Să presupunem că facem parte din prima categorie, a celor de “bună-credinţă”. Deci tot schimbăm cadrul normativ ca să ce? Păi, logic ar fi, ca să construim un referenţial normativ (în domeniul fiscal) cât mai eficient. Or, una dintre condiţiile necesare în acest sens este ca actul normativ să lase “spaţii de libertate” cât mai îngus-te manifestării fenomenului de evaziune fiscală. S-a îndeplinit acest “criteriu de performanţă”? Dacă ne luăm după statisticile vehiculate – mai mult sau mai puţin oficiale – se pare că nu.
Deşi mereu am fost adeptul teoriei că nu există metode certificate şi fidele de a cuantifica dimensiunile fenomenului de evaziune fiscală, în acelaşi timp cred că nici nu putem nega existenţa în sine a acestuia. Recitind modificările aduse legislaţiei fiscale – în general, cele ulterioare datei de 01 iulie 2010 şi, în special, cele de la nivelul procedurilor fiscale privind obligaţiile declarative şi de înregistrare ale contribuabililor – cred că măsurile coercitive implementate sunt corect şi coerent structurate. Atunci, care să fie problema cu evaziunea asta de e atât de mărişoară şi ce facem cu construcţia începută de nu reuşim să o scoatem la capăt? Personal, cred că s-a umblat la efect şi nu la cauză. Şi, astfel, s-ar putea ca toate aceste măsuri să creeze doar costuri administrative suplimentare la nivelul firmelor de bună-credinţă şi nu să conducă la diminuarea consistentă a evaziunii fiscale – “găselniţa” cu Registrul Operatorilor Intracomunitari fiind unul dintre exemplele în această direcţie. Cine ar putea juca rolul Anei din celebra baladă populară? Ce anume trebuie “sacrificat” pentru a putea implementa o construcţie durabilă a Codului fiscal? Desigur, în capul listei putem include acele reglementări legislative asimilate ca fiind o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor contribuabililor, percepute de aceştia ca fiind legitime şi datorate exclusiv muncii şi priceperii lor.
Prima care îmi vine în minte este cota de impozitare a dividendelor. Odată cu ajustarea acesteia până la un nivel de maxim 5%, ar putea dispărea şi tentaţia unor antreprenori de a-şi modifica (perfect legal!) statutul de rezidenţă fiscală, în jurisdicţii fiscale “ceva mai îngăduitoare” şi – nota bene! – cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri. Trebuie să înţelegem că această practică nu este vreo formă de “magie neagră”, iar condamnarea ei publică nu poate rămâne decât la nivel declarativ – atâta timp cât se respectă condiţiile de la art. 7 alin. (1) pct. 23 şi 29 Cod fiscal şi reglementările de la art.118 Cod fiscal. Nu trebuie să inventăm noi roata, nici să ne uităm la regimul fiscal din paradisuri fiscale, dar cred că Austria poate fi un exemplu în direcţia impozitării dividendelor.
Secundo, renunţarea la practica de a mai prognoza venituri bugetare semnificative din impozitarea câştigurilor de capital cred că ne poate ajuta să înţelegem mai bine diferenţa dintre Bursa de la Bucureşti şi instituţii similare din alte ţări – chiar fost socialiste şi, în prezent, comunitare.
În al treilea rând, eliminarea discrepanţelor şi redundanţelor dintre regimul fiscal de impozitare a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul – cred, de asemenea, că ar fi o măsură benefică. Mai pe româneşte, “preţul” plătit (sub forma costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă”. În acest sens, plafonarea bazei de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii şi la fondul de sănătate (nu numai la asigurările sociale, ca în prezent) este mai mult decât necesară. La urma urmei, nu vorbim de un impozit, ci de o taxă care – teoretic – ar trebui să ofere o contraprestaţie egală cu propria contribuţie.
În conjunctura unei sarcini fiscale percepute ca având o tentă confiscatorie, dublată de o volatilitate normativă foarte vizibilă, este de la sine înţeles că unii contribuabili vor căuta să identifice proceduri operaţionale “intra legem”, care să le permită diminuarea gradului lor general de fiscalitate, cu încadrarea însă în “marja de eroare” a referenţialului normativ. Este vorba de aşa-numitul sistem al deductibilităţilor fiscale “ascunse” sau “aparente”, pe fond fiind vorba de proceduri fiscale alternative, deşi nereglementate conceptual, dar generate de caracterul dual al unor reguli fiscale şi norme contabile.
Revenind la paralelismul conţinutului acestui articol cu titlul său, legenda spune că doar hărnicia şi priceperea Meşterului Manole nu ar fi fost suficiente să-şi termine lucrarea, dacă nu ar fi jertfit-o pe Ana, oricât de dragă îi era. Aşa cum nici doar măsurile coercitive (aplicate singular) cred că nu sunt suficiente pentru a diminua considerabil evaziunea fiscală, dacă nu “se umblă” şi la cauză; adică, dacă nu sunt introduse şi măsuri de “respiro” pentru contribuabili, chiar dacă acestea conduc – temporar şi pe termen scurt, imediat – la o scădere a încasărilor la bugetul general consolidat.
Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards
