Industria, serviciile si agricultura ar putea fi principalele
sectoare care vor ajuta economia sa iasa din recesiune in
urmatoarele trimestre.
“Cand spun ca intensitatea efectelor crizei in economie scade ma
refer practic la doi muguri: cresterea ponderii serviciilor in
formarea Produsului Intern Brut si evoluţia pozitiva a industriei,
in special al industriei prelucratoare”, a declarat Voineagu intr-o
conferinţă organizata de INS.
Mai multe amanunte pe
www.zf.ro
Conform unor surse participante la discutii, Basescu le-a
explicat senatorilor si deputatilor pedelisti ca orice schimbari in
guvern in acest moment ar inceti aplicarea pachetului de masuri de
reducere a cheltuielilor bugetare.
Presedintele a spus inca ca actualul Cabinet are termen pana la
1 septembrie sa implementeze masurile, urmand ca, dupa aceasta
data, sa se traga linia. “Vorbim dupa 1 septembrie si ministrii
care nu-si fac treaba o sa plece”, a adaugat presedintele.
Mai multe amanunte pe
www.gandul.info
“Nimeni nu credea in urma cu zece ani ca o sa ajungem sa aruncam
selectiv gunoiul. {i acum am ajuns ca 94% dintre noi sa facem acest
lucru corect si de bunavoie.” Exemplul lui Henri Meiersonne, seful
Organizatiei Europene de Recuperare a Deseurilor de Ambalaje (PRO
Europe) se refera la Belgia, cea mai performanta tara in privinta
colectarii de ambalaje din Europa.
“Dar nu vad de ce nu ati ajunge si voi la acelasi nivel”, adauga
Meiersonne, in timp ce pe ecranul proiectorului apare un grafic in
care sunt trecute toate tarile UE. Belgia este, evident, cap de
lista, cu o cota de recuperare a deseurilor de ambalaje de peste
80%, iar Romania, pe penultimul loc, cu doar putin peste 30%.
“Din primul moment cand am venit la minister incerc sa imi
explic de ce in perioada comunista a Romaniei consumatorii duceau
sticlele catre reciclare, iar in prezent nu se mai intampla asta”,
spune Laszlo Borbely, ministrul mediului si padurilor. El
recunostea, saptamana trecuta, in cadrul unui eveniment organizat
de BUSINESS Magazin impreuna cu Eco-Rom Ambalaje si Alianta pentru
Colectare Selectiva, ca problema reciclarii deseurilor este extrem
de importanta, cu mize mari, avand in vedere normativele impuse de
Uniunea Europeana.Pana in anul 2013, Romania trebuie sa ajunga la
un grad de valorificare prin reciclare de minim 60% pentru hartie
si sticla, 50% pentru metale, 22,5% pentru plastic si 15% pentru
lemn.
Vedeti aici ce au spus participantii la seminarul BUSINESS
Magazin.
“In masura in care se va crea cadrul necesar cred ca nu vom avea
probleme si peste trei ani vom indeplini tintele impuse de Uniunea
Europeana”, este de parere Mugurel Radulescu, presedintele Eco-Rom
Ambalaje, o asociatie infiintata de filialele locale ale unor mari
nume din industria bunurilor de larg consum, precum Coca-Cola,
Heineken, Unilever, Pepsi Americas.
Astept cu sufletul la gura lansarea sistemului Project Natal”,
sustinea recent Corina Anton, care lucreaza in departamentul
financiar al unei companii importante din domeniul IT. Tanara in
varsta de 32 de ani vedea dispozitivul ca fiind o ocazie excelenta
de a face miscare intr-un mod placut, din moment ce petrece foarte
mult timp la birou si nu mai are timp sa mearga la inot, la tenis
sau la sala de fitness. “Daca pretul va fi rezonabil, o sa-l cumpar
indata ce va fi disponibil in Romania”, spune ea.
Dispozitivul de care vorbea Corina Anton a fost lansat oficial
saptamana trecuta, la conferinta anuala de jocuri video Electronic
Entertainment Expo – E3. Denumit initial Project Natal si rebotezat
Kinect, gadgetul va fi un accesoriu incorporat in consola Xbox 360
care are la baza o tehnologie de recunoastere a gesturilor. Asadar,
jucatorul nu trebuie sa faca altceva decat sa se miste in fata unor
camere video pentru ca gesturile sale sa fie interpretate drept
comenzi. Mai exact, intr-un joc de tip shooter, omul isi va putea
controla personajul virtual cu ajutorul miscarilor propriului
corp.
CLICK AICI PENTRU A VEDEA CELE MAI ASTEPTATE JOCURI IN 2010
“Mi se pare distractiv, in primul rand pentru ca elimina
problema statului pe scaun si pentru ca te obliga sa faci miscare”,
spune entuziasmat Alexandru Pana, un tanar de 18 ani pasionat de
jocuri, marturisind ca abia asteapta sa joace Mortal Kombat, jocul
sau preferat, fara sa tina vreun controler in mana. Unul dintre
avantajele Kinect este ca identifica prezenta corporala a
utilizatorului, iar odata fixat pe jucator, ignora alte miscari din
camera. Prin urmare, o alta persoana care, de pilda, imbratiseaza
utilizatorul in timp ce acesta joaca va fi ignorata de sistem, iar
cel ce joaca nu va trebui sa mai ia totul de la capat.
“Credem ca este un proiect inovator, care va avea succes”, a
spus Don Mattrick, senior vicepresedinte al Microsoft. Katherine
Egbert, analist al Jefferies & Company, estimeaza ca in primul
an de la lansarea sistemului, Microsoft va vinde dispozitive de
aproximativ 1,3 miliarde de dolari, daca pretul unuia va fi de
aproximativ 100 de dolari. Indiferent de succesul Kinect insa, noul
gadget va avea un impact foarte mic asupra veniturilor totale ale
companiei, care raman dependente de Windows si Office. “Divizia de
divertisment a Microsoft este importanta, insa nu are un impact
foarte mare asupra veniturilor totale ale companiei”, a admis
Egbert.
Destul de des in ultima vreme am intrebat, cam la toate
intalnirile cu oameni de afaceri pe care le-am avut, despre
posibilitatea ca un numar important din investitorii straini –
multinationale, fonduri de investitii, companii sau pur si simplu
investitori – sa inceapa se retraga din Romania, alungati de criza
politica cronicizata, de birocratie, de lipsa unui plan
guvernamental de redresare economica coerent si de scaderea
continua a puterii de cumparare.
In plus, alte zone ale globului ofera acum si perspective de
crestere mai bune si un climat de afaceri daca nu mai prietenos,
macar mai deschis. Motive cat se poate de valabile, cred, si care
pot justifica o retragere; ca jurnalist, am trait de exemplu
plecarea Shell din Romania, o optiune strategica a gigantului
petrolier, luata intr-o perioada in care Romania era tot in criza,
dar avea perspective mult mai bune.
Am primit asigurari ca Romania este oricum o piata interesanta
chiar si in criza si ca dorinta de a face afaceri plus credinta ca
revenirea consumului se va petrece cat de curand si cumva
indiferent de spasmele bugetar-guvernamentale, alaturi de dorinta
structurilor corporatiste locale de a-si pastra locurile de munca
si beneficiile vor prima. Am cautat sa simplific cumva explicatiile
si pentru ca filmul “Wall Street 2” este pe cale sa apara in
cinematografe, am zis ca “greed is good” ramane o zicere cat se
poate de valabila.
Sa trecem la capitolul doi: reducerile de cheltuieli bugetare
pentru care mai toata Europa a facut acum o pasiune. Este o
intoarcere cu 180 de grade de la ideea de baza a anului trecut – de
la “varsa oricum, oricat, oriunde” pentru a acoperi gaurile crizei
pe fondul stupidului “too big to fail” s-a ajuns acum la “taie
oricum, oricat, oriunde” din bugete. Daca in Romania “taie orice,
oricat, oriunde” s-ar fi aplicat furtului pe fata care are loc in
finantele publice n-as fi avut nimic impotriva, dar nu cred ca
rezolvarea este in taierea pensiilor si nici macar a salariilor
bugetarilor.
Sa avertizezi ca un asemenea gest va antrena o accentuare a crizei
si ca nevoia de crestere a taxelor va deveni stringenta in scurt
timp nu-i un act care sa ceara prea multa inteligenta.
Ce nu inteleg este de ce investitorii aceia straini nu-si iau rolul
in serios si, in tara traficului de influenta, a jocurilor politice
nerusinate si a clientelismului pe fata, sa recurga la trafic de
influenta, la jocuri politice si la clientelism. Pentru a face
afaceri profitabile, pentru a castiga clienti, pentru a ocupa
segmente de piata.
Mai ales ca Romania este acum dominata de multinationale; in randul
companiilor de top putine mai sunt domeniile unde romanii mai au
vreo influenta, in timp ce strainii reprezinta mai mult de
60%.
Un exemplu practic: de o bucata de vreme companiile din industria
tutunului deruleaza o campanie de combatere a contrabandei cu
tigari. Pe strada panourile atrag atentia ca “aici ar putea fi o
parcare sau un pasaj subteran sau altceva” din miliardul pe care
bugetul il pierde din cauza pachetelor fara timbru. Poate ca un
asemenea tip de campanie sa aiba succes intr-o tara normala la cap;
la noi ma indoiesc ca plange vreun fumator de grija bugetului de
stat, iar eu, nefumator, m-am gandit pur si simplu ca miliardul
acela care nu ajunge la buget inseamna doar ceva mai putini bani de
furat.
Cu banii cheltuiti pe campanie companiile din tutun mai bine ar fi
facut niste ONG-uri care sa instruiasca tinerii intreprinzatori sau
ar fi ajutat asociatii de producatori agricoli sau ar fi oferit
cursuri de instruire pentru cei ce detin mici magazine de cartier.
De ce nu completeaza pachetele de tigari, oricum siluite cu
imaginile acelea ingrozitoare si cu mesajele anti-fumat, cu vorbe
de duh, cu sfaturi sau cu istorioare din care bizonul sa invete
ceva? Ar fi un demers cu mult mai mult folos decat naivitatile de
acum. Poate doar “Romania va creste prin bun-simt si
responsabilitate”, sloganul celor de la Petrom, sa fie un bun
inceput pentru un program anticriza corporatist.
Ajutand poporul sa iasa din saracie, temperand elanurile unor
politicieni care altfel nu tin minte nici ce bila in ce urna
trebuie sa bage, dar care sustin pseudo-planuri de austeritate,
sugerand decizii, facand lobby, educand, protestand, chemand,
finantand, exemplificand si influentand, investitorii straini pot
forma Romania de maine, oricum mai buna decat cea de astazi.
Asociatii patronale puternice, vocale si proactive, camere de
comert bilaterale, grupuri de companii sau giganti economici pot
influenta administratii ineficiente si politicieni corupti.
Sper ca strainii sa fie constienti ca nu prea au alternativa. Daca
vor cresteri anuale de doi digiti, atunci sa isi managerieze nu
numai propria companie, ci si zona de influenta, cea geografica sau
cea sociala.
“Greed is good”, dar intreb: “sunteti destul de bogati ca sa ne
permiteti sa fim prosti?”.
“Ma uit acum in curtea magazinelor si nu vad decat pe jumatate
numarul de masini care se gaseau altadata. Clientii nu prea apar
si, cand vin, nu mai cumpara doua radiatoare, ci unul”, spune
Enrico Perini. Omul de afaceri italian care a dezvoltat grupul de
firme Romstal, pe care l-a extins apoi pe alte sase piete, declara
pentru BUSINESS Magazin ca a trecut toate investitiile in stand-by.
“Am vrut sa deschidem sapte sau opt spatii noi, dar in contextul
economic si politic actual am pus frana.” Cel mult unul sau doua
magazine vor fi deschise anul acesta, pentru ca “sunt necesare”,
sustine Perini, care adauga ca vrea sa se opreasca insa, pentru ca
nu vrea sa ajunga in situatia Diverta.
Perini se afla undeva la mijloc fata de cele doi poli ai
afacerilor din comert. Nu se plaseaza nici in tabara optimistilor –
ca Dedeman, Mic.ro sau Casa Rusu, care investesc in ciuda
vremurilor grele. In total, investitiile pe care le-au bugetat
pentru anul in curs depasesc 80 de milioane de euro, chiar daca
unii au apelat deja la inchiderea magazinelor nerentabile (cum e
cazul Domo sau Primavara). Dar Perini nici nu se vede nevoit sa
apeleze la insolventa sau sa inchida spatii. Situatia celor sapte
lanturi de magazine (Spar, Pic, Trident, Ethos, Diverta, Leonardo
si Flamingo) care au intrat in insolventa nu e deloc confortabila:
afacerile lor cumulate s-au redus aproape la jumatate in 2009 fata
de 2008, ajungand in jurul a 250 de milioane de euro. Spatiile de
vanzare s-au redus, in ansamblu, tot cam la jumatate, dupa ce au
inchis circa 110 magazine, iar datoriile lor adunate ajung, conform
calculelor BUSINESS Magazin, in jur de 350 de milioane de euro.
Acesta este doar bilantul retelelor mari, insa nici micii
comercianti nu stau pe roze. Anul trecut au fost inchise aproape
2.000 de magazine alimentare, iar numarul de chioscuri, magazine
generale si magazine din benzinarii a scazut cu 9% fata de 2008,
arata un studiu realizat de compania de cercetare de piata
MEMRB.
Cu aproape 20 de ani in urma, Dorin Boboc pleca in America sa-si
urmeze visul – acela de a deveni inginer in constructii de avioane.
La acea vreme, Romania era departe de idealul lui in materie de
perspective, evolutie profesionala si dezvoltare personala. A facut
deci facultatea la New York si in scurt timp s-a angajat la una
dintre cele mai mari companii care produc avioane militare si
submarine nucleare. Nu era o meserie usoara, insa era pasionat de
tehnica si arta constructiei de aeronave, iar cei trei ani
petrecuti la Northrop Grumman au fost cea mai buna alegere pentru
un inceput de cariera.
N-a trecut mult pana cand in lumea lui Boboc a aparut un nou
centru de interes – piata de capital, investitiile bursiere si
instrumentele financiare. Noua pasiune a fost si cea care l-a
readus acasa, unde il asteptau un MBA si apoi un loc de munca in
domeniu. Din 2007, a ajuns sa conduca departamentul de investitii
al celui de-al doilea cel mai mare fond de pensii private –
Allianz-}iriac Pensii.
Asadar, in mai putin de 10 ani, Dorin Boboc a dat New Yorkul pe
Bucuresti, avioanele pe pensii, iar acum face o noua schimbare –
pleaca si din Bucuresti si din pensii si se muta la Alexandria, in
Teleorman, unde va prelua conducerea afacerii de familie,
dezvoltata de parintii lui in urma cu 18 ani. “Parintii mei sunt
agronomi de meserie. Initial au facut o ferma de cereale, insa
afacerea s-a dezvoltat treptat, iar astazi face parte dintr-un
proiect integrat, care cuprinde silozuri de depozitare, moara,
brutarie, precum si utilaje pentru exploatarea terenurilor
agricole”, spune Boboc.
Este un business “care ruleaza cateva milioane de euro anual”,
iar rolul directorului de investitii de la Allianz-}iriac Pensii va
fi sa-l dezvolte, atat ca volum, cat si ca directii de activitate.
Boboc a ales sa profite de cea mai importanta resursa care li se
ofera acum oamenilor de afaceri din toate domeniile – fondurile
europene: “Deja am trimis un proiect de cofinantare, care a fost
aprobat si pentru care investitiile sunt in derulare, iar pana la
jumatatea lunii iulie avem termen sa mai trimitem inca un proiect
pentru dezvoltarea zonei de mecanizare a agriculturii”.
Nu ne dam seama ca operam cu idei prefabricate decat atunci
cand, printr-o intamplare, dam de o opinie care ne darama una
dintre ele. Iar atunci incepem sa reevaluam propria noastra
experienta si sa vedem intr-o lumina noua ceea ce inainte ni se
parea de la sine inteles. Iata una dintre ele: timpul inseamna
bani. Oare? Atunci cum se explica milioanele de ore pe care mii de
oameni le-au dedicat contributiilor la un proiect precum
Wikipedia?
Ei nu stiau acest adevar irefutabil cand, in loc sa-si
transforme timpul in bani, au preferat sa-l ofere pe gratis unei
idei care li s-a parut atractiva si, mai ales, utila pentru o
multime de oameni? Oare nu cumva rasplata lor a fost de cu totul
alta natura? Iar daca este asa, atunci nu cumva se surpa si ideea
ca banul este singurul mijloc de a motiva oamenii pentru a munci
mai mult si mai bine? Cand s-a intors la Apple si a preluat din nou
conducerea companiei, Steve Jobs a cerut un salariu de un dolar pe
an. Desigur, in joc era altceva.
Poate nu e chiar corect politic sa vorbesc despre bani in aceste
vremuri, asa ca voi schimba termenii. O alta idee preconceputa este
ca doar recompensa si pedeapsa sunt de natura sa-i faca pe oameni
sa munceasca mai mult si mai bine. Asa suntem educati inca din
scoala, care functioneaza aproape exclusiv pe acest principiu: luam
note bune si suntem premiati, iar celor indisciplinati li se scade
nota la purtare.
Acelasi lucru se petrece mai apoi la locul de munca, iar cand
aceasta corelatie nu functioneaza, suntem contrariati, dar rareori
ne punem problema daca nu cumva e ceva gresit chiar la fundamente.
Una dintre cele mai interesante experiente in acest sens am trait-o
lucrand intr-o firma in care entuziasmul si calitatea umana a
coechipierilor era o rasplata mai importanta decat salariul. In
acei ani am avut colegi care au refuzat slujbe mult mai bine
platite sau care au lucrat fara salariu, fie pentru ca voiau sa
invete ceva nou, fie pentru ca, pur si simplu, se simteau bine
alaturi de noi. Pentru multi, satisfactia de a face ceva ce le
place sau ceva interesant, sau ceva corect din perspectiva sociala
sau morala este o motivatie mai importanta decat recompensa
materiala.
De curand, Daniel Pink – un colaborator al revistei Wired – a
publicat o carte care isi propune sa schimbe conceptia dominanta a
motivatiei bazata pe metoda “morcovul si nuielusa”. Se cheama
“Drive: The Surprising Truth About What Motivates Us”, iar
introducerea relateaza cateva experimente extrem de interesante
realizate la mijlocului secolului trecut de doi psihologi, Harry F.
Harlow si Eduard Deci. Primul a studiat comportamentul maimutelor
care erau puse in situatia de a rezolva probleme practice, cum ar
fi deschiderea unui dispozitiv prevazut cu un sistem de prindere
putin mai complicat si altele asemenea. Oarecum surprinzator,
maimutelor le placeau grozav aceste jocuri si erau extrem de
preocupate si determinate sa rezolve fiecare noua problema, fara sa
fie rasplatite cu banane sau afectiune.
Adevarata surpriza a venit insa cand in experiment a fost introdusa
si rasplata (struguri) iar rezultatele au scazut. Concluzia lui
Harlow a fost ca dincolo de satisfacerea nevoilor biologice primare
si de raspunsul la stimulii mediului (fie el natural sau social)
mai exista ceva: motivatia intrinseca, de natura interioara, care
nu este decat satisfactia sau placerea de a face ceva interesant
sau de face fata unei provocari. Experimentele lui au mers pe
aceeasi linie si au produs rezultate asemanatoare, cu alte primate:
oameni. Cartea lui Daniel Pink isi propune sa darame mitul
motivatiilor extrinseci (“carrot-and-stick”) ca singura cale de a
stimula munca si invatarea.
Este interesant ca abordarea lui Pink este oarecum complementara
celei enuntate de Clay Shirky (despre care am mai scris) in cartea
sa “Cognitive Surplus: Creativity and Generosity in a Connected
Age”. Shirky pleaca de la premisa ca industrializarea a creat o
resursa pe care societatea nu o poate valorifica in medii
institutionale: timpul liber. Acesta si motivatiile intrinseci sunt
cele care vor modela lumea de maine si ne vor duce spre ceea ce
acelasi Pink numeste Era Conceptuala, careia i-a dedicat o alta
carte cu nume provocator: “A Whole New Mind: Why Right-Brainers
Will Rule the Future”.
Dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, am fost printre cei
care au promovat modelul turcesc ca antidotul la “ben Ladenism”.
Ultima oara cand am fost in Turcia, in 2005, discutiile mele cu
oficialii de aici au fost despre eforturile acestei tari de a se
alatura Uniunii Europene. De aceea e surprinzator sa ma intorc azi
si sa gasesc guvernul islamist al Turciei concentrat, pare-se, nu
pe aderarea la Uniunea Europeana, ci mai degraba la Liga Araba – ba
nu, chiar mai bine la frontul de rezistenta anti-Israel constituit
din Hamas-Hezbollah-Iran.
Cum s-a ajuns aici?
Numai putin, Friedman. Asta este o exagerare grosolana, spun
oficialii turci. Aveti dreptate. Exagerez, dar nu chiar atat de
mult. O serie de viduri care au aparut in Turcia si imprejurul ei
in ultimii ani au determinat guvernul islamist de la Ankara –
condus de partidul Dreptate si Progres al premierului Recep Tayyip
Erdogan – sa se indeparteze de punctul sau de echilibru dintre
Orient si Occident. Acest lucru ar putea avea implicatii enorme.
Rolul de echilibru al Turciei a fost unul dintre cei mai importanti
si silentiosi stabilopozi ai politicii globale. Iti dai seama de
asta abia cand nu mai e. Vizita la Istanbul m-a convins ca avem
toate sansele sa-l pierdem daca toate acele viduri vor fi ocupate
de ceea ce nu trebuie.
Primul vid se datoreaza Uniunii Europene. Dupa un deceniu in care
le-a spus turcilor ca daca vor sa devina membri ai UE trebuie sa-si
reformeze legislatia, economia, drepturile minoritatilor si
relatiile dintre armata si civili – ceea ce guvernul Erdogan a
facut cu asiduitate – conducerea UE i-a spus acum Turciei: “Cum,
adica nu v-a zis nimeni? Noi suntem un club crestin aici. Nu primim
musulmani”. Respingerea de catre UE a Turciei, o imensa eroare, e
privita ca un factor-cheie in impingerea Turciei mai aproape de
Iran si de lumea araba.
Dar pe cand a inceput sa priveasca mai spre sud, Turcia a dat de un
nou vid – lumea arab-musulmana nu are un lider. Egiptul e in
deriva. Arabia Saudita motaie. Siria e prea mica. Iar Irakul e prea
fragil. Erdogan a descoperit ca adoptand o linie foarte dura
impotriva blocadei partiale instituite de Israel in Fasia Gaza,
controlata de Hamas – si sprijinind tacit flotila condusa de turci
sa sparga acea blocada, actiune in care opt turci au fost ucisi de
Israel – Turcia si-ar putea creste considerabil influenta pe
strazile si in pietele arabe.
Intr-adevar, Erdogan este astazi cel mai popular lider din lumea
araba. Din pacate nu pentru ca ar promova o sinteza de democratie,
modernitate si islamism, ci pentru ca el critica in gura mare
Israelul pentru ocupatie si lauda Hamasul in locul mai
responsabilei Autoritati Palestiniene din Cisiordania, care chiar
pune bazele unui stat palestinian.
Nu-i nimic rau sa critici abuzurile la adresa drepturilor omului pe
care Israelul le face in teritoriile ocupate. Esecul Israelului de
a-si pune in actiune creativitatea ca sa rezolve problema
palestiniana creeaza un alt vid periculos. Dar e foarte problematic
cand Erdogan ii descrie pe israelieni ca pe niste criminali si, in
acelasi timp, il primeste cu caldura la Ankara pe presedintele
sudanez Omar Hassan al-Bashir, pus sub acuzare de Curtea Penala
Internationala pentru crime de razboi si impotriva umanitatii
pentru rolul jucat in varsarea de sange din Darfur, si il
gazduieste cu politete pe presedintele iranian Mahmud Ahamdinejad,
al carui guvern a ucis si a bagat la inchisoare mii de iranieni
care cereau ca si voturile lor sa fie numarate. Erdogan si-a
justificat receptia oferita in onoarea lui Bashir spunand ca “nu e
posibil pentru un musulman sa comita un genocid”.
Dupa cum mi-a spus un analist de politica externa din Turcia: “Noi
nu mai mediem intre Orient si Occident. Am devenit purtatorii de
cuvant pentru cele mai virulente elemente ale Orientului”.
In fine, mai e un vid in interiorul Turciei. Partidele seculare de
opozitie au fost in deriva mare parte a ultimului deceniu, armata a
fost decimata de scandaluri cu interceptari telefonice, iar presa a
fost tot mai intimidata de autocenzura, ca reactie la presiunile
guvernamentale. In septembrie, guvernul Erdogan a impus o amenda
fiscala de 2,5 miliarde de dolari celui mai influent si mai critic
concern media – Dogan Holdings, ca sa-i mai atenueze criticile. In
acelasi timp, Erdogan si-a intetit vituperarile la adresa
Israelului in discursurile tinute pe plan intern – descriindu-i pe
israelieni drept criminali – ca sa-si consolideze sustinerea din
partea electoratului. In mod frecvent, el ii catalogheaza pe cei
care-l critica drept “contractorii Israelului” sau “avocatii Tel
Avivului”.
Trist. Erdogan e destept, carismatic si poate fi foarte pragmatic.
Nu e dictator. Mi-ar placea sa-l vad drept cel mai popular lider de
pe strazile arabe, dar nu prin a fi mai radical decat radicalii
arabi si tinand trena Hamas, ci prin a fi mai mult un avocat al
democratiei decat nedemocraticii lideri arabi si mediind echilibrat
intre palestinieni si israelieni. Insa Erdogan nu e asa, si asta e
o problema. Poate ca presedintele Barack Obama ar trebui sa-l
invite intr-un weekend la Camp David ca sa lamureasca lucrurile
inainte ca relatiile dintre SUA si Turcia sa ajunga acolo unde se
indreapta acum, spre prapastie.
George Orwell si-a scris romanul “1984” la resedinta sa Barnhill
de pe insula Jura, o resedinta cu minim de confort intr-un peisaj
superb, cu caprioare pe pajiste si foci in golful care da spre Loch
Crinan. Astazi, la Barnhill se pot caza sase persoane, iar
preturile pentru o sedere pornesc de la 600 de lire pe
saptamana.
Agatha Christie si-a ales ca loc de desfasurare pentru trei carti o
cladire in stil georgian din Devon, Greenway, cu vedere la estuarul
Dart, ce i-a fost casa de vacanta vreme de treizeci si opt de ani.
Astazi, locul este deschis publicului, o parte fiind insa adaptat
pentru a gazdui turisti, care au acces si la o gradina cu piscina
unde se pot refugia, totul contra unei sume de circa doua mii de
lire sterline pe saptamana.
Poetul romantic John Keats si-a ales ca resedinta spre sfarsitul
scurtei sale vieti cladirea de la numarul 26 din Piazza di Spagna
din capitala Italiei, o frumoasa constructie de secol XVII. Astazi,
turistii sositi la Roma pot sta in aceeasi casa, dar la etajul de
deasupra celui unde a murit Keats in 1821, intr-un apartament cu
aceeasi dispunere a camerelor si dotat cu mobilier de epoca, contra
sumei de circa 350 de euro pe noapte. Etajul care l-a gazduit pe
Keats a fost amenajat ca muzeu.
Robert Louis Stevenson, autorul “Comorii din insula”, a ales ca loc
bun de lasat imaginatia sa zburde o casa din Scotia, la Braemar, o
localitate situata aproape de resedinta regala de la Balmoral,
intr-o zona ce atrage multi turisti.
La Treasure Island Cottage, cum este numita astazi casa
scriitorului, se pot caza patru persoane, care pot alege sa-si
petreaca timpul liber facand plimbari lungi, pescuind sau schiind
in sezonul de iarna ori vizitand castelele din zona. Un sejur de o
saptamana costa 395 de lire sterline.