BusinessMagazin

Blog

  • INTERNET: Primul virus care ataca sistemul Macintosh

    Inevitabilul s-a produs: la jumatatea lunii februarie a fost depistat primul virus „in libertate“ care afecteaza sistemul de operare MacOS X Tiger cu care sunt echipate computerele produse de Apple. Desi nu constituie inca o amenintare serioasa, noul virus lanseaza cateva semnale.

     

    Utilizatorii Mac-urilor sunt devotati computerelor lor. Mai mult chiar, le adora. Rareori se intampla ca cineva care a folosit vreodata un Macintosh sa nu-si doreasca si el unul. Fac parte si eu din aceasta restransa (din pacate) comunitate si trebuie sa recunosc ca nu stiu exact de unde provine farmecul indiscutabil pe care Mac-urile il exercita. Poate din designul exterior mereu surprinzator, poate din interfata extrem de prietenoasa a softului, poate din calitatea componentelor… in orice caz, printre ingrediente se numara si securitatea. Spre deosebire de sistemul Windows de la birou – pe care trebuie mereu sa-l „dezinfectez“ si din cand in cand sa-l re-instalez – Mac-ul de acasa nu are nici macar un program antivirus instalat.

     

    Dar se pare ca linistea a luat sfarsit. Pe la jumatatea lunii februarie, principalele servicii de stiri tehnologice din internet au adus o veste alarmanta: a fost detectat primul virus pentru Mac „in libertate“. Au mai existat, mai ales in lumea academica, „infectii controlate“ – un fel de experimente privind posibilitatea realizarii de programe rau-voitoare care sa exploateze inevitabilele „gauri de securitate“, rezultatele fiind apoi raportate companiei Apple si realizatorilor de programe antivirus. Este de inteles ca vestea a provocat ingrijorare printre utilizatorii de Mac si, poate, o frivola satisfactie – de genul „capra vecinului“ – printre putinii utilizatori de Windows care au dat atentie informatiei.

     

    La o privire mai atenta, acest prim virus s-a dovedit dezamagitor din punct de vedere tehnic. De fapt, nu este un virus propriu-zis – adica un auto-replicator care se raspandeste infectand alte programe – ci mai degraba un hibrid intre un vierme si un cal troian. Programelul, numit Leap-A, se raspandeste prin intermediul clientului de mesagerie instantanee iChat, care are printre altele si facilitatea de a transmite fisiere.

     

    Pe calculatorul infectat, viermele isi disimuleaza codul intr-un fisier numit „latestpics.tgz“ si il trimite catre toate persoanele din lista de contacte. Aici intervine asa-numita inginerie sociala: destinatarul va vedea ca fisierul ii este trimis de o persoana de incredere (cu care converseaza adesea, din moment ce este in lista de contacte) si va crede ca este o nevinovata arhiva cu poze, asa ca va face obisnuitul dublu-clic pe iconul fisierului, declansand astfel instalarea lui Leap-A. Desi pentru un utilizator versat de Windows acest prim virus de Mac pare de-a dreptul naiv, in lumea Mac poate fi oarecum periculos.

     

    Utilizatorii de Mac sunt obisnuiti cu siguranta computerelor lor si sunt mult mai putin suspiciosi in privinta fisierelor pe care le primesc. Interesant este ca tocmai admiratia aproape fanatica pentru produsele firmei Apple a permis „lansarea“ virusului, care a fost postat initial pe un site web frecventat de utilizatori de Mac si prezentat ca fiind un set de imagini inedite (capturi de ecran) ale interfetei grafice a viitoarei versiuni a sistemului de operare MacOS X, purtand numele de cod „Leopard“. Inca o proba de inginerie sociala.

     

    Evident, Leap-A nu reprezinta o realizare tehnica deosebita si nici o amenintare foarte serioasa. Numarul infectiilor este estimat la doar circa 50 de sisteme. Daca utilizatorul are precautia elementara de a nu lucra sub un cont cu drepturi de administrare (MacOS X este de fapt un sistem Unix), viermele nu se poate instala. In plus, nu functioneaza decat pe sisteme cu PowerP, iar Apple isi echipeaza deja noile computerele cu procesoare Intel.

     

    Este previzibil ca un viitor patch furnizat de Apple va bloca „portitele“ pe care le foloseste Leap-A. Si totusi, exista un aspect oarecum ciudat: desi nu se raspandeste prin intermediul fisierelor executabile infectate – metoda tipica pentru un virus propriu-zis – viermele infecteaza in mod aparent gratuit unele fisiere. Se poate presupune ca acest prim virus este mai degraba un experiment, o incercare de a vedea pana unde se poate merge, si este de presupus ca vor aparea versiuni (sau imitatii) care vor reprezenta amenintari mult mai serioase.

     

    Cert este insa ca mitul securitatii perfecte a sistemului MacOS X este pe cale sa se darame. Specialistii apreciaza ca vulnerabilitatile au existat in toate versiunile si ca absenta virusilor s-a datorat lipsei de interes a atacatorilor pentru o platforma atat de putin raspandita. In mod ironic, Leap-A este intr-un fel o veste buna pentru Apple: Mac-urile incep sa conteze.

  • Hotspot la purtator

    Tehnologia Wi-Fi are un dezavantaj binecunoscut: permite conectarea la Internet intr-un singur loc, pe o raza de circa 30 de metri. Ce ati spune insa daca ati putea lua acei 30 de metri cu dumneavoastra oriunde ati merge?

     

    Daca business-ul necesita conectare non-stop la internet, ideal ar fi sa aveti un punct de acces mereu la indemana, fie ca e vorba de cabluri sau de un hotspot wireless. Noile tehnologii au inceput sa permita tot mai multa libertate de miscare utilizatorilor care au nevoie de internet. O posibilitate este hotspot-ul wireless portabil: arata ca o cutie de dimensiuni destul de mici care, daca este bagata in priza sau in locul pentru bricheta de la masina, ofera acces la internet de mare viteza pe o raza de 60 de metri in jur.

     

    Exista companii care produc acest tip de echipament, printre care se numara Kyocera, Junxion sau Top Global. Deocamdata, ele nu au reusit sa cada de acord asupra numelui cel mai potrivit pentru acest dispozitiv. I s-ar putea spune „cutia cu internet“, „hotspot-ul portabil“ sau „router-ul mobil“, sunt de parere specialistii.

     

    „Cutia de internet“ este doar unul dintre elementele de care este nevoie pentru a fi realizata conexiunea la Retea. Utilizatorul va trebui sa aiba la indemana si un card de date special, cum sunt cele pentru laptopuri, oferit de operatorul de telecomunicatii. Astfel, tot ce va face cutia este sa retransmita conexiunea, ca un semnal Wi-Fi, catre toate computerele aflate in preajma sa.

     

    Daca utilizatorii dispun de aceste echipamente, accesul la internet este posibil indiferent daca acestia se afla in taxi, autobuz sau in sala de asteptare la medic, sustin oficialii Kyocera, la o rata de transfer a datelor de 400 – 700 kbps in oras.

     

    Daca tot este nevoie de un card special, care mai este insa utilitatea cutiei? Una din probleme este ca nu toate computerele dispun de un port in care poate fi introdus cardul. Apoi un card poate fi inserat intr-un singur laptop, pe cand cutia ofera acces wireless tuturor computerelor din aria de acoperire. In plus, tarifele lunare percepute de operatorii de telefonie mobila pentru utilizarea cardului pot fi destul de ridicate pentru un singur utilizator, de ordinul zecilor de dolari. Dar atunci cand o cutie si un card sunt utilizate de 10-20 de computere simultan, pretul devine mai mult decat rezonabil.

  • Blog Stock Exchange

    Doua pasiuni ale americanilor – blogurile si bursa – s-au intalnit pe site-ul www.blogshares.com. Nu este o bursa reala, ci un joc de tip „fantasy“ in care companiile cotate sunt, de fapt, blogurile aflate pe Internet.

     

    Bursa functioneaza dupa reguli bine stabilite. Fiecare jucator primeste, la debutul pe bursa, 500 de dolari virtuali, pe care ii poate cheltui pentru a-si alcatui un portofoliu de actiuni. Actiunile se pot tranzactiona liber, jucatorii alegand acele bloguri in care au cea mai mare incredere ca vor deveni celebre in viitor. Blogurile prezente pe bursa sunt impartite in diverse categorii (numite, cum altfel, Industrii).

     

    Printre ele: publicitate, companii, marketing, asigurari, jucarii, web-design etc. Evolutia fiecarui jurnal online este cuantificata in functie de numarul link-urilor catre el publicate pe alte bloguri. Cu alte cuvinte, cu cat un blog este mai indicat de catre alte bloguri ca fiind o destinatie interesanta (prin publicarea de link-uri), cu atat „actiunile“ acelui blog vor creste pe site-ul www.blogshares.com.

     

    Daca aveti un blog si vreti sa il inscrieti la bursa, veti fi recompensat automat cu 1.000 de dolari virtuali. Iar daca doriti sa cresteti valoarea blog-ului unui prieten care tocmai s-a inscris in joc, este suficient sa publicati pe propriul jurnal un link catre jurnalul sau. Sistemul bursei va descoperi link-ul si va ridica automat valoarea actiunilor blogului prietenului, din moment ce este considerata o destinatie interesanta de catre alti membri ai „blogosferei“.

     

    Evident, intreaga bursa este doar un joc, iar daca va inscrieti cu propriul blog si „vindeti“ pachetul majoritar de actiuni virtuale, nu pierdeti cu adevarat proprietatea blogului. Motivul pentru care autorii site-ului ii indeamna pe internauti sa se inscrie in joc este spus fara ocolisuri: „addictive fun“. O distractie care da dependenta, la care se adauga insa si alte potentiale avantaje: posibilitatea de a descoperi noi bloguri interesante (pe bursa sunt „tranzactionate“ nu mai putin de 6,1 mil. bloguri) si de a interactiona cu alti membri ai comunitatii (site-ul are peste 13.000 de utilizatori activi).

     

    Pentru a va convinge ca bursa este fidel modelata dupa lumea reala, autorii site-ului sustin ca „teoria puterii“ (20% din populatie detine 80% din averea totala) se aplica pe www.blogshares.com: 20% din bloguri acumuleaza 80% din totalul link-urilor spre bloguri.

  • O intarziere mai periculoasa decat deficitul commercial

    Cu o formula de guvernare mai complexa decat cea anterioara, era de asteptat ca instalarea noii puteri sa fie dificila. Prelungirea perioadei de numire a secretarilor de stat, care blocheaza activitatea multor ministere, devine insa periculoasa pentru economia romaneasca.

    Gurile rele, sau poate doar bine informate, din Ministerul Finantelor spun ca in cursul lunii ianuarie, pe una din usile de la birourile secretarilor se inscriptionase deja numele lui Claudiu Doltu. Conferentiarul de la ASE, fostul consilier de stat al lui Emil Constantinescu, era in acel moment sigur ca il asteapta un post de secretar de stat la Finante si a luat prima masura absolut necesara in asemenea situatie.

    Numai ca, la doar doua saptamani dupa aceea, literele din numele posibilului demnitar erau date jos de pe usa la fel de rapid pe cat aparusera.

    Aceasta dupa ce Ionut Popescu, mi-nistrul de finante care l-a propus pe Doltu, a fost dojenit de partid ca vrea sa numeasca un secretar de stat apolitic. 

    Adevarata sau nu, povestea ilustreaza foarte bine starea de confuzie care domina de mai bine de doua luni ministerele romanesti.

    Asta la patru saptamani dupa data limita pe care Calin Popescu Tariceanu a anuntat-o initial pentru completarea tuturor posturilor de secretari de stat – 15 ianuarie.

    Obiectivul nu numai ca este de departe ratat, dar spectacolul oferit de partidele de la putere in lupta pentru functii a ajuns sa fie de-a dreptul grotesc. In conditiile in care multe dintre ministere nu functioneaza, tintarul absurd al negocierilor continua. Iar investitorii straini, care asteapta sa reia discutiile incepute anul trecut cu fosta pu-tere, incep sa isi piarda rabdarea urmarind ezitarile nepermise ale unei Aliante careia parca nu ii vine sa creada nici acum ca a castigat alegerile.

    Domnul X trebuia sa fie secretar de stat la Externe? Nu conteaza, invata el repede si cum sta treaba la Integrare. 

    Nu avem oameni pentru Ministerul de Finante? Putin important, prioritatea este sa ii dam afara pe cei vechi, doar pentru ca au fost parte a guvernarii PSD. 

    Avem post de secretar de stat la Economie, dar nu avem om? Doamne fereste sa cedam functia vreunui tehnocrat competent. Mai bine blocam deciziile cateva luni pana gasim pe cineva. S-a ajuns astfel in situatia absurda in care la Ministerul de Finante nu exista secretar de stat pe fiscalitate exact in perioada in care se iau decizii cruciale in acest domeniu. 

    Judecand din aceasta perspectiva, nu ar trebui sa mai mire pe nimeni gafele care se succed in domeniu, cel putin la nivelul comunicarii.

    Daca situatia este grava la suprafata, ea devine aproape tragica daca cineva incearca o analiza mai aprofundata. Adica a competentelor multora din secretarii de stat numiti deja. Pentru o imagine completa a prioritatilor noului Guvern, este util de stiut si ca s-au operat eficient modificarile din conducerea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap. Tolerata initial de o parte a electoratului dornica sa scape de un guvern PSD suficient si arogant, perioada de tranzitie a instalarii noii puteri devine nepermis de lunga. Iar amintirea arogantei „fostilor“ paleste pe zi ce trece in fata atitudinii Aliantei.

    Care nu poate fi caracterizata altfel decat inconstienta si nicidecum conforma cu promisiunile electorale. Promisiuni ce sustineau sus si tare ca functiile in aparatul de stat nu vor fi ocupate decat pe criteriul competenta. 

  • Nu te atinge de banii oamenilor

    Vi se pare mare un impozit de 10% pe castigul obtinut din dobanzi sau din actiuni, cand forta de munca se impoziteaza cu 16%? Aceasta intrebare apartine ministrului finantelor, Ionut Popescu, care o formuleaza ca argument pentru majorarea impozitelor pe castigurile financiare.

    Raspunsul meu: mi se pare foarte mult. Pentru simplul fapt ca oamenii primesc prea putin de la stat, fata de ceea ce platesc. 

    Nu stiu cum ar fi reactionat oamenii acum cativa ani, cand in anumite perioade inflatia dintr-o luna era mai mare decat dobanda lunara primita de la banca. Pe langa faptul ca pierdeau din va-loarea banilor vazand cu ochii, ar fi trebuit sa plateasca si un impozit de 10% pe castigul din dobanda. 

    Cred ca e o mare greseala majorarea impozitului pe dobanzi sau pe piata de capital. Nu-i bine sa te legi de banii oamenilor cand acestia merg catre economii, indiferent daca este vorba de depozite bancare, actiuni, obligatiuni sau fonduri mutuale. 

    E frustrant sa stii ca statul iti ia prima data 16% impozit pe venit si dupa aceea mai trebuie sa platesti inca 10% in cazul in care esti fericitul posesor al unui depozit bancar, a unor unitati de investitii la un fond mutual sau daca ai actiuni, iar pretul acestora a crescut. Este adevarat ca pretul actiunilor s-a dublat anul trecut si a crescut spectaculos in primele doua luni ale acestui an, dar asta n-o sa tina o vesnicie. Cand sunt scaderi, si vor fi, e treaba investitorului, ar spune statul – eu impozitez numai castigul.

    Daca ai inspiratie, cunostinte si multa rabdare poti sa castigi bine din actiuni – atunci ai mai accepta o crestere a impozitului. 

    Dar problema intervine in cazul depozitelor bancare si a fondurilor mutuale cu profil monetar. Si mai dramatic va fi la depozitele in valuta. Dobanda este mica, ca asa e piata internationala. Daca depui euro, sa zicem la sase luni, primesti o dobanda de 2% (in cazul feri-cit al unei dobanzi anuale de 4%). La 1.000 de euro, asta inseamna 20 de euro dobanda. Statul iti ia 2 euro de la 1 aprilie, deci iti mai raman 18 euro. In cazul in care banca mai are comision de retragere de 0,5% din toata suma, ramai in final cu 13 euro castig. 

    Uitati-va bine la aceste cifre. In 2-3 ani si dobanzile la depozitele in lei vor ajunge la nivelurile de la euro.

    La lei, procentual vorbind, dobanzile sunt acum mai mari. Dar si inflatia este mai mare. Acum, la o rata de 14% pe an, inflatia este de 8% – in cel mai fericit caz. In final, dupa ce ti se retine impozitul de 10%, ramai cu 12,6%, ceea ce practic inseamna 4,6%. Oricum, din 2010 avem mari sanse sa uitam de lei si sa discutam numai de moneda europeana.

    Nu stiu daca trebuie sa plangem pe umarul bancherilor care spun ca majorarea impozitului pe dobanda va afecta economisirea – dar e cert ca pe deponenti ii va enerva atunci cand, ducandu-se luna de luna la banca sa-si ridice dobanda, li se va servi propozitia: „Aceasta este dobanda pe care trebuie sa o primiti, din care se scade impozitul de 10% pe vi-l ia statul“.  

    Ministerul Finantelor poate spune ca exista varianta sa iti tii banii pe o perioada mai mare de un an in banca – atunci impozitul este de 1%, nu de 10%. Nu stiu daca acest lucru poate echilibra impozitul de 10% – nu cifric, ci psihologic.

    Toata aceasta majorare a impozitelor pe castigurile financiare ar fi avut o justificare prin prisma veniturilor pe care statul le-ar incasa astfel la buget. Dar nu are. Suma care va fi astfel stransa e prea mica pentru nevoile Finantelor si nu acopera decat putin din golul lasat in buget de introducerea cotei unice. Si tare ma tem ca ministerul va trebui sa se gandeasca si la majorarea altor impozite.  

    In loc sa majorezi un singur impozit, ai majorat mai multe. Oricum oamenii te injura. Te-ai atins de banii lor personali, de economii si investitii. Nu stiu cati vor uita asta. 

  • Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate

    Cel mai nou curent literar: volume de memorii inventate. Sau chiar scriitori fictivi. E o reteta care garanteaza un loc pe lista best-seller-urilor, milioane de dolari si ecranizari cu distributii sonore. Memoriile au fost intotdeauna un gen literar gustat de public, mai ales atunci cand este vorba despre cele ale unor personalitati care pot povesti detalii picante si anecdote rautacioase despre alte personalitati.

     

    Dar interesul cititorilor nu se limiteaza doar la rufele murdare ale VIP-urilor, ci, mai nou, se indreapta si catre persoanele care au avut o viata interesanta. Iar prin „interesanta“ trebuie neaparat sa se subinteleaga „droguri, alcoolism, prostitutie, homosexualitate“ si, in general, amanunte cat mai sordide. Scriitorii au sesizat o nisa si, din dorinta de a da publicului ce doreste, au inundat piata cu memorii care mai de care mai frapante si emotionante. O singura problema: nu au nimic de-a face cu realitatea. Un exemplu – James Frey, desi practic necunoscut publicului european, a facut furori in Statele Unite.

     

    Memoriile sale, „A Million Little Pieces“, s-au vandut in 3,5 milioane de exemplare (mai ales dupa ce au fost recomandate de clubul de carte al eternei si omniprezentei Oprah) si au ajuns chiar si pe lista best-seller-urilor non-fictiune ale venerabilului cotidian New York Times. Cum americanii se dau in vant dupa aventuri dureroase care au insa un final fericit, Frey le-a oferit ce-au vrut: o viata marcata de dependenta de alcool si de droguri, arestari, moartea unor buni prieteni si, in cele din urma, regasirea de sine. Mai precis, Frey scria ca s-a vindecat singur de dependenta de droguri, fara sa fie nevoie de vreun program de dezintoxicare sau vreo clinica gen Betty Ford. A urmat adulatia generala,  Warner Bros i-a oferit un contract pentru ecranizarea cartii, iar editura l-a implorat sa semneze inca un contract, de sapte cifre, pentru alte doua carti.

     

    Intre timp, cei 3,5 milioane de cumparatori ai cartii discutau pe forumuri si bloguri despre cat de mult ii ajuta viata lui James Frey sa faca alegeri corecte si sa-si asume responsabilitatea. La scurt timp insa, Frey a fost nevoit sa admita ca memoriile sale nu sunt tocmai memorii, in sensul ca o buna parte din intamplari fusese inventata, „pentru a obtine un efect dramatic mai semnificativ“, dupa cum a declarat scriitorul. Totul a pornit cand website-ul The Smoking Gun, renumit pentru demascarile vedetelor, a inceput sa investigheze pe cont propriu unele dintre afirmatiile lui Frey si a descoperit ca nu aveau nici un suport real.

     

    Dosarele politiei si ale tribunalelor, precum si interviuri cu surse autorizate au demonstrat ca acest guru al scrierilor non-fictiune era de fapt un scriitor de fictiune. Si nici macar foare talentat, dupa cum au punctat criticii, care fusesera dornici sa-i acorde circumstante atenuante in cazul in care chiar trecuse prin toate experientele teribile descrise in carte. Frazele stangace, aversiunea fata de semnele de punctuatie si topica greoaie n-au mai fost considerate atuurile dezarmante ale unui om care isi povesteste simplu si cinstit viata, ci handicapurile unui scriitor ratat. Indignarea a atins cote maxime cand s-a aflat ca, initial, Frey isi promovase manuscrisul drept un roman si l-a etichetat drept non-fictiune numai dupa ce toate editurile il respinsesera.

     

    La sfarsitul lunii ianuarie, Oprah i-a administrat o sapuneala in cadrul emisiunii ei si a fost atat de dura incat in pauza Frey si-a exprimat intentia de a face rost de o arma si a-si pune capat zilelor. Contractul de milioane i-a fost anulat, agentul literar l-a abandonat, iar Warner Bros a anuntat ca se mai gandeste daca filmul se va face sau nu. Insa e putin probabil ca Frey se va repezi catre primul magazin de arme, avand in vedere ca e deja multimilionar si, dupa cum bine a spus cineva, „si cea mai negativa publicitate e buna“.

     

    Daca Frey si-a inventat experientele de dragul banilor si al faimei, intr-un alt caz faimos, care a facut valva anul acesta, au fost inventate nu numai faptele, ci si autorul. JT Leroy avea o poveste emotionanta – un adolescent fara familie, infectat cu virusul HIV, care s-a luptat cu dependenta de droguri si a fost nevoit chiar sa se prostitueze pentru a nu muri de foame. Salvat din acest calvar de o asistenta sociala, JT (Jeremy Terminator) isi canalizeaza toata energia care i-a mai ramas catre literatura si scrie doua carti („Sarah“ si „The Heart Is Deceitful Above All Things“).

     

    Bineinteles ca devine un idol pentru adolescenti si pentru lumea literara, toate celebritatile se declara fani infocati si a doua carte este baza unui film care urmeaza sa fie lansat anul acesta, pe 10 martie. Si ce daca JT Leroy este extrem de retras si nu prea onoreaza cu prezenta toate evenimentele la care e invitat si emisiunile la care ar putea participa? Si cui ii pasa ca, in rarele dati cand isi face aparitia, se ascunde sub o peruca blonda si in spatele unor ochelari de soare imensi?

     

    Vorbeste foarte putin pentru ca e timid, dar in locul lui se exprima foarte elegant Laura Albert, asistenta sociala care l-a salvat de la o moarte sigura si care il insoteste peste tot. Pana si actrita Winona Ryder se declara cucerita de geniul precoce si povesteste intr-un interviu cum l-a cunoscut intr-o noapte ploioasa, in fata Operei, cand i-a oferit un bilet la spectacol tanarului ud leoarca ce a cucerit-o cu intensitatea si inteligenta lui. Toate bune si frumoase, numai ca scriitorul timid de 25 de ani nu exista – JT Leroy a fost inventat de Laura Albert, care e de fapt scriitoare, nu asistenta sociala si care era frustrata ca eforturile sale literare nu erau bagate in seama, deoarece, suspecta ea, nu avea o viata destul de tragica pentru gustul publicului.

     

    Asa ca l-a inventat pe JT, al carui rol era jucat in public de Savannah Knoop, sora iubitului Laurei Albert – Geoffrey Knoop. De altfel, Geoffrey este si cel care si-a demascat partenera (luna trecuta), spunand ca stresul devenise insuportabil. Atat de profund a fost marcat de toata minciuna (care dureaza de zece ani), incat acum se pregateste sa-si vanda povestea pentru un film si o carte. Pe de alta parte, Laura Albert neaga aceste afirmatii.

     

    Prin urmare, tot ce trebuie sa faci pentru a ocupa un loc in rafturile si eventual topurile cu volume de non-fictiune este sa inventezi niste intamplari cat mai palpitante, iar la finalul cartii sa incluzi cateva randuri (tiparite, de preferinta, cu un corp de litera minuscul) in care sa admiti ca memoriile s-ar putea de fapt sa fie un roman. Aceeasi reteta este urmata si de „The Secret Memoirs of Jacqueline Kennedy Onassis“.

    Autoarea, Julie Gannon, povesteste in prologul cartii ca o cunostea pe Jackie Kennedy inca de cand lucrasera amandoua la aceeasi editura.

     

    La un moment dat, au pierdut legatura, dar, dupa 16 ani, Jackie a sunat-o pe vechea sa colega, s-au intalnit intr-un muzeu, iar fosta Prima Doamna i-a dat vreo 12 caiete care contineau jurnalele ei de-o viata. „Fa cu ele ce vrei“, i-ar fi spus Juliei. Asa s-au nascut memoriile lui Jackie Kennedy, care includ tot felul de amanunte picante: o aventura amoroasa cu cumnatul sau Robert Kennedy, viata ei cu Aristotel Onassis, o conversatie telefonica cu Marilyn Monroe inainte de moartea divei blonde si chiar o boala venerica pe care i-o transmisese insusi John F. Kennedy.

     

    O lectura pasionanta! Senzationala! Si mai ales falsa! Pentru ca Julie Gannon nu exista de fapt, ci cartea este scrisa de o anumita Ruth Francisco, dornica, exact ca atatia altii inaintea ei, sa mai castige niste bani de pe urma lui Jacqueline Kennedy Onassis. Francisco spune adevarul – intr-o notita la sfarsitul cartii. A bon entendeur, salut!

  • Culoarea sangelui virtual

    Ca sa ilustreze succint universul socant cu care voiau sa cucereasca lumea, suprarealistii s-au plasat sub o imagine emblematica nascuta de Lautréamont: „o umbrela si o masina de cusut pe masa de operatie“.

     

    Cam la fel de bizara pare si constructia „Business Thriller“, o nascocire de tip strutocamila din aria romanului, care-si afla din ce in ce mai multi adoratori. Autorul sau, Michael Ridpath, s-a nascut in 1961, a facut studii de istorie la Oxford, s-a angajat la o banca saudito-americana, unde si-a facut ucenicia ca analist financiar si apoi ca trader. Pe la jumatatea anilor ‘90 a scris, in week-end-uri si in vacante, in chip de hobby, primul sau roman, „Free to trade“.

     

    Succesul neasteptat al volumului l-a determinat sa devina scriitor cu norma intreaga, cu atat mai mult cu cat pofta pentru speculatiile bursiere si analizele financiare ii putea fi ostoita de tipul de roman pe care a ales sa-l ilustreze – business thriller-ul: un policier cu ritm sufocant, cu crime oribile si anchete pline de suspans, intre itele caruia se tes povesti despre lumea afacerilor, despre obligatiuni si maturizarea lor, despre futures, long si short positions etc.

     

    Tuturor acestor ingrediente, Michael Ridpath le adauga in cel de-al doilea roman al sau, cel la care ne referim azi (Trading Reality), o suculenta mixtura de IT si de realitate virtuala. Ce ni se pare remarcabil, dincolo de constructia ireprosabila a povestii si de manuirea cu talent si imaginatie a naratiunii, este faptul ca autorul stie (sau, ma rog, pare ca stie) intotdeauna despre ce vorbeste, fie ca e vorba despre operatiunile de brokeraj sau despre complicata lume a computerelor si software-ului.

     

    Povestea, stufoasa la modul agreabil, fara incursiuni tehnice lipsite de semnificatie in cadrul ansamblului, descrie un fragment din viata lui Mark Fairfax, tanar trader de succes la compania Harrison Brothers. Prins in lumea artificiala si narcotizanta a cursurilor valorilor mobiliare, acesta ignora la momentul cuvenit apelul fratelui sau, Richard, care, o data in viata, ii solicitase imperativ ajutorul. Mark paraseste in cele din urma City-ul eternelor sale tribulatii financiare si se duce sa-si sprijine fratele la sediul companiei acestuia din Scotia, unde, in faptul serii, il gaseste cu teasta despicata de un topor. Mostenitor de drept al afacerii, Mark se instaleaza la carma intreprinderii, incercand, simultan, s-o salveze de faliment si sa afle identitatea ucigasului. O intriga complicata, in care sunt implicate companiile Sega, Nintendo, Microsoft sau Onada Industries, dezvaluie interesele ardente legate de softurile de Virtual Reality, concepute de FairSystems, lider de piata in domeniu, la jumatatea anilor ‘90.

     

    Realitatea virtuala, acuzata de unii ca poate distruge viitorul tinerilor mai rau decat drogurile sau bomba nucleara, ridicata in slavi de altii, care se pregatesc sa-i gaseasca aplicatii de la spatiul entertainment-ului pana la cel al proiectarii de cladiri si automobile, este cea care-l ajuta pe Mark sa afle cheia enigmei sangeroase a mortii fratelui sau. Toti posibilii ucigasi sunt invitati sa-si puna castile realitatii secunde pe cap si sunt antrenati intr-o poveste dureros de reala, in care proiectia virtuala a celui ucis il face pe criminal sa marturiseasca.

     

    Michael Ridpath, Lovitura virtuala,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

  • NOUTATI

    De la Giotto la manierism

    In seria Eyewitness Guides, dupa cateva tomuri despre pirati, arme si armuri, mamifere sau automobile, iata acum un volum dedicat artei Renasterii. Altfel spus, o benefica ridicare de stacheta, de pe urma careia vor avea de profitat nu doar cei mici (publicul-tinta al seriei), ci si adultii grabiti. Scrisa de un competent critic de arta, cartea aduna in paginile sale zeci de ilustratii color, care infatiseaza detalii ale capodoperelor Renasterii artistice, uneltele folosite pentru realizarea tablourilor si sculpturilor clasice, mirodeniile utilizate pentru pigmenti etc. Textul lui Alison Cole dezvaluie amanunte insuficient cunoscute privind texturile si tehnicile cromatice ale artistilor, felul in care a fost inventata perspectiva sau importanta mitologiei antice si a impactului acesteia asupra artei europene a secolelor XIV-XVI.

     

    Alison Cole, Renasterea, Editura Litera International,

    Dorling Kindersley, Bucuresti, 2005

     

     

    Puzzle cu cifre

    Aceste doua volume publicate de Meteor Press sunt, pentru impatimitii de Sudoku, precum un tort urias si cremos fata de fursecurile pe care sunt nevoiti sa le infulece zilnic. Jocul, de sorginte japoneza (cu o denumire initiala imposibila, si anume suuji wa dokushin ni kagiru), are milioane de fani in toata lumea, iar patima lor este intretinuta prin publicarea in paginile unor cotidiene a doua-trei careuri magice („fursecurile“ de care povesteam), cu solutiile in numarul de a doua zi. Conceput de catre producatorii de puzzle niponi, care pastreaza cu avaritie retetele de fabricare, Sudoku ofera probleme distractive numerice create, atentie!, manual. Sarmul acestora, sustin inventatorii, nu poate fi comparat cu gustul fad al surogatelor – sau clonelor, realizate cu ajutorul calculatorului.

     

    Sudoku de la incepatori la avansati, Sudoku original,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2005

  • Dincolo de Johnny Cash

    Toata lumea e ocupata acum sa-l adore pe Johnny Cash, dar, cu riscul de a provoca mania legiunilor de fani, eu va recomand un alt cantaret de country: Will Oldham

     

    Prin 1991, totul se invartea in jurul trupei The Doors. Gratie interpretarii de catre Val Kilmer a rolului lui Jim Morrison din filmul „The Doors“, aceasta trupa, care oricum beneficiase de o publicitate ridicol de exagerata, s-a gasit, din nou, in lumina reflectoarelor. Derulati repede inainte pana in 2006, cand a venit randul recent disparutului Johnny Cash sa-l omagiem. „Walk the Line“, filmul castigator al Globului de Aur, care prezinta prima parte a vietii lui Johnny Cash, l-a plasat pe acest cantaret de country din nou in centrul atentiei.

     

    Invatati cuvintele de la „Ring of Fire“! Cumparati numeroasele albume relansate si de tip best of ale lui Johnny Cash! Prefaceti-va ca ati fost fani dintotdeauna! Trimiteti un e-mail Papei si cereti canonizarea lui Cash! Cu toata aceasta publicitate si idolatrizare, lumea pare sa fi uitat un lucru. Cash a dus o viata potrivita pentru un film, trecand cu mers impleticit de la statutul de star la dependenta de droguri si invers.

     

    Trebuie insa mentionat faptul ca mare parte a interesului actual pentru Johnny Cash se datoreaza reinventarii sale in 1994 de catre producatorul de rap Rick Rubin. Banuiesc ca multi dintre cei care acum se pleaca dinaintea lui Cash n-ar mai fi fost la fel de entuziasmati daca acesta n-ar fi cedat nevoii de popularitate si n-ar fi lansat preluari ale unor piese ca „One“ a trupei U2 sau „Personal Jesus“ a celor de la Depeche Mode.

     

    O parte a pieselor lui Cash sunt cu siguranta captivante si miscatoare. Dar mare parte nu sunt. Ori de cate ori Hollywoodul se hotaraste sa cheltuie 28 de milioane pentru ecranizarea vietii unui cantaret, reactia mea instinctiva este sa-mi pierd interesul. Iar in cazul lui Cash aceasta reactie este si mai puternica, dat fiind ca o cautare rapida prin catalogul lui de piese sugereaza ca nu e demn de o asemenea idolatrizare. Desi nimic nu va sta in calea Cash-maniei prezentului, m-am decis sa organizez micul meu protest ascultand o legenda contemporana a muzicii country. Acest lucru ar putea trece drept blasfemie in climatul actual de adorare a lui Cash, dar adevarul este ca opera acestei legende e infinit mai miscatoare, mult mai inteligenta si mult mai datatoare de satisfactii decat cea a lui Cash: Will Oldham.

     

    El este, probabil, cea mai marcanta personalitate a ceea ce se cunoaste sub numele de scena de „alternative country“, o miscare care exploreaza in amanunt partea intunecata a muzicii country. Ca si in cazul lui Cash, creatia lui Will Oldham – care inregistreaza sub diverse pseudonime, cel mai des intalnite fiind Palace Music sau Bonny „Prince“ Billy – este adeseori neinduplecat de sumbra, acesta alegand subiecte tulburatoare pentru cantecele sale. Cu titluri de piese lansate ca „Today I Was an Evil One“ („Azi am fost de partea raului“) si albume cu titluri deloc imbucuratoare ca „I See Darkness“ („Vad intunericul“), baladele sale pline de nefericire sunt clar pe acelasi teritoriu ca si cele ale lui Cash.

     

    Si totusi, daca piesele lui Cash par mai degraba obisnuite, tinzand spre monotonie, conventionale si lipsite de spirit de aventura, Oldham impinge constant lucrurile in directii noi si neasteptate. Cel mai recent album al sau demonstreaza cat de departe este dispus sa duca etica alternative country. „The Brave and the Bold“ este un album de preluari, inregistrat alaturi de grupul de rock experimental Tortoise. Piese ale extrovertului  Elton John, de-ale rockerilor disco din anii ‘80, Devo si chiar si ale lui Bruce Springsteen – toate trec pe la Will Oldham.

     

    La fel ca si in cazul preluarilor lui Cash, acestor cantece li se confera dimensiuni complet noi, astfel ca o piesa rock clasica de-a lui Bruce Springsteen, „Thunder Road“ se transforma intr-un cantec melancolic de sirena. Fara indoiala, cea mai buna piesa de pe tot albumul este „Pancho“, o preluare a unui cantec clasic country semnata de marele artist al genului Don Williams. Totusi, povestea unui cowboy si a prietenului sau sud-american este transformata in ceva care iti sfasie sufletul gratie interpretarii emotionante a lui Oldham. Pe de alta parte, piese precum „Love is Love“ se apropie cat de mult posibil de electro country, utilizand o drum machine intr-un mod in care Cash n-ar fi fost in stare niciodata.

     

    In comparatie cu aceasta abordare eclectica, deschisa si experimentala a muzicii country, muzica lui Cash pare din ce in ce mai plictisitoare. In locul vostru, as uita de valul de produse care au legatura cu Cash ce vor fi lansate dupa film si as cumpara un exemplar din „The Brave And The Bold“. 

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Arma cu doua taisuri a grecilor de la Cosmote

    La trei luni de la relansare, Cosmote a „aruncat“ pe piata o noua oferta tarifara pentru clientii prepay, care transforma telefonia mobila intr-un serviciu aproape gratuit: 2.000 de minute in retea, pentru doar trei euro pe luna. Care este insa strategia din spatele acestei oferte agresive de pret?

     

    Pe 6 decembrie 2005, cand Cosmote si-a anuntat intrarea pe piata romaneasca prin resuscitarea defunctului Cosmorom, managerii companiei au promis mai multe surprize pentru utilizatorii romani de telefonie mobila.

     

    La acea vreme, afirmatia lor a parut mai degraba o formulare-cliseu decat o declaratie de intentie demna de luat in seama. Numai ca, pe 2 martie 2006, directorii Cosmote au convocat o conferinta de presa in care au anuntat inceputul unei asa-zise revolutii: lansarea unei cartele preplatite cu valoarea de trei euro – suma in care sunt incluse 2.000 de minute in reteaua Cosmote.

     

    Altfel spus, pentru trei euro, un utilizator al serviciului operatorului grec de telefonie poate vorbi 33 de ore pe luna, adica ceva mai mult de o ora/zi. Cu cat sunt mai mici noile tarife pentru prepay ale Cosmote fata de oferta „greilor“ pietei Connex-Vodafone si Orange? Inca din decembrie, Cosmote lansase o cartela ale carei tarife erau cu pana la 47% mai mici decat cele ale principalilor sai competitori. Atunci, tariful unei convorbiri, indiferent de retea, era de 0,16 euro/minut. In noile conditii, un minut in reteaua Cosmote se „prabuseste“ la 0,0015 euro, tarif care face inutila orice comparatie cu preturile celorlalti operatori GSM. De altfel, oficialii companiei vorbesc despre o economie (raportat la ofertele concurentei) de 420 de euro pe luna.

     

    Si totusi, care este secretul gratie caruia operatorul elen isi permite tarife atat de joase? In esenta, nu este vorba despre nici un secret. Cu atat mai putin despre minuni. Cosmote nu a lansat noua oferta pentru a-si creste veniturile, primordiala fiind cresterea accelerata a bazei de clienti – principalul activ al unei companii de telefonie mobila.

     

    In momentul relansarii serviciului, Nikolaos Tsolas, CEO Cosmote Romania, estima numarul de clienti ai companiei la circa 50.000. In raportul anual pe 2005, compania a raportat 48.984 de utilizatori, din care 30.000 au fost atrasi in ultima luna a anului. Cum se explica diferenta in minus? Oficialii companiei au afirmat ca, de-abia acum, numarul clientilor este cel real, pentru ca o mare parte din cei raportati initial erau clienti inactivi. Pe de alta parte, o baza de 50.000 de clienti nu inseamna nimic raportat la cei peste 13 milioane de clienti pe care ii impart Connex-Vodafone, Orange si Zapp, ponderea apartinandu-le detasat primilor doi operatori.

     

    „E o tentativa de a atrage o masa mare de clienti“, considera analistul de telecomunicatii Nicolae Oaca. O masa mare de clienti, intr-un timp scurt. Acest lucru este probat prin durata limitata de activare a cartelelor: intre 2 si 31 martie 2006, potrivit unui comunicat al companiei. De asemenea, oferta Cosmote este limitata in timp, in sensul ca tariful de trei euro pentru 2.000 de minute/luna  este valabil pe durata a 12 luni. Ulterior, managerii companiei spera ca utilizatorii de cartele preplatite sa se „metamorfozeze“ fie in abonati, fie in clienti ai unor servicii prepay mai scumpe. Ambele mai apropiate de costurile reale. In esenta, Cosmote deruleaza acum o campanie de atragere de clienti, astfel ca nici nu poate fi vorba despre un calcul de rentabilitate (pentru noii clienti prepay), in conditiile in care tarifele sunt mult sub nivelul pietei.

     

    Analistul de telecomunicatii Nicolae Oaca sugereaza ca ar putea fi relevanta o comparatie intre raportul investitie/numar de abonati al celor doi mari operatori si cel al Cosmote. Orange, numarul unu din piata, investise pana la finele lui 2005 (din 1997), aproximativ un miliard de euro. La sapte milioane de utilizatori, investitia per client este de 142 de euro. In cazul Cosmote, acelasi parametru este de 7.000 de euro (daca luam in calcul investitiile din ultimii cinci ani, inclusiv cele ale Cosmorom). Practic, din 2000 incoace, compania din Grecia a investit aproape 350 de milioane de euro, atragand mai putin de 50.000 de clienti.

     

    Dintr-o perspectiva pur teoretica, la un nivel mai mic al investitiei pe abonat iti poti permite tarife mai mici, insa in cazul analizat lucrurile stau exact invers. Judecata in termeni de volum, strategia Cosmote de a atrage clienti prepay nu are nici o fisura: circa 60-65% din clientii de telefonie mobila folosesc servicii preplatite (cartele valorice). De asemenea, „in ultimii ani, cresterile (ca numar de utilizatori – n. red.) se fac in principal pe prepay“, admite Amalia Fodor, director de comunicare in cadrul Orange Romania.

     

    Numai ca, in termeni de venituri si, mai ales, profit, abonatii sunt cei care asigura bunastarea unui operator de telefonie mobila pe termen mediu si  lung. Ca sa nu mai spunem ca profiturile vin in general de la clientii business. Insa acestia din urma, spre deosebire de piata de consumer, nu se uita exclusiv la tarife, punand accent si pe calitatea serviciilor. Deocamdata, Cosmote are un grad de acoperire de 80% din populatia tarii, oficialii companiei estimand ca pana in iunie 2006 acesta va creste la 90%.

     

    De altfel, infrastructura va reprezenta principala destinatie a investitiilor anuntate de companie: 450 de milioane de euro in primii trei ani de activitate. Strategia Cosmote de a atrage cu orice pret multi clienti prepay pe termen scurt nu poate fi decat un prim pas, iar batalia pentru profituri trebuie dusa in alta parte: pe segmentul abonatilor si, in special, al celor business. Un oficial Cosmote a declarat ca in lunile urmatoare va fi lansata si o oferta speciala pentru clientii business.

     

    De altfel, si oferta actuala atinge o parte din acest segment al pietei: este vorba de companiile mici, potrivit afirmatiilor lui Costas Kapetanopoulos, director de marketing si comunicare la Cosmote Romania. Totusi, oferta prepay vizeaza in principal studentii si elevii sau grupurile de prieteni. Pana acum cel putin, operatorul GSM s-a pozitionat ca un furnizor de servicii care face „telefonia mobila accesibila tuturor romanilor“, ceea ce reprezinta o abordare orientata acum mai mult catre piata de consumer autohtona.

     

    Este insa clar ca noul operator, chiar daca va reusi sa produca agitatie in piata si sa atraga in egala masura atat clientii business cat si persoanele fizice, va trebui sa accepte un nivel al EBITDA (profitul inainte de plata dobanzilor, a taxelor si inainte de scaderea deprecierii si a amortizarii) mai scazut decat cele cu care s-au obisnuit Connex-Vodafone si Orange in ultimii ani: circa 40%. Oricum, nivelurile de pana acum ale EBITDA in telefonia mobila au fost unele din cele mai ridicate la nivelul intregii economii, pe fondul gradului scazut de penetrare si al existentei unei concurente restranse.

     

    Cat despre numarul de clienti pe care Cosmote intentioneaza sa-i atraga pana la sfarsitul campaniei, este greu de facut o estimare. Cu atat mai mult cu cat operatorul grec nu a mai derulat un astfel de experiment in celelalte tari in care are operatiuni: Bulgaria, Albania, Macedonia, Grecia. Spre deosebire de Romania, pozitia sa pe aceste piete este considerabil mai buna, intrucat compania a reusit sa se impuna o data cu competitia, lucru pe care, cel putin deocamdata, l-a ratat aici.

     

    Cum reactioneaza competitia la noua oferta a Cosmote? Cu exceptia unor declaratii diplomatice, principalii doi operatori concurenti, Connex-Vodafone si Orange, nu au detaliat daca, si in ce masura, sunt influentati de „bomba“ aruncata in piata de Cosmote. Cert este insa ca nici dupa relansarea operatorului grec din decembrie 2005, intr-o perioada in care tarifele pentru prepay erau cu pana la 47% mai mici decat ale concurentei, nici Connex-Vodafone, nici Orange nu au facut nici o miscare de contracarare. Foarte probabil, Cosmote inca nu reprezinta un pericol real pentru ei.