BusinessMagazin

Blog

  • Aderarea incinge afacerile

    Deutsche Bank vrea sa finanteze in acest an in Bulgaria investitii de peste jumatate de miliard de euro. Acestea vor fi orientate cu precadere spre proiecte de anvergura din infrastructura, piata de capital si industrie, informeaza cotidianul bulgar Monitor.

     

    De la stabilirea in Bulgaria, banca germana s-a implicat in mai multe proiecte, in valoare estimata tot la jumatate de miliard de euro. Numai anul trecut, Deutsche Bank a finantat partial achizitia Business Park, cel mai mare proiect imobiliar din tara, cumparat de trustul de investitii american Gramercy Emerging Markets cu 180 mil. euro.

  • Turism de 5 stele

    Investitorii in turism care au pariat pe hoteluri de cinci stele in Romania au incredere in primul rand in zona de business, mai precis in hotelurile din marile orase. Cine indrazneste insa cu cinci stele in zonele turistice?

    Hotelurile de cinci stele asezate in zone turistice si exploatate predominant din activitati turistice se pot numara pe degetele de la o mana si se concentreaza in sud-estul tarii: Mamaia si Rex pe litoralul din statiunea Mamaia si Delta Nature Resort la intrarea in Delta Dunarii. Tot in zona turistica, dar asezat in mijlocul unui oras cu potential mare de afaceri, se afla si hotelul Aro Palace din Brasov. 

     

    Dintre toate acestea, singura investitie greenfield este cea a omului de afaceri indian Diwaker Singh, care a investit cu doi ani in urma 6 milioane de lire sterline pentru a ridica Delta Nature Resort. „Am intuit acolo un potential neexploatat si se pare ca am avut dreptate“, spune Singh, referindu-se la cifra de afaceri pe care a avut-o in primul an intreg de exploatare. Hotelul a fost dat in functiune in mai 2005, dar rezultatele pe care omul de afaceri le considera relevante sunt cele pentru anul trecut, cand hotelul si-a depasit tinta de venituri de un milion de lire, astfel incat isi poate permite acum investitii de doua milioane de lire (peste 3 mil. euro) fara a mai avea nevoie de sume suplimentare importante. „Hotelul este acum inchis pentru renovari si vom construi un spa mare, terenuri de tenis, pista pentru elicoptere si loc de joaca pentru copii“, spune Virgil Munteanu, directorul executiv al hotelului.

     

    Cifrele din Delta i-au aratat lui Singh ca cel mai important intr-o investitie de genul acesta este sa indraznesti sa incepi; pe aceeasi idee merge si acum, cand pregateste dezvoltarea unui complex asemanator in statiunea harghiteana Borsec. „Este un loc comparabil cu Delta din punctul de vedere al potentialului turistic, doar ca a fost total uitat in ultimii ani si locul a devenit deprimant“, spune Singh, care a cumparat acolo aproape un hectar de teren, hotelul Speranta si cateva vile din cele 70 care alcatuiau altadata statiunea.

     

    „Acolo vom dezvolta un complex de cinci stele, in stilul local, asa cum in Delta am construit in stilul caselor pescaresti“, spune Singh. Borsec Resort, cum probabil se va chema, va intra sub umbrela brandului Heritage Hotels & Resorts si va avea spa, terenuri de sport si aproximativ 120 de locuri de cazare. Proiectul este aproape de finalizare, iar investitia pe care o estimeaza omul de afaceri este deocamdata de aproape 10 milioane de euro. „Cand vom incepe constructia, adica undeva in cursul acestui an, vom sti mai bine cati bani va trebui sa cheltuim de fapt“, mai spune Singh.

     

    Pentru cine a trecut in ultimii cativa ani prin Borsec si a vazut ca statiunea este o ruina vine legitim intrebarea: nu este riscanta o investitie acolo? Singh este de parere ca statiunea ar fi mers excelent daca acolo s-ar fi investit, mai ales ca aparitia unor hoteluri de calitate ar putea creste interesul turistilor pentru zona respectiva.

     

    Exista si o explicatie pentru starea de degradare in care este acum statiunea. „A fost vorba de forma de proprietate: multe din cele 70 de vile au fost revendicate de fostii proprietari, majoritatea sunt in litigiu si cel putin cinci dintre ele trebuie rase de pe fata pamantului“, spune Viorica Borsi, unul dintre putinii care au mai investit in Borsec in ultimii ani – in pensiuni turistice.

     

    Proiectul lui Diwaker Singh este deocamdata singurul hotel de top care se va construi intr-o zona exclusiv turistica. Proiectele existente la nivel de cinci stele sunt deocamdata cel al SIF Transilvania (pentru Oradea – respectiv Baile Felix) si cel al familiei Adamescu (pentru Poiana Brasov – dar intr-un orizont de timp mult mai indepartat).

     

    Florian Firu, directorul executiv al SIF Transilvania, pregateste pentru 2008 lansarea unei investitii de peste 20 de milioane de euro pentru dezvoltarea unui complex hotelier de cinci stele pe un teren de langa strandul din Oradea. „Va fi un mix de business cu leisure, deoarece nici Oradea nu are hotel de cinci stele, nici Baile Felix nu au – si asa sper ca vom multumi pe toata lumea“, afirma Florian Firu. Pentru acest an, SIF Transilvania va investi aproximativ 19 milioane de euro in renovarea totala a hotelului Lotus de la Baile Felix si intr-o zona de agrement situata pe trei hectare, aferenta hotelului International din Baile Felix.

     

    „Zona de piscine, spa, restaurante va fi la nivel de patru stele, dar hotelul va ramane la nivel de trei stele“, spune Firu, apreciind ca va atrage mai multi vizitatori odata cu afilierea la un lant hotelier, pe care o negociaza in prezent.

     

    Asa cum Oradea se preteaza la un hotel „2 in 1“ (business cu leisure), pentru ca are in apropiere Baile Felix, la fel se preteaza si Brasovul, unde hotelul Aro Palace, renovat si reclasificat la cinci stele, a atras anul trecut predominant turisti de business, segmentul de leisure insemnand aproximativ 30%. „Deocamdata nu am vrea sa mizam doar pe turism de placere pentru a construi la cinci stele“, comenteaza Florian Firu.

     

    Pe combinatia intre turismul de placere si cel de lux va mai miza si familia Adamescu, care a achizitionat cu doua luni in urma unul din cele doua hoteluri de cinci stele din Mamaia, Rex, de la omul de afaceri Viorel Paunescu. Proprietara a grupului Nova Trade (care detine si Unirea Shopping Center, dar si afaceri in asigurari), familia Adamescu a platit 10 milioane de euro pentru hotelul Rex. Pentru sezonul urmator, noii proprietari  vor deschide in cadrul complexului Rex un spa, un cazinou si trei restaurante – fusion, asiatic si mediteranean, toate acestea insemnand o investitie de inca un milion de euro. „In urmatorii doi ani vom mai investi aproximativ 5 milioane de euro, dar sigur ne vom recupera toata investitia in sapte ani“, spune Carmen Adamescu.

     

    Rex a avut in 2005 o cifra de afaceri de 1,7 milioane de euro si un profit de peste 100.000 de euro. Hotelul a intrat pe profit din 2004 (cand a avut venituri de 1 milion de euro si un profit de 25.000 de euro), dat fiind ca in 2003 a pierdut 40.000 de euro la venituri de 837.000 de euro. Rex este prima investitie in turism a familiei Adamescu, care intentioneaza ca mai departe sa construiasca un lant de hoteluri de lux. „Vor fi toti frati ai hotelului Rex, pe care ne gandim sa il asociem cu un brand de lux din industria hoteliera, iar prima investitie va incepe in maximum doi ani in Poiana Brasov.“

     

    Desi nu creeaza inca decat un inceput de tendinta, investitorii in industria de turism de lux cred ca piata se va dezvolta cu adevarat peste trei-patru ani. Dar tocmai de aceea considera ca e bine sa fie prezenti pe piata din timp.

  • Miza pe biocombustibil

    Compania australiana Central EU Biofuels va investi 125 de milioane de euro in Ungaria in doua fabrici: una de producere a uleiurilor din plante si alta de furnizare a combustibilului ecologic. Prin aceasta investitie, firma isi va stabili centrul operatiunilor sale din Europa in Ungaria, informeaza publicatia online Portfolio.hu.

     

    In prima faza, va fi ridicata pe o suprafata de 10,6 hectare fabrica unde vor fi obtinute uleiuri din rapita, floarea-soarelui si soia, din culturi din Ungaria, Romania si Serbia. Fabrica va fi amplasata in sudul tarii, in orasul Hódmezvásárhely si va incepe sa functioneze la capacitate maxima la 1 aprilie 2009. Uleiurile vegetale vor fi comercializate la fabrici de producere a combustibililor din Austria si din alte parti din Europa. In a doua faza a proiectului, va fi construita o rafinarie pentru producerea biocombustibililor, care este programata sa atinga capacitatea maxima de functionare la 1 martie 2010. Se estimeaza ca proiectul va duce la crearea a 3.400 de noi locuri de munca.

  • Si ce daca dolarul scade?

    Pentru Jessica Heyman, micul dejun pe care l-a luat la Paris luna trecuta, impreuna cu sotul ei, nu a fost cu nimic deosebit: niste oua, cafea si o salata de cruditati la cunoscuta Café de Flore. Dar nota de plata a fost memorabila: 46 de euro, adica in jur de 60 de dolari.In urma cu cinci ani, cand dolarul era puternic, aceeasi nota de plata n-ar fi trecut de 42 de dolari. Socul resimtit la nota de plata a fost un bun motiv pentru ca restul vacantei sa fie destul de modest la cheltuieli. „Am mancat o gramada de paine“, spune Heyman.

     

    Faptul ca turistii s-au speriat si au inceput sa-si numere fiecare banut, precum si reorientarea americanilor de acasa spre cheltuieli mai mici si care sa evite importurile costisitoare sunt efecte ale strategiei prin care dolarul slab ar trebui sa ajute America sa-si reduca enormul deficit comercial, potrivit manualelor de economie.

     

    Dar, pana acum, declinul dolarului nu a ajutat indeajuns. Desi moneda americana a pierdut teren in fata mai tuturor valutelor importante din lume, inclusiv a euro, a lirei sterline sau a dolarului canadian, dezechilibrul balantei comerciale a SUA a continuat sa creasca, ajungand la 702 miliarde de dolari pentru primele 11 luni ale anului trecut – in grafic ca sa depaseasca lejer deficitul record de 717 miliarde de dolari stabilit in 2005 si sa stabileasca astfel un nou record.

     

    Oficial, guvernul american nu vede cu ochi buni slabirea dolarului. „Un dolar puternic este in mod evident dezideratul nostru“, spunea luna trecuta Henry M. Paulson Jr., secretarul Trezoreriei. Dar multi economisti spun ca administratia Bush este multumita de scaderea dolarului in raport cu euro si cu alte valute, contand pe aceasta pentru a aduce castiguri de competitivitate producatorilor americani pe pietele lumii.

     

    Sunt cateva motive, totusi, care ar putea face ca niciun castig impresionant de competitivitate sa nu aiba loc prea curand, chiar daca dolarul continua sa se deprecieze in fata principalelor monede. In primul rand, dolarul nu s-a depreciat semnificativ fata de monedele unora dintre principalii parteneri comerciali ai Americii, inclusiv China si Japonia. Mai grav, cursul yuanului fata de dolar a fost tinut sub control de Beijing, astfel incat sa nu urce cu mai mult de 5% in fiecare an fata de moneda americana. Acesta este unul din motivele pentru care China a inregistrat un excedent de 214 miliarde de dolari in schimburile comerciale cu SUA, din ianuarie si pana in noiembrie 2006.

     

    In plus, multi furnizori externi sunt mai degraba dispusi sa absoarba impactul unui dolar in scadere in marjele lor de profit decat sa-l transfere consumatorilor prin preturi mai mari. Iar aceasta, pe de alta parte, le da americanilor un motiv in minus ca sa se indeparteze de importuri.

     

    In fine, pentru ca SUA sa inceapa sa-si echilibreze balanta comerciala, consumatorii americani trebuie sa cheltuiasca mai putin, in vreme ce consumatorii straini trebuie sa cumpere cu mult mai mult.

     

    „Colegii mei americani tind sa creada ca ratele de schimb pot face singure aceasta ajustare fara sa doara pe nimeni, lucru pe care eu, care ma uit din afara, il gasesc greu de crezut“, spune Thomas Mayer, economist-sef la Deutsche Bank din Londra. „Ar trebui sa ai de a face cu schimbari nerealist de mari in cursurile de schimb ca sa contracarezi un astfel de deficit comercial.“

     

    Teoreticienii pietei libere sustin ca deficitul nu conteaza cu adevarat, ci e mai degraba un efect benign al cresterii economice mai rapide a Americii si al atractivitatii sale ca destinatie pentru investitiile straine. Dezechilibrele comerciale nu trebuie sa ingrijoreze, spun acesti economisti, pentru ca ele reflecta tranzactii private care doar se intampla sa se petreaca dincolo de granitele noastre. Totusi, cu deficitul comercial trecand de 5% din PIB al SUA, multi alti economisti se tem ca indatorarea externa de care este nevoie pentru a finanta un asemenea dezechilibru in crestere se acumuleaza intr-un ritm deja nesustenabil.

     

    Pana la un punct, un dolar slabit a suflat in panzele exporturilor americane catre statele cu monede puternice. Deficitul SUA in schimburile de bunuri si servicii cu UE, ajustat la inflatie, a scazut cu aproape 1% in primele trei trimestre ale anului trecut, comparativ cu aceeasi perioada din 2005, pana la aproape 84 de miliarde de dolari.

     

    Si producatorii americani observa oarece ameliorari. Podgoriile Californiei au facut profituri frumoase in Canada, spre exemplu, unde vanzarile au avut cresteri de doua cifre in fiecare an, inca din 2002, cand dolarul si-a inceput declinul fata de dolarul canadian. Dolarul ieftin le permite de asemenea unor companii americane sa intre pentru prima data pe pietele straine.

     

    Companii din SUA care la ele acasa sunt in competitie cu furnizori externi au avut si ele de castigat. „Ne umflam cota de piata“, spune Marty Staff, CEO la JA Apparel, care produce costumele si jachetele sport Joseph Abboud la o fabrica din New Bedford, Massachusetts. „Produsele noastre sunt la fel de bune ca si cele europene, doar ca mult mai ieftine.“

     

    Cealalta fata a micului dejun costisitor pe care Jessica Heyman l-a avut la Paris este ca America devine acum un chilipir pentru europeni. „Intotdeauna a fost prea scump pentru mine sa merg in State, dar acum e un moment bun“, spune Sotirios Polytimis, 29 de ani, student la arhitectura in Berlin. „Cu aceiasi bani pot sa fac mai multe lucruri in New York: sa cumpar de baut, sa vad viata de noapte, sa ma duc la cumparaturi.“ In aceste zile, o multime de lucruri din strainatate le par americanilor ridicol de scumpe: Big Mac-ul care costa 4,15 dolari la Paris sau biletul la un film in movieplex-ul din Leicester Square din Londra, care costa 16,50 dolari.

     

    Dar Europa ramane irezistibila. Achizitiile americane de servicii de calatorie in statele europene au totalizat 17,7 miliarde de dolari in primele trei trimestre ale anului trecut, cu aproape 1% mai mult decat in aceeasi perioada din 2005, dupa deducerea inflatiei, si cu aproape 20% mai mult decat in aceeasi perioada a lui 2003.

     

    Martin N. Baily, fost consilier economic principal al presedintelui Bill Clinton, ramane optimist in ideea ca declinul dolarului va birui in final actualul deficit comercial al SUA. „Cred ca suntem pregatiti pentru o reducere treptata a deficitului“, spune Bally. „Ne aflam intr-un punct in care exporturile incep sa creasca mai repede decat importurile.“

     

    Ajustarile valutare pot avea nevoie de mult timp pana ajung sa influenteze paradigmele schimburilor comerciale. De fapt, o scadere a dolarului poate initial sa inrautateasca balanta comerciala, pentru ca pretul exprimat in dolari al importurilor ar creste imediat, insa consumatorilor americani le-ar lua destul de mult timp ca sa treaca pe produse autohtone.

     

    Dar noi factori care provin din globalizarea crescuta a productiei par sa incetineasca in mod deosebit ajustarea balantei comerciale. Spre exemplu, mutand o parte tot mai mare de productie in afara Europei, in regiuni unde dolarul este etalon – in China sau oriunde altundeva in Asia -, companiile europene si-au creat moduri naturale de protectie in fata unui euro puternic.

     

    „Odata cu globalizarea, avem acum o retea extinsa de fabrici in toata lumea“, spune Anton Borner, presedintele BFA, o asociatie a angrosistilor si a exportatorilor cu sediul la Berlin. „Asa ca nu suntem atat de afectati de schimbarile pe care le sufera o singura valuta.“

     

    Hugo Boss, unul dintre principalii competitori ai marcii Joseph Abboud, mai sus mentionata, are sediul in orasul Metzingen din sudul Germaniei. Dar produce articole si la o fabrica din Cleveland si cumpara materia prima din Asia, unde multe dintre tranzactiile sale sunt in dolari sau in monede care se raporteaza la dolar. Vanzarile costumelor si ale accesoriilor Boss au crescut ca volum cu 14% in Europa in trimestrul al treilea din 2006 si cu 17% in SUA. Compania spune ca nu a simtit prea mult impactul unui euro puternic.

     

    „Daca dolarul ramane intr-o marja rezonabila, sa zicem intre 1,10 si 1,50 de dolari pentru un euro, n-o sa ne afecteze prea tare“, spune Bruno E. Selzer, presedintele Hugo Boss. „Daca ar ajunge la 1,60 sau la 1,70 dolari pentru un euro, asta ar insemna ca sunt probleme economice mai mari decat cursul de schimb.“

     

    Productia din Asia fiind la ora actuala o preocupare pentru fabricantii din intreaga lume, chiar si niste cresteri importante ale yuanului si ale celorlalte monede asiatice ar fi insuficiente pentru a determina o deplasare a activitatii de productie fara a antrena dezechilibre economice majore. Banca Populara a Chinei are rezerve de aproximativ 1,01 trilioane de dolari, majoritatea in moneda americana, acumulate in contextul strategiei de impiedicare a deprecierii yuanului in fata dolarului, cu scopul de a face ca produsele chinezesti sa ramana competitive pe piata americana.

     

    Dar chiar daca bancile centrale ale Asiei isi diversifica usor rezervele valutare, orice mare retragere de pe piata Trezoreriei, de natura sa incetineasca fluxul creditului care a mentinut scazute dobanzile americane, i-ar afecta deopotriva pe chinezi si pe americani. „Atata vreme cat exista China, capacitatea de ajustare a dezechilibrelor comerciale este minima“, spune Waldman, economist specializat in productie.

     

    Traducere si adaptare de Mihai MitricA

  • SUA: Inapoi la productie sau cum se abordeaza un deficit comercial gigantic

    Americanii nu mai fabrica garnituri de metrou, iar facilitatile pentru producerea lor sunt pe cale de disparitie in SUA. Importurile sunt o sursa tot mai importanta pentru mobilier casnic, componente auto si multe alte produse uzuale, care se fabrica din ce in ce mai putin in America.

     

    Penetrarea importurilor, asa cum e numit fenomenul, a ingrijorat economistii si factorii de decizie inca din urma cu 20 de ani, atunci cand a devenit evidenta. Multi considerau capacitatea de a fabrica produse drept o componenta cruciala a bogatiei si a puterii tarii. Pe masura ce importurile au castigat insa teren, aceasta viziune s-a modificat; expertii au schimbat accentul de la productie la design si inovare. Sa produca altii chestiile pe care americanii le imagineaza. Sau, dupa cum a spus-o Mark Zandi, economist-sef la site-ul Economy.com, apartinand de Moody’s: „Noi vrem oameni care pot sa proiecteze iPod-uri, nu care sa le produca“.

     

    Dar pe termen lung, inventia si proiectarea pot fi oare separate de productie? Intrebarea aceasta este rar pusa astazi. Dezbaterea se concentreaza in schimb pe pierderea slujbelor bine platite din fabrici si pe deficitul comercial in crestere in cazul bunurilor produse industrial. Cand se face legatura intre notiunile de mai sus, raspunsul este, surprinzator, afirmativ: da, inventia si productia sunt interconectate.

     

    „Cea mai mare parte a inovatiilor nu vin din anumite laboratoare izolate“, spune Stephen S. Cohen, codirector la Berkeley Roundtable on the International Economy de la Universitatea California din Berkeley. „Ca sa poti sa inovezi in domeniul in care produci, trebuie sa te pricepi binisor la productie – si noi ne pierdem aptitudinea asta.“

     

    Cohen, desigur, nu e impartial in chestiunea productiei. A fost coautor al volumului „Productia conteaza“ din 1987, unul dintre primele care au tras alarma atunci cand importurile incepeau sa detroneze bunurile din productia interna. Dar chiar si Asociatia Nationala a Producatorilor, care sprijina membri precum Whirlpool si General Electric, companii ce isi transfera productia peste hotare, este de acord ca mai devreme sau mai tarziu inovarea si productia trebuie sa stea alaturi.

     

    Franklin J. Vargo, vicepresedintele pentru afaceri economice internationale al asociatiei, a parut chiar mai ingrijorat decat Cohen. „Daca productia autohtona scade in SUA, la un moment dat o sa trecem dincolo de punctul critic si apoi centrul inovatiei se va muta in afara tarii. Atunci va incepe cu adevarat un declin in standardele noastre de viata.“

     

    La fel ca si in cazul incalzirii globale, criza e localizata in viitor. Este putin probabil ca volumul productiei sa scada sub punctul critic, dupa cum l-a denumit Vargo, in timpul acestei generatii – sau poate nici chiar timp de mai multe generatii. Statele Unite sunt inca o forta in domeniul productiei, iar volumul livrarilor de la fabricile din tara continua sa creasca. Problema este ca, mai repede decat oferta, cererea pentru produse fabricate in SUA creste, iar importurile sunt cele ce umplu aceasta diferenta, in special in domeniile industriale principale.

     

    Masurarea acestei diferente crescande e imprecisa. Guvernul nu face calcule, iar altii trebuie sa puna laolalta mai multe baze de date federale pentru a face estimarile. Zandi de la Economy.com estimeaza ca 20,5% din bunurile cumparate in SUA anul trecut proveneau din import. Ponderea respectivelor importuri a urcat de la 11,7% in 1997 si 20% in 2004. O singura data incepand din 1992 aceasta rata de penetrare a importurilor a scazut, cu 0,4% in 2001 – an de recesiune. Celelalte state puternic industrializate – Franta, Germania, Japonia, Anglia si Canada – sunt si ele in situatia de a importa din ce in ce mai mult din ceea ce consuma. In aceasta comparatie, America nici macar nu e pe locurile fruntase in respectiva lista, ceea ce reflecta punctul de plecare in etapa preglobalizare din anii ’70, cand era o economie mult mai inchisa decat celelalte.

     

    Dar comparatiile de la tara la tara ascund o tendinta ingrijoratoare. Alan Tonelson, cercetator asociat la Consiliul pentru Afaceri si Industrie al SUA, sustine ca in SUA, penetrarea importurilor creste mai repede in industriile de baza, precum constructia de utilaje, decat o face in alte state. Si tocmai acestea sunt industriile care sunt sau ar trebui sa fie centre de inovare si inventii. „Daca mai pastrezi o parte din productie aici, e bine“, spune Cohen. „Dar o multime de companii nu fac asta sau incetul cu incetul nu mai fac asta. E un mozaic complicat.“

     

    Eforturile lui Tonelson de a cuantifica acest exod sunt parte a muncii sale. Organizatia lui reprezinta micii producatori care isi mentin productia pe plan intern mai mult decat o fac General Electric sau Whirlpool. Iar cei mici sufera de penetrarea importurilor mai mult decat multinationalele. Consiliul pentru Afaceri si Industrie este chiar in favoarea unor taxe pe importuri, ca masura de protectie.

     

    Totusi, Tonelson, folosind aceleasi date si aceeasi metodologie ca si Zandi, dar defalcandu-le pe industrii, a descoperit ca SUA importa mai mult de jumatate (in unele cazuri chiar aproape 90%) din utilajele folosite in economie – motoare de avioane si elementele lor, componente pentru masini si camioane, valve industriale, instrumente optice si lentile, utilaje care modeleaza plasticul, aparatura de transmisie radio, TV si wireless. Si lista continua. „E greu sa-ti imaginezi cum o economie internationala poate sa ramana performanta daca isi arunca peste bord componentele cele mai avansate tehnologic“, spune Tonelson.

     

    Semnalul lui de alarma nu e impartasit pe scara prea larga. Multi economisti si analisti spun ca sectorul de servicii, in plina crestere, al Americii si puternicul sector financiar vor compensa deteriorarea sectorului de productie. Pe termen scurt, acesti optimisti mizeaza pe un dolar in scadere, in special fata de yuanul chinezesc, care sa puna frana importurilor facandu-le mai scumpe si sa incurajeze exporturile facandu-le mai ieftine in valuta. Astfel ar reusi America treptat sa-si contrabalanseze deficitul comercial inca ridicat.

     

    Dar ceea ce este implicit in aceasta solutie e credinta ca domeniile industriale pierdute sau aproape pierdute vor reveni la viata si ca deprinderile la care s-a renuntat pot fi repede recuperate. „Economistii presupun ca factorii de productie raspund foarte repede“, spune Cohen. „Dar nu e asa. Si daca ai fi CEO, ai construi o fabrica scumpa aici bazandu-te pe o modificare a cursului de schimb?“

     

    Traducere si adaptare de Mihai MitricA

  • Un ghem de prioritati

    Recent m-am oprit din lectura unui foarte pasionant thriller, tocmai la partea in care ucigasul facuse prizoniera familia eroului si flutura ditamai cutitoiul, pentru a citi ultima aparitie semnata de George Soros. Mi s-a parut prioritar sa-l mai las pe ala cu cutitul in aer, in favoarea ideilor miliardarului.

     

    Partea cu filozofia din carte nu m-a atras, o sa o reiau dupa ce imi voi fi incheiat conturile cu zona activa a lumii si o sa pot sta, asemeni unui personaj al lui O. Henry, pe veranda casei, incaltat cu sosete rosii de lana. Personajul scriitorului american voia sa se dedice banjo-ului, personajul meu se va dedica filozofiei – cu sublinierea ca zona care ma atrage mai mult e cea trasata de Woody Allen si mai putin cea apartinand lui Karl Popper, mentorul lui Soros.

     

    Din capitolele, cum sa le spun?, palpabile, dedicate real world, din „Epoca failibilitatii“ m-au facut sa zabovesc ideea „spatiului european – model pentru societatea deschisa globala“ (optimista, dar relativ discutabila in actualul context), ingrijorarea fata de schimbarile climatice (care ar trebui sa devina o prioritate pentru oricine) si critica administratiei Bush. Dar singurul lucru pe care vreau sa-l evidentiez aici este faptul ca domnul Soros detine, finanteaza, sprijina si aplica un set de prioritati bine definite.

     

    Pe urma m-am intors la cartea cu ucigasul cu cutitoiul in aer si am citit urmatoarea propozitie: „…probabil alcoolicii sunt printre putinii oameni care isi cunosc clar prioritatile…“. Intai m-a facut sa zambesc, pe urma i-am dat dreptate. Ceva mai tarziu i-am dat mare dreptate.

     

    Toata lucratura s-a desavarsit in momentul in care Bill Gates a venit in Romania. Exacerbarea pricinuita de vizita celui mai bogat om al planetei a eclipsat aproape in intregime vizita efectuata in aceeasi perioada in Romania de catre fondatorul companiei americane Microsoft, venit pentru a inaugura un centru global de suport tehnic si a lansa un nou produs. Este vorba de acelasi Bill Gates, care a sosit la Bucuresti manat de prioritatile sale si nu din dorinta de a deveni comandor al ordinului Steaua Romaniei si de a fi prezentat asemeni unui exponat, unei curiozitati din menajeria capitalismului mondial: „prototip de miliardar american hard working, posesor de big bucks, cu program stabilit la minut si generos peste poate“. S-au intersectat, care va sa zica, prioritatile unui om care a venit sa-si faca jobul cu prioritatile unor oameni care se fac ca isi fac jobul si pe care i-a atras mai mult ideea de a se putea lauda si inrama fotografia „io si cu Bill strangandu-ne mainile“.

     

    In timpul vizitei lui Bill Gates, a izbucnit povestea cu romanii retinuti in Irak pentru spionaj, care a devenit prioritara in ochii presei. Nu suficient de prioritara pentru a declansa tumultul aducerilor aminte prezidentiale, care au reactionat ceva mai lent decat in alte cazuri, cum ar fi, ca sa luam un exemplu la intamplare, cel al biletelului.

     

    Un noian de prioritati. Ale mele, ale domnului Soros, ale betivanilor, ale domnului Gates, ale romanilor retinuti in Irak, ale unor reprezentanti ai clasei politice si ale restului romanilor. Ca-n real world, ca tot am dat-o in anglicisme, cateva prioritati mai mari sau mai mici care s-au intersectat cu mine intr-un punct nodal. Eu incerc sa le ordonez.

     

    Prioritatile betivanilor sunt clare, ii lasam in plata Domnului. Ale domnului Gates sunt de analizat, pentru ca Bill Gates, inainte de a fi cel mai bogat si cel mai samaritean, este un om cu capul pe umeri si care incearca sa isi administreze cum poate mai bine creatiile software si corporatiste. Prioritatea domnului Gates pare a fi aceea de a-si mentine compania acolo unde este, principalul furnizor software din lume, cartea Vista fiind esentiala in acest joc. Spun „pare“, pentru ca se prea poate ca Bill Gates sa colinde lumea in cautarea ideii, a noutatii care sa impinga din nou Microsoft asa cum primele versiuni Windows au facut-o. Pentru ca prioritatea lumii moderne este noul in forma absoluta si mai putin noul dupa un facelifting. Vezi Google, YouTube sau Flickr, noile staruri din IT.

     

    Nu stiu ce sa fac in cazul prioritatilor conducatorilor Romaniei. Par sa nu le aiba, pentru ca a face frumos alaturi de cel mai bogat om al lumii nu poate sa fie o prioritate. Cum nu prioritar ar trebui sa fie adusul aminte despre doi cetateni ai Romaniei, indiferent cine ar fi ei si ce ar fi facut ei (n-au facut, dupa cum s-a dovedit, sau cel putin nu cu rea intentie), ci rezolvarea rapida, justa si transparenta a cazului.

     

    Sa inteleg ca nu mai avem o prioritate nationala, dupa admiterea in NATO si primirea in Uniunea Europeana? Ideea am mai speculat-o in repetate randuri si nu mi se pare noua, dar o repet: prioritar, sa traim si sa ne simtim oameni.

  • Cumparam de oriunde, numai liniste sa fie

    „Spune-mi cu cine te asociezi ca sa iti spun cine esti.“ Proverbul s-a transformat in dicton de business pentru mai multe companii care s-au ferit din rasputeri sa-si asocieze imaginea cu „baietii destepti“ din energie.

    „Am preferat sa nu ne legam numele de companii din domeniul furnizarii de energie electrica implicate in tot felul de discutii negative in piata“, spune Simona Constantinescu, membru in consiliul de administratie al companiei Ana Hotels. Hotelurile detinute de lantul Ana (sase la numar, cu capacitate mare de cazare – aproape 1.000 de camere si consum mare de energie, mai ales daca luam in calcul si telefericul din Poiana Brasov) ar fi un client bun pentru orice distribuitor de energie: „Ne vom gandi la asta din acest an, deoarece costurile cu energia au crescut foarte mult in ultimul an, cea mai mare crestere (23%) fiind la hotelul Athénée Palace Hilton“.

     

    Pentru activele grupului Ana, care sunt la mare distanta unele de altele, solutiile sunt ori negocierea cu un distribuitor a unui tarif avantajos, ori o investitie in generarea de energie, care sa le asigure consumul propriu.

     

    La investitiile mai restranse si legate intre ele, cum este complexul hotelier Caro din Bucuresti, problema s-a rezolvat mai simplu: Ioan Lazar, proprietarul complexului, a investit 200.000 de euro intr-o centrala de trigenerare, pe care o va pune in functiune odata cu cladirea in care va fi unul dintre cele mai mari ballroom-uri din Bucuresti (sala de evenimente), adica la sfarsitul lunii martie. Ioan Lazar a considerat ca e mai simplu si mai „curat“ asa.

     

    Isi va mentine contractul cu Electrica Muntenia Sud, care ii furniza pana acum curentul, mai ales pentru a avea o rezerva, dar cea mai importanta parte va fi reprezentata de energia produsa in regie proprie.

    Cu alte cuvinte, potentiali buni clienti pentru furnizorii de energie prefera sa nu fie asociati cu nume enumerate in diverse randuri de autoritati in contexte rele. Pe de alta parte insa, suspiciunile care planeaza, cu sau fara motiv, asupra respectivilor furnizori, cunoscuti generic sub numele de „baietii destepti“, nu le-au afectat deloc acestora afacerile.

     

    Cel mai mare furnizor privat de energie, dar si cel mai mediatizat, Energy Holding, a raportat pentru anul trecut o crestere a veniturilor cu 25%, pana la 295 de milioane de euro, si un profit net de 12 milioane de euro.

     

    Oficialii Energy Holding spun ca marja mare de crestere vine predominant din castigarea contractului cu compania Petrom (din primavara anului 2006 pana in primavara lui 2008, Energy Holding va trebui sa livreze catre Petrom un volum de 2 TWh, adica aproximativ 2% din intreg consumul Romaniei intr-un an).

     

    Cert este ca astfel de contracte au adus Energy Holding, dupa calculele proprii, la o cota de piata de 12%, putin mai mare decat cea a Electrica Muntenia Sud (11,1%), care era cel mai mare furnizor anul trecut si la a carei privatizare s-au batut zece mari companii.

     

    Apropierea de aceeasi cota de piata a avut insa costuri diferite. Energy Holding a investit sume de ordinul a cateva zeci de milioane de dolari (ultimele doua milioane, intr-un centru de management energetic care permite companiei sa functioneze ca o bursa interna de energie, diferentele de consum ale clientilor putandu-se compensa intre ele), in timp ce italienii de la Enel au platit 820 de milioane de euro pentru Electrica Muntenia Sud. Enel inca nu a intrat in posesia Electrica, din cauza scandalurilor legate de cercetarile asupra unor neclaritati privind momentul privatizarii.

     

    Iar Energy Holding mai are un avantaj: a ales clientii si livreaza energia numai catre companii cu consum mare, pe cand cumpararea unei foste distributii de stat presupune existenta unei importante baze de clienti consumatori casnici – care presupun costuri mari, multe probleme si aduc venituri mai mici fata de clientii industriali.

     

    Sub liderii de piata, lupta e si mai apriga, pentru fiecare client si pentru fiecare procent de cota de piata. Numarul furnizorilor a crescut cu mult in ultimul an, iar liberalizarea integrala a pietei de energie si posibilitatea de a aborda piata in ansamblu va inmulti si mai mult posibilitatile, dar va inteti si competitia. Pe fondul cresterii consumului si al ofertei insuficiente de energie pe termen mediu, spectacolul se anunta interesant. 

  • CINE ISI IMPARTE PIATA

    Furnizorii de energie electrica desprinsi din cadrul fostei companii Electrica SA nu mai sunt lideri de piata.

     

    Companie

    Cota de piata

    Energy Holding

    12,00%

    Electrica Muntenia Sud

    11,18%

    CEZ Electrica Oltenia

    9,17%

    Transilvania Sud

    8,71%

    Electrica Muntenia Nord

    8,43%

    Hidroelectrica

    8,33%

    E.ON Moldova

    7,91%

    Electrica Transilvania Nord

    7,55%

    ENEL Banat

    6,90%

    ENEL Dobrogea

    5,09%

    Petprod

    2,67%

    Electrica

    2,31%

    Nuclearelectrica

    1,83%

    Euro – P.E.C.

    1,75%

    Elcomex

    1,30%

    Green Energy

    0,78%

    Buzmann

    0,75%

    Interagro

    0,48%

    Luxten

    0,39%

    EGL

    0,36%

    ENOL

    0,29%

    Grivco

    0,28%

     

  • In criza de crize

    O dezbatere semiologica interesanta de reluat astazi ar fi cea privitoare la succesul cu care discursul public a reusit – prin repetitie – sa goleasca de semnificatie cuvinte care erau rezervate unor cazuri exceptionale.

     

    Situatia isi are radacinile in perioada imediat de dupa 1989, cand discursul politic era inca prins in limba de lemn mostenita din perioada comunismului.

     

    O problema asemanatoare a avut-o si discursul sportiv, iar comentatorii din domeniu imi pare ca au fost printre cei dintai care au incercat sa se diferentieze de sintagmele „epocii de aur“. Numai ca, presati de viteza cu care trebuia sa isi schimbe discursul, oamenii au facut si erori, calchiind sintagme si denaturand sensurile initiale ale cuvintelor autohtone. Asa s-a ajuns ca, in loc sa se clarifice si sa se curete, limbajul cronicarilor de sport sa se transforme tot mai mult intr-un jargon care le pare neinitiatilor un continuu concurs de criptografie: „arena din Parcul cu Platani“, „Batrana Doamna“,  „cainii rosii“ s.a.m.d.

     

    Un fenomen asemanator s-a petrecut si in alte zone ale discursului public, cum este cea care circumscrie discursul politic, fie ca vorbim despre oamenii politici sau despre cei care le comenteaza actiunile. Dupa eliberarea de monofonia tipica societatii comuniste, inmultirea purtatorilor de discurs i-a impins pe cei care doreau sa intre in arena sa caute sa isi individualizeze prestatia, ca sa nu se piarda in multime. Constatarea este valabila si pentru politicieni, dar si pentru comentatorii/analistii politici.

     

    Ultima perioada, incepand cu inmultirea televiziunilor, de la jumatatea deceniului trecut, s-a caracterizat insa printr-un fenomen invers: viteza cu care trebuie sa-ti faci cunoscute opiniile/sentintele despre un caz in parte a crescut tot atat de mult pe cat a scazut timpul necesar pentru o judecata la rece a celor intamplate. Si asa ajungi sa „imprumuti“ verdictele altora si sa le colportezi, fara sa mai vezi daca se sustin sau nu.

     

    Cel mai recent exemplu mi se pare cel al termenului „criza“: se sfichiuiesc in replici presedintele cu premierul intr-un cadru oficial si/sau sub lumina camerelor? E criza, emit doct opozitia si „analistii neamului“ (cum i-a numit Traian Basescu). Iese presedintele cu un bilet si-i da o interpretare pe care premierul o negase anterior: din nou, e criza. Isi face opozitia planuri pentru suspendarea/demiterea presedintelui si le anunta si public? Ati ghicit, tot criza se cheama. In fine, daca PD anunta ca merge de unul singur la alegerile europene, fara colegii de Alianta, afiliati la un cu totul alt curent politic european, e de la sine inteles ca ne aflam in criza. Aproape nimic din ce se intampla pe plan politic nu mai face parte dintr-o desfasurare predictibila a evenimentelor, ci este atins de patina senzationalului, de acel cuvant magic, care deschide toate talk-show-urile de seara: CRIZA.

     

    Fiecare dintre exemplele de mai sus este codat la nivel semiologic cu acelasi semn: „criza“. Insa este evident ca ele nu denumesc situatii asemanatoare cu, sa zicem, ce s-a intamplat in Cehia in ultima jumatate de an, cand tara devenise „cea mai mare organizatie neguvernamentala din lume“, fiind lipsita de un cabinet care sa-si poata exercita atributiile.

     

    Este la fel de evident, si de aici incepe o posibila explicatie, ca frecventa micilor/marilor frictiuni dintre presedinte si premier este o noutate post-decembrista. Ca, intr-o mai mica sau mai mare masura, e din cauza mecanismelor prost reglate la nivel constitutional sau a indivizilor in sine conteaza prea putin in cazul de fata. Important e ca ele exista. Si mai trebuie inteles si motivul pentru care etichetarea lor drept cazuri exceptionale – prin urmare de evitat – poate deveni nociva pentru jocul democratic: linistea nu este intotdeauna un deziderat legitim, cu atat mai mult atunci cand lipsa ei chiar aduce elemente interesante in dezbatere: nu vi s-a parut ca dupa ce premierul a vorbit si el despre grupurile de interese din jurul Cotroceniului, dezvaluirile din presa pe acest subiect au prins putin mai multa legitimitate decat pana atunci?

     

    Regimurile comuniste s-au caracterizat printr-o bine controlata liniste la nivel discursiv, pentru ca mesajul Partidului/Conducatorului sa nu fie distorsionat pe drumul spre receptor. Pe atunci, orice mesaj susceptibil a incerca sa ocupe un loc langa cel oficial, poate chiar sa-l bruieze, era cu operativitate redus la tacere, odata cu emitatorul. Cautarea democratiei, care a inceput dupa caderea oficiala a regimului comunist, a presupus si invatarea reflexelor unui stat de drept. Unul dintre cele mai importante e cultivarea sistemului „check and balance“, de control reciproc intre puterile statului. Este un reflex care se invata nu doar prin schimbul de acte (si/sau biletele) intre cancelariile Executivului/Presedintiei, Parlamentului si Curtii Constitutionale, ci si prin discursurile celor care compun aceste trei puteri in stat.

     

    Chiar daca discursurile sunt mai agresive de multe ori, ele nu aduc o criza, ci, cel mult, o pot prefata. Nu poti sa pretinzi politicienilor sa vorbeasca tot timpul in sotto voce, cand unul pare ca moare de grija alegerilor anticipate, iar celalalt de cea a prietenului anchetat de Parchet.

     

    Insa, in spatele discursurilor, nu poti sa nu observi, odata cu presedintele, ca institutiile isi continua functionarea: presedintele promulga legi, Guvernul guverneaza, Parlamentul legifereaza etc. Si atunci, unde e criza?

  • Care e dusmanul

    Sa va dau un test de politica externa. Eu o sa descriu doua tari: Tara „A“ si Tara „B“ – iar dumneavoastra o sa-mi spuneti care dintre ele e aliata Americii si care nu e.

     

    Sa incepem: Tara A a ajutat in mod activ Statele Unite sa infranga talibanii din Afganistan si sa-i inlocuiasca printr-o alianta aleasa prin vot, pro-americana, a musulmanilor moderati. Tara A tine la intervale regulate scrutinuri cat de cat libere. Femeile din Tara A voteaza, au functii publice, constituie majoritatea studentilor din universitati si sunt pe deplin integrate in forta de munca…

     


    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 14 februarie al BUSINESS Magazin

     

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA