BusinessMagazin

Blog

  • PROIECTE GTC IN ROMANIA

    Globe Trade Center (GTC) este unul dintre cei mai importanti dezvoltatori imobiliari din Europa Centrala si de Est. Principalul actionar este o divizie a grupului Kardan, originar din Israel, care a mai controlat Omniasig (vanduta in 2005 grupului Vienna Insurance Group) si detine inca 50% din Omniasig Life, precum si firmele de servicii financiare TBI Leasing si TBI Credit.

     

    BIROURI: GTC lucreaza acum la constructia unui complex de birouri in Piata Presei Libere – City Gate – si a unei cladiri de clasa B in Pipera.


    REZIDENTIAL    : In Romania, GTC are in lucru ansambluri rezidentiale ce totalizeaza 370.000 mp. Doua dintre acestea sunt realizate in parteneriat cu un fond administrat de Deutsche Bank – Rose Garden (in zona Colentina) si Felicity (in Baneasa). Acestora li se adauga Jasmine Park si Green Dream, ambele situate in nordul Capitalei, plus inca un proiect din care GTC detine 66,7% langa Scoala Americana.


    COMERCIAL    : GTC va incepe constructia unui mall de sase hectare – Galleria – in nordul Bucurestiului si lucreaza la un lant de centre comerciale de dimensiuni mai mici in orase din provincie.

  • Cadouri electorale

    Ministrul polonez al finantelor si cel al economiei s-au opus deciziei guvernului de a majora salariul minim pentru anul viitor cu 50 de euro, pana la nivelul de 295 de euro. Potrivit ministrului economiei, salariul minim ar trebui sa urce cu doar 26 de euro pentru a nu dezechilibra piata muncii.

     

    Decizia guvernului, rezultata in urma negocierilor cu sindicatul Solidaritatea, vine pe fondul apropierii alegerilor anticipate din Polonia din luna octombrie. Atat analistii, cat si opozitia au acuzat guvernul ca masura de majorare a salariului minim a fost luata pentru atragerea unui numar mai mare de voturi. Potrivit calculelor efectuate de cotidianul Rzeczpospolita, costurile suportate de angajatori in urma acestei decizii vor fi anul viitor de 230 de milioane de euro. Asociatiile patronale au avertizat ca o majorare brusca a salariului minim va avea un efect dezastruos pentru microintreprinderile din domeniul rural, unde lucreaza 200.000 de persoane. Adam Ambroziak, reprezentantul Confederatiei Angajatorilor Polonezi, apreciaza ca o crestere a salariului minim cu 10% ar putea avea ca efect o majorare a ratei somajului cu 4%. Alti angajatori considera ca majorarea salariului minim ar trebui insotita de diminuarea obligatiilor fiscale ale patronilor.

  • <a href="http://www.businessmagazin.ro/Top_500_Companii.xls" target="_blank" class="lnknegru">Lista completa a celor mai mari 500 de companii</a>

     

  • Enfants de la Patrie

    Fuziunea Suez-Gaz de France, anuntata la inceputul lunii, a reaprins discutiile despre nationalismul practicat de pilonii UE in propriile economii, in contradictie cu liberalismul pe care il pretind atunci cand merg, spre exemplu, sa cumpere ceva de la vecini. Franta, in special, dovedeste ca nu se poate tine departe de masa la care se iau deciziile in economie, chiar daca asta inseamna sa se puna de-a curmezisul intregii constructii europene.

     

    Pe frantuzeste, parabola lui Dinu Patriciu despre „25% dintr-un pepene care este mult mai mult decat 100% dintr-un mar“ suna cam asa: „40% din GDF si Suez e mai bine decat 70 sau 80% din GDF“ si il are ca autor pe premierul francez François Fillon. Fillon calcula astfel saptamana trecuta cu cat se alege Franta in urma acordului de principiu privind fuziunea dintre cele doua companii de utilitati: cea privata franco-belgiana Suez si Gaz de France (GDF), detinuta de statul francez. In urma fuziunii, statul francez va renunta la 80% dintr-o companie – GDF – cu o capitalizare bursiera de 36 de miliarde de euro, in schimbul preluarii controlului a circa 40% dintr-un gigant de utilitati in valoare de 70 de miliarde de euro.

     

    Daca aritmetica ar arata ca Parisul a iesit putin pe minus, geopolitica vine si da peste cap toate calculele, pentru ca, de fapt, de acum inainte Palatul Elysée va controla toate deciziile de la varful celui de-al doilea producator de energie din Franta si al celui mai mare importator si cumparator de gaze naturale din Europa. „Chestiunile energetice sunt atat de strategice, incat niciun stat nu-si poate pierde interesul pentru ele“, a zis viitorul CEO al GDF Suez, Gérard Mestrallet, lasand sa se inteleaga cum va arata mecanismul luarii deciziilor in interiorul noului grup. Iar Parisul iubeste cu pasiune domeniile strategice ale economiei pe care le-a protejat asiduu in timpul privatizarilor de la sfarsitul anilor ’80 si mijlocul anilor ’90, dar si dupa, cand vreun investitor din afara – sa zicem PepsiCo – jinduia la smantana din iaurturile Danone, spre exemplu.

     

    Prin fuziunea celor doua companii din domeniul utilitatilor, Franta isi poate asuma astfel doua locuri pe podiumul celor mai mari furnizori de energie electrica din lume, intrucat noul grup, GDF Suez, va intra direct pe locul al treilea, dupa Électricité de France (EDF) si germanul E.ON. Iar intr-o lume in care energia a devenit sinonima cu puterea politica, inlocuind pozitia arsenalului nuclear din timpul Razboiului Rece, fuziunea GDF-Suez ii confirma Parisului un al patrulea as in partida de poker cu energie la care Rusia invita Europa tot mai des: pe langa EDF (care are o importanta componenta de energie nucleara), Franta mai detine un operator de energie atomica, Areva, si un operator in domeniul produselor petroliere, Total.

     

    Si sa nu uitam ca Franta mai are si un presedinte-jucator extrem de activ si care a dovedit, in cele putin peste 100 de zile de cand a preluat mandatul, ca stie ce sa faca cu jucariile care ii cad in mana. Nicolas Sarkozy a fost, de altfel, personajul-cheie al negocierilor cu principalii actionari ai Suez – un miliardar belgian si cei doi directori francezi de la Areva si de la banca Crédit Agricole -, negocieri pe care le-a dus intr-un weekend de la sfarsitul lui august. E drept, a fost ajutat si de timp, pentru ca – desi problema fuziunii s-a pus public inca din februarie 2006 – la sfarsitul acestei luni ar fi expirat perioada de gratie acordata de Uniunea Europeana pentru luarea unei decizii.

     

    Acordul de principiu privind nasterea GDF Suez a venit astfel chiar la timp pentru a sublinia pozitia Frantei fata de anuntatele masuri de liberalizare a pietei de energie pe care Comisia Europeana a anuntat ca le va prezenta pe 19 septembrie. Alaturi de Germania, Franta este cel mai aprig opozant al aplicarii principiilor liberalismului economic la piata de energie. Pe hartie, piata europeana s-a liberalizat deja pentru consumatorii industriali inca din iulie 2004 si pentru cei casnici din iulie 2007; in practica, tocmai pentru ca „succesele“ au ramas numai pe hartie, Comisia Europeana s-a vazut nevoita sa pregateasca un nou set de directive si norme pentru a-i obliga pe cei mai incapatanati sa se conformeze.

     

    „Motorul franco-german“ al Uniunii Europene se caleaza mai ales cand vine vorba de „separarea efectiva a activitatilor de distributie de operatiunile retelelor“. Cele doua economii puternic etatiste au „liberalizat“ pana acum piata intr-o maniera proprie, restrictiva, lasand loc doar pentru unul, cel mult doi jucatori mari – puternic influentati de stat – care au si monopolul retelelor de distributie. In aceste conditii, oricine mai vrea un loc la masa trebuie sa se roage sa fie primit pe conductele si firele celor mari care, dupa cum e lesne de inchipuit, au treburi mai importante decat sa-si stimuleze concurenta. Franta si Germania vor fi insa nevoite sa faca fata Marii Britanii – campioana liberalismului in economie -, Danemarcei si Olandei, care au anuntat ca vor sprijini fara concesii masurile antimonopol pe care le va propune comisarul european pentru concurenta, Neelie Kroes.

     

    Daca pe 19 septembrie, noul grup ar putea afla ca Bruxellesul il vrea mai suplu, cu o companie separata de distributie si o alta de productie, la fel de curand s-ar putea sa apara si probleme din partea propriilor actionari. Acordul de principiu la care s-a ajuns la sfarsitul lunii august ar trebui aprobat si de restul detinatorilor de actiuni Suez (tranzactionat pe bursa in proportie de peste 70%), pentru ca fuziunea sa se poata produce in calendarul deja stabilit, pana la jumatatea anului viitor. Unii experti avertizeaza ca, asa cum se intampla in cazul logodnelor lungi care arareori se transforma in casnicii fericite, unii actionari ai Suez ar putea sa nu fie de acord sa-si cedeze puterea de decizie unui presedinte, oricat de activ ar fi si decis sa repuna Franta pe harta marilor jucatori strategici ai lumii. Nemultumirea actionarilor Suez ar putea fi amplificata de paritatea la care li se vor preschimba participatiile in actiuni ale noului grup, 1 la 0,9545, adica 21 de actiuni Gaz de France pentru 22 de actiuni Suez, ceea ce va insemna ca actionarii Suez vor detine 55% din viitorul grup, in timp ce cei ai Gaz de France restul de 45%.

     

    Mai e de luat in calcul ca Suez s-a obligat, potrivit termenilor intelegerii preliminare, sa listeze la bursa componenta sa de furnizare de apa si de procesare a reziduurilor, pentru a putea crea o „uniune a egalilor“; „decizia strategica de a se specializa pe energie“, dupa cum a numit-o Sarkozy, va trebui insa aprobata si ea de actionarii obisnuiti sa stie ca participa la o companie cu activitati in furnizarea de energie, apa potabila si procesare a deseurilor. Aceasta, impreuna cu rolul determinant pe care l-a capatat statul francez in gestionarea grupului, ar putea duce, s-a spus, la scaderea pe termen scurt si mediu a actiunilor, cum de altfel s-a si intamplat in primele zile dupa anuntarea termenilor fuziunii. Ar fi oarecum de inteles o dezamagire fata de actiunile Suez, pentru ca termenii initiali ai fuziunii – o paritate 1 la 1 plus o compensatie de un euro pentru fiecare actiune Suez – le-ar fi dat investitorilor dreptul sa spere la mai mult.

     

    Insusi castigatorul absolut al acestor zile, Nicolas Sarkozy, s-ar putea trezi ca succesul de astazi se intoarce impotriva sa: pe vremea cand era ministru de finante si s-a vorbit prima data de fuziunea GDF-Suez, Sarkozy s-a angajat ca operatorul de gaze naturale controlat de stat nu se va privatiza (exista, de altfel, si o lege speciala din 2004 care cere ca statul francez sa detina cel putin 70% din capitalul GDF). In conditiile in care problemele sociale din Franta au un potential urias de rabufnire, dupa cum s-a vazut si din revolta suburbiilor de acum doi ani, lui Sarkozy ii va fi destul de greu sa explice angajatilor GDF si familiilor lor ca nu mai lucreaza la stat si ca, desi o parte dintre manetele noului grup sunt inca la Palatul Elysée, soarta lor urmeaza sa fie decisa si de constrangerile unei piete care se anunta mai concurentiala decat erau ei obisnuiti pana acum. Iar ultimele sondaje din august nu prea arata incurajator pentru Sarkozy care, desi dupa primele 100 de zile de mandat ramane la cea mai mare popularitate dupa cea a lui Charles de Gaulle, se afla in cadere cu 5% fata de luna anterioara.

     

    Pentru ca tabloul sa fie si mai complicat, noul presedinte si-a anuntat recent si intentia de a liberaliza climatul economic din Franta (o promisiune cel putin temerara, avand in vedere ca o zecime din economia franceza este detinuta partial de stat) si sa renunte la limitarea programului de lucru saptamanal de 35 de ore, limitare care i-a facut pe investitori sa se gandeasca de doua ori inainte de a angaja in Franta un francez si care a dus astazi somajul la o rata de 8%.

     

    Daca la el in tara va fi nevoit sa explice liberalizarea economica, in cancelariile europene liderul francez va fi nevoit sa faca fata acuzatiilor de „dirigisme“ – vechea meteahna protectionista a Frantei – alimentate acum de scanteia data de Suez in fuziunea cu Gaz de France. Administratia de la Paris a inceput deja sa promoveze nevoia strangerii randurilor in Europa, pentru a face fata rolului tot mai mare pe care il are, spre exemplu, Rusia in gestionarea ecuatiei energetice a UE. Aceasta nevoie, s-a spus, ar fi stat la baza grabei cu care Palatul Elysée a impins de la spate fuziunea GDF cu Suez. Sau, dupa cum spunea ministrul francez pentru afaceri europene, Jean-Pierre Jouyet, „important este ca Europa sa-si apere propriile interese. Nu e vorba despre protectionism“. La urma urmei, e o chestie de semantica.

  • GDF Suez

    Grupul nou-format GDF Suez va avea o valoare de piata de 90 de miliarde de euro, venituri totale de 72 de miliarde de euro* si va crea pana in 2013 sinergii de peste un miliard de euro anual. Estimarile apartin conducerilor celor doua companii.

    • Cel mai mare cumparator si vanzator de gaze naturale din Europa
    • Cel mai mare importator de gaz petrolier lichefiat (GPL) din Europa
    • Al doilea mare producator de energie din Franta
    • Al cincilea mare producator de energie din lume
    • Cel mai mare operator al sistemelor de distributie si transport de gaze naturale din Europa
    • Al doilea operator dupa rezervele de gaz si dupa terminalele de GPL din Europa.

    *Inclusiv cu divizia suez environment, care urmeaza sa fie listata, In valoare de 18-20 mld. Euro

  • Colorand in interiorul liniilor

    Katie Melua este o cantareata din Marea Britanie pe care am descoperit-o, marturisesc, de curand. Katie s-a lovit la un moment dat de limitele creativitatii umane, dar s-a dovedit mai creativa decat chiar creativitatea. Vin si zic ca ar fi bine sa introducem o rubrica noua in bilant, care sa cuantifice inovatia.

    In 1939 a avut loc una din primele demonstratii publice ale televiziunii, la New York, iar un ziarist faimos de la New York Times a conchis ca o asemenea nascocire nu o sa isi gasesca niciodata locul in casele americanilor. Trebuie sa stai pe un scaun, in fata unui ecran, iar familiile americane pur si simplu nu au timp pentru asta, spunea el. Pana la urma americanii si-au facut o gramada de  timp pentru a sta in fata televizorului, iar jurnalistul care nu a inteles magia imaginii nici macar nu poate fi acuzat prea tare; a fost pur si simplu victima unui complex cultural pe care nu l-a putut intelege si depasi. Opinia sa a pierit repede, fara efecte; ce te faci insa daca esti mai influent si mai puternic?

     

    Katie Melua are un cantec faimos, „Nine Million Bicycles“, lansat cam in urma cu doi ani. O strofa din cantec suna astfel: We are twelve billion light years from the edge, That’s a guess, No-one can ever say it’s true

    But I know that I will always be with you.

     

    Ceea ce, intr-o traducere nepriceputa, ar suna cam asa: „Sunt douasprezece miliarde de ani lumina pana la capatul lumii/ Asta e o aproximare/ Nimeni nu poate spune daca este asa/ Stiu insa ca o sa fiu totdeauna cu tine“.

     

    La nici doua saptamani de la aparitia cantecului, Simon Singh, scriitor si om de stiinta, a lansat un atac in The Guardian pentru versurile de mai sus, vazute drept lipsite de acuratete stiintifica si de respect fata de munca astronomilor. Disputa s-a finalizat in cadrul unei emisiuni televizate (privita, apropo, de niste oameni asezati in fata unor ecrane) unde Melua a prezentat o varianta noua a cantecului:

     

    „We are 13.7 billion light-years from the edge of the observable universe;

    That’s a good estimate with well-defined error bars

    and with the available information,

    I predict that I will always be with you“.

     

    Ceea ce, tradus la fel de neindemanatic, ar fi cam asa: „Ne aflam la 13,7 miliarde de ani lumina de capatul universului observabil/ Este o estimare buna, cu o marja de eroare corecta/ Si, prin prisma informatiilor disponibile/ Pot prezice ca voi fi totdeauna cu tine“

     

    Ceea ce e cu totul altceva, nu? Rigoare stiintifica si corectitudine, un pic de sentiment, dar numai putin; nicio comparatie cu chestia aia dulceaga de mai’nainte, care incerca sa masoare un sentiment comparandu-l cu distanta pana la capatul lumii. 

     

    Un expert in creativitate, sir Ken Robinson, vorbeste despre o separare artificiala practicata in companii: ar fi vorba de „creativi“ si de „costume“. Creativii nu se imbraca, desigur, in costume, ci vin in blugi; mai mult, creativii nu vin, ci, de cele mai multe ori, intarzie. Costumele evalueaza munca creativilor, dar se refugiaza in spatele unei bariere, al unei zone opace daca sunt pusi in situatia de a inova. Este o greseala, pentru ca toti oamenii au capabilitati creatoare, iar inovatia nu se manifesta numai in publicitate, marketing sau design, ci si in productie, servicii sau activitatile cotidiene.

     

    Tom Peters, scriitor si expert in management, povesteste istoria unui baietel care a primit „nesatisfacator“, la gradinita fiind, la desen. Parintii s-au intrebat cum este posibil ca un copil de varsta asa frageda sa primeasca un asemenea calificativ tocmai la o asemenea materie. Profesorul i-a informat ca baiatul a refuzat sa coloreze „in interiorul liniilor“, o cerinta menita sa-i demonstreze capacitatile motorii.

     

    „Este asta definitia tragediei sau nu?“, intreaba Peters retoric.

     

    Mi se pare, de-o buna bucata de vreme, ca pendulam intre superficialitatea de mai sus a educatorului de gradinita si rigoarea natanga de si mai sus a astronomului. Pacat, cred ca limitele creativitatii umane, ale inovatiei depasesc cele 13,7 milioane de ani lumina ale universului observabil si nici macar nu am o marja prea corecta. Totul e sa nu reactionam pavlovian la stimuli externi. Si sa nu cautam adapostul multimii. Si sa nu cautam refugii tehnice; spun asta pentru ca, asemenea unui ziarist american de acum aproape 70 de ani, mi-e un pic teama de ce poate face tehnica din noi. 

     

    Emotiile sunt raspunsul si leacul. In fata emotiei starnita de vocea lui Katie limitele universului ar trebui sa fie elastice. In fata importantei educarii corecte, creative, adaptabile a copiilor, capacitatile lor motrice au o importanta redusa, care tine de epoca de piatra a culturii.

     

    Primul top 100 al companiilor intocmit de revista Forbes a aparut in 1917. In 1987, 70 de ani mai tarziu, 61 de companii nu mai existau, iar din restul de 39 doar 18 firme se mentineau in primele 100. Astazi mai sunt doua, mi se pare.

     

    Restul n-au stiut sa inventeze. Au colorat in interiorul liniilor.

  • Cat de mult e prea putin

    Se dau ca date de intrare: fabrica Dacia in anul 1999, Petromidia in anul 2000, Banca Agricola in 2001. Calculati suma pe care a obtinut-o Guvernul roman din privatizarea Daewoo Craiova.

     

    Sa punem impreuna interesele statului roman, Guvernului,  interesele locale (…), ale cetatenilor si ale angajatilor din actuala companie (…), care sunt interese pe termen mediu si lung, interese care tin de dezvoltarea unui proiect industrial cu impact major asupra evolutiei zonei respective in perioada urmatoare, (…) asupra veniturilor bugetului statului, (…) asupra balantei comerciale si de plati, deci din acest punct de vedere Guvernul urmareste ca acest proiect industrial sa fie un proiect care sa aduca avantaje Romaniei si cetatenilor romani pe termen lung.“

     

    Sforaitor, nu? Cam aceasta era explicatia pregatitoare data saptamana trecuta de fostul ministru Sebastian Vladescu, presedintele comisiei de privatizare a Daewoo Craiova, inainte de a anunta pretul de 57 de milioane de euro pe care Ford l-a oferit pentru pachetul de 72,4% din actiunile fabricii.

     

    Sa fim seriosi! Cand e vorba de de un singur cumparator, el detine toate atuurile in cazul unor negocieri, iar americanii de la Ford, care nu stau pe roze din punct de vedere financiar, nu aveau cum sa nu speculeze momentul, ca nu degeaba au ajuns sa treaca de o suta de ani de existenta.

     

    „Din pacate este singura oferta, si noua ne-ar fi fost mai usor la negocieri daca am fi avut competitie“, spunea Vladescu chiar in momentul in care desfacea oferta imbunatatita a Ford – imbunatatita este doar un fel de a spune, avand in vedere ca oferta initiala era de 55 de milioane de euro.

     

    In conditiile date nu ar trebui acuzat Guvernul de acest pret, chiar daca nu putini au fost cei care au speculat cu mult inainte pe faptul ca aceasta privatizare este deja antamata pentru Ford, desi isi aratasera interesul printre altele si grupuri precum General Motors sau chiar nume mai exotice precum chinezii de la Chery sau una dintre firmele miliardarului rus Oleg Deripaska.

     

    Guvernul trebuie insa acuzat de faptul ca a fost nevoie sa se ajunga in septembrie 2007 pentru ca sa ajunga (daca nu intervine ceva neasteptat) la sfarsit ceea ce a devenit telenovela Daewoo Craiova.

    Nissan a vrut sa cumpere fabrica de la Craiova in 2005 pentru prima sa fabrica din Europa de Est, iar in anii precedenti chiar si niponii de la Toyota, cel mai in voga producator mondial, se declarau interesati de Craiova.

     

    Cinci ani i-au trebuit Guvernului roman (si aici este vorba de institutie, nu de cabinetul Tariceanu) sa gaseasca o solutie pentru faptul ca fabrica de la Craiova nu a intrat in atentia americanilor de la General Motors in momentul in care au cumparat in 2002 o parte din activele grupului coreean Daewoo, aflat in faliment.

     

    Indiferent ca personajele centrale au fost nume „grele“ precum Ovidiu Musetescu, Serban Mihailescu sau chiar premierul de la acea vreme, Adrian Nastase, declaratiile de genul „in X (valoarea varia de la oficial la oficial) luni vom gasi o solutie…“ au ramas simple vorbe in vant. Chiar si dupa schimbarea regimului, iesirile frecvente in presa ale ministrului Codrut Seres cu declaratii precum „in cateva saptamani vom rascumpara de la Daewoo fabrica de la Craiova  pentru a o revinde ulterior altui producator interesat“ au devenit mai degraba subiect de amuzament.

     

    In aceste conditii nu este de mirare ca in cele din urma s-a stabilit ca valoarea Daewoo Craiova este de aproape 80 de milioane de euro (avand in vedere ca Ford a spus ca plateste 57 de milioane de euro pe 72% din actiuni).

     

    Pretul pe care il va plati Ford poate fi daca nu multumitor (avand in vedere ca statul roman a fost de acord sa plateasca Daewoo Motor 60 de milioane de dolari pentru 51% din actiuni), atunci macar norocos, pentru ca si alte patru mari afaceri din Romania au fost privatizate tot pe aproximativ 50 de milioane.

     

    Renault a platit pentru Dacia 50 de milioane de dolari, si numai anul trecut a facut un profit de peste 100 de milioane de euro. Rompetrol a platit o suma similara pentru Petromidia in 2000, iar evenimentele recente au aratat ca grupul a ajuns acum sa valoreze peste 3,6 miliarde de dolari. Banca Agricola a ajuns pe mana Raiffeisen tot pentru o suma apropiata (52 de milioane de dolari, care includeau pretul cash si o majorare de capital).

     

    Si atunci, putea lua statul roman mai mult de 57 de milioane de euro pe fabrica de la Craiova? Avand in vedere cele scrise mai sus, raspunsul pare evident.

     

    Dar nu trebuie uitat ca daca mai intarzia putin cu rascumpararea actiunilor de la Daewoo, atunci risca sa piarda si cele 57 de milioane de euro pe care le da Ford si mai ales pe cei pe care ii va investi – 675 de milioane de euro. Si atunci primul-ministru Calin Popescu-Tariceanu, unul dintre jucatorii de pe piata auto romaneasca prin dealerul Citroën ATS, nu ar mai fi avut ocazia sa semneze saptamana aceasta preluarea Automobile Craiova de catre Ford la Salonul Auto de la Frankfurt. Si, mai mult, Tariceanu nu isi mai indeplinea un vis din tinerete, acela de a aduce (in felul sau) Ford in Romania. Pentru ca omul de afaceri Ion Tiriac, cel care importa Ford in Romania inca din primii ani de dupa revolutie, l-a impiedicat sa calce pe urmele bunicului sau, cel care in perioada interbelica era importator al automobilelor Ford pentru Dobrogea si Cadrilater.

  • Punctul pe BCR

    Austriecii de la Erste Bank au inceput saptamana trecuta rebrandingul: sigla a devenit mai simpla, de un albastru mai inchis, si alaturi de logo a aparut si simbolul austriecilor, un S rosu cu un banut deasupra. Trecand peste schimbarile de imagine, ce a adus totusi primul an de reguli austriece pentru banca romaneasca?

     

    Cand Erste Bank, al doilea grup bancar ca dimensiune din Europa Centrala si de Est, a fost declarat castigator in procesul de privatizare a BCR (in decembrie 2005), multi s-au intrebat daca nu cumva banca romaneasca, ce detine mai bine de un sfert din piata, nu e o „inghititura“ prea mare pentru austrieci. Deviind rapid de la tinta initiala de a cumpara CEC spre achizitia BCR, austriecii au repetat cu fiecare ocazie ca vestitul program de restructurare care a facut minuni la banci de economii – precum Ceska Sporitelna sau Novosadska Banka din Serbia – va functiona la fel de eficient si la BCR. Pe de alta parte insa, au spus scepticii, banca romaneasca este sensibil mai mare decat achizitiile precedente ale austriecilor si, in plus, nu se incadreaza in profilul clasic al acestora, de bancii de economii.

     

    Si totusi, austriecii au platit pe BCR o suma uriasa (3,75 miliarde de euro), au asteptat rabdatori ca statul roman sa-si termine de facut toate temele pentru a putea prelua de facto banca, si-au suflecat mai apoi manecile si in februarie 2007 au anuntat ca au inceput un „program de schimbari esentiale, uneori fundamentale“, dupa cum spunea la momentul respectiv Nicolae Danila, presedintele executiv al bancii. Programul de integrare si dezvoltare – pentru definitivarea caruia austriecii au stabilit ca data limita august 2008 – „ataca“ toate componentele bancii, de la managementul riscului, raportari si controlling si pana la operatiuni sau IT. Privind in urma, la experienta casei de economii din Cehia pe care austriecii au cumparat-o in 2000 in stare de faliment, transformarile s-au simtit din plin. Numarul de sucursale a scazut de la peste 1.000 la momentul preluarii la 647 in urmatorii ani, iar dupa preluare, numarul angajatilor s-a redus de la 15.500 la aproximativ 12.000.

     

    Fiecare angajat a facut, in medie, 12 zile de training, iar oferta de produse a fost rapid si considerabil imbogatita.

     

    La BCR, austriecii se afla acum in faza in care transformarile se produc mai mult in interiorul bancii – iar recenta operatiune de rebranding este una dintre putinele schimbari ce au razbatut in afara ei. La nivel de conducere, austriecii au numit in doua posturi-cheie specialisti din cadrul grupului (Martin Skopek, retail, si Helmuth Hintringer, management al riscului), dar l-au pierdut din echipa pe vicepresedintele responsabil pentru trezorerie si piete de capital, Dan Bunea, care a demisionat luna trecuta.

     

    Una dintre „pietrele de incercare“ pentru austrieci este armata de oameni care lucreaza in banca – pentru ca 2007 ar trebui sa fie, dupa cum spunea de curand directorul de resurse umane de la Erste Bank, Rupert Dollinger, anul in care angajatii trebuie sa se adapteze conditiei de salariati ai unui grup austriac si standardelor lui. Pentru programul de anul acesta destinat pregatirii profesionale, concentrat pe dezvoltarea abilitatilor de vanzare ale angajatilor austriecii au pus de-o parte 5 milioane de euro, potrivit lui Dollinger. Pe de alta parte, pana la jumatatea anului, personalul BCR a scazut fata de decembrie 2006 cu 2,1%, la 10.876 angajati – in special printr-un program de pensionari anticipate pus in practica. Pentru austrieci, miza este sa reuseasca sa transfere cat mai multi dintre angajati pe pozitii de vanzare, in noile sucursale pe care le vor deschide. Pentru ca, dupa ce au deschis in primul trimestru 34 de noi unitati (avand 506 de sucursale la sfarsitul lunii iunie), pana la finele anului tinta este ca reteaua sa ajunga la 600 de puncte de lucru. Potrivit programului, 2009 ar trebui sa-i gaseasca pe austrieci cu 900 de sucursale si agentii.

     

    Deocamdata, Erste a finalizat separarea completa a activitatii de retail de cea de corporate in toata reteaua de unitati, alocand celor doua segmente de activitate personal distinct si pregatit ca atare. In materie de produse noi, dupa ce banca a lansat anul acesta cateva produse – inclusiv „creditele relaxate“ – fara a veni insa cu nimic spectaculos, sunt de asteptat produse noi de finantari imobiliare, dat fiind ca, in celelalte tari in care sunt prezenti, austriecii detin o pozitie foarte puternica pe piata finantarilor.

     

    In plus, Erste a anuntat ca incepe deschiderea de centre imobiliare de retail, unitati dedicate finantarilor imobiliare (un concept pe care il aplica deja si Raiffeisen Bank).

     

    Prima unitate BCR de acest fel este deja operationala in Bucuresti de la inceputul lunii septembrie, iar acum se pregateste si lansarea unei banci de economisire-creditare in domeniul locativ.

     

    In fine, portofoliul de produse urmeaza sa fie imbogatit, din a doua jumatate a lunii septembrie, cu pachete de servicii si produse atasate contului curent. Iar noul portal web al bancii va permite si el efectuarea de operatiuni, respectiv solicitari online de carduri si credite, dupa ce de saptamana trecuta a intrat si el (ca design) in randul celor din grup.

  • Miza Capitala

    Ne aflam la mai putin de un an de alegerile locale, scrutin care ar putea influenta intr-o mai mare masura rezultatul generalelor din toamna lui 2008, comparativ cu europarlamentarele din noiembrie.

     

    Ca in majoritatea anilor electorali, marile orase, dar mai ales Capitala, sunt mizele vizate de catre principalii competitori politici.

     

    Dorinta de a castiga primaria unui mare oras sau majoritatea intr-un consiliu local dintr-o astfel de localitate este generata deopotriva de interesele de imagine, dar si de calcule politice de ordin pragmatic. O victorie la Timisoara sau la Bucuresti are o maxima importanta simbolica. Rezultatele Aliantei PNL-PD la alegerile locale din 2004 confirma din plin acest lucru. Faptul ca PSD a obtinut un numar mai mare de primari decat in 2000 nu a putut acoperi infrangerile social-democratilor in marile orase. In acelasi timp, aceste localitati au capacitatea, in cea mai mare parte a cazurilor, de a atrage fonduri, de a se dezvolta economic si de a sustine financiar prin acestea proiecte edilitare (care genereaza imagine pozitiva pentru politicienii din administratia locala). Interesul pentru alegeri este, asadar, intrinsec.

     

    Capitala ramane insa principala miza politica si imagologica a alegerilor locale. In mod evident, cea mai mare incarcatura simbolica este acordata Primariei Generale. Situatia din plan politic sugereaza ca am putea avea o competitie mai apropiata de evolutiile celei din 2000 si mai putin de ale celei din 2004. Foarte probabil, in aceste alegeri vor concura personalitati politice de anvergura. Functia de primar general si-a dovedit deja capacitatile de a functiona ca o trambulina pentru politicieni. Acum insa nu se va mai repeta cazul lui Traian Basescu din 2004: un castigator net este putin probabil sa mai apara.

     

    La acest moment, Primaria Bucuresti este o reduta democrata. Ea isi mentine acest statut din anul 2000. Chiar daca Traian Basescu nu a avut in primul sau mandat de primar o majoritate in Consiliul General, actualul presedinte a utilizat din plin pozitia sa din administratia locala (care i-a asigurat un imens capital de vizibilitate) pentru a puncta in razboiul cu PSD si cu Adrian Nastase. Prima parte din mandatul lui Adriean Videanu s-a caracterizat prin pozitii mult mai putin ofensive decat stilul impus de presedinte, dar, pe alta parte, PNL si PD detineau o larga majoritate in Consiliu. Astfel, justificarea unei atitudini agresive, oricum nepotrivita pentru profilul politic al liderului PD, lipsea. Alianta insa nu mai exista.

     

    Pana acum, personalitatile politice care si-au anuntat public intentia de a candida la functia de primar general sunt Ludovic Orban (PNL) si Marian Vanghelie (PSD). PD pare a trece printr-o perioada de cautari. Desi Adriean Videanu anuntase ca nu mai este interesat de un nou mandat, actiunile sale din ultimele luni sugereaza ca s-ar putea razgandi. Pe de alta parte, s-a speculat public ca Liviu Negoita – primar al sectorului 3 care beneficiaza de o presa pozitiva – sau viceprimarul Razvan Murgeanu ar putea fi candidatii democratilor. Lucrurile nu sunt clare nici la PNL si PSD. In cazul social-democratilor, spre exemplu, intentiile presedintelui PSD Bucuresti nu sunt privite prea bine de o parte a conducerii centrale si sunt sanse ca o candidatura a sa sa fie in cele din urma blocata. In acelasi timp, la PNL, personalitati din plan local, precum primarul Chiliman, dovedesc prin actiunile personale ca doresc sa isi asigure un background care sa le permita sa solicite dreptul de a candida.

     

    Se poate presupune ca, indiferent de declaratiile si de intentiile exprimate de catre unii lideri politici, cei care isi vor asuma o candidatura vor avea cele mai multe sanse. O victorie in Bucuresti ar putea conta enorm pentru relansarea unor partide sau pentru mentinerea dominatiei altora inaintea alegerilor parlamentare de la sfarsitul anului 2008. In conditiile unei batalii care se anunta in echilibru fragil, poate fi luata serios in calcul varianta implicarii unui candidat independent, binecunoscut, in aceste alegeri. Si partidele mici se vor implica in acest scrutin, insa din motive diferite. Formatiuni precum PIN sau PC nu vor miza pe castig imediat, ci pe o buna prestatie, care sa le creeze sanse in alegerile generale. Primariile de sector reprezinta si ele o tinta foarte importanta. Daca in 2004, victoria Aliantei PNL-PD in patru sectoare ale Capitalei a fost in buna masura meritul lui Traian Basescu (care a girat o serie de candidati mai degraba putin cunoscuti), situatia in 2008 va fi diferita. Este foarte posibil sa avem confruntari individuale, in care sa se implice chiar politicieni cunoscuti. Unele partide se vor concentra pe castigarea primariilor de sector, in lipsa unui candidat cu sanse la functia de edil-sef.

     

    In Bucuresti, bataliile electorale de pana acum au aratat ca votul politic are incarcatura foarte mare. Se spune de cele mai multe ori ca electoratul bucurestean este anti-PSD sau chiar cu valori de dreapta. Astfel de interpretari pierd din vedere faptul ca, in anul 2000, PSD a castigat toate primariile de sector, iar PD, partid de stanga la acel moment, a dat primarul general.

     

    Exista deci argumente conform carora putem conchide ca rezultatele alegerilor din Bucuresti in 2008 pot oferi orice surpriza. Este de asteptat ca dupa alegerile europene, principalele forte politice sa isi concentreze o mare parte din arsenal spre locale, dar mai ales spre cursa pentru Bucuresti.  Este plauzibil a crede ca marele castigator din Capitala va fi partidul care va conta cel mai mult la sfarsitul anului 2008. Marele castigator va fi deci acea formatiune care la un vot pentru niste functii administrative va atrage cele mai multe voturi politice.

  • Secretul Kurdistanului

    Irakul de astazi este un taram al contrastelor – in unele parti negru, in altele si mai negru. Tot mergand incolo si incoace in jurul zonei centrale a Bagdadului in ultimele zile, prea putin din ce am vazut mi-a dat speranta ca diferitele factiuni din Irak pot incheia un contract social prin care sa traiasca laolalta.

     

    Singura raza de optimism pe care am gasit-o aici este unica regiune unde irakienii nu traiesc impreuna: Kurdistan. Imaginati-va pentru un moment ca una dintre urmarile invadarii Irakului de catre SUA ar fi fost crearea unei Universitati Americane in Irak. Imaginati-va ca am fi atras un val de noi investitii in Irak care s-ar fi dus in hoteluri noi, un nou si grandios centru de conferinte, cladiri de birouri, internet café-uri, doua aeroporturi internationale si mall-uri irakiene.

     

    …

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 26 septembrie al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei