BusinessMagazin

Blog

  • Ce inseamna Bluetooth?

    La fel cum Harald I Bluetooth a unit, in anul 960, doua dintre cele mai puternice regate europene, tehnologia Bluetooth uneste astazi lumea comunicatiilor.

     

    Harald I Bluetooth („Dinte albastru“) a fost regele Danemarcei intre anii 940 si 985. Porecla Bluetooth, in daneza Blatand, a venit, probabil, din alaturarea a doua denumiri: Bla, care inseamna „persoana cu pielea inchisa la culoare“, si Tand, al carui sens este „om mare“. Legenda spune ca Harald, mare amator de afine, avea tot timpul dintii albastri din cauza pigmentului din fructe.

     

    Vikingul Harald a ramas in istorie pentru unificarea Danemarcei, in jurul anului 940, cu regatul Norvegiei si cu o parte din Suedia. Un mileniu mai tarziu, in 1994, compania Erisson Mobile Communications a pornit cercetarile pentru realizarea unei interfete radio de putere mica intre telefoanele mobile si accesoriile lor. Altfel spus, sa descopere modalitatile cele mai potrivite prin care telefonul mobil sa „discute“ prin unde radio cu casca din ureche.

     

    In februarie 1998, un consortiu format din companiie Ericsson, Nokia, Toshiba, IBM si Intel s-au reunit in Grupul pentru Interese Speciale (Special Interest Group – SIG). Membrii acestuia au decis producerea de echipamente radio pentru telefoane mobile, dispozitive PDA, calculatoare si laptopuri. Fideli conceptului de „unire“ a dispozitivelor si platind tribut de onoare initiatorilor nordici, SIG a numit aceasta tehnologie Bluetooth. Prima versiune a fost produsa in 1999, pentru ca primele dispozitive dotate cu Bluetooth sa fie comercializate in 2001. Ca joint-venture intre Sony si Ericsson, producatorul de telefonie mobila Sony Ericsson a fost una dintre primele companii care au dezvoltat si comercializat terminale si accesorii dotate cu tehnologia Bluetooth.

     

    Operarea fara fir de tip Bluetooth presupune unde radio de frecventa si putere mici care permit transferul de voce si date intre doua dispozitive echipate cu emitatori-receptori specifici, aflate in aceeasi retea de tip PAN (personal area network). Cu alte cuvinte, un telefon mobil si un computer, de exemplu, pot trimite voce, imagini si date de la unul catre celalalt fara a utiliza nici un fel de cablu. Distanta intre dispozitive poate fi de la 10 pana la 100 de metri. Conexiunea prin Bluetooth se face in banda de 2,4 GHz, pentru care nu este nevoie de licenta si care presupune o viteza de transmisie a datelor de 2,1 Mb/s (pentru 2.0, versiunea cea mai noua a tehnologiei Bluetooth).

     

    Daca doreste sa transmita date de pe telefonul mobil prin Bluetooth, utilizatorul trebuie sa se asigure ca atat dispozitivul emitator, cat si cel receptor (computerul, de pilda) sunt echipate cu tehnologia respectiva. In plus, optiunea de transmitere prin Bluetooth a amandurora trebuie activata, iar receptorul recunoscut si adaugat pe lista de dispozitive acceptate a emitatorului. Din orice aplicatie deschisa pe telefonul mobil, fie ea un ton de apel, o imagine sau un alt tip de document, exista optiunea de trimitere prin Bluetooth. Aceasta nu trebuie decat selectata, pentru ca de restul se ocupa Bluetooth.

     

    Ideea de baza, aceea de conectare a telefonului mobil la un accesoriu al acestuia, a fost dezvoltata si extinsa, de-a lungul anilor, la transmiterea de date intre un telefon si altul sau  intre telefon si un calculator sau o imprimanta. Si lista poate continua cu generozitate, incepand de la tastaturi fara fir si ajungand pana la dispozitive medicale.

     

    Bogdan Zinca

    Reprezentant Sony Ericsson Mobile Communications In Romania

  • Cea mai sincera agentie de turism

    Sarbatorile de iarna de-abia s-au terminat, asa ca ce poate fi mai reconfortant decat sa incepi sa te gandesti deja la destinatiile cele mai potrivite pentru… urmatorul concediu? Fie ca vrei sa evadezi din oras de-abia la vara sau gandul iti sta la zapada de la munte din ultimele zile ale lui martie, e bine sa planuiesti din timp detaliile calatoriei.

     

    Daca nu ai foarte mare incredere in ofertele frumos colorate ale agentiilor de turism, unde hotelul este intotdeauna la doi pasi de mare, serviciile sunt neaparat fara cusur, iar localnicii, obligatoriu, cei mai buni prieteni, atunci poate ar trebui sa arunci o privire la adresa www.virtualtourist.com. Site-ul iti spune verde-n fata, si cu bune si cu rele, o multime de lucruri despre destinatia la care te gandesti, indiferent ca e vorba de New York, Insulele Hawaii sau cartierele marginase ale Bucurestiului.

     

    Sute de oameni care au calatorit de-a lungul si de-a latul Pamantului au facut o scurta pauza pe www.virtualtourist.com si si-au lasat impresiile despre locurile vizitate, insotite de fotografii. In afara de pareri inevitabil subiective, dar utile, vei mai gasi si informatii folositoare cum ar fi modalitati de a calatori pana la destinatie, o lista cu hotelurile din zona sau posibilitatea de a-i contacta pe cei care au vizitat inaintea ta locurile respective.

  • Societatea Big Brother

    Daca George Orwell imagina o societate totalitara bazata pe supravegherea de catre stat a oricarui individ – intrucat numai statul avea la acea vreme capacitatea logistica si financiara de a instala si opera un sistem de supraveghere – astazi aproape fiecare dintre noi se poate transforma pe nesimtite intr-un „Big Brother“ pentru cei din jur.

     

    Cateva dintre tehnologiile cele mai la indemana contribuie la noul peisaj al supravegherii pentru toti de catre toti. Conform unui raport recent al IDC, o companie de cercetare de piata in domeniul tehnologiei informatiei, anul trecut s-au vandut 186 de milioane de telefoane cu camera digitala, cu 50 de milioane mai multe unitati decat vanzarile totale combinate de aparate fotografice cu film (47 de milioane) si camere digitale (69 de milioane). In curand, acest tip de telefoane vor deveni omniprezente, iar calitatea imaginilor produse de minuscula camera se va imbunatati pana la nivel semiprofesional.

     

    Din ce in ce mai multe astfel de telefoane pot inregistra videoclipuri. In acest fel apar doua mari riscuri: spionajul industrial si voyerismul social generalizat. In Germania, Bundestagul a trecut o lege care interzice fotografierea obiectivelor industriale. Sprint PCS, unul dintre cei mai mari operatori de telefonie mobila din America, a inceput o campanie agresiva de inlocuire a unuia dintre cele mai de succes modele de telefon cu camera digitala cu o versiune „oarba“ sub presiunea mediului de afaceri american.

     

    Nokia, liderul industriei producatoare de telefoane mobile a lansat o versiune fara camera digitala a varfului sau de gama pentru oamenii de afaceri, Nokia 9300, tocmai pentru a calma suspiciunile clientilor care au importante operatiuni de cercetare. Legislativul din Coreea de Sud a impus fabricantilor ca telefoanele cu camera sa produca un beep strident cand fotografiaza, iar Samsung, liderul de piata in acest segment, a impus obligativitatea ca telefoanele mobile cu camera sa fie lasate la poarta companiei.

     

    In ceea ce priveste voyerismul, congresul american a adoptat in septembrie anul trecut un proiect de lege al carui nume spune totul: „The Video Voyerism Prevention Act“. Guvernul Arabiei Saudite a interzis vanzarea catre sauditi a telefoanelor cu camera pe motivul ca „raspandesc obscenitatea publica“. Telefoanele cu camera pot fi folosite si pentru a induce in eroare in legatura cu locatia in care va aflati. O companie din Germania, Simeda, condusa de doi romani, a avut ideea de a imprumuta trucul „ecranului albastru“ folosit de industria de divertisment pentru a crea iluzia de realitate.

     

    Asa cum in televiziune se folosesc imagini digitale proiectate in spatele prezentatorului sau a actorilor – pentru economisirea resurselor dedicate decorurilor – Liviu Tofan si Razvan Dumitrescu s-au gandit ca pot aplica acelasi princiu telefoanelor cu camera. Ideea s-a dovedit totusi anevoioasa, motiv pentru care cei doi intreprinzatori au dezvoltat un software audio numit SounderCover al carui scop este de a crea un „alibi sonor“ pentru posesorul telefonului. Software-ul are o baza de date cu sunete specifice de aeroport, trafic intens, furtuna etc. Exista posibilitatea de a lega un numar de telefon din agenda cu anumite tipuri de sunete care se declanseaza instantaneu ca background al discutiei, filtrand in acelasi timp zgomotul de fond real.

     

    Ideea de a oferi clientilor un alibi credibil pentru situatii delicate le-a venit si unor operatori. Cingular, o companie din Statele Unite, ofera un serviciu numit Escape-A-Date prin care clientul primeste un telefon in legatura cu o situatie de urgenta. Virgin Mobile, una dintre companiile lui Richard Branson, ofera si ea ceva asemanator.

     

    Pentru a contracara efectele potential devastatoare ale telefoniei mobile asupra intimitatii personale si potentialul de a trada posesorul in momente dificile, au aparut asa-numitele „comunitati virtuale de alibi“. Desi privit cu scepticism de sociologi, acest tip de comunitati au inceput sa genereze legende urbane: o clienta a rupt logodna pe care incepuse s-o considere nepotrivita cu ajutorul altor membri anonimi ai comunitatii, se spune.

     

    In orice caz, formatul preferat pentru minciuna este SMS-ul. Cercetatorii de la Freever au descoperit ca numai 22% dintre respondentii unui studiu sustin ca au mintit intr-o convorbire telefonica, in timp ce 45% admit ca au mintit cel putin o data prin SMS.

     

    Un caz devenit celebru in acest sens este povestea lui Jason Blair, tanarul reporter al The New York Times, cel mai prestigios si respectat cotidian din Statele Unite. Vreme de doi ani de zile, Blair a mintit in legatura cu investigatiile sale jurnalistice folosind telefonul mobil, creandu-si alibiuri sofisticate pentru a ascunde ca multe dintre articolele pe care le publicase erau pur si simplu scorneli.

     

    Poate daca politica editoriala a ziarului ar fi impus ziaristilor sa ruleze aplicatia Nemesysco – al carei scop este sa detecteze stresul imperceptibil din inflexiunile vocii – deznodamantul povestii ar fi fost altul. Firma israeliana a reusit sa impuna aceasta aplicatie ca „dispozitiv de acuratete minim acceptata“ pentru un viitor detector de minciuni mobil.

     

    In orice caz, unele organizatii de media au dat o utilitate publica milioanelor de aparate foto digitale ale oamenilor obisnuiti. Ziarul San Diego Union Tribune a infiintat un site in care doritorii sunt invitati sa stocheze fotografii ale diverselor evenimente la care s-a intamplat sa fie martori. BBC a preluat ideea si a initiat un proiect al carui motto este: „Fiecare dintre noi este fotoreporter“. Politica de deschidere totala a organizatiei britanice contribuie, practic, la reinventarea notiunii de mass-media: uriasa biblioteca de imagini digitale a BBC va fi pusa gratuit la dispozitia doritorilor, online, pana la sfarsitul anului viitor.

     

    Pentru ca numai telefoanele mobile dotate cu camera nu ar putea justifica o asemenea reactie defensiva la nivel global, analistii fenomenului „societatii transparente“ discuta si problema mai putin evidenta dar nu mai putin importanta a televiziunii cu circuit inchis (CCTV – closed circuit TV). Aceasta tehnologie nu este in nici un caz o noutate, insa recenta curba descendenta a costurilor de achizitie si administrare a determinat raspandirea la scara de masa.

     

    Multe companii au luat chiar decizia ca sistemul lor CCTV sa foloseasca Internetul ca mediu de transmitere a datelor pentru a reduce si mai mult costurile. CCTV prin Internet a devenit si in Romania o afacere. O companie romaneasca de IT, SNS, specializata in furnizarea de solutii bazate pe Linux, a pus la punct un sistem de supraveghere online pe care urmeaza sa-l licentieze si in strainatate. Comerciantii de bijuterii, lanturile de statii de benzina, hotelurile si cazinourile manifesta un interes continuu pentru acest tip de tehnologie.

     

    Pe de alta parte si utilizatorii privati au inceput sa adopte tehnologia pentru protejarea proprietatilor sau monitorizarea copiilor. Districtul Washington DC, care are o rata foarte ridicata a criminalitatii scolare, si-a propus sa faciliteze parintilor supravegherea copiilor in timp real prin instalarea anul acesta a 15.000 de camere de luat vederi. Primaria londoneza a demarat acum doi ani unul dintre cele mai controversate proiecte de fluidizare a traficului metropolitan. In zona centrala a Londrei exista un sistem integrat CCTV care urmareste fiecare autoturism, il inregistreaza si transmite informatia unui sistem de facturare. De fiecare data cand posesorul unui autoturism trece prin zona centrala, acesta trebuie sa plateasca 5 lire, taxa de congestie. O astfel de taxa locala nu ar putea fi niciodata aplicata fara un asemenea sistem.

     

    Chiar daca pare inspaimantator pentru sustinatorii libertatilor civice, televiziunea cu circuit inchis nu este cu adevarat deschizatoarea de drumuri pentru o societate totalitara de tip Big Brother. Cantitatea de informatie colectata de un astfel de sistem este atat de mare incat solicita o putere de calcul si un timp de procesare uriase, pe care nici o administratie din lume nu le are.

     

    Americanii au o zicala: „O societate inarmata este o societate politicoasa“. Studiile sociologice recente arata ca si tehnologia imaginilor digitale la purtator genereaza tot „o societate politicoasa“. Una fara intimitate, de data aceasta.

  • Circuitul adrenalinei prin buget

    Trecute sunt vremurile cand concediul insemna pentru toata lumea leneveala la munte, la mare sau pe plaje exotice. Schiatul cu viteza printre copaci, escaladarea unui ghetar, snowboardul sau windsurful sunt un antidot bun impotriva stresului.

     

    Toata lumea ma intreaba «de ce iti risti viata in balon cand ai o familie si o afacere infloritoare?» E o provocare irezistibila, iar eu m-am molipsit prea tare de acest «microb» pentru a mai renunta. In general imi controlez destinul, dar in balon sunt la discretia fortelor naturii.“ Asa isi motiveaza miliardarul britanic Richard Branson fascinatia fata de zborurile extrem de periculoase cu balonul, in care nu o data era sa-si piarda viata si in urma carora costurile pentru asigurarea sa de viata au crescut probabil vertiginos.

     

    Mare impatimit al curselor nautice si al zborurilor in balon si, mai nou, al calatoriilor spatiale, Branson nu este decat unul – poate cel mai mediatizat – dintre numerosii oameni de afaceri care se indreapta catre sporturile extreme, in cautare de adrenalina, senzatii tari si, paradoxal, relaxare.

     

    Romanii au inceput sa exploreze doar de cativa ani acest teritoriu al adrenalinei pure. Si, desi asociati in general mai degraba cu golful, sahul si alte sporturi inofensive, tot mai multi oameni de afaceri se dezic, macar de cateva ori pe an, de costume, serviete si telefoane mobile si se arunca, la propriu, pe piste accidentate sau in valuri inalte.

     

    Un bun exemplu este Mihai Miron, fostul fondator, actionar si director al Europharm Brasov, companie pe care a vandut-o grupului britanic GlaxoSmithKline. Acum, Miron are afaceri in mai multe domenii, pastrand investitii si in farmaceutice. Daca in afaceri este intr-o permanenta urcare, in ceea ce priveste sporturile extreme, prefera sa coboare. Dar nu fara obstacole. Din 1975, practica in mod constant schiul off piste. A fost atras de faptul ca, printre copaci, pe partiile neconventionale, „nu te calci cu nimeni in picioare – esti doar tu si adrenalina“. Care nu-l paraseste nici atunci cand ajunge la capatul pistei. Dupa ce termina de taiat o partie, Miron se aventureaza pe apa, unde practica cu aceeasi pasiune schiul nautic, pe care l-a descoperit inca din 1982.

     

    Unul dintre sporturile extreme cu o priza foarte mare la noi e si snowboardul. Pentru Tiberiu Macaveiu acest sport avea sa devina in scurt timp un mod de a trai. A inceput sa „alunece pe placa“ din 1997, cand avea 30 de ani, iar azi conduce Surmont Club. Macaveiu spune ca, desi costisitor acum ceva timp, un echipament complet ajunge astazi in jurul a 1.000 de dolari, fapt care-l face accesibil unui public mai larg. Multi sunt insa de parere ca adevaratele senzatii apar atunci cand cobori pe o partie „netaiata“. Desigur, in acest caz, preturile cresc: placa trebuie sa fie mai buna (de la 350 de dolari in sus), bocancii mai rezistenti (peste 400 de dolari), iar costumul poate duce si el mult peste 500 de dolari, in functie de gusturi.

     

    Tot pe placa „se dau“ si amatorii de windsurf. Desi cunoscut in Romania, acest sport are deocamdata un statut oarecum elitist din cauza costurilor foarte mari. Daca, de pilda, echipamentul pentru zborul cu parapanta poate cobori si sub 1.000 de dolari (la mana a doua), pentru windsurf merge de la 2.000 pana la 4.000 de dolari. Foarte mult costa si transportul echipamentului (vela, placile, accesoriile) si, cum locurile prielnice se gasesc destul de greu la noi in tara, se mai adauga si costurile unui sejur in cine stie ce colturi de lume. Este un sport practicat in general de oameni de succes, in special cei care sunt propriii lor patroni. Asta pentru ca timpul este o coordonata esentiala in windsurf: trebuie sa-l ai din plin.

     

    Desi nu se poate lauda cu un excedent de timp liber, Bogdan Enoiu, directorul agentiei de publicitate McCann Erickson Romania, spune ca profita de orice „portita“ din program pentru a se „urca pe val“. Pasiunea pentru windsurf a descoperit-o impreuna cu cativa prieteni acum 25 de ani, cand s-a hotarat sa faca si altceva la mare. „De atunci windsurful face parte din viata mea. L-am practicat in mai toate colturile lumii, dar cel mai mult ma atrag valurile din Leskada, Grecia“, spune Enoiu. Pentru o deplina libertate, si-a cumparat ulterior din Olanda placa si vela, care l-au costat 3.000 de dolari. „Acum nu mai plec in nici un concediu fara ele.“

     

    Insa sporturile extreme nu trebuie neaparat practicate pe mari, oceane sau prin Alpi. Pentru aproximativ 500 de dolari de persoana, multe locatii din Romania devin un rai de sapte zile pentru amatorii de senzatii tari, iar Concediu, Ad Tour & Travel sau Amazing Travel sunt doar cateva dintre agentiile care s-au aliniat noilor tendinte, furnizand astfel de pachete de servicii in care intra totul, pana la ultimul accesoriu al echipamentului de sport extrem preferat. De pilda, la Herculane si in Valea Cernei, tiroliana, adica traversarea  prapastiilor cu franghii speciale, sau traseele prin pesteri au intrat deja in circuit.

     

    Zborul cu parapanta a fost, inca de la inceput, o imagine a libertatii extreme. Inventat parca special pentru cei care-si petrec cea mai mare parte din timp tintuiti pe diverse scaune (la birou, in avion, la mese de afaceri). Este cel mai la indemana mod – costisitor, intr-adevar- de a zbura fara limite, asa cum visa, demult, Leonardo da Vinci. Echipamentul complet – planorul, aripa, hamul, combinezonul si manusile –  costa in jur de 5.000 de dolari, dar avantajul sportului este acela ca poate fi practicat si vara, si iarna, in cazul in care conditiile meteo sunt adecvate (fara vant puternic sau ninsoare). Brevetul de parapantist se obtine in urma unor cursuri, care costa cam 300 de dolari. In Romania, „clubul“ pasionatilor de parapanta numara peste 6.000 de membri, ceea ce inseamna ca tot atati romani se pot inalta deasupra lumii la 4.000 de metri.

     

    Catararile traditionale fac si ele parte din oferta agentiilor. Insa pasionatii de munte isi pot testa limitele si individual, la Balea, pe cele doua trasee de ice-climbing, Tracos I si II. Echipamentul de catarator (corzi, pioleti, ciocane, casca, pitoane de stanca) este standard si nu are un pret exorbitant. Insa datorita dificultatii traseului – nu spune nimeni ca escaladarea unui ghetar este floare la ureche – numarul celor care se incumeta sa urce pe cascade inghetate este inca mic.

     

    Exact la polul opus, raftingul atrage din ce in ce mai multa lume. Cei care vor sa detina  o barca speciala de rafting platesc cam 4.000 de dolari. Organizata de firma sau pe cont propriu, o aventura cu barca pe un rau de munte costa in jur de 70 de euro de persoana. In Romania, cele mai atractive trasee de rafting sunt pe Jiu si pe Bistrita, mai ales ca au si grade diferite de dificultate.

     

    Tot pe munte, dar pe orice traseu imaginat de pasionati, mountain biking face dintr-o simpla bicicleta o sursa sigura de adrenalina. Echipamentul standard (bicicleta, casca, cotiere, manusi) nu este neaparat costisitor. Insa pentru omul de afaceri care simte nevoia sa  renunte la siguranta masinii si vrea sa-si invinga limitele intr-un mediu neprielnic (denivelari, pante, gropi), fara a-si pune totusi viata in primejdie, o dotare serioasa poate urca si pana la 7.000 de dolari. In pret intra si „prepararea“ bicicletei cu sa speciala sau suspensii serioase.

     

    „La serviciu port adesea ostilitati mai mult sau mai putin mascate cu sefii sau cu unii colegi. Insa ma relaxez seara in pat, cand inchid ochii, ii aliniez pe toti la un zid si ii impusc pe rand.“ Desi confesiunea de mai sus ii apartine unei „managerite“ autohtone stresate, e destul de probabil ca acest principiu s-a aflat si la baza partidelor de paint-ball. Incepand de la 120 de dolari pentru o suta de bile, tariful pentru o partida de paint ball cu colegii de birou nu mai inseamna nimic, in comparatie cu placerea jocului.

     

    Echipamentul (salopeta si protectie care acopera ochii, urechile si gatul) se gaseste la locul distractiei. Fun Sports Entertainment impreuna cu Five Extreme – prima firma care a deschis un teren de paint ball in Romania – promoveaza de cativa ani la noi acest sport recreational. Dat fiind ca este cea mai inocenta ocazie pentru a-ti impusca seful (fie si numai cu vopsea), nu e de mirare ca se numara printre primele in topul activitatilor de teambuilding. Alcatel Romania, Coca Cola HBC sau PricewaterhouseCoopers sunt doar cateva dintre companiile care in ultimii ani au apelat la astfel de servicii.

     

    „Adevarata adrenalina apare atunci cand iti tremura genunchii“, spune Mihaela Haiduc, reprezentanta agentiei de turism Adventure Travel, care ofera pachete turistice incluzand sporturi extreme. Si, judecand dupa numarul de doritori, romanilor le tremura mereu genunchii.

  • Antimanual de economie

    Fie ca suntem sau nu de acord cu Bernard Maris, acesta ne invita, in „antimanualul“ sau, sa regandim critic majoritatea teoriilor economice contemporane.

     

    Dupa atatea manuale si studii serioase, explicatii doctrinare si previziuni cu caracter stiintific, era nevoie si de un antimanual de economie. Nu doar pentru divertisment,  ci pentru a intelege, cu umor, ca economistii – cum ar fi spus Jacques Attali – sunt acele persoane „care sunt mereu in stare sa explice magistral maine de ce s-au inselat azi“. Autorul cartii la care ne referim, Bernard Maris, a publicat numeroase carti de economie (dintre care, doar pentru savoarea titlurilor, enumeram: „Scrisoare deschisa catre marii guru din economie care ne cred niste imbecili“, „Doamne, ce frumos e razboiul economic!“, „Bursa sau viata“ sau „Ah, daca bogatii ar putea sa ramana intre bogati!“) si a fost declarat, in 1995, economistul anului in Franta.

     

    Ultima sa carte critica si apoi refuza, esentialmente, demersul economistilor care ne infatiseaza drept enunturi stiintifice ceea ce nu reprezinta, de fapt, decat niste judecati de valoare, si care dosesc cu strasnicie niste subiecte-cheie cum ar fi problema puterii si a repartitiei bunurilor. Bernard Maris redeschide discutia asupra unui mare numar de „presupuneri“ care nu au mai fost demult analizate si interpretate, cum ar fi eficacitatea ca „finalitate in sine“ sau „piata ca ideal social“.

     

    El isi propune sa ne faca sa pricepem felul in care economistii (marii guru) au naturalizat economia, adica au supus-o unor pseudo-legi naturale, ca sa evite, de fapt, subiectele capitale. Ceea ce ar trebui predat acum studentilor si celor aflati la pupitrele de comanda ale economiei ar trebui sa fie istoria economiei si a faptelor economice, prin apel constant la sociologie, psihologie sau antropologie. Ceea ce face din cartea sa nu atat un antimanual, sau un manual de antieconomie, cat un manual, cum se va vedea – in spiritul lui Keynes – de anti-liberalism. Cele patru parti ale lucrarii sunt:

     

    Principiile de scolastica economica, in care autorul denunta abuzul „ecuatiilor fascinante“, care evita interogatiile asupra ideologiei  ce sufoca economia, permitand economistilor sa ramana „ei intre ei“, eliminandu-i pe sociologi si filosofi.

     

    Razboiul economic: Maris ne aminteste ca economia reala, ca si miturile, nu agreeaza nici concurenta si nici transparenta si ca educatia si progresul tehnic, care sunt gratuite, trag omenirea in sus, in vreme ce concurenta si piata o imping in jos.

     

    Motorul razboiului: aici, in sfarsit, autorul  se intereseaza de problema banilor, pe care economistii o neglijeaza, negand astfel puterea emitatorului.

     

    Prada: un capitol destinat interogatiilor asupra impartirii bogatiei, asupra cresterii economice si factorilor ei determinanti. Acordand o importanta majora teoriei cresterii endogene, Maris subliniaza dezastrele  provocate de recomandarile FMI intr-un mare numar de tari in curs de dezvoltare.

     

    Bernard Maris, Antimanuel d’Economie, Ed. BrCal, Paris

  • NOUTATI

    Comunicare si manipulare

    In ultimele saptamani, care au stabilit, intrucatva, configuratia politica a tarii, analistii au „privit inapoi cu manie“ si au dezbatut pe larg rolul, adesea perfid, pe care presa romaneasca l-a jucat in perioada pre-electorala. Jocuri de interese, insinuari muscatoare sau alterari ale realitatii, toate acestea si multe altele au fost catalogate drept intentii de influentare a opiniei  publice. Cartea Soniei Cristina Stan apare drept un util indreptar pentru cei care vor sa afle care sunt mecanismele prin care presa poate schimba atitudinile, opiniile sau comportamentele cititorilor. Fenomenul manipularii prin presa a marcat si aria presei romanesti, care s-a supus, si ea, modelului marilor acte de manipulare din lume, dictate de interesele economice sau politice ale colosilor mediatici sau ale guvernelor.

     

    Sonia Cristina Stan, Manipularea prin presa, Editura Humanitas, Bucuresti, 2004

     

    Natiunea si integrarea europeana

    Nu putem vorbi despre identitatea europeana, fara a deslusi sensurile identitatii nationale. Asta pentru ca – spune Dan Dungaciu – marile interogatii ale procesului de integrare se ordoneaza in jurul raportului identitar national/european. Miza procesului este nu una economica, nici sociala sau chiar politica, ci una de natura culturala. Asa-numita identitate nationala se dovedeste un obstacol mai dificil de depasit decat credeau arhitectii noii Europe. Autorul incearca sa se concentreze cu precadere asupa identitatii nationale in general si asupra celei romanesti, in mod special. Potrivit datelor statistice, din 1990 incoace, la intrebarea legata de auto-identificare nationala sau europeana, procentul identificarii respondentilor la categoria „numai european“ s-a stabilizat la 4%.

     

    Dan Dungaciu, Natiunea si provocarile (post)modernitatii, Editura Tritonic, Bucuresti, 2004

  • Ubu in tranzitie

    La Teatrul de Comedie, un spectacol bun, in cheie mai curand grotesca, pe textul „Ubu inlantuit“ – o continuare a lui „Ubu-Rege“.

     

    Personajul Ubu Rex si sinistra sa sotie Madam Ubu – sau „Madam Cacat“, cum el insusi o numeste – sunt unele dintre cele mai venerabile creatii ale suprarealistilor, care, paradoxal, se impun si raman nemuritoare o data cu prematurul sfarsit al parintelui lor, Alfred Jarry (1873-1907). La vremea cand, in patria noastra, aveau lor rascoalele taranesti, iar de burghezie abia se pomenea.

     

    Supra-realisti si nu prea! Ubu Rex si nevasta-sa sunt mai degraba eroii unei satire decat niste caractere de roman absurd. Autorul lor vrea sa epateze si sa jigneasca burghezia franceza, punandu-i in fata aceasta oglinda. Este un simptom ca, la noi, Ubu a fost adus pe scena pentru a satiriza altceva. Pentru ca vremurile s-au schimbat. Inceputul postrevolutionar al aparitiei jupanului Ubu s-a facut cu memorabilul „Ubu-Rex cu scene din Macbeth“ al lui Silviu Purcarete. Un spectacol sangeros – amintirea revolutiei si a cuplului model Odiosul-Sinistra erau aproape. Acum, la Teatrul de Comedie – sub „palaria“ lui George Mihaita, adica, el insusi prezent cu palarie cu tot in spectacol – avem un Ubu de tranzitie. Il mana in scena Tompa Gabor, sub infatisarea lui Mihai Constantin, insotit de mai putin ticaloasa Madama jucata de Virginia Mirea.

     

    Veti vedea un spectacol bun, in cheie mai curand grotesca, pe textul „Ubu inlantuit“, o continuare a lui „Ubu-Rege“. Teza spectacolului, care umfla comic personajele si situatiile in chip foarte amuzant, este ca, inaintea lui Smith al lui George Orwell, Ubu ajunge la aceeasi concluzie: libertatea e sclavie. Si viceversa. Cu alte cuvinte (sa nu uitam ca premiera a avut loc inainte de alegeri): daca nu iese ce trebuie, noi plecam si anume la galere, cu ghiuleaua aninata de picior. Ghiuleaua fiind de altfel o minge de fotbal, simbolul in care se intruchipeaza pasiunile si disputele noastre.

     

    Sunt multe aluzii, mai fine sau mai directe, in spectacolul lui Tompa Gabor, la drumul nostru spre lumea civilizata in care intram cu mingea la picior, multe iluzii si certitudinea ca vom avea o libertate bine stransa in chingi comunitare. Ubu este de un comic nebun in sine prin prezenta lui Mihai Constantin, de proportii imense, care nu mai aminteste de „Liceenii“. Virginia Mirea mai este un pic Lady Macbeth, dar una care face pe natafleata. Ceilalti participanti la trasnaie dau vioiciunea necesara unui spectacol in care tarisoara noastra se vede asa cum este de la Bacovia incoace: trista si plina de umor. Tompa Gabor stie sa exploateze fiecare detaliu al textului in favoarea tezei sale si sa construiasca momente teatrale memorabile.

  • Nimic nou sub soare

    Se pare ca Pierce Brosnan si-a descoperit preferinta de a juca doar un anumit tip de personaj: seducatorul stilat, care are tot ce-si poate dori si care se lanseaza in diverse aventuri care mai de care mai periculoase care-i alunga plictiseala, doar de dragul adrenalinei. James Bond si Thomas Crown sunt fatete ale acestui personaj, ca de altfel si ultima stradanie actoriceasca a lui Brosnan: Max Burdett, eroul principal din „Hot de diamante“ (After the Sunset“).

     

    Max este unul dintre cei mai priceputi hoti de diamante, care a facut din aceasta „nobila profesie“ o adevarata arta. Are o iubita pe masura – focoasa Lola Cirillo (interpretata de la fel de focoasa Salma Hayek), si ea foarte priceputa in ceea ce priveste sustragerile de bijuterii. Cei doi reusesc sa subtilizeze un diamant nepretuit de la Stan Lloyd (Woody Harrelson), agentul FBI care se ocupa de cazul lui Max, dupa care se retrag pe o insula tropicala, unde isI propun sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti.

     

    Din pacate pentru ei, se plictisesc de moarte in mijlocul paradisului de palmieri, nisip alb si valuri albastre, astfel incat, atunci cand in port acosteaza un vas de croaziera pe care se afla unul dintre cele mai mari diamante ale vremurilor noastre, Max simte nevoie de a reveni la vechile indeletniciri. Lucru pe care, de altfel, se bazeaza si Stan, care isi face la randul sau aparitia pe insula. Urmeaza un joc de-a soarecele si pisica, care include planuri complicate de ambele parti.

     

    R: Brett Ratner. Durata: 93 de minute.

    Cu: Pierce Brosnan, Salma Hayek, Woody Harrelson Si Don Cheadle.

    In Romania din 21 ianuarie.

  • Start in lupta <br/>pentru cote

    Pentru industria zaharului, 2005 este „punctul zero“. Din doua motive. Primul este ca dupa sapte ani de pierderi, procesatorii se asteapta, anul acesta, la profit. Al doilea este ca 2005 aduce impartirea cotelor de productie intre jucatori. De-acum, fiecare dintre cele 9 fabrici din Romania va trebui sa produca exact cat va avea. Nici mai mult, dar nici mai putin.

     

    Cumpar cote“ – asa ar trebui sa sune de-acum inainte oferta unui producator de zahar care vrea sa se extinda. Pentru ca o data cu apropiata impartire a cotelor de productie, capacitatea nu mai are importanta, ci doar cat are voie o anumita fabrica sa produca.

     

    Asa ca toata industria freamata. Desi nu vor fi batute in cuie, odata atribuite, cotele de productie vor dicta in industrie. Insa, in afara de stabilitatea pe care o aduc – pentru ca planurile de productie se vor putea face destul de clar – cotele impun si limite.

     

    Oricum, rezultatul negocierilor cu UE a fost surprinzator de bun, daca ne uitam la performantele industriei din ultimii ani. In Romania se consuma anual peste 500.000 tone de zahar, iar fabricile romanesti produc doar mai putin de jumatate. Restul se importa. Motiv pentru care cele aproape 440.000 tone pe care „avem voie“ sa le producem par generoase. De ce am primit peste 80% din consumul actual? Avantajul a venit din partea perioadei de referinta la care s-a raportat negocierea, adica cea dintre anii 1998 si 2002, cand performantele industriei au fost mai bune.

     

    Si tot pornindu-se de la acest interval de referinta, Ministerul Agriculturii va imparti cote celor noua producatori din Romania la o data inca neprecizata. Pana acum, ministerul a amanat alocarile din diverse motive, spune Emilian Dobrescu, reprezentant general al Agrana Romania, parte a grupului austriac Agrana, care detine doua dintre cele noua fabrici functionale de zahar si o cota de piata de 30%.

     

    Decizia nu este usoara si trebuie sa se bazeze pe regulile si experienta tarilor europene. Mai mult, trebuie sa nu lase loc de interpretari, in conditiile in care se vor face cu siguranta presiuni pentru obtinerea unor cote cat mai mari. „Iar responsabilii din minister sunt constienti ca orice concesie facuta unuia dintre jucatori va duce la diminuarea drepturilor altuia, ceea ce duce la riscuri majore privind credibilitatea si obiectivitatea guvernantilor. Un alt risc este reprezentat de posibilele proteste internationale, avand in vedere investitorii implicati“, declara Dobrescu.

     

    Dintre cele 440.000 de tone de zahar alocate Romaniei, doar un sfert – adica 110.000 tone – vor fi produse din sfecla de zahar. Bataia aici se va da, pentru ca sfecla este mai ieftina, ca materie prima, decat zaharul brut importat ale carui cotatii la bursele internationale urmeaza sa creasca, dupa cum spun jucatorii.

     

    Si loc de dezvoltare exista: doar 10% din zaharul consumat in 2004 a fost facut din sfecla, iar cota negociata inseamna de doua ori mai mult. Acum, doar patru dintre cele noua fabrici din Romania mai fac zahar din sfecla: cea de la Roman, detinuta de austriecii de la Agrana, si cele de la Oradea (Diamant), Ludus (Zaharul Ludus) si Bod. Pentru 2005, insa, si fabrica de la Corabia, detinuta de actionari libanezi, are in buget sustinerea culturilor de sfecla de zahar.

     

    A obtine acum cote cat mai mari, inseamna nu doar profit mai mare, ci si posibilitatea de a vinde afacerile, in doi ani sau mai mult, pe bani buni. Cumparator ar fi grupul Agrana, care detine deja doua fabrici de zahar si s-a declarat interesat de expansiune. Vanzatori, in schimb, se gasesc tare greu. Mai ales ca toti vor preturi mai mari. „Orice are acum un pret, dupa aderare va fi de doua ori mai scump“, spune Ioan Armenean, presedinte al Patronatului Zaharului din Romania.

     

    Nici jucatori prea multi nu sunt. Pentru ca acum mai functioneaza doar noua fabrici din cele 33 care erau in 1989, din care doua (Buzau si Roman) sunt detinute de Agrana, care este lider de piata cu o cota de 30%. In sapte ani de prezenta pe piata romaneasca, compania a investit peste 60 de milioane de euro in domeniul zaharului.

     

    Din februarie, Agrana Romania va reuni sub acest nume cele trei fabrici de zahar pe care le detine, prin fuziunea dintre Danubiana Roman, Zaharul Romanesc (Tandarei si Buzau) si Agrana Romania H&T Bucuresti. Ulterior, va fi integrata si fabrica de dulciuri Romana Prod, care va functiona ca entitate separata. Grupul austriac mai are pe piata romaneasca afaceri de producere a concentratului de fructe, avand doua unitati de productie in Romania (Caraobst Carei si Wink Vaslui). Grupul mai detine si AGFD Tandarei, unul din principalii producatori de amidon si glucoza din Romania.

     

    Pe piata zaharului, principalii competitori ai austriecilor de la Agrana sunt Zaharul Oradea, Lemarco si Zaharul Ludus. Fabrica de la Oradea este detinuta (50%-50%) de Pfeifer & Langen Germania si Cristal Union Franta, iar reprezentantii acestor companii spun ca nu au nici un interes sa-si vanda afacerea. Cristal Diamant ocupa al treilea loc in piata, cu o cota de 18%, iar investitiile totale depasesc 6 milioane de euro.

     

    Lemarco ocupa locul doi in piata si sustine ca nici nu vizeaza pozitia de lider: „preferam sa fim profitabili“, dupa cum spune directorul comercial, Dan Liviu Popovici, care spune ca fabrica de la Liesti are cel mai bun randament din tara, functionand noua luni pe an. Compania are capital mixt, fiind detinuta, in proportie de 50 – 50% de investitori romani si grupul american Atalanta Corporation NY.

     

    Prima fabrica de zahar privatizata, cea de la Ludus, este detinuta in proportie de 88% de o companie franceza – Sucrerie de Marquentere, iar Ioan Armenean, directorul general al societatii, spune ca 2005 nu este un moment bun pentru a vinde o afacere cu zahar. Mai ales ca francezii s-au implicat serios in afacere, prin investirea a peste 8 milioane de euro.

     

    Pe piata mai sunt inca patru fabrici functionale: cea de la Bod (actionariat romanesc), Corabia (actionariat libanez), Calarasi (actionari romani) si cea de la Urziceni, parte din compania Marr Sugar, detinuta de investitori rusi. Pentru fabrica de la Urziceni, austriecii au manifestat interes si in trecut. In 2001 detineau pachetul majoritar de actiuni, dar fabrica intrase in lichidare judiciara.

     

    Ideea de expansiune a austriecilor de la Agrana se contureaza o data cu calculele pe care si le fac in privinta profitului. Daca timp de sapte ani industria a mers in pierdere – exceptie fiind fabrica de la Buzau, care a mai avut si ani buni – , din 2005 jucatorii cred ca pot incepe sa vorbeasca de castig. Premisele pentru profit au fost stabilite in cursul anului trecut, iar cel mai mare impact l-a avut majorarea subventiei pentru culturile de sfecla acordate fermierilor, care vor continua sa duca la cresterea cantitatilor de materie prima provenite de pe plan local.

     

    Un alt plus al anului trecut a fost cresterea productivitatii la culturile de sfecla, ajungandu-se la o medie de 27 de tone la hectar. E adevarat, putin in comparatie cu standardele europene, dar dublu fata de ce se recolta in urma cu doar un an. Pe de alta parte, preturile au crescut, in principal sub influenta maririi cotatiilor trestiei de zahar la bursele internationale, dar si romanii au scos mai multi bani din buzunar pentru zahar. In ciuda cresterii de pret, consumul mediu a crescut in primele 10 luni din 2004 cu 3,4%.

     

    Piata zaharului a mai castigat si prin controlul mai riguros de la frontiera, pentru evitarea subfacturarii. Mai mult, favorabila a fost si cresterea preturilor interne in Republica Moldova, pe baza unei clauze de salvgardare, adoptata la inceputul anului trecut pentru importurile de zahar. Ca urmare, cantitatile importate au scazut, in 2004, la 5.000 de tone, dintr-un contingent de 14.000 de tone cu taxe vamale zero. Dar vremurile bune care se anunta nu trebuie sa-i faca pe jucatori sa se culce pe o ureche.

     

    In Europa intregul regim al zaharului este pus sub semnul intrebarii. In iulie, Comisia Europeana a propus unele schimbari dramatice in acest domeniu, propuneri care au starnit actiuni de protest din partea cultivatorilor si producatorilor europeni, care spun ca e amenintata existenta intregii culturi agricole de sfecla de zahar europene.

     

    Negocierile sunt in desfasurare si nu sunt asteptate rezultate concrete inainte de jumatatea acestui an. Pentru Romania aderarea mult asteptata nu va aduce neaparat lapte si miere. Competitia se va ascuti, iar produsele se vor scumpi. Zaharul va ajunge de la 46 de eurocenti la raft, cat este acum, la minim un euro in numai doi ani. „Iar dupa aderare va trebui sa ne aliniem la regulile pietei comune a zaharului, cu preturi minime de achizitie a sfeclei sau a zaharului brut, taxe vamale mari…“, explica Dobrescu. Asa cum s-a intamplat si in alte tari membre ale UE, numai producatorii puternici vor rezista. In Austria, de exemplu, din opt fabrici existente in momentul aderarii (1996) numai trei mai produc. Va fi si cazul Romaniei?

  • Al cui e zaharul romanesc

    Dintre cele 33 de fabrici care functionau in ‘89, au ramas doar 9 „pe linia de plutire“.

     

    AGRANA ROMANIA: Detine 30% din piata, este filiala grupului austriac Agrana si are trei fabrici de zahar – la Roman, Buzau si Tandarei, dar functionale sunt doar primele doua.

     

    LEMARCO:  Produce 20% din zaharul tarii si produce in fabrica de la Liesti. Compania este detinuta, in proportii egale, de investitori romani si grupul american Atalanta Corporation NY.

     

    DIAMANT ORADEA: Ocupa locul trei, cu o cota de 18% si are actionariat franco-german (50% / 50%): Pfeifer & Langen si Cristal Union. Compania are trei fabrici – Oradea, Arad si Carei, dar ultimele doua sunt in conservare.

     

    ZAHARUL LUDUS: Produce 5% din zaharul romanesc si este prima fabrica privatizata, iar investitorii francezi detin 88% din actiuni.

     

    ALTII: Alte patru companii fabrica restul de 27% din zaharul produs in Romania: Bod (actionariat romanesc), Corabia (actionariat libanez), Calarasi (actionari romani) si cea de la Urziceni, parte din compania Marr Sugar, detinuta de investitori rusi.