Potrivit Happy Tour, vacanţele scumpe, de peste 3.000 de euro de persoană, au crescut din 2009 cu 10% pe an. “Să călătoreşti este cel mai de succes mod de a-ţi cheltui banii. Românii încep să devină călători şi nu turişti, iar motivul pentru care a crescut segmentul vacanţelor de lux este că românii încearcă să cheltuiască banii pe experienţe. Când este frig afară, dacă ai bani o să-ţi doreşti să mergi într-un loc cald, să încerci experienţe noi. În Austria se pot duce oricând, se pot duce în februarie, dar Crăciunul şi Revelionul sunt ocazii speciale”, a declarat agenţiei Mediafax Javier Garcia del Valle, directorul general al Happy Tour. Printre cele mai căutate destinaţii scumpe se numără Insulele Maldive, Caraibe, Bahamas şi Seychelles. Garcia del Valle spune că doar 0,5% din românii care pleacă în excursii în străinătate îşi permit în fiecare an o vacanţă de peste 10.000 de euro de persoană.
Blog
-
Efectele recesiunii şi austerităţii în Grecia: clasa de mijloc dispare, iar infracţionalitatea creşte
“Mă simt ca şi cum viaţa mi se scurge printre degete. Mă simt ca şi cum aş fi murit”, a spus Karagaitanaki, al cărei frate locuieşte de asemenea în apartamentul cu două camere al părinţilor. Pentru mii de greci din clasa de mijloc viaţa este la fel ca cea a lui Karagaitanaki. Profesori ale căror salarii au fost reduse cu o treime se branşează ilegal la reţeaua de curent electric, iar oamenilor care locuiesc în cartiere considerate liniştite înainte le este frică acum să iasă din casă din cauza exploziei criminalităţii stradale.
-
Magnatul laptelui din Republica Moldova va prelua Prodlacta Braşov
Grupul JLC a rulat anul trecut afaceri de 283 mil. euro şi activează în ţări precum Moldova, Ucraina, Kazahstan, Germania şi România. Compania, care are circa 2.500 de angajaţi, produce peste 80 de sortimente de lactate comercializate sub branduri precum brânzeturile Gingăşie, Grăuncior, De casă, Făguraş sau laptele acru Prostocvaşa. JLC şi-a propus să ajungă la afaceri de 20 de milioane de euro la Prodlacta până în anul 2015 prin extinderea zonelor în care aceasta va distribui produsele sale, potrivit planului de reorganizare. Planul mai prevede ca Prodlacta să deruleze o majorare de capital în urma căreia JLC va deţine 67,7% din acţiuni prin conversia unor creanţe de 35,39 mil. lei (7,8 mil. euro).
-
Producătorii de vin: Cererea va exploda săptămâna aceasta
“Estimăm o explozie a cererii şi a cumpărăturilor, ca în fiecare an, după data de 12 decembrie. Mulţi clienţi aşteaptă să intre în vacanţă sau aşteaptă ofertele comercianţilor”, au spus reprezentanţii Cramele Recaş, unul dintre principalii producători de vin de pe piaţa locală. Companiile din industria vinului se aşteaptă ca în acest an vânzările să fie peste cele înregistrate în perioada Crăciunului 2011, pe fondul vânzărilor de vinuri premium. “În această perioadă sunt două tendinţe majore: creşterea consumului de vinuri premium şi superpremium, stimulată în special de creşterea segmentului de cadouri şi cea de promoţii care atrage în special consumatorii ocazionali”, a spus Daniel Negrescu, brand manager al Murfatlar. Pe de altă parte, magazinele de vinuri de lux vând în această perioadă vinuri care ajung şi la 4.000 de euro.
-
PIB-ul din 2013 este estimat la 144 mld. euro, peste 2008. Vor simţi românii ieşirea din criză?
Întrebarea este dacă şi cum vor simţi românii anul viitor “ieşirea din criză”, dacă cifrele seci şi reci ale economiei din statistici vor fi resimţite de oameni în buzunare, în îmbunătăţirea nivelului de trai. Evoluţia PIB va depinde şi de materializarea promisiunilor electorale în planuri de guvernare care să susţină creşterea economiei. Rămâne de văzut şi cât de realiste, cât de ancorate sunt prognozele privind economia noastră în contextul economic zbuciumat, european şi mondial – puzzle din care România face parte. Din păcate, norii negri ai recesiunii dau semne să revină în 2013 în zona euro, iar economia României nu pare să aibă suficientă forţă să se smulgă din vârtejul crizei. Nu mai este de mult o noutate că România şi Bulgaria sunt cele mai sărace state din UE, că au cele mai mici salarii minime pe economie din Europa. Iar în anii de criză, nivelul de trai a fost afectat puternic.
-
Povestea lui Dan Gertler, un controversat miliardar israelian cu rădăcini româneşti care şi-a construit averea cu bogăţiile Africii
“Uitaţi-va la ea”, a exclamat miliardarul israelian în vârstă de 38 de ani. “Asta înseamnă viaţa”, a mai spus Gertler în timp ce elicopterul aterizează aducându-şi ocupanţii în arşiţa copleşitoare a Republicii Democrate Congo. “Toţi vin cu vise, iluzii şi promisiuni. Toţi vor afaceri rapide. Ei nu vor să investească. Noi suntem mai realişti.” Îmbrăcat cu un costum negru al casei de modă franceze Zilli şi purtând pe cap tradiţionala tichie evreiască Gertler sare în praful din Mutanda, o mină controlată de partenerul său Glencore International unde se exploatează cobalt şi cupru de cea mai bună calitate. Se urcă apoi într-o Toyota de teren răcorită de aerul condiţionat şi face turul minei, timp în care trimite mesaje de pe unul dintre cele trei telefoane BlackBerry, ale căror baterii depind, ca ale tuturor smartphoneurilor şi laptopurilor, de cobalt pentru a sta încărcate. Gertler are participaţii în companii care controlează 9,6% din producţia mondială de cobalt.
-
Dacă merge, nu-l repara
În urmă cu mai mulţi ani am citit un reportaj realizat într-o ţară săracă din Africa – sau poate din Asia, nu-mi mai amintesc şi nici n-am reuşit să regăsesc articolul. Pe scurt, ideea era că mai multe sate au primit nişte PC-uri, dar nu aveau nici măcar o linie telefonică. Aşa că guvernul (sau poate un ONG) a pus la punct un sistem ingenios prin care sătenii să poată comunica totuşi prin poşta electronică: un poştaş călare pe motocicletă cutreiera satele cu o tolbă de dischete. Dis-tribuia dischetele de la centrul care primea de fapt corespondenţa şi aduna dischetele cu mesajele trimise.
Mi-am amintit de acest reportaj încercând să verific dacă descrierea internetului de acum zece ani mai corespunde realităţii. {i am constatat că, în esenţa sa, internetul nu s-a schimbat. Internetul nu este nici astăzi un ansamblu de echipamente şi medii de transport. Nu este un “lucru”, ci o înţelegere. Nici astăzi internetul nu este definit de computere, routere, fire, fibre sau unde radio, ci de ansamblul de protocoale ce definesc înţelegerea şi fac posibilă comunicarea. Fiind doar o înţelegere, internetul nu aparţine nimănui. Sau, altfel spus, aparţine tuturor celor care convin să o respecte. Toată inteligenţa reţelei stă în “capetele” ei, adică în echipamentele care implementează protocoalele. Faptul că biţii circulă prin fibre optice, prin unde radio sau în tolba poştaşului motociclist este irelevant.
Această descriere, cu valoare de definiţie informală, este importantă pentru a înţelege ce se petrece zilele acestea în Dubai, unde s-au întâlnit reprezentanţi ai peste 190 de guverne din toată lumea pentru a regândi modul cum este guvernat internetul. Conferinţa, numită “World Conference on International Telecommunications” (WCIT), este organizată de o agenţie a Naţiunilor Unite care se cheamă International Telecommunications Union (ITU) şi a avut un rol important în stabilirea unor convenţii şi tratate internaţionale în domeniul telecomunicaţiilor.
N-ar fi nimic rău într-o astfel de adunare – deşi de fiecare dată când e vorba despre “guvernarea” internetului trebuie să ne aşteptăm la ce e mai rău – dacă s-ar mulţumi cu o sesiune de comunicări savante şi un dineu la încheiere. Problema este că ITU ar vrea să pună de un tratat internaţional care să fie votat pe principiul “un vot pe ţară”. Acum, dacă estimăm cam câte dintre aceste 190 de ţări sunt democratice şi garantează cetăţenilor drepturile fundamentale (printre care şi cele legate de informare şi liberă exprimare), putem trage uşor concluzia că democraţiile vor fi în minoritate.
În paranteză fie spus, nici guvernele democrate nu s-ar da înapoi de la oleacă de control al internetului, dacă nu le-ar fi teamă de opinia publică din ţările pe care le reprezintă. Poate din această cauză agenda a fost secretă şi nici o organizaţie care să prezinte poziţia utilizatorilor sau a companiilor nu a fost invitată. Desigur, până la urmă o mulţime de documente s-au scurs şi multă lume a luat la cunoştinţă cu oroare cam ce-ar vrea guvernele să facă cu internetul: într-o formă sau alta, ideea este de a rezerva statelor puterea de a “guverna” (adică a controla) internetul la nivel naţional. Nu e vorba doar de Siria, China, Iran sau Arabia Saudită, ci şi de unele ţări cu pretenţii democratice, cum ar fi Rusia, ale cărei propuneri au sunat “ca dracu’” în urechile occidentale.
Pe de altă parte, mai e vorba şi de un viciu de fond. ITU nu s-a mai întrunit din 1988, când internetul abia apărea, iar Web-ul încă nu exista. Dezvoltarea explozivă a internetului şi democratizarea accesului au făcut din ITU o instituţie anacronică, ce se încăpăţânează să considere internetul o simplă extensie a reţelelor de comunicaţii ale secolului trecut, ignorând caracterul fundamental descentralizat al acestuia şi aplicând modele inspirate din telefonie. De exemplu, “cel care trimite, plăteşte”, o idee de un ridicol deplin. Internetul e doar o înţelegere între părţi, nu o centrală telefonică.
Poziţia UE m-a făcut să mă simt mândru că sunt european. De la bun început Europa anunţă cu nu va accepta nimic care afectează libertăţile fundamentale, principiile pieţei libere şi neutralitatea reţelei.
-
Schimbarea sensului de mers pentru camioanele mari
In Spania există între 700.000 şi un milion de locuinţe nevândute, iar ipotecile însumează peste 200 de miliarde de euro. Valorile sunt de speriat, pentru comparaţie trebuie spus că americanii au numai 145.000 de case nevândute. Aşa că Madridul a început să aplice o strategie aparte – cumpărarea unei case împlică automat documente de rezidenţă, ceva de neimaginat până mai ieri.
Publicaţia de unde am luat datele prezintă şi alte ţări care aplică principiul “buy a house, get a visa”. Este vorba de Portugalia, de Irlanda, ba chiar şi de vecinii unguri, unde rezidenţa “costă” 250.000 de euro în bonduri guvernamentale. Am scris de ideea “buy a house” anul trecut, susţinută fiind de economişti de soi, de calibrul lui Thomas Friedman, Tyler Cowen sau Matt Yglesias. Este o modalitate de a obţine ceva finanţări, plus intrarea în economia locală a unor persoane cu bani şi cu ceva capabilităţi, pentru că nu oricine dispune de 150.000 şi 500.000 de euro; plus că în chestiune sunt implicate şi nişte competenţe.
Este acesta un model de gândire pe care mi-ar plăcea să-l regăsesc şi la noi – e fata morgana. Pentru că la final de campanie societatea românească în ansamblu a rămas agăţată într-o retorică găunoasă şi fără rost: policieni şi lideri de opinie bat câmpii despre “crearea de locuri de muncă” şi “reduceri de taxe”. Politicienii, pe bună dreptate, sunt criticaţi că au renunţat la orice ambiţii economice şi sunt şi se lasă manevraţi de FMI. Oamenii de afaceri nu pot depăşi paradigma scăderilor da taxe – iarăşi corect, pentru că – PwC dixit – vecinii bulgari iau 28% din venituri, în timp ce românii peste 44%, şi acesta este un handicap major pentru noi.
Dar marea greşeală este de viziune. Slujbele nu apar din neant, ele sunt iscate din inteligenţă, şcoală, bani, ambiţie, mediu deschis, prielnic – o sumă de valori care nu sunt la îndemâna oricui. {i nu slujbele sunt importante, ci valoarea pe care o creează oamenii. Avem aici un camion mare – sunt chiar oamenii. Schimbarea sensului de mers înseamnă să-i faci să gândească cu minţile lor şi să înţeleagă că secvenţa la care se raportează este greşită. Nu este vorba de elementarul “muncesc – iau bani – cheltuiesc” sau de mai elaboratul “am o idee – cineva mă finanţează – dezvolt o afacere – câştig bani – cheltuiesc”, ci de ceva şi mai elaborat, crearea de valoare.
Exemplul disputelor asupra bine cunoscutului iPhone este elocvent. Paul Krugman îi critica la un moment dat pe cei de la Apple care au creat doar 43.000 de slujbe în SUA şi 700.000 în străinătate. Dar Krugman ignoră tot ecosistemul pe care l-a creat Apple şi care înseamnă milioane de slujbe – de la vânzători la creatori de aplicaţii. Toţi reuşesc într-un mediu şi un context social favorabil, care îi apreciază munca şi i-o recompensează ca atare. Putem interzice prin lege combinele şi am creat astfel 100.000 de locuri de muncă în agricultură, prost plătite. Sau putem crea condiţiile înfiinţării unei afaceri care să ofere cele mai bune combine din lume, afacere care să aducă 150.000 de slujbe (ecosistemul Dacia este un bun exemplu), iar plăţile ar fi incomparabile. Puteţi citi în acest număr al revistei un excelent text al ambiţiilor tehnologice ale lui Vladimir Putin, care are planuri de 400 de miliarde de euro pentru a readuce Rusia în elita tehnologică a lumii şi cum planurile sale se împotmolesc în mlaştina oligarhilor, a lipsei de competenţe şi a sărăciei.
Zâmbiţi, citind toate acestea, dar zâmbiţi amar, pentru că nici noi nu suntem departe. {i nu regăsesc în niciun program economic vreo idee coerentă despre un program naţional de combatere a inerţiei, blazării, indiferenţei şi stereotipurilor. Munca fizică este cea mai ieftină marfă din lume. Dacă ne place să credem că suntem creativi şi inteligenţi şi grozavi, de ce este România pe ultimele locuri în orice clasament al bunăstării şi al nivelului de trai? Poate pentru că n-am îndrăznit să schimbăm sensul de mers al camioanelor mari?
-
Vrei să te faci bancher? Cum vede Henk Paardekooper viitorul sistemului bancar
Probabil cel mai des repetat termen în discuţia de la MEET THE CEO ce l-a avut ca invitat pe Henk Paardekooper a fost “a se reconstrui”, cu varii sinonime – cariere care se reinventează, companii care se transformă, strategii care trebuie reajustate, sfatul de a se reconstrui pe sine adresat tinerilor manageri, fie ei bancheri sau din orice alt domeniu. “Companiile care nu-şi ajustează strategiile sfârşesc prin eşua. Li s-a întâmplat şi companiilor mari, cu istorie de zeci de ani, pentru că nu s-au adaptat, nu s-au reconstruit”, afirmă şeful RBS România. “Acelaşi lucru e valabil şi pentru oameni: dacă nu vă reinventaţi, reconstruiţi sau cum vreţi să-i spuneţi, atunci cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla e să rămâneţi fără slujbă sau să nu fiţi capabili să vă găsiţi una nouă, iar cel mai puţin rău lucru e să aveţi în continuare de lucru, dar să vă aflaţi într-un post plictisitor, de unde e greu să scăpaţi.” Astfel de spuse pot fi citite prin prisma culturii extrem de competitive din bankingul de dinainte de criză, dar sunt cu atât mai relevante în raport cu efectele crizei financiare şi cu uriaşul proces de transformare a industriei bancare care are loc în prezent şi la capătul căruia Paardekooper vede un sistem global cu alte standarde de evaluare a riscurilor şi cu bănci mult mai prudente.
Procesul respectiv a afectat şi profesiunea de bancher, în primul rând în ţările unde statele au fost nevoite să salveze băncile cu bani publici sau să le naţionalizeze (cum a fost şi cazul grupului RBS, naţionalizat de Londra în 2009) sau acolo unde fraudele au dus la o percepţie negativă asupra bancherilor în general. “În 25 de ani de carieră în banking, au fost epoci când a fost la modă să lucrezi în domeniu şi altele când n-a mai fost la modă deloc. Acum există într-adevăr această percepţie negativă şi poate fi dificil, mai ales pentru un student care termină facultatea şi îşi doreşte o carieră într-o bancă. Însă trebuie să privim lucrurile pe termen lung. Dacă sunt 1-2 bancheri din Europa sau SUA care au ajuns în închisoare în urma unor scandaluri, 99%, poate 99,99% dintre cei care lucrează în sistemul bancar sunt oameni care muncesc din greu şi încearcă să-şi facă treaba cât pot de bine”, comentează Paardekooper. Cât priveşte grupul RBS, “din moment ce familia regală britanică face în continuare banking cu noi, cred că oferim într-adevăr servicii bune”.
Ca să-i facă pe cei prezenţi la MEET THE CEO să înţeleagă mai bine “ce-l mână în luptă” – ori în carieră – pe un bancher, Henk Paardekooper insistă că pentru un om care lucrează în industria financiară, motivaţia principală nu sunt banii, sau nu ar trebui să fie banii, ci dezvoltarea personală: să se afle permanent în postura de a învăţa ceva nou, de a fi incitat să-şi folosească la maximum inteligenţa şi ceea ce ştie. “Când acest factor se epuizează, atunci apar rutina, plictiseala şi intervine nevoia de schimbare. Nu-ţi dai seama însă de asta peste noapte, ci în luni de zile, poate într-un an. Trebuie să-ţi recunoşti propriile semnale – cel puţin aşa e în cazul meu. De aceea şi fac comparaţia cu companiile: unora le ia mai mult să-şi dea seama că trebuie să-şi ajusteze strategiile, indiferent cât succes ar fi avut în trecut. Cu cât îşi dau seama mai repede, cu atât pot evolua mai bine.” De aici şi recomandarea lui stăruitoare pentru tinerii manageri de a-şi găsi în carieră mentori şi de a-şi forma echipele astfel încât “să poată fi provocaţi”, stimulaţi să-şi depăşească propriile automatisme de gândire şi, dacă e cazul, aduşi la realitate.
SUNT ROMÂNII BUNI BANCHERI?
“Nu toţi”, răspunde diplomatic olandezul. “Dar România are bancheri de calitate foarte bună. Bineînţeles, în primul rând dl. Isărescu, care e <tatăl> nostru”, adaugă apoi cu simpatie. Exemple nu dă, însă, întrebat dacă ar avea în vedere pe unii dintre ei cu care ar vrea să lucreze la RBS, replică: “Sunt aici de un an, am avut prilejul să întâlnesc mulţi bancheri şi… am o memorie bună”. Cert e că, în interiorul băncii, a avut ocazia să numească manageri noi, tineri, iar unii dintre ei au urcat astfel chiar două trepte ierarhice dintr-un foc.
Paardekooper califică sistemul bancar din România ca fiind “stabil”, în special prin raportare la ceea ce se întâmplă pe pieţe dezvoltate din Vest unde bula creditării a avut mult mai mult timp să se extindă, precum Spania, Grecia, Irlanda. Sectorul bancar românesc este acum pe pierdere, din cauza provizioanelor în creştere: după primul trimestru, pierderea cumulată se situa la 192 mld. lei (43 mil. euro), în timp ce anul 2011 s-a încheiat cu o pierdere de aproape 777 mil. lei. La jumătatea anului, 18 bănci erau pe profit, 23 pe pierdere, iar creditele clasificate ca pierdere reprezentau 16,76% din total. “Ceea ce vedem e însă că băncile au devenit mai prudente şi iau măsuri de a remedia ceea ce e nesustenabil, iar calitatea supravegherii bancare este foarte bună, graţie profesionalismului înalt al BNR, care se bucură de o reputaţie excelentă în Europa”, spune şeful RBS România. Cu 41 de bănci, dintre care o bună parte au veleităţi de bancă universală, e de aşteptat însă ca structura sistemului să se schimbe: “Dacă vă uitaţi în jur la alte ţări, la pieţele dezvoltate, există doar câte 4-5 bănci universale mari, iar celelalte sunt de nişă, cu specializări diverse. Se va ajunge în cele din urmă şi în România la o astfel de structură”.