, in Romania,
abunda de ceva vreme (cam de cand s-a terminat
marea-adunare-de-oameni-care-curata-gunoaie cunoscuta sub numele
“Let’s do it, Romania”) comentariile care vizeaza sustinerea partii
optimiste a vietii/crizei, voluntariatul si, de ce nu, nevoia unui
restart mental in primul rand al societatii.
Este un lucru cum nu se poate mai bun ca pe langa filosofi,
bloggeri, oameni de marketing din multinationale disperati sa
bifeze cand raporteaza la headquarter si depasiri ale planului de
CSR, jurnalisti sau membri ai aceleiasi familii aflati in fata
televizorului ori vecinii aflati in fata blocului la un joc de
table discuta pe aceasta tema si considera, probabil, ca a venit
vremea actiunii pozitive.
Cred insa ca acest virus de pseudo-pozitivitate, fie el viral sau
nu, risca sa compromita esenta si scopul de baza al carcotelii –
imbunatatirea permanenta.
Traim, intr-adevar, vremuri nervoase, pline de ura, as zice. Ne
displace aproape tot ce ne inconjoara, incepand cu presedintele,
premierul, doctorii carora (credem ca) trebuie sa le dam spaga,
politistii, ii uram pe cei care au furat si au scapat, uram
bancile, ne uram sefii, uram taierile de salarii si intarzierile,
dar cel mai mult ne uram pe noi. Ne e frica sa nu devenim mai mult
pe zi ce trece un Biff Loman al vietii noastre, un esec fata de
visul pe care ni-l stabilisem pentru noi si pe care, in ultimii
ani, desi nu faceam nimic pentru asta, soarta parea ca ni-l
indeplineste.
In tot acest mediu conflictual, nu suntem capabili sa ne
imbunatatim performantele, pentru ca, nu-i asa, nu suntem stimulati
de sefi si batuti pe umar, de oamenii de vanzari, de cei care ne
citesc articolele (pe net) si nu reusesc sa ne inteleaga
profunzimea si ne raspund cu o injuratura anonima.
Revin ori de cate ori am nevoie la exemplele pe care le ofera
managerii de succes pe care i-am invitat pana acum la evenimentele
MEET THE CEO, unde au reusit, cu surprinzator de multa modestie, sa
impartaseasca o filosofie surprinzatoare de multe ori, doar prin
banalitatea ei: “Ofera inainte de a cere”. E valabil in business,
intr-o intersectie blocata, pe strada, in viata in ultima
instanta.
Sau, daca as reinterpreta-o, ar iesi cam asa: sa nu cerem niciodata
societatii mai mult decat ii oferim.
In acelasi timp insa, daca ne pierdem spiritul critic (oricat de
exagerat ar fi) si credem ca mediul (oricat ar fi el de daunator)
este singurul vinovat pentru performantele noastre (sau mai degraba
lipsa de performante), nu inseamna nimic altceva decat ca am esuat,
fiecare dintre noi, in a fi ceea ce voiam sa fim. Si atunci, dupa
modelul oricarui stat aflat in pragul falimentului, avem de ales
intre a ne declara falimentul si a ne accepta esecul, pentru ca
apoi sa invatam sa traim cu asta sau, dimpotriva, asa cum face
Rupert Murdoch, de exemplu, sa fim permanent in razboi cu noi
insine pentru mai mult.
Acelasi Lewis despre care va spuneam mai sus, remarca, vadit
surprins, ca grecii nu actioneaza ca un colectiv. Se comporta mai
degraba ca o colectie de particule atomizate, fiecare urmarindu-si
interesul in detrimentul bunului general. Sau ca cea mai proasta
parere despre greci o au grecii, fiecare avand o problema cu
celalalt. Suna cunoscut?
Un lucru este cert: odata pierdut spiritul civic, niciun guvern sau
presedinte din lume nu cred ca il poate recrea. Asta nici macar
optimism nu mai este, ci o simpla speranta desarta.
