Blog

Presiunea de a avea rezultate, frica de a rata oportunităţi de carieră, burnoutul, cât şi goana după work-life balance şi dezvoltare personală sunt câţiva dintre factorii care contribuie la amânarea tot mai mult a deciziei de a face copii în rândul tinerilor din medii urbane  corporatiste. A devenit oare succesul un contraceptiv modern?

Două dintre cele mai citite articole pe site-ul BUSINESS Magazin se refereau la două motive, diametral opuse, pentru care tinerii din România fac din ce în ce mai puţini copii: pe de o parte, disponibilitatea vacanţelor, apariţia low-costurilor, a distracţiilor din ce în ce mai accesibile care nu lasă timp pentru viaţa de familie şi, pe de altă parte, creşterea costului vieţii, dorinţa de a avea stabilitate financiară, o carieră, o locuinţă, a milenialilor care poate acordă mai mult timp de gândire deciziei de a face un copil. Ne-am întrebat dacă vreunul dintre motive este mai corect decât celălalt – nu neapărat la nivelul întregii societăţi – evoluţia demografică per total fiind influenţată de mai mulţi factori economici, sociali şi culturali – , cât mai ales în rândul angajaţilor moderni, cei care ne înconjoară, cei care au acces la educaţie, resurse, bani şi, în limbaj corporatist, „know-how”.

Faptul că natalitatea este în scădere nu mai e demult o noutate – amintim doar câteva date publice de la Institutul Naţional de Statistică şi Eurostat: dacă în anul 1990, în România se năşteau 314.746 de copii – în prezent, valoarea este de două ori mai mică şi în continuă scădere: în jur de 155.000 de copii s-au născut în anul 2023, iar cele mai recente valori pentru anul în curs arată un continuu declin – în luna mai 2024, numărul născuţilor vii a fost cu 2.219 de copii mai puţini faţă de aceeaşi lună a anului trecut (11.505), adică un minus de 16,2% comparativ cu aceeaşi lună din anul 2023. Alte date statistice arată că, dacă în anii ʼ80 vârsta medie a mamelor era de 25 de ani, iar în perioada 1990-1997 ajunsese să fie chiar şi mai mică, oscilând la 24,3 – 24,5 ani, în 2002 începe o tendinţă de amânare a naşterilor şi astfel creşterea vârstei medii ajunge, în 2023, la 27,5 (iar în mediul urban este chiar mai ridicată de atât, de 29,2 ani). Femeile tinere fac din ce în ce mai puţini copii, în timp ce opusul se întâmplă pentru grupurile de vârstă mai ridicate: potrivit Eurostat, în UE ponderea naşterilor la mame cu peste 40 de ani a crescut mai mult de două ori între 2001 şi 2019 – această pondere a crescut în toate statele membre în această perioadă, inclusiv în România (în acest caz însă, ţara noastră se află în partea fericită a clasamentului, cu cea mai mică pondere a mamelor peste 40 de ani – 3,2%). Totuşi, rata fertilităţii (un indicator demografic care măsoară numărul mediu de copii născuţi de o femeie pe parcursul vieţii ei fertile, în general considerată între 15 şi 49 de ani n.red.) se află în declin, în ţara noastră înregistrându-se una dintre cele mai mari scăderi ale acestui indicator – de la 1,77 la 1,2 în intervalul 2019 – 2023.  În timp ce motivele ce ţin de natalitate la nivelul unei societăţi sunt complexe – vrem să ne concentrăm pe motivele pentru care un grup social – „angajaţii moderni”, pe care noi îi numim colocvial/generic, corporatişti – amână această decizie.

Succesul, un contraceptiv modern

„Cel mai performant contraceptiv  este reprezentat de creşterea veniturilor şi, implicit, a calităţii vieţii. În momentul în care un grup social, în acest caz particular «corporatiştii», ajunge să câştige suficient de mult încât să îşi permită lucruri şi experienţe pe care generaţiile anterioare nu şi le-au permis, aceştia vor acorda, prin comparaţie cu generaţiile anterioare sau cu alte grupuri, prioritate acumulării de bunuri şi experienţe”, consideră sociologul Romulus Oprica, managing partner al firmei BrandBerry. Prin experienţe, ne putem referi atât la activităţi de explorare a lumii, experimentare a diverselor culturi şi stiluri de viaţă, cât şi la experimentarea succesului prin construirea unei cariere solide, explică el. „Toate aceste oportunităţi pe care alte grupuri sau generaţii nu le-au avut sunt motive suficient de puternice pentru a modifica semnificativ valorile după care ne ghidăm în viaţă şi ordinea priorităţilor noastre, iar a te căsători la o vârstă mică (25-30 de ani) şi a avea un copil nu mai se află azi în topul priorităţilor grupului profesional numit corporatişti.” Acesta este un aspect, citit mai degrabă într-o notă pozitivă de sociolog, prin care tinerii acumulează experienţe, evoluează profesional şi, la momentul în care vor avea un copil, vor fi suficient de maturi profesional şi cu multe acumulări spirituale pentru a lăsa copilului/copiilor lor o bogată zestre imaterială – „Pe care, de altfel, eu o consider mult mai valoroasă decât cea materială”. Într-o notă mai puţin pozitivă, Romulus Oprica vorbeşte şi despre o altă faţă a realităţii, deloc boemă, după cum spune chiar el, determinată de aspectul economic: „Creşterea unui copil necesită resurse financiare consistente, iar mulţi tineri angajaţi se confruntă cu provocări semnificative precum un cost de trai ridicat provocat de o inflaţie galopantă. În acelaşi timp, perspectivele nu sunt deloc certe nici din punct de vedere economic şi nici social, fără a mai pune la socoteală instabilitatea mediului înconjurător. Şi, pentru că discutăm de un grup bine pregătit, educat şi poate mult prea raţional, este perfect normal ca tinerii corporatişti să-şi pună întrebarea: <<În ce lume aduc eu un copil?>> – o întrebare legitimă la care răspunsul depinde mult de optimismul respondentului”.

Matei Stănculescu, cofondator şi psihoterapeut în cadrul centrului EKA, dar şi trainer corporate, consideră că există două categorii de angajaţi. Prima ar fi cei care îşi doresc foarte mult să evolueze şi se mint constant cu ideea că „nu e acum momentul pentru un copil”: „Dacă mi-aş întemeia o familie sau dacă aş face un copil, m-aş deconcentra de la ceea ce am de făcut. Este foarte important să trec peste semestrul ăsta sau să trec peste anul ăsta sau să finalizez proiectul, şi aici intervine acel sabotor despre care eu am tot vorbit. O combinaţie între un hyper-achiever, un perfecţionist şi un controller. Pentru a face lucrurile suficient de bine, trebuie să fiu eu acum cu frâiele în mână. Aceşti trei sabotori lucrează împreună şi, din păcate, din experienţa mea în cabinet, spun că pe la 35 de ani persoanele care au ales calea asta încep să o regrete şi conştientizează că s-au tot autopăcălit cu gândurile astea. Dar niciodată n-a fost momentul potrivit, pentru că după fiecare semestru a venit un alt semestru, după fiecare proiect a venit un alt proiect ş.a.m.d.” Există însă şi o a doua categorie de oameni, cei care îşi doresc să facă un copil, dar care nu pot să facă un copil: „Pentru că atunci când stresul este la nişte cote foarte ridicate, atunci când nivelul de cortizol în organism este foarte sus, atunci când există multă frustrare, când există nemulţumire, când există supraîncărcare, când ne aflăm deja pe o autostradă către burnout, corpul nostru nu prea se poate concentra pe a face copii, şi asta este o altă mare problemă, pentru că oamenii care trec prin aşa ceva sunt puşi într-o situaţie destul de delicată”. Stresul şi oboseala cronică deseori fac ca, dincolo de dorinţa de a avea un copil şi de prioritizarea acestui aspect al vieţii, să existe o imposibilitate fizică în acest sens. „Expunerea prelungită la stres activează sistemul nervos simpatic, duce la creşterea nivelului de cortizol şi se ştie că nivelurile ridicate şi constante de cortizol pot perturba funcţiile cognitive, reglarea emoţională, pot afecta echilibrul hormonal, inclusiv, evident, sistemul reproducător.” Totodată, subliniază psihoterapeutul, oboseala cronică şi epuizarea pot afecta inclusiv capacitatea de luare a deciziilor şi pot amplifica percepţia că, dacă ai un copil, se adaugă o povară suplimentară, te va deconcentra de la ce ai tu de făcut, de la planurile tale de carieră ş.a.m.d. „Reiterez că, mai târziu, majoritatea oamenilor ajung să regrete modul ăsta de gândire.” Normele sociale şi aşteptările societăţii moderne au şi acestea un cuvânt de spus în decizia angajaţilor de a nu avea copii: „Pe măsură ce normele tradiţionale legate de familie şi rolurile de gen se schimbă, şi trăim nişte vremuri în care ele se schimbă, decizia de a nu avea copii devine din ce în ce mai acceptată şi chiar încurajată. Vorbim aici despre mediile urbane şi de cele corporative şi de faptul că e mult mai dezirabilă ideea de a te concentra pe dezvoltarea carierei şi pe îmbunătăţirea calităţii vieţii personale decât pe ideea de a-ţi întemeia o familie. Care, iată, cu acest termen de tradiţional în coadă, poate să capete o conotaţie care să nu mai fie la fel de sexy pentru corporatistul de azi. Cumva trăim nişte vremuri în care este cool să fii pe contrasens, nişte vremuri în care eşti în trend dacă eşti atipic, special, dacă deciziile tale par să fie un pic din afara normelor sociale, automat devii mai interesant cam în orice cultură organizaţională.”

Dr. Andreea Velişcu, medic primar şi doctor în medicină, observă că, în general, cuplurile care ajung la clinica de fertilitate Embryos, al cărei cofondator este, fac parte din marea „familie” a celor care, din motive întemeiate, sociale şi economice, ajung să îşi dorească un copil mai târziu comparativ cu istoria recentă a părinţilor noştri. „Este datoria noastră să-i ajutăm să-şi împlinească familia aşa cum vor. Societatea modernă a adus multe avantaje, mai ales pentru femei, dar, din păcate, biologia nu a ţinut pasul cu vremurile.” Din discuţiile cu aceste cupluri, şi medicul observă că siguranţa locului de muncă, cariera care presupune din ce în ce mai multe ore petrecute în acest scop, dorinţa imprimată de societate de a avea cât mai multe lucruri materiale înainte de a procrea şi banii, care sunt văzuţi ca foarte importanţi în educaţia şi creşterea copiilor, se numără printre motivele care duc la întârzierea deciziei de a face copii. Cariera şi ambiţiile profesionale au ca principal impact amânarea deciziei de a avea copii, iar de aici vin toate problemele legate de vârstă (foarte important factor de fertilitate la femei) şi de diverse boli care apar odată cu înaintarea în vârstă.

„Stresul este văzut de multe ori de medic şi de pacienţi ca un factor important care afectează fertilitatea. Dar nu putem să punem totul pe seama stresului. Viaţa pe care o ducem acum este plină de neprevăzut, cu multe ore de muncă şi un nivel crescut al cortizolului. Este important să ne găsim propria balanţă şi să ne asumăm stilul de viaţă. Abia după aceea vom găsi şi soluţii”, adaugă ea. Medicul observă că decizia de a avea sau a nu avea un copil este una asumată şi înţeleasă de cuplurile tinere care li se adresează – un argument în acest sens fiind femeile tinere care îşi congelează ovocitele pentru a nu avea surpriza neplăcută la vârste de peste 38-40 de ani că nu mai pot să aibă un copil. Ea adaugă că o schimbare în natalitate a venit şi post-COVID. „Pandemia de COVID-19 a avut un efect mixt asupra fertilităţii. În timp ce unele cupluri au amânat planurile de a avea copii din cauza incertitudinii economice şi de sănătate, altele au decis să profite de timpul petrecut acasă pentru a întemeia o familie.” Impactul pe termen lung al pandemiei asupra natalităţii va deveni mai clar în următorii ani, subliniază ea. „Formele de familie devin din ce în ce mai diverse, incluzând familii monoparentale, familii cu părinţi de acelaşi sex şi familii extinse care trăiesc împreună, ceea ce poate influenţa modul în care politicile de sprijin familial sunt concepute şi implementate. Valorile şi priorităţile sociale se schimbă, cu un accent tot mai mare pe echilibrul între viaţa profesională şi cea personală. Generaţiile tinere pot prioritiza mai mult calitatea vieţii şi flexibilitatea, ceea ce poate influenţa deciziile legate de întemeierea unei familii.”

Decizia de a amâna sau evita să aibă copii a unui cuplu modern este adesea influenţată de mai mulţi factori, iar din experienţa Cristinei Milicescu, psiholog clinician şi psihoterapeut în formare în psihoterapia sistemică pentru copii, cuplu şi familie în cadrul clinicii de psihologie re:mind, atât dorinţa de a avea libertatea de a trăi fără responsabilitatea creşterii unui copil, cât şi dorinţa de a performa la locul de muncă joacă roluri esenţiale în această decizie. Mediul corporativ este adesea foarte competitiv, solicitând performanţă constantă, adaptabilitate şi disponibilitate. „Angajaţii simt adesea că trebuie să îşi investească majoritatea timpului şi energiei pentru a-şi atinge obiectivele profesionale şi pentru a avansa în carieră. Această presiune constantă poate duce la percepţia că responsabilităţile parentale ar putea afecta negativ performanţa lor la locul de muncă sau chiar ar putea împiedica progresul profesional.” Pe de altă parte, dorinţa de libertate personală este un alt motiv major pentru care mulţi decid să amâne sau să evite să aibă copii. „Oamenii îşi doresc să îşi menţină flexibilitatea de a se dedica activităţilor personale, cum ar fi călătoriile, hobby-urile şi dezvoltarea personală. Într-o societate care pune accent pe independenţă şi autorealizare, mulţi angajaţi simt că a avea un copil ar putea limita aceste libertăţi şi ar aduce o serie de responsabilităţi şi compromisuri pe care nu sunt pregătiţi să le facă.” De asemenea, menţionează ea, un factor în plus ţine de influenţa social media şi a culturii moderne, care promovează adesea un stil de viaţă idealizat, centrat pe realizări personale şi profesionale: „Această presiune socială adaugă un strat suplimentar de stres, făcându-i pe mulţi să creadă că trebuie să atingă anumite standarde de succes înainte de a considera oportună formarea unei familii”. Cristina Milicescu menţionează şi că a fost recent implicată în proiecte privind evaluarea riscurilor psihosociale la locul de muncă şi unul dintre factorii des menţionaţi de angajaţii din companii mici şi mari este presiunea pe care o resimt. „Aceasta poate veni din două direcţii: externă, când este legată de modul în care sunt trasate activităţile şi cerute rezultatele de către organizaţii, şi internă, când modul în care oamenii îşi gestionează resursele interne pentru a ajunge la rezultate este ineficient. Dar în ultimii ani, mai ales, remarcăm cu toţii, cu ochiul liber, o creştere a triadei stres-anxietate-depresie, respectiv burnout, stări psihice din ce în ce mai des întâlnite în cabinetele noastre, care necesită tratament, timp şi răbdare, având un impact negativ direct asupra sănătăţii, energiei, relaţiilor şi percepţiei asupra viitorului. Aceşti factori, cumulaţi cu presiunile mediului de lucru, contribuie la o reticenţă generală de a-şi asuma responsabilităţile parentale.” Stresul constant şi oboseala cronică epuizează resursele fizice şi emoţionale, iar acest nivel de epuizare face dificilă gestionarea responsabilităţilor suplimentare, cum ar fi creşterea unui copil, ceea ce îi determină pe mulţi să amâne sau să evite complet această decizie. „Stresul prelungit poate duce la diverse probleme de sănătate, inclusiv tulburări de somn, anxietate, depresie şi alte afecţiuni cronice. Aceste probleme de sănătate ne afectează capacitatea fizică şi mentală de a ne angaja în paternitate/maternitate. În astfel de cazuri, ne concentrăm în mod natural pe găsirea unor modalităţi de a ne recupera energia şi de a ne îmbunătăţi starea de bine. Aceasta poate include activităţi de relaxare, hobby-uri sau terapii, care, din nou, necesită timp şi dedicare. Astfel, ideea de a adăuga responsabilitatea de a creşte un copil poate părea copleşitoare şi incompatibilă cu necesitatea de a ne îngriji pe noi înşine.” Apoi, stresul şi oboseala cronică afectează negativ relaţiile de cuplu, generând conflicte şi reducând timpul şi calitatea interacţiunilor între parteneri. „Într-un astfel de context, cuplurile pot considera că nu au o bază suficient de solidă pentru a aduce un copil în viaţa lor, preferând să amâne această decizie până când relaţia lor devine mai stabilă şi mai puţin afectată de stres. Starea permanentă de anxietate poate crea o viziune pesimistă asupra viitorului, în care oamenii se simt incapabili să facă faţă provocărilor suplimentare, precum decizia de a avea copii, deoarece viitorul pare deja suficient de dificil fără a adăuga noi responsabilităţi”, mai spune Milicescu. Şi nu în ultimul rând, cultura organizaţională din multe corporaţii pune accent pe performanţă, competiţie şi disponibilitate constantă, ceea ce poate descuraja angajaţii să îşi ia timp pentru viaţa personală. Într-un astfel de mediu, decizia de a avea copii poate părea un obstacol în calea succesului profesional, determinând angajaţii să prioritizeze cariera în detrimentul vieţii de familie.

Mai bine plătit, mai puţin familist?

„Deşi mulţi corporatişti câştigă salarii mai mari decât media, costurile asociate creşterii unui copil sunt considerabile (educaţie, sănătate, locuinţă etc.)”, observă sociologul Alexandru Dincovici, fondator al IziBiz Consulting. În contextul unui mediu economic fluctuant şi al creşterii costului vieţii, mulţi amână decizia de a avea copii până când se simt mai siguri financiar. „Şi pe măsură ce amâni, unii mai şi renunţă. Se spune că trăim în policriză, în orice caz, şi în ultimii ani am avut tot mai multe exemple.” Pandemie, război, inflaţie galopantă, încălzire globală, toate contribuie la climatul acesta de insecuritate,  în opinia sociologului.

„Iar dacă la început de carieră nu îţi permiţi financiar un copil, asta dacă ai relaţie stabilă, că nici aici nu cred că stăm neapărat mai bine, pe măsură ce te dezvolţi şi câştigi mai bine e posibil să pierzi alt tip de disponibilitate.”

Nivelul de educaţie, venitul corporatiştilor şi decizia de a nu avea copii pare că sunt corelate. „În general, persoanele cu venituri mai mari sunt şi persoane care au un nivel mai ridicat de educaţie şi asta face ca şi aspiraţiile lor să fie mai mari. Iată de ce astfel de persoane pot privi apariţia unui copil ca pe ceva ce le perturbă un pic armonia, pentru că vine cu multe incertitudini. Copilul vine cu datul programului peste cap. Persoanele astea sunt destul de organizate, au un program destul de riguros şi un copil ar putea să perturbe toate astea, pe de o parte. Pe de altă parte, şi nivelul crescut al aşteptărilor este suficient de mare încât îşi doresc să fie părinţi mai buni decât părinţii pe care i-au avut sau să se ridice cel puţin la nivelul acestora”, observă şi Matei Stănculescu. Aceasta se traduce în şcoli care pot să fie scumpe, şcoli private, sporturi care pot să fie scumpe, experienţe, excursii ş.a.m.d.: „Şi atunci, structura lor le spune că mai întâi trebuie să ajungă la o stabilitate financiară şi la nişte venituri foarte ridicate, ca mai apoi să fie momentul oportun să facă un copil bun. Persoanele care au un nivel de educaţie mai scăzut, care au nişte aşteptări mai mici de la viaţă, care se mulţumesc cu mai puţin nu vor avea problema asta şi, dimpotrivă, vor merge pe concepte precum: «Aşa cum bunica a putut să pună mămăligă pentru opt copii, aşa o să pot şi eu să cresc un copil sau doi. Nu e niciun fel de problemă. O să-i ofer copilului meu timpul meu. Dragostea mea n-are neapărat nevoie de cine ştie ce excursii sau obiecte foarte costisitoare.» Deci, iată cum cele două categorii pot să difere în tiparul de gândire.” Faptul că nivelul de educaţie şi veniturile corporatiştilor pot influenţa în mod semnificativ decizia de a nu avea copii este întărit de Cristina Milicescu, care observă că această corelaţie se manifestă printr-o combinaţie de priorităţi personale, percepţii asupra stabilităţii financiare, acces la informaţii şi impactul stresului profesional, toate acestea reflectând tendinţele actuale din societatea românească, şi nu numai, în care valorile şi normele sociale se schimbă. „Astfel, există o tendinţă tot mai pronunţată de a valoriza independenţa personală, mobilitatea profesională şi experienţele individuale, toate acestea putând duce la amânarea deciziei de a avea copii. Cuplurile tinere sunt mai dispuse să îşi prioritizeze aspiraţiile şi dorinţele personale, înainte de a se angaja în responsabilităţile parentale.” Persoanele cu un nivel de educaţie ridicat şi venituri mari tind să acorde o importanţă deosebită dezvoltării profesionale şi personale, investesc mult timp şi resurse în carieră, aspirând la poziţii de conducere sau roluri de specialitate care necesită efort constant şi dedicare. „Nivelul de educaţie ridicat este asociat şi cu un acces mai mare la informaţii legate de planificarea familială şi sănătatea reproductivă. Aceste persoane sunt mai bine informate despre opţiunile de contracepţie şi îşi planifică viaţa familială în mod strategic, adesea alegând să aibă copii mai târziu în viaţă sau deloc.” În plus, cuplurile cu venituri mari şi educaţie superioară sunt adesea mai conştiente de costurile asociate creşterii unui copil şi îşi doresc să ofere cele mai bune condiţii pentru acesta. Astfel, pot amâna decizia de a avea copii până când consideră că au atins un nivel optim de stabilitate financiară şi resurse materiale. „Mentalitatea legată de pregătirea venirii unui copil se schimbă. Oamenii îşi doresc acum să aibă tot ce trebuie atunci când decid să aibă un copil, mai degrabă decât în trecut, când copilul venea indiferent dacă exista sau nu un cadru complet, cum ar fi casă, maşină, joburi stabile. Mulţi adulţi se uită acum mai atent la aceste aspecte, iar mentalitatea veche conform căreia «fiecare copil vine cu pâinea lui» pare depăşită.”

Work life-balance-ul care duce la imbalance

Percepţia asupra echilibrului între viaţa personală şi profesională joacă şi ea un rol important în decizia de a nu avea copii, mai observă psihoterapeutul Cristina Milicescu. „În cabinet, am observat că mulţi dintre clienţii care lucrează în mediul corporativ sunt profund preocupaţi de modul în care îşi pot gestiona eficient timpul şi resursele între carieră şi viaţa personală. Echilibrul între aceste două domenii devine o prioritate esenţială pentru mulţi, iar ideea de a adăuga responsabilitatea creşterii unui copil în această ecuaţie poate părea copleşitoare.” Mediul de lucru modern impune adesea cerinţe ridicate, cu ore lungi şi un nivel constant de performanţă, iar în aceste condiţii, mulţi consideră că a avea un copil ar putea destabiliza şi mai mult echilibrul fragil pe care încearcă să îl menţină. Timpul şi energia necesare pentru a se dedica unui copil ar putea compromite nu doar performanţa profesională, ci şi capacitatea de a se îngriji pe ei înşişi şi de a se bucura de viaţa personală. Dar la fel de bine Cristina Milicescu observă că există şi  viitori părinţi care se străduiesc să le îmbine pe amândouă şi care îşi activează un sistem de suport alcătuit fie din bunici sau bone, fie din servicii de tip creşă, şi revin mult mai repede la muncă. Sunt şi cei care fac cu schimbul când vine vorba de concediul de creştere a copilului: „Cunosc şi câţiva taţi care au decis să fie ei cei care rămân acasă cu copilul, tocmai pentru că mama are o carieră mai solidă”. Un alt aspect important este influenţa valorilor culturale şi sociale contemporane, care pun un accent puternic pe auto-realizare, autonomie, independenţă: „Oamenii îşi doresc să exploreze lumea, să fie spontani, să participe la diverse activităţi sociale şi culturale şi să îşi dezvolte hobby-urile şi interesele personale. Aceste activităţi sunt percepute ca fiind incompatibile cu responsabilităţile parentale, care necesită timp, atenţie şi resurse semnificative”. De asemenea, în contextul actual al reţelelor sociale, există o presiune constantă de a prezenta o imagine a succesului şi fericirii, care adesea exclude aspectele mai provocatoare şi mai dificile ale vieţii de familie: „Această idealizare a unei vieţi fără copii, plină de libertate şi posibilităţi nelimitate, contribuie la percepţia că a deveni părinte poate fi un obstacol în calea realizării personale şi profesionale”.

Cine amână mai mult decizia – el sau ea?

În timp ce dr. Andreea Velişcu observă că nu există o diferenţă notabilă între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte motivele pentru care aleg să nu facă copii: „Sunt aceleaşi motivaţii: partenerul potrivit, momentul potrivit în carieră, situaţia financiară şi presiunea socială”, ea subliniază totuşi importanţa factorilor biologici. „Din păcate, există o inegalitate biologică: bărbaţii pot procrea până la vârste mai înaintate, dar femeile nu. Această particularitate le obligă pe femei să fie mai informate şi să ia decizii mai rapide.”

„Cumva, societatea aşteaptă de la femeie ca să se întâmple treaba asta. Bărbaţii resimt mai puţin presiunea, deşi mai nou lucrurile încep să se echilibreze, dar cu un plus totuşi ca greutate în partea femeilor. Să nu uităm că trăim într-o ţară care vine şi cu nişte superfacilităţi faţă de alte ţări din Uniunea Europeană sau chiar din lume pentru mame – posibilitatea de a sta doi ani acasă pentru o femeie este ceva extraordinar”, observă psihoterapeutul Matei Stănculescu. Dar, totodată, pentru o femeie preocupată de carieră, ideea de a avea un copil poate să pară înspăimântătoare. „Doi ani în care cariera mea va sta pe loc? Doi ani în care o să fiu genul acela de femeie care face curat în casă şi găteşte şi-şi întâmpină soţul seara când o să vină de la serviciu? El o să aibă treabă, el o să fie important şi eu cumva o să rămân în urmă şi o să devin femeia aia care a fost poate mama, bunica, străbunica. E o presiune foarte mare şi din punctul acesta de vedere, la care se adaugă răzvrătirea aceasta pe care generaţia nouă a atins-o. Femeia modernă se ambiţionează şi mai tare să fie contra.” Astfel, presiuni de tipul „Voi când o să faceţi un copil? Ar fi bine să nu-l faceţi prea târziu; timpul trece, după o să-ţi pară rău”, nu fac decât să genereze efectul opus pentru femeia de astăzi, suficient de emancipată şi care îşi doreşte atât de mult libertatea, încât va avea impresia că, dacă va face un copil, se va conforma acestor presiuni. „Faptul că nu va face un copil o va face să se simtă mai puternică şi mai liniştită. Altfel spus, sfatul meu pentru toţi cei din familii care doresc să-şi împingă fiicele să facă mai repede un copil este să se abţină de la comentarii pentru că, în definitiv, aceasta este o alegere personală şi de cuplu. Sunt şanse mai mari ca aşa să funcţioneze. Dacă vă arătaţi îngrijorarea şi dorinţa prea tare, s-ar putea să funcţioneze fix invers, pentru că va creşte presiunea suplimentară.” Presiuni există însă şi în cazul bărbaţilor: „E cumva cool să vezi un parc plin de taţi care îşi plimbă copiii. Este cumva cool să spui tu despre tine că eşti în concediu parental şi nu este mama. Sigur că încă nu cred că suntem la 50-50, dar bărbaţii cumva recuperează din diferenţa care exista odinioară între sexe la acest capitol, adică ei devin din ce în ce mai implicaţi.” Iar Cristina Milicescu observă că, deşi bărbaţii pot avea şi ei ambiţii profesionale şi dorinţe de independenţă, adesea percep motivele lor pentru a nu avea copii într-un mod diferit. „Pentru mulţi bărbaţi, decizia de a nu deveni părinţi poate fi influenţată de preocupări legate de stabilitatea financiară şi de responsabilitatea financiară pe care o implică creşterea unui copil. Bărbaţii pot fi mai preocupaţi de aspectele economice şi de impactul pe termen lung al creşterii unui copil asupra resurselor lor financiare. De asemenea, unii bărbaţi pot simţi că nu sunt pregătiţi emoţional sau că nu au sprijinul necesar pentru a face faţă provocărilor parentale.”

Propriii părinţi – încă un factor care influenţează decizia de a deveni părinţi

Mergem mai departe, analizând în ce măsură experienţele din copilărie şi relaţiile cu propriii părinţi pot influenţa decizia de a nu avea copii. Persoanele care sunt mai educate, care au investit foarte mulţi bani în dezvoltarea personală, pe lângă faptul că au diplome, facultăţi ş.a.m.d., sunt mai conştiente de propriile traume, de propriile defecte, de prejudecăţile pe care le-au preluat de la părinţi, de comportamentele pe care le-au testat în copilăria lor, dar pe care au ajuns să le repete astăzi ca adulţi etc, observă Matei Stănculescu.„Pentru aceste persoane, apare acea voce interioară care şopteşte următorul lucru: întâi trebuie să îţi vindeci tu toate traumele, să depăşeşti anumite blocaje din copilărie, să treci peste anumite lucruri greşite pe care le-ai învăţat de la părinţii tăi, ca mai apoi să poţi să te ocupi de educaţia unui copil. Experienţele din copilărie, cu cât persoanele sunt mai educate, cu atât pot cântări mai mult.” Realitatea este însă că procesul de autodescoperire este unul care poate dura toată viaţa. În cadrul procesului terapeutic, se descoperă frecvent că modul în care o persoană a trăit în copilărie şi dinamica familială pot avea un impact major asupra alegerilor şi temerilor legate de parentalitate, adaugă şi psihoterapeutul Cristina Milicescu. „În procesul terapeutic, descoperim frecvent că modul în care o persoană a trăit în copilărie şi dinamica familială au un impact profund asupra alegerilor şi temerilor legate de a fi părinte. Experienţele negative în copilărie, cum ar fi neglijarea emoţională sau abuzul, pot genera o teamă profundă de a repeta acele traume.” Pe de altă parte, relaţiile pozitive şi susţinătoare cu părinţii pot influenţa deciziile legate de parentalitate în moduri diferite. „Relaţiile pozitive cu părinţii pot motiva o persoană să devină părinte, dar pot apărea şi presiuni interne dacă aşteptările sunt prea ridicate”, explică specialista. „Persoana poate simţi că nu este suficient de bine pregătită pentru a atinge standardele pe care le-a trăit în propria familie.” În plus, relaţiile complexe cu propriii părinţi, cum ar fi sentimentul de a fi fost copleşit sau constrâns de aşteptările lor, pot influenţa dorinţa de a deveni părinte. Persoanele care au experimentat presiuni puternice din partea părinţilor sunt adesea conştiente de dificultăţile şi compromisurile pe care le implică rolul de părinte şi pot decide să evite această responsabilitate pentru a-şi păstra autonomia personală. „Experienţele din copilărie şi relaţiile cu propriii părinţi pot influenţa atât temerile legate de repetarea traumei, cât şi dorinţele de a oferi un mediu pozitiv şi stabil pentru copii. Înţelegerea acestor influenţe este esenţială pentru a explora şi a lucra prin propriile motivaţii şi temeri legate de a deveni părinte”, concluzionează ea.

Câteva consecinţe, dincolo de presiunea sistemului de pensii

Din perspectivă sociologică, efectul pe termen lung al întârzierii sau renunţării la decizia de a face un copil se transpune în îmbătrânirea populaţiei şi scăderea populaţiei atât în România cât şi în UE. Acest lucru înseamnă o presiune uriaşă pe sistemul de pensii deoarece vor fi mult mai puţini oameni activi; lipsa forţei de muncă va însemna o scădere consistentă a productivităţii ceea ce, în spirală, poate genera o criză economică majoră. Schimbările sociale vor fi structurale, pentru o populaţie îmbătrânită va avea nevoie de mai mult îngrijire, ceea ce va pune, în continuare, presiune pe guverne şi pe bugetele naţionale. „Aş spune că nu sună chiar bine acest scenariu dar, mai apoi, ne aducem aminte că trăim zile în care evoluţia tehnologiei este atât de rapidă încât mă gândesc că nu-i chiar imposibil să ajungem să fim nişte moşi şi babe îngrijiţi de câte un robot umanoid personal, cu care să dezbatem problemele politice ce vor urma şi să ne lăsăm copiii să se bucure de tinereţe. Sau, poate, pe modelul diverşilor pionieri, vom beneficia de «schimbarea pieselor uzate» şi vom trăi fericiţi până la adânci tinereţi”, spune mai în glumă, mai în serios sociologul Romulus Oprica. Din punct de vedere psihologic, decizia de a nu avea copii poate avea efecte deopotrivă pozitive şi negative pentru un individ, mai reiese din discuţia cu Matei Stănculescu: „Am mai multă flexibilitate, mai mult timp pentru călătorii, timp pe care îl investesc în mine, simt că am mai multă libertate, că pot să fac mai multe lucruri pentru mine – eu, personal, ca terapeut, nu văd nicio problemă. Cunosc oameni, lucrez cu oameni care au luat această decizie încă din tinereţe, s-au împăcat cu ea, sunt împăcaţi că au trecut deja de vârsta la care ar putea avea copii şi nu au niciun regret. Dar cunosc şi foarte mulţi, chiar mai mulţi, care au ajuns să regrete. Şi aici consecinţele psihologice sunt destul de grave, pentru că definiţia depresiei este o minte blocată în trecut. Astfel, persoanele care iau această decizie, dar nu sunt împăcate 100% cu ea, ajung să dezvolte multe regrete şi frustrări, aruncând vina pe parteneri. Acest lucru poate duce la despărţire.”  Pentru cei care regretă decizia de a nu face copii, se poate ajunge la depresie, la sentimentul că nu îşi găsesc locul în nicio situaţie, la oameni care schimbă multe locuri de muncă sau care caută să trăiască multe experienţe pentru a umple un gol, dar nu sunt neapărat conştienţi de acest lucru; evident că golul respectiv nu poate fi umplut, deoarece acum gândesc diferit faţă de cum gândeau în tinereţe. „Dar este prea târziu. Şi dacă nu se pot împăca cu această idee, clar vorbim despre depresie. Vorbim despre despărţire sau despre multe certuri, lipsa satisfacţiei, comportamente toxice şi, de ce nu, cumpărături compulsive sau experienţe din ce în ce mai intense, care pot fi chiar periculoase la un moment dat, ne pot pune viaţa în pericol – sporturi extreme, de exemplu.” O altă consecinţă negativă potenţială este lipsa sprijinului la bătrâneţe – dincolo de o pensie mai mică – după cum observă Cristina Milicescu: „Persoanele care aleg să nu aibă copii pot experimenta o anumită izolare, deoarece nu au copii care să le ofere sprijin şi companie pe termen lung. Acest lucru poate duce la sentimentul de singurătate şi la lipsa unui sistem de sprijin. Anumite persoane pot experimenta regrete sau sentimentul de pierdere legate de decizia de a nu avea copii, mai ales atunci când observă legătura profundă dintre părinţi şi copii sau în contextul schimbărilor personale şi sociale care pot interveni mai târziu în viaţă”.

Soluţiile pot veni şi de la angajatori

Sociologul Alexandru Dincovici observă că scăderea natalităţii este o problemă mai ales regională deosebit de importantă, reprizentând doar o faţetă a deficitului de forţă de muncă – de acum şi din viitor. O consecinţă a ei este îmbătrânirea populaţiei, ceea ce duce la o serie întreagă de alte probleme, printre care presiune mare asupra sistemelor de sănătate, mai ales în ţări precum România, unde speranţa de viaţă sănătoasă este extrem de redusă; presiune mare asupra sistemului de pensii, care devine nesustenabil; presiunea economică foarte mare, mai ales legată de joburile viitorului. „Dacă nu mai avem tineri, cine se va ocupa de industriile care se dezvoltă în acest moment? Şi cine va mai lucra în alte industrii care nu mai prezintă atât de multă atractivitate?” Momentan, crede Dincovici, se rezolvă mare parte din lucrurile acestea prin import de forţă de muncă, însă această soluţie duce la rândul ei la alte serii de probleme. „Cresc clivajele în societate, şi deja vedem cum migraţia este folosită, de ani buni, pentru a diviza şi mai mult oamenii, iar pe măsură ce creşte numărul de străini vom avea din ce în ce mai multe conflicte culturale şi probleme de coabitare, care vor necesita o gestionare deosebit de atentă, şi au nevoie de soluţii adecvate de guvernanţă, ceea ce nu avem.” El subliniază însă că migranţii în sine nu sunt problema, însă ei sunt deja folosiţi ca material politic pentru a alimenta anumite tipuri de discursuri, iar pe măsură ce se vor constitui în comunităţi din ce în ce mai importante vor dori şi ei o voce, şi va fi normal să o primească. „Cum se vor înţelege însă multiplele voci între ele rămâne o problemă extrem  de sensibilă.”

Romulus Oprica consideră că un răspuns posibil pentru soluţiile ecuaţiei natalităţii ar putea veni de la „sora mai mare” a României, Franţa, care a implementat o serie de măsuri de succes în creşterea natalităţii, ajungând să fie ţara din UE cu cel mai mare spor natural. „Sunt foarte multe potenţiale măsuri de sprijin pentru familii, de la alocaţii, reduceri fiscale sau facilităţi pentru achiziţionarea de locuinţe, multe dintre măsuri putând fi luate chiar de către administraţiile locale (creşterea numărului de creşe, grădiniţe, îmbunătăţirea calităţii sistemului de educaţie ş.a.)”, exemplifică sociologul. Concediile de maternitate şi paternitate pot fi foarte atractive dacă sunt compensate generos, dar, pe lângă toate aceste măsuri de natură economică, Oprica este de părere că cea mai bună măsură pe care statul ar putea să o ia ar fi să acorde respectul cuvenit cetăţenilor şi să lucreze pentru a „servi” cu adevărat plătitorii de taxe. „În momentul în care  un cetăţean este tratat cu respect, în care statul, prin reprezentanţii săi, lucrează pentru binele comunitar, nivelul de încredere în ţară ar creşte considerabil şi în egală măsură ar creşte şi dorinţa de a-ţi construi aici, în România, un viitor (care include şi copii). Companiile private deja au făcut paşi în susţinerea natalităţii prin construirea de creşe, acordarea unui program de lucru flexibil, suport financiar pentru părinţi şi programe de dezvoltare personală şi parentală. Aici, la companiile private, este mai simplu deoarece ele şi-au înţeles mult mai repede interesul de a avea şi păstra angajaţii buni.”

Alexandru Dincovici este, de asemenea, de părere că pentru a putea stimula natalitatea, cel mai important lucru care se poate face este în primul rând dezvoltarea unor politici şi programe de sprijin. „Credit fiscal pentru creşe şi grădiniţe, de exemplu, astfel încât părinţii să se poată întoarce mai repede la lucru şi să aibă cum să îngrijească copilul într-un mediu structurat.” Pe de altă parte, adaugă el, trebuie neapărat umblat la cadrele în care îşi desfăşoară programul instituţiile de învăţământ şi companiile. „Momentan, incompatibilitatea dintre ele este foarte mare. Copiii mici termină programul cu mult înaintea părinţilor, în instituţiile de stat, şi afterschoolul este costisitor şi nu este disponibil peste tot. Pe de altă parte, avem în continuare programe rigide de lucru. Cel mai util ar fi, teoretic, de schimbat sistemul educaţional astfel încât să existe o compatibilitate mai mare şi să preia o parte din povara părinţilor de după şcoală.”

 Din punctul de vedere al psihoterapeutului Matei Stănculescu, statul român acoperă aspectele care ţin de concediul maternitate şi paternitate. Pe de altă parte, crede că este loc de îmbunătăţiri în zona flexibilităţii la locul de muncă, cum ar fi munca remote în mediile în care se poate face acest lucru, şi în ceea ce priveşte schimbarea culturii organizaţionale, astfel încât imaginea de mamă angajată sau tată angajat să fie mai dezirabilă. „Cumva, o femeie care îşi doreşte să aibă un copil este privită în anumite medii ca fiind o persoană vulnerabilă. «Vrem să angajăm pe cineva, dar uite, tipa asta are 34 de ani şi la interviu ne-a spus că îşi doreşte să aibă un copil. E clar că asta ar trebui să se întâmple cât mai repede. Deci, dacă o angajăm în echipă, s-ar putea ca peste un an-doi să ne trezim că rămânem din nou fără om pe postul respectiv.» Acest lucru face ca multă lume să amâne decizia de a face un copil. Pe de altă parte, dacă vreau să angajez pe cineva în echipă şi aflu că revine dintr-un concediu de doi ani, o să mă gândesc dacă este potrivită, dacă poate face faţă din punct de vedere mental şi emoţional, dacă e bun momentul ş.a.m.d.” Psihoterapeutul consideră astfel că şi în cultura organizaţională ar trebui să existe o schimbare de mentalitate, astfel încât să includă programe de integrare a femeilor care revin după ce au născut, cu multă concentrare pe acceptare emoţională, adaptare şi înţelegere. În cazul în care persoanele tinere îşi propun să facă un copil, ar putea să existe beneficii din partea companiei, pe lângă cele oferite de stat, pentru ca oamenii să se simtă încurajaţi să facă acest pas. „Cultura organizaţională nu ne prea încurajează să facem un astfel de pas. Şi asta deşi, pe termen lung, dacă stăm să ne gândim, cei mai productivi oameni pe care îi putem avea într-o companie sunt cei care au deja copiii mari. Aceştia pot fi mai stabili şi cu o concentrare pe muncă mult mai ridicată. Odată ce copiii pleacă de acasă, li se eliberează foarte mult din spaţiul mintal şi fizic. Aşadar, dacă şi-ar propune companiile să îi încurajeze pe tineri să facă copii de tineri, în aşa fel încât la 40-45 de ani să aibă nişte superseniori, superprofesionişti din punctul de vedere al activităţii profesionale, poate că ar fi mai bine decât cu această cultură care spune: „Eşti tânăr, poţi să tragi tare, mai bine tragi tare acum, înveţi şi avansezi profesional. Faci copilul mai târziu“. Atâta timp cât un junior de 23-24 de ani face un copil, impactul este unul mult mai mic pentru companie, faţă de un om care a devenit deja manager, are şi un proiect de care se ocupă, are 32 de ani şi, pac, mă lasă în momentul acela pentru că intră în concediu de paternitate sau maternitate.” Strategia adoptată de corporaţii ar putea astfel să îi încurajeze să facă copii atunci când sunt mai tineri şi ar trebui să includă, desigur, susţinerea întoarcerilor mai devreme în companie, cu bonusuri de reintegrare avantajoase, cu programe de reintegrare, cu un abonament care să le asigure celor care se întorc servicii de psihoterapie, consiliere parentală, coaching de cuplu ş.a.m.d.

Sprijinul este necesar şi pentru cei care îşi doresc să facă copii, dar, din cauza întârzierii deciziei se confruntă cu dificultăţi legate de fertilitate. „Procedurile de reproducere umană asistată vin cu multe costuri: materiale, emoţionale, sociale şi de cuplu. Pentru multe cupluri, problema banilor pare de netrecut şi nu de puţine ori renunţă la ideea de a merge mai departe cu proiectul «copil». De aceea, este vital suportul statului în asigurarea dreptului la familie pentru fiecare. Ajutorul financiar face ca povara infertilităţii să fie dusă mai uşor până la apariţia unui copil”, consideră dr. Andreea Velişcu. De asemenea, şi ea observă că există diverse strategii pe care companiile le pot lua pentru a sprijini angajaţii care îşi doresc copii şi întâmpină dificultăţi în a-şi echilibra cariera şi viaţa personală: „Oferirea de programe flexibile de lucru, cum ar fi telemunca sau munca în regim hibrid, poate ajuta angajaţii să-şi gestioneze mai bine timpul şi să răspundă nevoilor familiei. Amenajarea de creşe şi grădiniţe la sediul companiei sau în proximitatea acestuia facilitează accesul rapid şi comod la serviciile de îngrijire a copiilor”. De asemenea, companiile pot oferi sesiuni de consiliere pentru angajaţi, inclusiv terapie de familie şi consiliere în carieră, pentru a-i ajuta să navigheze printre provocările personale şi profesionale. Implementarea unor programe de sănătate şi wellness, care să includă activităţi de reducere a stresului, cum ar fi yoga, meditaţie şi alte forme de exerciţii fizice, contribuie la bunăstarea angajaţilor. Încheierea de parteneriate cu furnizori de servicii de îngrijire a copiilor pentru a oferi reduceri sau servicii preferenţiale angajaţilor este o altă strategie benefică, crede medicul. Companiile pot oferi şi flexibilitate în ceea ce priveşte concediul, permiţând acumularea şi utilizarea zilelor de concediu într-un mod flexibil, inclusiv opţiuni de concediu neplătit pentru a răspunde unor nevoi familiale urgente. „Crearea unei culturi organizaţionale de suport este esenţială, promovând echilibrul între viaţa profesională şi cea personală, unde liderii încurajează şi sprijină activ angajaţii în acest sens. Aceste măsuri pot contribui semnificativ la crearea unui mediu de lucru care sprijină angajaţii în a-şi îndeplini dorinţele familiale fără a sacrifica progresul profesional.”