BusinessMagazin

Blog

  • Piata imobiliara iese din adolescenta

    Piata imobiliara romaneasca a intrat intr-o noua etapa. Milioane de euro aflate in portofoliul mai multor fonduri de investitii nu asteapta decat aparitia unor proiecte viabile, numai bune pentru a fi cumparate.

    Dupa ani in care piata imobiliara a fost privita drept instabila, din cauza variatiilor mari de pret, dar si a lipsei unei oferte la standarde internationale, in ultimul an cateva tranzactii au semnalat faptul ca piata este suficient de matura.

    Primul semn de stabilitate al unei piete imobiliare este intrarea investitorilor institutionali, adica a fondurilor de investitii, a fondurilor de pensii, a companiilor de asigurari, care cauta investitii pe termen lung, cu un randament usor mai ridicat decat pe piata financiara. Acestia cumpara de la developeri, adica investitorii primari, care investesc in constructia cladirilor de birouri, a centrelor logistice sau a complexurilor comerciale, pe care incearca ulterior sa le inchirieze. Deschizatorii de drumuri sunt de obicei fondurile de investitii, pentru ca mai prudentele companii de asigurari, de exemplu, nu pot risca banii asiguratilor pe o piata pe care o considera inca imatura, chiar in schimbul unei rentabilitati sporite. Totusi, mai multe tranzactii realizate in ultimii doi ani arata ca piata imobiliara romaneasca devine sigura si atractiva.  

    Saptamana trecuta, un holding austriac – Meinl European Land Ltd. – a cumparat de la Liebrecht & wooD proiectul Militari Shopping Center (MSC) cu 20 mil. euro. Poate ca suma in sine nu este foarte mare. 20 mil. euro reprezinta un sfert din veniturile incasate intr-o singura zi de Microsoft. Cu aceasta suma se poate construi o fabrica de componente auto care genereaza o mie de noi locuri de munca.

    Insa tranzactia prin care MSC a fost preluat de firma austriaca reprezinta prima achizitie a unui proiect comercial de pe piata romaneasca. Asta dupa ce, in ultimii 2 ani, mai multe companii imobiliare au cumparat centre de afaceri sau parcuri logistice. Compania austriaca CA Immo, membra a grupului HVB, a facut doi pasi uriasi. CA Immo a preluat jumatate din imobilul Charles de Gaulle Plaza, viitorul sediu al Connex, aflat la acea data (sfarsitul anului 2002) inca in stadiul de proiect. Ulterior, austriecii au cumparat primul imobil de birouri construit si inchiriat in totalitate – Opera Center, pentru 29 mil. $.

    Un alt investitor important, fondul de investitii imobiliare Europolis – detinut de banca austriaca Investkredit si de BERD – a achizitionat, in schimbul a circa 30 mil. $, cel de-al doilea centru de afaceri important din Bucuresti, Europe House (care gazduieste sediul Orange).

    Inceputul acestui an a adus o noua premiera. Immofinanz, un alt fond de investitii imobiliare din Austria, a preluat parcul industrial IRIDE, situat in nordul Capitalei. Tranzactia este estimata la circa 40 mil. euro. Iar in urma cu mai putin de o luna, Europolis si-a anuntat cea de-a doua investitie de pe piata imobiliara bucuresteana, intrand intr-un parteneriat cu compania italiana Cefin pentru construirea unui parc logistic in valoare de 75 mil. euro.

    Ce inseamna insa achizitia MSC? Complexul gazduieste un magazin al lantului german de bricolaj Praktiker si unul al lantului autohton de electrocasnice Domo. Proiectul prevedea insa construirea unui complex comercial de mari dimensiuni, format din mai multe magazine. Surse din piata erau totusi de parere ca proiectul nu merge foarte bine, deoarece nu a fost inchiriata nici un sfert din suprafata propusa.

    Investitia Meinl European Land Ltd. arata ca investitorii occidentali sunt dispusi sa achizitioneze chiar si proiecte mai putin interesante la prima vedere, care indeplinesc totusi unele criterii. Potrivit comunicatului remis de Meinl bursei din Viena, rata de rentabilitate a proiectului este de 11%. Pe de alta parte, Mircea Cleciu, directorul firmei imobiliare Neocasa, agent exclusiv al MSC, spune ca cei doi chiriasi au incheiat contracte pe termene lungi: Praktiker pe 15 ani, iar Domo pe 10.

    De altfel, in piata s-au simtit nenumarate semnale de la diverse companii de investitii imobiliare dispuse sa mizeze de la cateva sute de mii pana la zeci de milioane de euro in cladiri romanesti.

    Si chiar daca printre investitori inca nu se numara fonduri de pensii sau asiguratori, totusi tranzactiile care au insumat 200 mil. euro arata ca piata imobiliara mai are numai putin pana sa iasa din adolescenta. Iar dupa ce se va maturiza vor aparea si mai multi investitori.

  • OFF-SHORE ROMANESC

    • impozitare redusa a profiturilor (5%) din surse externe.
    • cadru legal special pentru societatile holding.
    • posibilitatea de a infiinta societati off-shore pentru investitii sau valorificare copyright. 

  • Poate fi Romania un paradis off-shore?

    Desi pare stiintifico-fantastic, scenariul transformarii Romaniei intr-un centru financiar regional este credibil si realizabil.

    Reducerea fiscalitatii este un subiect la moda pana si in Romania, chiar daca reducerea impozitelor nu vizeaza echilibrarea impozitarii muncii cu impozitarea capitalului ci, dimpotriva, adanceste acest dezechilibru prin reducerea in continuare a impozitului pe profit. Desigur ca autoritatile ar putea sustine ca acest dezechilibru este mentinut intentionat pentru a incuraja libera initiativa. Pe de alta parte, criticii vor spune ca daca guvernul ar dori incurajarea liberei initiative, ar trebui sa elimine impozitele „mascate“ introduse pe sub mana in ultimii ani precum taxa pentru serviciul public de radio sau televiziune, ar reduce numarul de impozite, taxe si contributii si, mai ales, ar simplifica formalitatile solicitate pentru functionarea intreprinderilor mici si mijlocii. Intr-adevar, investitorii nu se plang de timpul necesar infiintarii unei afaceri ci de faptul ca functionarea unei societati comerciale este ingreunata de tot felul de formalitati birocratice. 

    Daca analizam evolutia fiscalitatii in Europa, pe langa tendinta de atragere a investitiilor prin reducerea fiscalitatii (cu Slovacia ca exemplu de succes), trebuie sa remarcam reactia din ce mai dura a marilor puteri economice europene in fata procesului de relocare a unor industrii catre Europa de Est. Acest proces de relocare a industriilor prelucratoare, din Vest catre Est are o consecinta extrem de neplacuta asupra populatiei si, prin extensie, politicienilor – cresterea somajului. Trebuie sa fim constienti ca, spre exemplu, Franta sau Germania nu vor sta cu mainile in san in timp ce locurile de munca migreaza spre Est. Putem doar sa ne intrebam ce decizie vor lua in perioada urmatoare: reducerea fiscalitatii interne sau presiuni politice asupra noilor state membre pentru a mari impozitele la un nivel minim acceptat.  Este la fel de probabil ca pe langa o reducere a impozitelor, sa se intensifice presiunile asupra noilor tari membre sau tarilor care urmeaza sa adere (asa cum este Romania) pentru a mentine nivelul fiscalitatii la un nivel mai ridicat.

    In acest context, Romania se afla intr-o situatie destul de ingrata. Aceasta situatie deriva din faptul ca economia romaneasca are nevoie de o relaxare substantiala a fiscalitatii (in special, a fiscalitatii aplicate fortei de munca). Totusi, o decizie politica in acest sens va fi dificil de luat din cauza a doua constrangeri majore. Prima constrangere deriva din faptul ca aderarea la Uniunea Europeana necesita alocarea unor fonduri financiare importante pentru domenii precum protectia mediului, infrastructura etc. Pe de alta parte, nu este un secret ca aderarea Romaniei depinde (intr-o masura mai mare sau mai mica) de „bunavointa“ marilor puteri economice europene. In acest caz, o reforma fiscala de genul celei din Slovacia ar putea schimba radical „bunavointa“ aratata Romaniei pana acum.

    Cu toate acestea, reforma fiscalitatii nu se reduce la scaderea cotelor de impunere. Pozitia geografica a Romaniei ar putea fi valorificata in sensul transformarii tarii noastre intr-o placa turnanta a investitiilor spre si dinspre Est. Relatiile economice traditionale cu tarile arabe, cu Rusia  sau cu China  ar trebui valorificate intr-un mod mai inteligent decat pana acum. De exemplu, o valorificare inteligenta a acestor relatii ar presupune crearea cadrului legislativ pentru infiintarea unor firme offshore pentru investitorii din tarile mentionate mai inainte, prin care acestia sa isi deruleze investitiile in Europa, dupa modelul consacrat al Olandei sau, la o scara mult mai mica, al Ungariei. In plus, un regim fiscal privilegiat pentru firmele de tip holding ar permite investitorilor romani sa devina actori importanti pe pietele globale. Scenariul transformarii Romaniei intr-un centru financiar regional (sau chiar global), desi pare stiintifico-fantastic, este credibil si realizabil. Acest statut necesita creativitate, decizie politica si, mai ales, curajul de a lupta pentru o idee. 

    Reforma fiscalitatii, vazuta ca o componenta a strategiei economice a Romaniei, trebuie sa ia in considerare faptul ca resursa principala este (inca) forta de munca calificata si ieftina. Cu ajutorul careia ar trebui sa ne construim infrastructura economica si sa acumulam capital. Din pacate, conditiile economice nefavorabile ale tranzitiei au facut ca sporul demografic sa fie negativ, asa ca reforma fiscala ar trebui sa suplineasca si declinul resursei noastre principale. Trebuie doar sa ne deprindem sa traim si sa actionam global. 

  • Petrolul face legea si pe bursele din Est

    Preferand politica pasilor marunti, investitori mai mult sau mai putin misteriosi sunt atrasi de pachete de actiuni nu foarte mari, dar importante, ale companiilor petroliere. Investitiile sunt de milioane de euro.

    Febra petrolului scump, care a cuprins de mai multe luni si bursele de actiuni de la New York sau Londra, unde companiile petroliere au devenit mai valoroase pentru simplul fapt ca detin rezerve de petrol, a inceput sa molipseasca in ultimele saptamani si pietele bursiere din Europa Centrala si de Est.

    La Bucuresti, Budapesta sau la Viena, companiile petroliere fac de cateva saptamani jocurile pe pietele de actiuni, ducand indicii bursieri la noi maxime istorice. Pe Bursa de la Bucuresti s-au schimbat in ultimele doua saptamani pachete de actiuni ale Petrom si Rompetrol Rafinare de milioane bune de dolari, pe fondul unor cresteri semnificative ale cotatiilor.

    Un investitor ramas inca necunoscut a preluat saptamana trecuta un pachet de 4,7% din actiunile Rompetrol Rafinare cu 11 milioane de euro. Tranzactia in care vanzator a fost SIF Transilvania s-a realizat cu 10% sub pretul pietei, dar asta nu a impiedicat cresterea cotatiilor de pe piata care au atins un maximum de 690 de lei, fata de 550 de lei, pretul la care se realizase tranzactia.

    Putini cunosc identitatea cumparatorului, pentru ca actiunile sunt inregistrate deocamdata pe numele unei banci custode. La fel de putini cunosc intentiile acestuia, dar zvonurile care au circulat pe piata au fost multe. 

    Una din variantele vehiculate este cea a omului de afaceri Ovidiu Tender, despre care se stia ca mai detine un pachet mic de actiuni, sau cea a lui Sorin Ovidiu Vintu, cunoscut pentru operatiuni speculative de asemenea anvergura pe Bursa. 

    Altii spun ca este posibil sa fie compania ungara MOL, care declarase chiar cu o saptamana inainte ca ar putea fi interesata de o felie din grupul Rompetrol. Pe piata se vorbea si de faptul ca este posibil sa fi cumparat chiar principalul actionar al grupului, omul de afaceri Dinu Patriciu. 

    Cam tot 11 milioane de euro au valorat si transferurile de actiuni Petrom, tranzactiile culminand miercurea trecuta cu achizitii in valoare de 7,5 milioane de euro, care au reprezentat 0,33%  din capitalul Petrom. 

    Procentul din Petrom tranzactionat,  mult mai mic in comparatie cu cel de pe Rompetrol Rafinare, i-a facut pe brokeri sa se intrebe mai mult unde se va opri pretul decat cine este cumparatorul, despre care toata lumea banuieste ca e un fond strain de investitii.  Cotatia Petrom a urcat in primele doua saptamani ale lunii octombrie cu peste 15%. Pe Bursa din Budapesta austriecii de la OMV, viitorii proprietari ai Petrom, au anuntat ca si-au majorat de la 9% la 10% participatia la MOL, principala companie petroliera din Ungaria. 

    Austriecii au spus ca au achizitionat pachetul suplimentar de actiuni MOL din motive fiscale, o participare de 10% asigurandu-le, in conformitate cu legislatia maghiara, un tratament fiscal mai favorabil. Oficialii OMV au precizat insa ca nu s-au hotarat ce vor face pe termen lung cu participatia la MOL. 

    Cresterea puternica a pretului actiunilor MOL a dus indicele BUX al Bursei din Budapesta pentru prima data in istorie peste nivelul de 13.000 de puncte. La Bursa din Viena nu mai putin de trei departamentele de analiza pe piata de capital, cele ale Raiffeisen, Bank Austria si Dresdner Kleinwort Wasser, si-au modificat recomandarea in privinta actiunilor OMV de pe „buy“ pe „hold“.  Modificarea opiniei analistilor s-a datorat cresterii puternice a pretului actiunilor. 

    Din luna mai, cand preluarea Petrom de catre OMV a devenit aproape sigura, actiunile companiei austriece au urcat cu aproximativ 50%. Capitalizarea bursiera a OMV a atins saptamana trecuta 5,7 miliarde de euro.

  • Cautam parlament, rugam seriozitate

    Partidelor le lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup.

    Unul dintre secretarii Camerei Deputatilor anunta mai zilele trecute ca viitorul Parlament va primi drept mostenire de la predecesori cateva duzini de proiecte de legi. Nu de importanta capitala, dar cateva duzini. Tot zilele trecute, s-au auzit si cateva opinii cum ca ar fi ceva in neregula cu numarul de comisii parlamentare. Cam pe la sfarsitul toamnei, dupa plecarea randunelelor, vom avea parte si de un bilant oficial al activitatii Camerelor.

    In peste un deceniu de parlamentarism nou au fost tot felul de discutii si dispute despre functionarea mecanismului acestei agore, fara de care democratia n-ar exista si viata noastra ar fi cenusie.

    Sondajele de opinie au fost unanime in privinta aprecierii foarte reduse pe care publicul o da institutiei sus-mentionate. Parlamentul isi „disputa“ cotele cele mai joase de incredere cu partidele si sindicatele. Dar nimeni nu a pus vreodata la indoiala ratiunea de a fi si esenta sa. 

    Insa, indiferent de cine a fost majoritar in acest for deliberativ si decizional, mai e mult de slefuit in ce priveste imaginea si eficienta sa. Reprezentativitatea nu se pune in discutie, pentru ca Parlamentul este expresia vremurilor prezente.

    Este adevarat ca in epoca „CFSN-CPUN“, cand vorbea Plesu se facea liniste, cu toate ca atunci miscarea browniana a discursurilor era asurzitoare. In acea dezordine a luarilor de cuvant, care era atat de placuta ochilor si urechilor consumatorului de transmisii TV erau lideri neoficiali de opinie, ale caror cuvinte nu numai ca erau ascultate, ci si respectate. Ce sa mai zici de prezenta? Azi, cand liderii si viceliderii de grup sunt ei insisi o institutie, sustinuti de masinaria de partid, prezenta – macar pasiva – la dezbateri si la vot a ajuns o problema. 

    Partidelor le cam lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este – printre altele – sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup. La noi, impresia este ca unitatea este asigurata prin niscaiva machiaverlacuri si alte miscari obscure, cand disciplina in actiune ar trebui sa fie rezultatul unui reflex daca nu nascut, macar dobandit.

    Partidele isi vor da seama de importanta existentei unei asemenea persoane chiar din urmatoarea sesiune legislativa, cand raportul de forte va fi mult mai echilibrat, prezenta si unitatea dobandind o importanta capitala.

    S-a vorbit si se vorbeste mult despre ritmul procesului legislativ si se arata cu indexul spre comisii. Adica spre bucataria legilor. Este adevarat ca sunt comisii supra-aglomerate, cum sunt cele juridice. Dar este si foarte probabil ca lucrurile sa se impotmoleasca nu la „juridice“, unde se lucreaza aproape la lumina reflectoarelor, ci in altele, de unde – din motive obscure sau pur si simplu din secretomanie – se emana o tacere mai apasatoare decat din Triunghiul Bermudelor. 

    Acum mai bine de patruzeci de ani, intr-un raport al unui comitet parlamentar american, se aprecia ca tendinta de a fi secretos este primul refugiu al incompetentilor. Departe de mine sa cred ca am avea parlamentari incompetenti. Avem, in schimb, comisii ce arata ca un refugiu, din pricina lipsei de comunicare.

    Bine ca macar au disparut acele dispute ciudate despre cine este mai mai util si mai reprezentativ: Senatul sau Camera Deputatilor.

    Parlamentele care au fost seamana oarecum cu acel „trabajo no, samba si“, fredonat de cubanezii lui Fidel, prinsi intr-o perpetua samba si cu „trabajo“ lasat pe margine. Productiile de discursuri au continuat sa le surclaseze pe cele de legi. Zilele usilor inchise pe cele ale usilor deschise. Anotimpul salilor golase a fost mai lung decat cel al salilor pline. 

    Parlamentul viitor ar trebui sa fie mai performant din punct de vedere al finalitatii si calitatii prestatiilor. Cel putin, daca este sa te iei dupa legile progresului. Altfel vom ajunge sa credem asta doar dintr-un optimism disperat. Clasa politica educata, deocamdata doar munitie de discurs electoral, ar putea fi ceva palpabil cand ne vom uita cine populeaza incinta viitorului Legislativ.

    Altfel, „innoirea“ de partid clamata de unii si altii, oamenii „noi“ impinsi in fata vor fi doar niste iluzii servite pe post de anestezic prost. Iar reprezentantii poporului vor face si mai abitir turism parlamentar (nu diplomatie) in tarile calde, dansand samba pe plaja.

  • Chiuveta infundata a politicii romanesti

    Canalul de comunicare dintre partide si baza lor electorala este blocat in ambele sensuri. De aici si neincrederea populatiei in clasa politica.

    Oricat de dezamagit te-ai declara de viata politica americana, nu poti sa nu admiri frenezia de care sunt cuprinse armate intregi de simpli alegatori in ultimele saptamani de campanie electorala. Iar termenul „armata“ nu este aici o simpla figura de stil. 

    Voluntarii – pentru ca despre ei este vorba – sunt organizati pe detasamente sau plutoane. Unii lipesc afise, altii dau telefoane si coloreaza harti electorale, iar altii merg din usa in usa, aidoma membrilor unui cult neo-protestant. Cand ti-e lumea mai draga, te poti trezi cu ei in prag, intrebandu-te daca te-ai inregistrat pentru vot, care-ti sunt nemultumirile si cu ce te pot ajuta. Daca, bunaoara, se intampla sa fii o mama singura, se ofera sa-ti ingrijeasca pruncii in ziua alegerilor, pentru a te putea prezenta la vot. Totul pentru partid, totul pentru victorie. Informatiile astfel obtinute sunt centralizate rapid, pentru a stabili cu exactitate profilul electoral al fiecarei circumscriptii, urmand ca strategii de campanie sa ia decizii in consecinta.

    Imaginati-va acum ca, in Romania, simpatizantul (nu membrul) unui partid, adult altminteri normal, cu familie si slujba, se prezinta la sediul partidului respectiv, intreband cu ce poate fi de folos. Gratis. In timpul sau liber. Fara sa astepte alta recompensa decat, eventual, victoria partidului sau candidatului favorit in alegeri. Sunt convins ca gestul ar starni consternare in randul membrilor de partid, si nu numai. Nevasta i-ar aduce aminte ca promisese de o luna sa vopseasca gardul, iar prietenii s-ar interesa discret daca a manifestat si alte „tulburari de comportament“. In acelasi timp, in Romania toata lumea deplange lipsa de comunicare dintre clasa politica si electorat. Si pe buna dreptate. Reactivarea bazei electorale, facuta in pripa, o data la patru ani, prin vizite si promisiuni, nu reprezinta o comunicare reala. De aici si neincrederea manifesta a populatiei in actuala clasa politica.

    Daca, insa, politica romaneasca seamana cu o chiuveta infundata, vina apartine ambelor parti. A arata, acuzator, cu degetul, exclusiv spre clasa politica, echivaleaza cu tactica aruncarii pisicii in ograda vecinului. Fiecare electorat are alesii pe care ii merita. Pentru ca politicienii sunt aidoma copiilor – cum ii cresti, asa ii ai. Daca, bunaoara, alegatorii ar renunta la mentalitatea paguboasa de tip „oricum nu se schimba nimic“ si si-ar bombarda alesii cu telefoane, scrisori sau e-mailuri despre problemele comunitatii sau daca i-ar trage la raspundere pentru votarea vreunei legi – cum se intâmpla in Statele Unite -, si politicienii si-ar mentine mai lesne „tonusul“ in intervalul dintre alegeri.

    Daca, pe de alta parte, politicienii ar catadicsi sa raspunda, cu promptitudine si amabilitate, acestor „interpelari cetatenesti“ si ar organiza intalniri regulate cu alegatorii pentru a le cunoaste pasurile, alta ar fi situatia in prag de alegeri. Exista, pentru fiecare partid sau politician, o metoda simpla si obiectiva de a-si testa conectarea reala cu baza electorala – subscriptia publica. 

    Recent, Petre Roman a anuntat ca ar putea apela la aceasta metoda pentru a-si finanta campania electorala. Departe de a fi ridicol sau jenant, gestul ar trebui luat in considerare cu toata seriozitatea, inclusiv de catre candidatii cu dare de mana si de catre partidele ce nu duc lipsa de finantare, tocmai pentru ca testeaza seriozitatea suportului popular. In mod normal, un candidat la Presedintie, bunaoara, ar putea solicita (fireste, fara sa impuna) fiecarui sustinator, pe langa semnatura, si o suma modica de bani. Daca un simpatizant nu considera ca politicianul preferat (si, implicit, propriul sau viitor) merita, sa zicem, o donatie de zece mii de lei, seriozitatea sustinerii sale ridica serioase semne de intrebare. Inmultiti, insa, 200.000 de semnaturi – numarul minim pentru candidatura la Presedintie – cu 10.000 de lei si veti obtine frumusica suma de 2 miliarde – suficient pentru un start in cursa prezidentiala.

    Cati politicieni romani, altminteri populari in aparenta, ar pica, oare, acest test?

  • 30 de ani de jurnalism economic

    „In fiecare om de afaceri international exista un etnolog sau un sociolog care e obligat sa fie competent“, spune Jean-Louis Servan-Schreiber.

    Jean-Louis Servan-Schreiber si-a dedicat 30 din cei 68 de ani de viata jurnalismului economic. Fondator al revistei lunare economice L’Expansion si director general al grupului Express, a dezvoltat o retea de reviste economice in 15 tari europene in cadrul grupului Eurexpansion. Venit in Romania pentru a participa la lansarea cartii sale, „Noua arta a timpului“, si la cea a nepotului sau, David Servan-Schreiber,  JL SS a acordat un interviu revistei BUSINESS Magazin. 

    Rep: Exista diferente mari intre oamenii de afaceri provenind din tari diferite?

    Jean-Louis Servan-Schreiber: Exista mari diferente. Cand lucrezi, in acelasi timp, in 15 tari din Europa, unul dintre primele lucruri care te socheaza este ca toate ideile preconcepute, toate stereotipurile sunt adevarate. Adica ne dam seama ca temperamentul national cantareste mult in modul in care oamenii lucreaza, mai mult decat educatia lor de „business“, care este aceeasi. Astazi, toata lumea managementului se orienteaza spre scoala americana, dupa modelul careia predau scolile economice sau de business din intreaga lume. Dar, cand trecem la practica, in viata de zi cu zi, ne dam seama ca limba si temperamentul national aproape ca trec inaintea metodelor. Business plan-ul e acelasi, pentru a putea fi trimis prin Internet si citit la Pequin sau in Tara Galilor, dar modul prin care ajungi sa-l construiesi difera de la tara la tara. 

    La ce va referiti? 

    De exemplu, in negocieri, cand trebuie sa explici, sa discuti, sa petreci timp cu partenerii de negociere, iti dai seama cat este de important sa fii complet informat in legatura cu cultura lor. Daca un francez vrea sa faca afaceri cu un chinez, suntem cu totii de acord ca are nevoie intai de un bagaj enorm de cunostinte despre mentalitatea Chinei. Dar daca un francez vrea sa faca afaceri cu un german, va trebui sa fie la fel de competent in ce priveste mentalitatea germana, chiar daca acest lucru e mai putin evident. E aceeasi situatie.  In fiecare om de afaceri international exista un etnolog sau un sociolog care e obligat sa fie competent.

    Cu care dintre popoare este cel mai greu sa faci afaceri?

    Nu am experienta necesara sa fac astfel de clasificari, dar pentru ca am editat o revista in Maroc, cu jurnalisti marocani care scriau in franceza, pot spune ca trebuie sa ne indoim in primul rand de tarile in care se vorbeste aceeasi limba. Pentru ca in Maroc se vorbeste aceeasi limba ca in Franta, aveam impresia ca marocanii gandesc la fel. A fost nevoie de mult timp pana sa-mi dau seama ca gandeam intr-un mod cu totul diferit.  Churchill zicea ca Anglia si Statele Unite sunt doua tari care s-au separat prin aceeasi limba. Cred ca am descoperit acest lucru dupa sfarsitul lumii comuniste in Europa. Pentru ca lumea comunista, cu exceptia Romaniei care si-a „strigat“ diferentele in felul ei, avea impresia ca statele din interiorul ei sunt surori si ca toata lumea are aceeasi mentalitate. Cand situatia s-a modificat din punct de vedere politic, am constatat ca existau mai multe diferente si conflicte culturale intre aceste tari decat existau intre tarile din Europa Occidentala.

    Si care ar fi aceste diferente?

    Doua mari iluzii au guvernat secolul al XX-lea si sunt inca prezente. Iluzia comunista, care a crezut ca poate uni, printr-o singura ideologie, zone diferite ale planetei. Acum exista iluzia americana, conform careia metodele moderne de lucru, rationalitatea, managementul, marketingul si democratia sunt un limbaj universal pe care trebuie sa-l impuna intregii planete. Si suntem pe cale de a trai, concret, in Irak sau in tari cu relatii economice dificile, evidenta ca acest lucru nu este suficient.

    Si Uniunea Europeana se bazeaza pe o iluzie?

    Absolut. Dar nu putem critica prea mult iluziile, pentru ca sunt necesare vietii. In general, ne facem anumite iluzii chiar si in ceea ce ne priveste. Ne credem putin mai importanti decat suntem de fapt. Cand iubim pe cineva, proiectam asupra persoanei iubite un factor de iluzie. Spunem ca acea persoana este exceptionala, dar nu toata lumea o vede asa. Iluzia europeana consta in credinta ca e suficient ca anumite tari sa adere la Uniunea Europeana pentru ca ele sa se apropie. Acest lucru nu e decat in mica masura adevarat. Astazi, de exemplu, ne dam seama ca exista o foarte mare diferenta intre interesele Frantei si ale Poloniei. Cele doua tari au intretinut legaturi culturale de mult timp. Dar ne dam seama acum ca interesele financiare nu coincid. Iluzia europeana consta in a spune ca va fi mai bine daca largim Europa. Cred ca va fi mai bine, dar mai putin bine decat credem.

  • Amintiri din copilaria Romaniei

    Franta are miniaturi ale Turnului Eiffel, Rusia are matriosele, iar Corsica se bazeaza pe uleiul de masline si biscuitii specifici. Turistul dornic de suveniruri din Romania trebuie sa se multumeasca doar cu capul bietului Vlad Tepes dotat cu dinti de vampir sau cu eternele obiecte de ceramica. Dar pana si acestea sunt comercializate de straini.

    Un om de afaceri roman s-a intors anul trecut de la Moscova cu cateva suveniruri din partea partenerilor rusi. O matriosa, un sal pentru sotie si, in aceeasi categorie – desi materie perisabila – trei sortimente „reprezentative“, dupa cum s-a exprimat unul dintre colegii rusi, de votca. In aceasta vara, insa, cand firma romaneasca a fost gazda delegatiei ruse, chestiunea suvenirurilor a devenit o adevarata problema: ce ne reprezinta cu adevarat traditia? Ce e kitsch si ce e autentic? Si, in final, intrebarea rostita cel mai frecvent: „Ce suveniruri neaose romanesti le putem oferi?“

    Kemal Senyura, cetatean de origine turca, e de parere ca suvenirurile care definesc imaginea Romaniei si care au, totodata, cea mai mare cautare printre turistii straini sunt lucrarile de artizanat. Surprinzator sau nu, Senyura e in masura sa emita astfel de judecati: impreuna cu fiul sau, Jan Bender, a infiintat in 1997 Anatolian Carpet Boutique, cu scopul de a comercializa in Romania covoare si carpete impletite manual in stilul traditional turcesc din Anatolia. Astazi insa, acestea au in reprezentata firmei din complexul comercial Unirea un loc secundar. In vitrinele si rafturile magazinului locul de cinste este acum ocupat de vase din ceramica de Horezu, papusi in costum popular, ii sau farfurii cu chipul lui Dracula.

    Cum a ajuns un turc sa promoveze artizanatul romanesc? „Multi clienti, in general straini, ne-au cerut lucrari de artizanat, ceramica, oua pictate sau icoane, astfel ca am ales sa imbogatim oferta buticului, combinand doua culturi diferite“, spune Kemal Senyuva. Pe de alta parte, un alt avantaj, pe care Senyuva evita sa-l evidentieze, a fost si faptul ca in Romania afacerea cu artizanat se face in general oarecum dezorganizat, la nivel stradal, astfel incat nu prea exista o competitie. O organizare exista doar la Muzeul Satului. Aici insa, chiar daca productia e autohtona, preturile sunt cam de afara. 

    Astfel, nu e de mirare faptul ca in centrul orasului, pe Magheru, un alt strain, Balbiro Zvi, cetatean de origine israeliana, face din 2002 afaceri cu produse de artizanat, pe care le promoveaza drept suveniruri. Chiar daca denumirea magazinului, Folk, are un parfum occidental, produsele expuse la vanzare sunt realizate doar de mestesugari locali. In magazinul care contine lucrari de ceramica din toate zonele tarii, ii, sau covoare lucrate manual, „cele mai bine vandute lucrari sunt cele cu Dracula“, remarca Mariana Tenenhaus, agentul comercial al magazinului. „Aceasta este cultura turistilor despre Romania. In anul 2004 imaginea tarii noastre in lume e legata inca ori de numele unor personalitati din lumea sportului ori de cel al lui Vlad Tepes“, spune Tenenhaus.

    Dar in conditiile in care acum un an, cand Guvernul lansase campania „Romania, mereu surprizatoare“, un grup de turisti elvetieni  care planuiau sa viziteze toata Europa au sunat la o agentie de turism din Bucuresti si au intrebat daca in tara noastra exista semafoare sau televizoare, nu e de mirare ca imaginea Romaniei nu e legata decat de  mitul lui Dracula. Astfel, de la a intelege aceasta realitate pana la a comercializa mitul, neasociat insa cu adevarul istoric, n-a fost decat un  pas.

    „E evident ca aceasta legenda e foarte exploatata, dar Romania e mai mult decat tara lui Dracula“, spune Monica Florea, managerul Folk Romania.com. Aparut la inceputul anului, domeniul Folk Romania si-a propus sa promoveze traditiile si arta romaneasca. De la farfurioare de ceramica Horezu, care sunt vandute la pretul de 5 dolari, pe site se pot achizitiona masti populare, furci sculpate in lemn sau blidare, al caror pret ajunge la 60 de dolari. Pe langa magazinul virtual, site-ul contine si o serie de articole referitoare la mestesugurile, obiceiurile, credintele si sarbatorile romanilor.

    „Ne adresam in general strainilor, dar nu-i neglijam nici pe romanii plecati in Occident, pentru care obiectele de arta populara sunt oarecum sinonime cu ideea de Romania“, spune Florea. De asemenea, artizanatul a fost vazut, pentru o buna perioada de timp, drept suvenirul ideal din Romania, si de catre hotelul Hilton. Astazi, insa, magazinul, care vindea pentru oaspetii straini ai hotelului amintiri din Romania autentica, nu mai exista. Prezenta lui se regaseste doar in una din vitrinele de la parterul hotelului, unde cateva papusi in costum popular, cateva covorase lucrate manual si o ie isi asteapta un proprietar.

    Turistii care se cazeaza aici au totusi o alternativa. In sediul hotelului a inchiriat un spatiu o galerie de arta. Chiar daca nu promoveaza artizanatul, Gold Art Gallery are in oferta sa, pe langa lucrari in sticla ale celebrului Ioan Nemtoi sau picturi realizate de artisti contemporani, si o serie de piese pe care Liliana Ragusila, galerista, le considera capabile sa intre in categoria suvenirilor. De la Gold Art, cu 15 euro, turistii pot achizitiona mici picturi, sau gravuri ale unor cladiri celebre din Bucuresti. Artizanatul, chiar daca e specific culturii noastre, nu reprezinta singura sursa de promovare a Romaniei, e de parere Ragusila.

    „Locurile foarte frecventate de straini aflati in vacanta sau de oameni de afaceri veniti in interes de serviciu la noi in tara, precum Casa Poporului, Coloana Infinitului, Castelul Peles sau Biserica Neagra s-ar putea transpune la fel de bine in suveniruri“, spune ea.  Guillermo Zimerman, un olandez venit in tara noastra cu afaceri, spune ca nu te poti intoarce dintr-o calatorie fara un suvenir. Insa, cand a ajuns in Romania, a descoperit ca e greu sa respecte acest principiu in ceea ce priveste amintirile materiale. Astfel ca a ales sa pastreze in amintire mancarea excelenta si vinul foarte bun. E si asta o solutie.  

  • Hijack romanesc

    O carte despre singura deturnare de avion care a avut loc vreodata in Romania

    Ne aflam, din nefericire, intr-o epoca in care deturnarile de avioane, in ciuda tuturor masurilor de securitate aeroportuare si ale eforturilor conjugate ale serviciilor de informatii din intreaga lume, au devenit  un fapt comun. 

    Terorismul recurge la aceasta metoda din ce in ce mai des, cu o criminala lipsa de scrupule, ajungand, precum in cazul 11 septembrie 2001, sa utilizeze aparatele de zbor si pasagerii lor nu doar ca pe o forma de santaj, ci ca pe o veritabila arma de distrugere in masa. 

    A fost insa o vreme cand recurgerea la deturnarea unui avion era una dintre putinele cai posibile de zbor spre libertate, de evadare din perimetrul tarilor aflate indaratul Cortinei de Fier. Putini mai stiu astazi ca, in Romania anilor ‘70, s-a produs o astfel de deturnare reusita (singura consemnata de istorie) si ca principalul ei autor, Bela Moka, i-a supravietuit. Astazi pensionar,  el a fost in stare sa o istoriseasca cu lux de amanunte doamnei Erika Faber, care a transformat-o intr-o palpitanta poveste cu accente de thriller, in romanul ei „Aripi frante“. 

    Desi a fost vizitat de catre multi ziaristi, Moka a preferat sa pastreze tacerea ani la rand, lasand gura lumii sa vorbeasca si sa deznoade itele aventurii sale, pentru ca traia cu sentimentul ca tot ceea ce ar fi avut de depanat parea mult prea neplauzibil. Inarmata cu rabdare si cu un deosebit simt al detaliului revelator, Erika Faber i-a reconstruit intreaga biografie, restituind publicului amanuntele capabile sa confere sens si credibilitate povestii. 

    Totul a inceput in micuta urbe Marghita, aflata la 56 km la nord de Oradea. Tanarul Moka sufera, la 18 ani, un groaznic accident de munca, iar viata sa o apuca, din acest motiv, pe niste fagasuri nebanuite. Cu un picior amputat, lipsit de orice speranta, e nevoit sa se angajeze, pentru o retributie de mizerie, intr-o fabrica de incaltaminte. Din deziluzie in deziluzie, avand de infruntat, pe langa societate, si severitatea unui parinte cu inradacinate convingeri comuniste, tanarul se hotaraste sa fuga, cu orice risc, din tara.  In luna mai a anului 1971, printr-o adevarata actiune de comando, ajutat de un grup de prieteni, insala vigilenta serviciilor de paza ale aeroportului din Oradea si deturneaza un avion. Destinatia: Viena. Aterizare reusita. 

    Urmeaza o neagra perioada a lagarului si presiunile Securitatii asupra oficialitatilor austriece dar si asupra rudelor ramase in tara. Haituit de oamenii regimului din Romania, impovarat de grija sotiei si a parintilor, mereu pe drumuri, Moka este intr-un sfarsit prins si intemnitat la Gherla, la varsta de 36 de ani. Va trece din puscarie in puscarie, neincetand nici o clipa sa spere ca lucrurile vor intra in normal si ca se va putea intoarce la sotia sa, Irina. Miracolul se petrece de-abia in 1988. 

    Tarziu, la apusul vietii, Bela Moka afla gustul unei libertati pentru care s-a luptat neincetat, dar care l-a ocolit mereu. 

    Erika Faber, Aripi frante, 2004.

  • Ecourile lui Eco

    • ECOURILE LUI ECO 

    Autor a numeroase studii de semiotica, estetica medievala, comunicare in masa, lingvistica si filosofie, Eco si-a castigat reputatia universala ca romancier, dupa publicarea faimoaselor „Numele Trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Opera sa continua sa starneasca valuri masive de simpatie (vezi prezenta sa la Targul de carte de la Paris – dedicat Italiei -, de acum doi ani, cand a confiscat, autoritar, toate privirile), iar reeditarile volumelor sale sunt un prilej de bucurie nu doar pentru specialisti. Este si cazul „Jurnalului sumar“ („Diario minimo“, 1963), recent editat de Humanitas, care reprezinta o inlantuire de „pastise si postise“.

    Umberto Eco, Jurnal sumar, Editura Humanitas, 2004 

    • DICTIONAR DE AMERICANOLOGIE

    Statele Unite ale Americii, intre ironie si anticipatie. Statele Unite intre blestemul unui optimism nefondat si binecuvantarea unei deziluzii revigorante. Cei mai importanti artisti, oameni de litere si filosofi din SUA – in numar de aproape 150 – isi dau mana si alcatuiesc un dictionar al „starii natiunii americane“ de-acum, dar asa cum va fi ea vazuta peste 30 de ani. De fapt, un dictionar science-fiction alcatuit astazi, dar facut sa para o viziune despre trecut, despre America lui Bush II.

    Totul privit dintr-o epoca in care toate tensiunile globale se vor fi fost anihilat si din care actualul presedinte nu este decat o amintire (dupa cum se va vedea, neagra). Dintre zecile de definitii (intelepte, hilariante, in raspar, zeflemitoare, grotesti sau, pur si simplu, obiective) iat-o pe cea data de Paul Auster, la termenul „Burning Bush“ (tufisul aprins): „arbust spinos aparut pentru intaia oara in Egiptul antic si ultima oara pe 2 noiembrie 2004 (data scrutinului prezidential din acest an – n.n.). Ultima oara cand un popor s-a lasat calauzit de sfaturile unui «tufis aprins», acest popor a ratacit vreme de patruzeci de ani in desert“.

    The Future Dictionary of America, McSweeny’s, 2004