BusinessMagazin

Blog

  • Sa am marca mea pe firma













    “Daca as fi continuat sa vand prin magazinele altora si nu mi-as fi creat propria retea, cu siguranta n-as fi ajuns la nivelul la care sunt acum”, se arata convinsa creatoarea de moda Irina Schrotter, facand referire la cea mai inspirata dintre deciziile luate in timp si care au facut ca afacerea pe care a construit-o in 18 ani sa ajunga azi la 12 milioane de euro pe an. Mai exact, vanzarile marcii Irina Schrotter pe piata interna si externa au ajuns, anul trecut, la patru milioane de euro, restul de opt milioane de euro reprezentand valoarea insumata a comenzilor de productie in lohn pentru cei 22 de clienti ai firmei. Confectiile lucrate in cele trei fabrici din Iasi ale creatoarei se vand in multibranduri si boutique-uri din New York, Roma, Londra, Paris, Tokio sau Moscova, dar si prin sapte magazine proprii in tara, patru la Bucuresti, restul la Iasi, Timisoara si Neptun.

     

    Dar de ce avea nevoie designerul de magazine proprii, de vreme ce putea sa-si vanda produsele in galerii comerciale? “Experienta din anii ‘90 pe care am avut-o cu produsele mele date in alte magazine spre vanzare nu functiona; recuperam foarte greu banii”, explica Schrotter ce a determinat-o sa renunte la colaborarile cu retelele de retail si sa-si controleze direct incasarile. Experienta creatoarei din Iasi nu este singulara; din acelasi motiv a inceput sa investeasca in magazine proprii si designerul de incaltaminte si marochinarie Mihai Albu. “Se vindea produsul meu, dar nu incasam mai nimic si ma saturasem sa tot alerg dupa bani. Cea mai buna afacere ramane aceea cand nu depinzi de altcineva”, s-a convins Albu, care administreaza in pre­zent o retea de patru magazine ce ii poarta numele, doua in Capitala si cate unul in Timisoara si Brasov. In fiecare luna, Albu lucreaza la comanda, in atelierul propriu “dotat cu strictul necesar de utilaje si 60 de angajati”, cam 1.000 de produse, din care 600 sunt incaltaminte. “90% din volumul vanzarilor inseamna comenzi, restul de 10% sunt modele propuse de mine, adica ceea ce expun eu initial in magazin. Nu lucrez pe stoc.”

     

    Vanzarile anuale de circa un milion de euro ale firmei provin din comenzi, modele de prezentare lucrate intr-un singur numar si vandute, plus diverse produse personalizate de marochinarie si incaltaminte pe care Mihai Albu le face pentru diferiti clienti. “Prezentarile de moda si colaborarile cu designerii locali nu aduc venituri semnificative, ci doar un plus de imagine”, precizeaza designerul, care deocamdata nu-si mai face alte planuri de crestere pentru companie. “Am o afacere care functioneaza bine asa cum este ea acum. Nu-mi doresc sa ajung in magazine de masa, nu vreau sa-mi pierd unicitatea”, motiveaza el, argumentand ca “un business mai mare poate destabiliza totul. “Eu sunt arhitect, nu sunt om de afaceri. Stiu sa gestionez doar produsul de brand, nu de serie. Pur si simplu am un succes imediat, nu-mi fac planuri pe termen lung. Strategia mea este la nivel de cum sa am bani si luna viitoare si anul viitor ca sa-mi permit sa comand si sa achit materialele cu care lucrez.”

     

    Privita in ansamblu, piata de fashion – estimata la 2,3 miliarde de euro de Maria Grapini, presedintele Federatiei Patronatelor din Industria Usoara – este impartita intre doua categorii de producatori: cei care au promovat brandul ca atare, tinand in umbra numele designerilor ce creeaza modelele, cum sunt Jolidon, Dada, TinaR, Guara sau ID Sarrieri, de departe majoritari, si cei care si-au promovat de la inceput colectiile care le poarta numele, cum sunt Catalin Botezatu, Irina Schrotter, Agnes Toma, Mihai Albu, Venera Arapu, Romanita Iovan, Doina Levintza, Dan Coma, Oana Mizil, Rita Muresan, Maria Marinescu sau Razvan Ciobanu. Putini dintre creatorii din ultima categorie au ramas la nivelul de prezentari de moda si atat; cei mai multi dintre ei si-au creat retele proprii de magazine, galerii cu vanzare sau showroom-uri in care isi expun si vand creatiile. Spre deosebire de producatorii din prima categorie, designerii vizeaza in special segmentul de cumparatori cu venituri mari, principalii clienti fiind vedete din showbiz-ul romanesc, politicieni, sportivi si oameni de afaceri.


    In planurile de afaceri ale Irinei Schrotter insa este evidenta schimbarea de perspectiva – in afara de clientii cu venituri mari, pe care a mizat pana acum, Irina Schrotter s-a reorientat si catre segmentul de venituri medii. De anul trecut, creatoarea lucreaza o colectie “Mellow by Irina Schrotter” – pentru magazinele retailerului britanic Debenhams, operate de Rafar, divizia de fashion a grupului RTC, controlat de omul de afaceri Octavian Radu.


    “Vand in multibranduri, dar conditiile in care lucrez sunt foarte stricte. Cine isi doreste in magazine produse Irina Schrotter isi asuma total raspunderea pentru vanzarea lor, adica ce ai ales si ai comandat platesti”, explica ea, precizand ca nu aplica regula care functioneaza in general pe piata, aceea de a da marfa pe masura vanzarii.

    Printre cei sapte designeri din galeria “Designers at Debenhams” care isi vand colectiile de middle market prin magazinele retailerului britanic mai este si Razvan Ciobanu. Creatiile celor doi romani stau pe umerase alaturi de cele semnate Jasper Conran, Julien Macdonald, Mathew Williamson, John Rocha sau Antoni & Alison.

     

    De la deschiderea primului Debenhams (aprilie 2007) si pana in prezent, Irina Schrotter a vandut in magazinul retailerului britanic 2.500 de produse, iar din colectia “Preciouss”, creata exclusiv pentru Debenhams de Razvan Ciobanu, s-au vandut peste 1.700 de produse. “In afara de criteriul de notorietate a celor doua nume pe piata de fashion, un argument in plus pentru colaborarea cu cei doi designeri a fost capacitatea de a livra produsele si de se adapta la piata de retail si prêt-à-porter”, explica Ionut Vardianu, brand manager al Debenhams Romania, de ce firma la care lucreaza a semnat contracte de colaborare cu cei doi designeri romani.

     

    Despre strategia de dezvoltare a brandului propriu in continuare, Schrotter spune ca pana la sfarsitul anului in curs nu mai are in plan nicio deschidere de magazin in tara, insa intentioneaza sa-si faca intrarea intr-un stat din fosta Uniune Sovietica. “Voi deschide un magazin ori in Chisinau, ori in Transnistria. Inca nu am hotarat exact unde. Oricum aici este o piata goala, unde cred ca se va repeta povestea primului mall din Bucuresti, care a insemnat o perioada de vanzari foarte buna”, comenteaza Schrotter.

  • Cand e mai sanatos sa pleci








    Situatia in industria farmaceutica a ramas, in linii mari, aceeasi: o piata emergenta, supusa unei legislatii schimbatoare, dar al carei ritm de crestere a inceput sa dea semne de oboseala. Daca inainte actionarii marilor companii cautau manageri care sa gestioneze cresteri anuale de 20-25%, acum preferati sunt cei care pot controla costurile din ce in ce mai mari si reducerea ritmului de dezvoltare a pietei. “In momentele de dezvoltare rapida, asa cum a fost cazul Romaniei pana acum, actionarii cautau manageri antreprenori, care sa fie inovatori, chiar cu pretul asumarii unor greseli. Acum, intr-o perioada de consolidare, este nevoie de un manager mai aplecat catre eficientizarea operatiunilor interne ale companiei”, crede Roberto Musneci, fostul sef al liderului producatorilor din Romania, GlaxoSmithKline (GSK), care anul trecut a renuntat la functie pentru a deveni partener la firma de lobby Serban & Musneci Associates. Multiplele schimbari la nivel de varf in industria de profil vin si pe fondul primilor pasi pe care ii face piata catre maturizare, in tarile occidentale “mandatul” unui manager de top din domeniu fiind de doi-trei ani.



     

    Marius Savu, care a plecat in toamna trecuta din fruntea Eli Lilly Romania pentru a-si infiinta propria firma in domeniu, Resource Pharma, adauga ca “dupa pozitia de general manager intr-o subsidiara, oportunitatile de avansare sunt mai stratificate, iar cei care nu reusesc sa acceada la o functie globala intr-o multinationala ori pleaca pe functii similare in alte companii, ori imbratiseaza ideea antreprenoriatului”. Savu spune ca a plecat de la Eli Lilly pentru ca simtea ca nu mai poate avansa, iar ideea de a parasi tara din nou nu i-a suras. A intrat in companie in 1992, angajandu-se ca reprezentant medical, in urma unui anunt in ziar. Sfarsitul lui 1999 il prinde in plin razboi civil in Africa de Vest, in Coasta de Fildes, unde ca director regional se ocupa de vanzari, promovare, resurse umane si finante. “Experienta africana a fost o scoala pentru mine, pentru ca administram intreaga afacere cu resurse extrem de reduse. Cu o echipa de 16 oameni am reusit sa pun Nigeria pe harta Eli Lilly”, spune Savu. In 2000, se intoarce in tara pentru a coordona operatiunile romanesti si bulgare ale companiei, pentru ca dupa sapte ani sa-si lanseze propria afacere pe segmentul suplimentelor nutritive. Chiar daca dupa plecarea de la Eli Lilly i-au fost oferite functii similare in alte companii, Savu spune ca nu s-ar intoarce niciodata in industria farma “formala”, dar ca ar fi interesat sa lucreze intr-o companie de promovare pentru mai multe marci farmaceutice. Pentru moment, el isi propune sa continue activitatea de consultanta in domeniu, sa imbogateasca portofoliul de produse al Resource Pharma si, in paralel, sa incerce si un proiect in zona de media, in forma unei colaborari pentru o emisiune despre politica sanitara. Pe vremea cand Marius Savu urca in ierarhia Eli Lilly, Nicolae Voiculescu era la carma filialei locale a Eli Lilly, un business aflat inca la inceput, cu trei-patru angajati.


    Intre 1991 si 1998, Voiculescu a reusit sa aduca producatorul in topul companiilor de profil din tara si a atras atentia conducerii centrale, care i-a oferit un post de director de resurse umane in sediul corporatiei, de la Indianapolis. Dupa cei doi ani petrecuti in Statele Unite ale Americii, in 2000, Voiculescu se intoarce in Romania din motive personale, cocheteaza pentru scurt timp cu ideea antreprenoriatului si accepta propunerea grupului Novartis de a construi afacerea aproape de la zero, cu o echipa de 12 oameni care, in momentul acela, realiza vanzari modeste. La inceputul anului in curs, Voiculescu renunta la functie si incepe o afacere proprie de consultanta in domeniul sanatatii, alaturi de firma de avocatura Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP).

     

    “Dupa 18 ani de experienta in domeniul farma si la 44 de ani, am ajuns la concluzia ca am contribuit suficient pe pozitii executive in multinationale si m-am decis sa trec intr-o noua etapa, aceea a antreprenoriatului, in care sa dezvolt un domeniu foarte putin explorat in Romania pana acum, cel al serviciilor de consultanta si executie in domeniul medical si farmaceutic”, precizeaza Voiculescu. Ideea afacerii s-a cristalizat la sfarsitul lui 2006, in urma unor discutii cu Ion Nestor, unul dintre partenerii coordonatori ai NNDKP, cu care se cunoaste inca de la inceputul anilor ’90. “Cred ca orice investitie de timp intr-o noua functie de GM nu mi-ar mai aduce satisfactii, pentru ca am ajuns la o masa critica de experienta”, explica fondatorul Link Resource.

     

    La doar cativa ani de la iuresul marilor tranzactii prin care principalii producatori locali au fost preluati de catre multinationale, schimbarile la nivel de top management erau previzibile. “Factorii care determina o companie sa faca o modificare la nivel de top management tin atat de schimbarea proprietarului, de fuziuni sau achizitii, dar si de reorientarea afacerii sau a strategiei de business”, explica Ruxandra Stoian, director al departamentului de consultanta in resurse umane din cadrul PricewaterhouseCoopers.

     

    Acesta este si cazul britanicului Stephen Stead, actualul CEO al companiei farmaceutice LaborMed Pharma, preluata la sfarsitul anului trecut de fondul american de investitii Advent International, intr-o tranzactie evaluata la circa 123 de milioane de euro. In perioada 2002-2004, cat a fost la carma producatorului clujean Terapia, Stead a inzecit investitiile Advent International si i-a pregatit exit-ul, pentru a lasa loc liber investitorilor de la grupul farmaceutic Ranbaxy, actualii proprietari. Dupa un scurt mandat la sefia Polpharma, cel mai mare producator polonez de medicamente, Stead se intoarce in Romania sa coordoneze operatiunile LaborMed Pharma. Ce anume l-a determinat sa paraseasca o companie de 20 de ori mai mare decat LaborMed si sa lucreze intr-o piata emergenta, susceptibila fluctuatiilor cursului leu/euro si schimbarilor legislative? “Ceea ce m-a facut sa revin in Romania a fost sa-mi regasesc cativa colaboratori cu care am mai lucrat in cadrul Terapia si care cunosc piata, beneficiind totodata de sprijinul Advent International. Nu marimea companiei conteaza, ci oportunitatea de a face o schimbare pe piata”, declara Stead.

     

    Dar nu Advent International l-a adus pe britanic in Romania, ci GSK, Stead fiind cel care a pus pe picioare, la sfarsitul anilor ’80, primul birou de aici al marelui producator, situat intr-un hotel din Capitala. Dupa mai bine de un deceniu in cadrul GSK, se muta pe un post similar in cadrul companiei farmaceutice Roche, ca mai apoi sa ajunga la Terapia si, intr-un final, CEO al LaborMed. Desi experienta din cadrul Terapia a fost cel putin fructuoasa din punct de vedere financiar, englezul spune ca nu s-ar intoarce niciodata in compania clujeana, deoarece “mi-am terminat misiunea acolo, compania a fost vanduta, iar Terapia face parte acum dintr-un grup multinational”. Pentru moment, Stead are planuri mari pentru LaborMed, unde detine un pachet de actiuni, dorind sa aduca firma in topul primilor zece jucatori de pe piata de profil si sa se concentreze pe portofoliul OTC (produse farmaceutice eliberate fara reteta).




  • Parca suna mai bine




    Vinerea trecuta, in jurul pranzului, prin fata magazinului Unirea din Bucuresti au trecut intr-un interval de cinci minute in jur de 14 persoane ce purtau casti. O jumatate de ora mai tarziu, in primul vagon al metroului care se indrepta spre Dristor, noua persoane din 30 calatoreau ascultand muzica in casti. “Este o modalitate de a ne deconecta de restul lumii, de a trai muzica care ne place, fara sa ii deranjam pe ceilalti”, spune Aurelia Moraru, psiholog. “Si o cale de a ne rupe de stresul si de zgomotul de fond din Bucuresti, un mod de a ne autoproteja si de a ne relaxa.”








     

    Muzica din casti provine fie de la telefoanele mobile dotate cu player muzical sau radio FM, fie de la MP3 playere, doua categorii de produse care intra in competitie din acest punct de vedere. “Este destul de dificil de estimat care ar fi impactul noilor generatii de telefoane cu player asupra pietei de MP3 playere, avand in vedere accesibilitatea acestora, atat din punctul de vedere al diversitatii, cat si al pretului”, considera Daciana Tulpan, director de marketing la Philips. “Consumatorii s-au acomodat foarte bine cu acest produs. Ramane insa de vazut daca sunt dispusi sa renunte la player in schimbul telefonului mobil cu o asemenea functie.”

     

    In opinia lui Catalin Boaru, director de marketing la IRIS (Integrated Romanian Information Systems), distribuitor unic al Apple in Romania, consumatorul tinde sa-si indrepte atentia din ce in ce mai mult catre dispozitive mobile, care ii permit sa asculte muzica, sa navigheze pe internet, dar in acelasi timp sa le foloseasca si ca terminal GSM. Acestea sunt de fapt motivele pentru care Apple a lansat iPhone, un echipament care inglobeaza toate aceste trasaturi ca niciun alt aparat existent in momentul de fata. Pentru muzica insa, din gama Apple sunt mult mai populare playerele iPod, considerate produse premium, pe de-o parte prin design si functionalitate, iar pe de alta parte prin pretul mai ridicat comparativ cu cel al majoritatii playerelor din magazine.

     

    In Romania, spre exemplu, din totalul vanzarilor Apple, aproximativ 60% provin din comertul cu iPod-uri, iar la nivel mondial, 49% dintre utilizatorii de MP3 playere detin cel putin un iPod, potrivit unui studiu efectuat de compania americana de cercetare de piata In-Stat.

     

    Atunci cand isi iau un player, consumatorii acorda o atentie deosebita functiilor acestora, principalele caracteristici cautate fiind calitatea cat mai buna a sunetului, fiabilitatea si durata de viata a bateriei, capacitatea de stocare, functia de reportofon si conectivitatea Bluetooth. “Cu toate acestea, de obicei se vinde in primul rand marca unui astfel de produs, consumatorii punand accent foarte mare pe reputatia brandului”, apre­ciaza Viorel Balanoiu, partener al OneStop.ro. “In lista prioritatilor urmeaza functiile playerului, pretul si designul, care trebuie sa fie original.” Balanoiu sustine in principal faptul ca oamenii sunt din ce in ce mai interesati de brand, vor gadget-uri complexe cu design original si cauta capacitati de redare foto, video, radio sau functii de reportofon, la preturi cat mai mici.

     

    Dupa Catalin Boaru de la IRIS, “brandul este un criteriu definitoriu in alegerea unui MP3 player; din acest punct de vedere, iPod-urile de la Apple sunt deja un fel de emblema in industrie. Mai mult, exista destui cumparatori care afirma ca au cumparat un iPod chiar daca playerul pe care-l detin este alta marca, ceea ce denota cu adevarat notorietatea brandului si dorinta consumatorilor de a se asocia cu acesta”.

     

    Pretul constituie de asemenea unul dintre factorii determinanti pentru achizitionarea unui MP3 player. In Romania, pretul mediu al unui MP3 player este de aproximativ 42 de euro, mult mai mic in comparatie cu nivelul din SUA, unde pretul mediu este de 62 de euro. Costul unui MP3 player difera de la o marca la alta, principalele motive fiind capacitatea de stocare a aparatului si functiile incorporate.

     

    Insa indiferent de marca si de pret, vanzarile de playere sunt in continua crestere. In SUA, in 2007, piata MP3 playerelor a fost undeva in jur de 155 de milioane de unitati si se asteapta ca pana in 2010 sa creasca de patru ori, pana in jurul a 425 de milioane de unitati, in timp ce numarul de posesori se va dubla, conform unui studiu realizat de compania de cercetare de piata Bridge Ratings. In ce priveste cresterea medie anuala a pietei romanesti de playere, in ultimii ani se poate vorbi aproape de o dublare de la an la an din punct de vedere cantitativ, in timp ce din punctul de vedere al castigurilor, piata playerelor este asteptata sa creasca anul acesta cu peste 1,5 milioane de euro in 2008 comparativ cu anul trecut, cand s-au inregistrat vanzari de 7 mil. euro, conform estimarilor lui Viorel Balanoiu.

     

    Nu toate companiile sunt de acord cu studiul OneStop. Spre exemplu, cei de la Samsung estimeaza ca anul acesta se vor vinde in Romania 350.000 de bucati, mai multe cu 75% fata de 2007, cand s-au vandut 200.000 de playere, in timp ce reprezentantii PCFun sustin ca cererea se afla intr-un usor regres, insa spera ca lucrurile se vor redresa in cea de-a doua jumatate a anului. Theodor Dimanche, product manager la eMag, sustine ca anul trecut s-au vandut, la nivelul companiei, aproximativ 7.500 de MP3 playere si ca anul acesta se asteapta o cifra aproape dubla – 14.000.

     

    Daca vorbim de un profil al consumatorului, atat la scara mondiala, cat si la nivelul Romaniei, aceia care folosesc MP3 playerele sunt in principal tineri, care au o viata activa sau sunt impatimiti ai gadgeturilor. Conform studiilor internationale, aproximativ 70% dintre consumatorii cu varsta cuprinsa intre 12 si 17 ani detin un player portabil. “Consumatorul de MP3 playere isi petrece foarte mult timp in discutii in comunitati sau pe messenger. De altfel, cei mai multi isi creeaza playlist-urile cu melodii prin interactiunea in cadrul acestor comunitati, facand schimb cu prietenii”, observa Madalin Durca, director de marketing la PCFun. “Cei mai multi sunt tineri, fara venituri foarte mari, de unde ar putea fi desprinsa probabil si concluzia ca pretul platit pentru playere este mai jos decat media pietei.”

     

    Un alt punct de vedere il au cei de la OneStop, care sustin ca in ziua de azi este o moda ca majoritatea tinerilor din companiile multinationale, cu o slujba unde lucreaza mult la calculator, sa asculte muzica la un aparat portabil. “Deci, ca sa rezumam, as defini consumatorul de MP3 playere ca fiind o persoana tanara, activa, cu atractie catre gadgeturi, cu un venit mediu sau chiar fara venit (vorbim aici de copii, elevi si studenti), care beneficiaza de veniturile parintilor”, afirma Viorel Balanoiu.

     

  • Cumulus








    La inceputul anilor ‘90 faceam tehnoredactare pe un 386 cu un program numit Aldus PageMaker, sub Windows 3.1. Publicatia atingea uneori echivalentul a 150 de pagini A4, dar configuratia rezista cu succes. Astazi, pentru aceeasi treaba, e nevoie de un computer de mii de ori mai puternic si e discutabil daca performantele sunt mult superioare. Nu de putine ori am avut senzatia ca am fost victimele unei conspiratii a producatorilor de hard si a celor de soft: cei din urma produceau programe tot mai consumatoare de resurse pentru ca si cei dintai sa ne vanda echipamente din ce in ce mai puternice. Niciodata nu am schimbat un calculator pentru ca nu mai facea fata sarcinilor, ci doar pentru ca producatorii de soft renuntau sa mai dezvolte programe pentru sistemul de operare invechit pe care il foloseam.




     

    Este ciudat ca aceasta “cursa a inarmarii” computeristice pare sa inceteze. Producatorii de computere devin tot mai putin atrasi de sisteme de varf si se orienteaza spre configuratii mai modeste si mai ieftine. Pot exista mai multe explicatii ale acestei orientari, intre care expansiunea economica a Chinei nu pare cea din urma. Poate imi fac iluzii, dar cred ca si notorietatea asa-numitului “laptop de 100 de dolari” are o oarecare importanta, macar pentru a marca un anumit contrast. Dar chiar si vedeta MacBook Air a fost lansata intr-o configuratie de-a dreptul austera, ceea ce nu poate decat sa ne atraga atentia ca avem de-a face cu o tendinta pe care Apple o intelege: desktop-ul nu mai are nevoie de mare putere, pentru ca o buna parte din sarcinile sale migreaza in alte zone.

     

    Exista mai multe scenarii ale acestei migrari, iar cel mai simplu este centralizarea. Organizatiile, in special cele mari, prefera sa-si gestioneze resursele de calcul centralizat, in asa numite “centre de date” care concentreaza capacitatile de stocare si puterea de calcul necesara pentru a rula toate aplicatiile vitale. De regula, aceste aplicatii adopta standardele si metodele internetului (in special paradigma web), astfel incat computerele “de birou” nu au decat sarcini de prezentare a rezultatelor furnizate de servere. De cele mai multe ori un browser web constituie o interfata convenabila, iar pentru alte procesari (de exemplu, tabele de calcul, rapoarte frumos formatate etc.) puterea actuala a computerelor personale este mai mult decat suficienta.

     

    O varianta care devine din ce in ce mai populara o constituie paradigma softului sub forma de serviciu (SaaS – Software as a Service). Ideea este ca internetul a devenit suficient de rapid, fiabil si ieftin pentru ca furnizorii de software sa poata sa si ruleze aplicatiile pentru clientii lor, acestia interactionand cu aplicatiile prin internet. E o forma de externalizare, in care clientul scapa de toate cheltuielile si complicatiile pe care le implica intretinerea propriului centru de date in schimbul unui abonament. Furnizorul isi foloseste propria infrastructura pentru procesari, isi asigura un flux constant de incasari si evita o mare parte din complicatiile implicate de suportul tehnic. Desi Google Apps for Your Domain se poate incadra in aceasta categorie, ilustratia perfecta a acestei paradigme – numita si “software on-demand” – este Salesforce.com, care furnizeaza in acest regim o aplicatie CRM (gestiunea relatiilor cu clientii) catre peste 40.000 de clienti.

     

    La orizont sunt norii, adica ceea ce se cheama “cloud computing” – puterea de calcul ca utilitate. Furnizori specializati care ofera clientilor prin internet putere de calcul “bruta” sau specializata. Este interesanta originea termenului: in schemele sistemelor informatice, internetul este cel mai adesea reprezentat ca un nor, asa ca atunci cand practic intregul sistem se muta in internet, avem de-a face cu un “nor de calcul”. Esenta acestui model il reprezinta virtualizarea: clientul isi poate configura prin software un intreg sistem informatic, in care poate integra o gama larga de “echipamente virtuale” (servere, router-e etc.), softuri generice (servere web, baze de date) si, peste toate acestea, propriile aplicatii.


    Este ca si cum un client ar dispune de propriul centru de date, fara a avea nevoie de niciun echipament si cu imensul avantaj de a putea plati doar pentru resursele utilizate (putere de calcul, capacitate de stocare, trafic etc.). Chiar si furnizorii de aplicatii on-demand pot utiliza “norii” pentru a-si furniza aplicatiile. Cloud computing pare solutia unificatoare si convenabila pentru toti, asa ca intrebarea nu este “daca”, ci “cand”.




  • Inapoi la Jules Verne








    Pe masura ce costul combustibililor creste si, odata cu el, presiunile de a diminua emisiile de dioxid de carbon, guvernele si companiile private incep sa se gandeasca la o serie de schite pentru o noua generatie de aparate zburatoare. “Este un proiect romantic”, spune arhitectul Jean-Marie Massaud (45 de ani), inconjurat de schite de mobilier in biroul lui din Paris – “dar ganditi-va totusi la Jules Verne”.

     

    Sunt peste 70 de ani de cand zeppelinul gigant Hindenburg a izbucnit in flacari la aterizarea in Lakehurst, New Jersey, omorand 36 de membri ai echipajului si pasageri si punand capat prematur unei ere a dirijabilelor. Dar datorita noilor materiale si mijloacelor sofisticate de propulsie, o gama diversa de antreprenori isi incearca din nou norocul cu colosii zburatori.

     

    Massaud, designer de hoteluri in California si al unui stadion in Mexic, nu a pus pe plansa inca detaliile tehnice si nu a gasit finantatori sau sprijin de la vreo companie pentru proiectul lui – cel de a construi un zeppelin de 210 metri sub forma de balena, cu un hotel de lux la bord, pe care l-a numit Norul Locuit (Manned Cloud, sau Le Nuage).

     

    Dar nu toate proiectele sunt atat de pretentioase ca al lui Massaud. Spre exemplu, un start-up francez din domeniul tehnologiei, Aerospace Adour Technologies, studiaza impreuna cu Posta franceza cat de fezabil ar fi transportul aerian cu dirijabile al coletelor postale. Tot in Franta, Theolia, o companie specializata in energie rege­ne­rabila, finanteaza construirea unui dirijabil si pregateste un zbor de test peste Atlantic. In Germania, Deutsche Zeppelin-Reederei, succesorul companiei care a operat zeppelinul Hindenburg, a avut succes cu o noua generatie de dirijabile pe care le foloseste pentru a transporta turisti si marfuri.

     

    Tendinta nu e cu totul noua. Zeppelin-Reederei a transportat anul trecut 12.000 de turisti in zboruri de agrement in sudul Germaniei. Aerophile, o companie franceza care a resuscitat baloanele cu nacela – ce concureaza cu dirijabilele la transportul de pasageri, dar si ca vehicule stiintifice si de publicitate – a fost fondata de doi tineri ingineri francezi in 1993.

     

    In ce o priveste, industria aviatica nu pare sa intampine prost ideea. Massaud spune ca Emirates si Air France si-au exprimat deja interesul pentru Norul Locuit. Dar la o viteza maxima de 160 de km pe ora si o capacitate maxima de cateva zeci de pasageri, multi experti in aviatie considera ca dirijabilele vor ramane nise pentru turisti sau pentru mici evenimente stiintifice sau de publicitate.

     

    “Un dirijabil este ceva magic”, spune Jérôme Giacomoni, care avea 25 de ani cand a fondat Aerophile impreuna cu un prieten. “Dar cele mai multe dintre idei sunt nebunesti.” Dirijabilele, spune el, “sunt foarte sensibile la furtuni, au nevoie de spatii generoase de aterizare si nu sunt fezabile din punct de vedere economic”.

     

    Nu inca, spun visatorii ca Massaud. Dar preturile la combustibili imping companiile aeriene sa reduca numarul de zboruri si sa retraga aparatele de generatie mai veche si mai putin eficiente. Producatorii de avioane precum Boeing si Airbus au reactionat promitand aeronave care consuma mai putin si emana mai putin dioxid de carbon.

    Asemenea ingrijorari l-au facut pe Massaud sa inceapa sa se gandeasca la dirijabile. El a conceput Norul, un dirijabil cu heliu in forma de balena, cu o viteza de croaziera de 128 de kilometri pe ora si o cabina care poate adaposti 50 de pasageri si 25 de membri ai echipajului. “Balenele uriase au ales in timpul evolutiei sa traiasca in armonie cu mediul”, spune el. “Ele sunt simbolurile vietii traite in armonie cu natura.”

     

    Massaud si-a trimis desenele la agentia aerospatiala franceza (ONERA), ai carei experti i-au sugerat, printre altele, sa reduca numarul de pasageri la 15, dar au certificat estimarile lui cu privire la fezabilitatea prototipului. “Exista nise unde dirijabilul inca poate sa se adapteze”, spune Philippe Guicheteau, consilier special pentru sisteme aeronautice militare la ONERA.

  • Retro de prin 2008








    Se ia un laptop de ultima generatie, se imbraca intr-o carcasa din lemn de pin, asemeni unei cutii muzicale victoriene, iar tastatura e inlocuita de cea a unei masini de scris de pe vremuri. Rezultatul – un obiect ce pare o combinatie intre lumea fantastica a lui Jules Verne si epoca viitorului descrisa de Arthur C. Clarke in “Odiseea spatiala” – este unul dintre exemplele palpabile ale asa-numitei tendinte “steampunk”.




     

    Steampunk reprezinta un stil care combina designul industrial futurist cu elemente din epoca victoriana, un fel de punk industrial victorian, a carui prima sursa de inspiratie a fost epoca locomotivelor cu aburi si a dirijabilelor. A debutat in productii de la Hollywood precum “Wild Wild West”, un western science fiction cu Will Smith, “Reign of Fire”, unde Christian Bale trebuie sa apere Londra de invazia dragonilor, sau “The League of Extraordinary Gentlemen”. Dar a prins cu adevarat contur datorita unor obiecte aproape fantastice iesite din mintile inventatorilor, precum un ansamblu prezentat acum doi ani la San Francisco – o serie de roboti care seamana cu locomotivele din secolul al XIX-lea, cu picioare metalice si care functioneaza pe baza de aburi. Anul acesta, “punk-ul cu aburi” a intrat direct pe scena luxului, la Salonul Orologeriei de la Geneva. CreaLuxe, o companie fondata de maestrul ceasornicar Jean-François Ruchonnet si de bancherul Andreas Stricker, a lansat Cabestan Winch Vertical Tourbillon, un ceas inspirat din universul navigatiei, pe care timpul mai degraba se descifreaza decat se citeste. Orele si minutele sunt afisate de doi tamburi rotativi din aluminiu gravat, montati pe un sistem de rulmenti. Tamburii sunt echipati cu un resort ce face posibila deconectarea in timp ce se ajusteaza ora, iar mecanismul este intors printr-un alt cabestan, cu ajutorul cricului pastrat in interiorul cataramei. Tamburul al treilea indica rezerva de functionare, iar cel de-al patrulea secundele, fiind plasat langa tourbillonul vertical din otel dur dotat cu o rama care pivoteaza.

     

    Combinatia intre elemente victoriene si design futurist poate fi privita de multi ca o tendinta extrema, folosita mai degraba pentru a realiza produse care atrag atentia, fara a avea neaparat o utilitate. Insa disponibilitatea timpului nostru de a accepta orice fel de asociere intre nou si vechi a facut tot mai multe companii sa priveasca spre trecut in cautare de surse de inspiratie. De la carti si filme pana la ceasuri, parfumuri, haine sau chiar telefoane mobile, trecutul invadeaza insa universul nostru, fie ca se asociaza sau nu cu elemente moderne intr-un mod atat de explicit precum steampunk. Cronicarii targurilor orologere de la Basel si Geneva remarcau anul acesta o tendinta care a influentat multe dintre colectiile marilor manufacturi: reinventarea clasicului. IWC a reeditat modelele care au stat la baza colectiilor sale de ceasuri, pentru a-si celebra cei 140 de ani de existenta. Conferinta de presa de la Geneva s-a organizat intr-un decor de epoca: o cabina imbracata in catifea visinie, cu ornamente aurite, tablouri vechi pe pereti si multe hublouri. Aici s-au sarbatorit 140 de ani de cand F.A. Jones a calatorit din Statele Unite in Elvetia pentru a pune bazele International Watch Company. Marca a lansat colectia “Vintage Jubilee Edition 1868-2008”, care consta in reeditari ale modelelor emblematice din cele sase familii de ceasuri IWC: Pilot’s Watch, Portuguese, Ingénieur, Aquatimer, Da Vinci si Portofino. Ceasurile au pastrat aspectul clasic, insa mecanismele sunt “actualizate”. Si Jaeger-LeCoultre a reinventat unul dintre modelele sale clasice, Polaris. Memovox Tribute to Polaris inseamna o reeditare a unuia dintre cele mai ravnite ceasuri, lansat in doua versiuni: una din 1965 si una din 1968.

     

    Chiar si telefoanele mobile, care prin excelenta inseamna tehnologie de ultima generatie, se inspira din moda trecutului. Producatorul rus de telefoane mobile Gresso, specializat in terminale de lux, a conceput doua telefoane noi, Gresso White Diamonds si Gresso Royal Diamonds, ale caror carcase sunt fabricate din lemn negru african vechi de 200 de ani, iar numerele de pe tastatura sunt gravate in stil roman. Telefoanele, cu tastatura incrustata cu diamante, sunt comercializate la pretul de 15.000 de dolari (Gresso White Diamonds) si 52.000 de dolari (Gresso Royal Diamonds), acesta din urma fiind lansat in editie limitata la 200 de exemplare.


    Si producatorii de valize, care creau cufere pentru elitele din secolele trecute, si-au petrecut timpul cautand in arhive. Englezii de la Globe Trotter, care creeaza valize din 1897, au reinterpretat modelele care pe vremuri erau purtate de exploratorii de lux. Linia Safari, o combinatie discreta de roz si bej, aminteste de valizele purtate in trecut de elefanti in timpul safariurilor din Africa, iar linia Orient pare inspirata din fascinatia pentru mirodeniile Orientului.

     

    La randul sau, moda revine la vechile valori: croitorii de costume la comanda, care la inceputul secolului trecut i-au imbracat pe Fred Astaire, Gary Cooper sau Cary Grant, sunt din nou in tendinte.

     

    Si in lumea aromelor se practica intoarcerea la vintage. Casa Givenchy reediteaza anual cate un parfum clasic, precum Amarige, Organza sau Very Irresistible, in editie limitata. Iar Chanel No 5, unul dintre clasicele casei Chanel, lansat pe piata din 1921, este imbunatatit in fiecare an, iar de-a lungul deceniilor si-a modificat permanent aroma, in special din cauza interzicerii folosirii anumitor ingrediente, precum moscul natural.

     

    In fine, personajele istorice sunt si ele reinventate de literatura. De pilda, cartea “The Other Boleyn Girl”, scrisa de Philippa Gregory, este considerata una dintre scanteile care au aprins pasiunea publicului britanic pentru fictiunea istorica.




  • Cine a ucis cainele din Baskerville?








    Vara trecuta, recenzam in cadrul acestei rubrici “Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” de Pierre Bayard. Acesta spunea un lucru stiut de oricine se indeletniceste cu lectura – ca pe lume exista mult mai multe carti importante decat putem noi citi pe parcursul unei vieti si adeseori suntem influentati in mod profund de unele necitite vreodata, dar despre care totusi stim esentialul, pentru ca el ne-a parvenit din diverse surse. Insa partea cea mai importanta a acelui pamflet era ca, si in cazul cartilor citite cu adevarat, ne amintim nu ceea ce ele spuneau, ci ceea ce, citindu-le, le-am facut noi sa spuna. Bayard, cel care, pe langa a fi profesor de literatura, mai este si psihanalist, imi parea nu atat interesat daca lumea citeste sau nu citeste, ci mai degraba de faptul ca fiecare lectura are un aspect creativ, si in orice caz re-creativ.

     

    Sa luam acum al sau “Cazul cainelui din Baskerville”, un opuscul pasionant unde, psihanalizand partile obscure ale textului lui Arthur Conan Doyle, el incearca sa demonstreze ca un cititor are dreptul de a considera semnificative multe ambiguitati sau reticente ale cartii (cum fac de altfel psihanalistii) si trage concluzia ca Sherlock Holmes a gresit in rezolvarea acelui mister.

     

    Bayard isi alege cu dibacie un text cu adevarat plin de momente neclare si unde, printre altele, observatiile nu apar a fi fost facute in mod direct de Holmes, ci de doctorul Watson, definit de Bayard fara menajamente drept un idiot absolut. In alta ordine de idei, “Cainele” a fost scris dupa ce Doyle il “omorase” pe Holmes, fiind ulterior obligat sa-l resusciteze din cauza unui referendum al multimii (frumoase paginile cu privire la aceste forme de identificare colectiva cu personaje ce sunt stiute ca fiind fictive), ca atare multe dintre incurcaturile din acea carte par a fi fost provocate de complexele autorului.

     

    Bayard a facut un lucru similar cu “Uciderea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie, o alta munca usoara, intrucat, dupa cum se stie, asasinul este naratorul, si ai dreptul de a trata cu precautie ceea ce povesteste un raufacator de un asemenea soi. De remarcat ca ceea ce face Bayard este diferit de ceea ce a facut Philippe Doumenc in “Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary”, unde autorul reia ancheta mortii Emmei pentru a dovedi ca aceasta nu s-a sinucis, ci a fost omorata. Doumenc adauga fapte noi celor povestite de Flaubert si este ca si cum ar fi scris (ce sa zic eu) “Pinocchio scafandrul”, un text printre miile ce reluau aventurile lui Pinocchio. In schimb, Bayard nu “rescrie” cartea lui Doyle, o “reciteste” in lumina unei suspiciuni. Si considera ca are tot dreptul sa faca acest lucru, deoarece nu gandeste doar ca personajele fictive dobandesc o viata independent de vointa creatorului lor, ci si ca, in felul lui, fiecare cititor rescrie un text – intr-o asemenea masura, incat trebuie pusa sub semnul intrebarii “o reala comunicare intre cititorii aceleiasi carti, avand in vedere ca in realitate ei nu vorbesc despre aceeasi carte”.

     

    Eu cred ca nu trebuie confundata descifrarea globala a unui text (ce cu siguranta permite si de multe ori chiar incurajeaza felurite interpretari, ce privesc stilul, nuante psihologice si mii de asemenea lucruri) cu atitudinea luata in fata enunturilor narative (de tipul “Emma Bovary s-a otravit” sau “Pinocchio a fost inghitit de un peste”). Si de altfel, Bayard demonstreaza a cunoaste foarte bine controversele in materie. Problema este ca, in interiorul lumii posibile a unui roman, enunturile narative sunt luate de cititor drept adevaruri indiscutabile. Aceasta este si teribila frumusete a naratiunii: Emma Bovary moare sinucigandu-se si, pe cat ne-ar parea de rau, nu putem sa-i schimbam destinul pentru toata eternitatea.

     

    Putem, desigur, sa rescriem un alt roman in care doamna Bovary sa fie omorata, cum a facut Doumenc, dar ceea ce da (sau nu da) savoarea lecturii unei reconstituiri este tocmai faptul ca, in mod contrar a ceea ce pare a crede Bayard, noi toti admitem ca in lumea posibila a lui Flaubert sarmana moare sinucigandu-se si cu totii vorbim despre “aceeasi carte”. Altminteri, de ce ar trebui sa ne intereseze reconstituirea lui Doumenc, daca ar vorbi despre o femeie oarecare despre care nu stim nimic? Si de ce ar trebui sa ne intrige reinterpretarea lui Bayard daca ar vorbi despre un alt “Caine” decat cel despre care am citit noi? Ne putem indoi ca Iulius Cezar ar fi murit chiar pe 15 martie, dar nu si ca Didona s-a sinucis din dragoste pentru Eneas, deoarece nimeni nu are dreptul sa nege ca lucrurile nu s-au intamplat asa in lumea posibila a Eneidei. In aceste vremuri de demonizare a blestematului de relativism, sa ne pretuim enunturile narative, unicele care ne spun adevaruri ce nu pot fi revocate de o banuiala.  

     

  • So facem








    “Birds do it / Bees do it / Even educated fleas do it / Let’s do it.” Un refren vestit dintr-un cantec al lui Cole Porter, cu tente filozofice in ciuda simplitatii. Marturisesc sincer ca nu stiu suficient argou englezesc, daca de argou e vorba in cazul puricilor educati, asa ca am luat textul ca atare si am incercat sa-l traduc cu ajutorul utilitarului dedicat de Google acestui scop (este activ de putin timp si tin minte ca a prilejuit chiar olecuta de iures pe la noi). Am obtinut urmatoarele: “Pasari sa il / Albinuta sa il / Chiar fleas educati sa il / So facem”.




     

    De prisos sa mai spun ca am respectat grafia si punctuatia. M-am gandit ca ce naiba, la o companie asa de mare si cu angajati asa de fericiti si asa de inventivi? Pe urma, fara a sti realitatea, care, de altfel nici nu ma intereseaza, am scornit urmatoarea poveste: pentru Google, Romania nu conteaza foarte, foarte mult; de aceea de serviciul translate s-a ocupat cineva asa, de rang mai redus. Cinevaul a luat dictionare romanesti si manuale si tot ce a gasit in format electronic, poate si site-uri si bloguri si comentarii pe forumuri si tot asa, le-a mixat in blenderele soft googlelistice si a rezultat serviciul beta pe care l-am folosit, adica un fel de nou vorba cu nuante urmuziene. Este evident ca serviciul are minusuri si de aceea cinevaul acela, cu bun-simt de altfel, a introdus intr-un colt de pagina un indemn ca sa sugerezi o varianta mai buna a traducerii.

     

    Am studiat indelung traducerea pe care mi-a oferit-o motorul de cautare numarul unu al lumii si am conchis ca alta varianta mai buna nu exista. In acest moment trebuie sa explic ca avalansa de milioane de dolari de mai sus reprezinta cheltuielile administratiei americane pentru servicii de distrugere a documentelor. De altfel pe usaspending.gov pot fi gasite, in amanunt, nu numai valoarea cheltuielilor cu tocatorii de hartii, ci si multe alte amanunte: ce companii si ce agentii guvernamentale sunt in top, cu ce sume, ce state au beneficiat de sumele in cauza, ba un grafic detaliaza si in ce masura au fost respectate principiile competitivitatii. Pe langa latura oarecum funny, este un model de transparenta, de notat si de respectat.

     

    Pentru ca in doua secunde poti gasi destinatia banilor contribuabilului in orice forma imaginabila, pe categorii de activitati, pe institutii sau pe companii. Sunt convins ca usaspending ascunde destule contracte cu cantec, chiuvete de 5.000 de dolari si cauciucuri de masina de un milion; pe de alta parte, nu pot sa nu remarc faptul ca americanului de rand i se ofera, de catre politicieni dedicati, cu scoala si background, iluzia extrem de realista a implicarii si controlului asupra actului de guvernare. Si ca niste capete chiar se sparg incercand sa faca iluzia respectiva cat mai realista.

     

    La noi nimeni nu face vreun efort in privinta numitei iluzii: in materie de cheltuieli guvernamentale trebuie sa sapi, serios si rabdator, prin mii de pagini de pdf-uri ca sa te lamuresti asupra destinatiei banului public, si mai trebuie sa cunosti si o tara de contabilitate. Iar orice nelamurire se pierde in hatisul dilemei “este sau nu informatie publica?”.

     

    Care este legatura cu versurile lui Cole Porter? E simplu, la ei pasarile, albinutele si puricii educati fac ceea ce se pricep ei mai bine, iar indemnul “let’s do it” se refera, in graiul smecheresc al lui Porter (cantecul a fost scris in pudicul an 1928), strict la ce ce stiu pasarile si albinutele.

     

    Spre deosebire de Porter si albinutele sale, la noi toata lumea pare a se pricepe la orice. Si atunci, nu cred ca dupa modelul Google, dar in aceeasi maniera oricum, se iau varii personaje si situatii, se amesteca bine, si ta-da, obtinem candidati-politicieni pentru colegii, si ta-da, obtinem o noua clasa politica, ba mai mult, ta-da, vom avea o noua Romanie, mai buna.

     

    Numele pentru uninominal si colegii sunt alese in functie de notorietate, de priza la public, de numarul de minute petrecute pe ecranele televizoarelor sau de numarul milioanelor de euro castigate. Sforarii din spatele lor sunt niste persoane rudimentare, care nu se mai obosesc sa se gandeasca nici macar la iluzia pe care ar trebui sa mi-o ofere; nu mai spun cum cred eu ca isi imagineaza ei ca sunt.

     

    Se comporta cam cum s-a achitat de sarcina cinevaul acela de la Google: nu te obosesti sa definesti un serviciu de prima clasa pentru un public pe care il categorisesti de mana a doua.

     

    Mi-ar fi placut ca in locul persoanelor publice fluturate pentru candidaturi in Romania sforarii sa fi luat ilustri seminecunoscuti, ca Barack Obama, pe care sa-i propulseze in prima linie dupa toate regulile jocului, fara sa-mi accentueze starea de lehamite si fara sa ma categoriseasca necuvenit.

     

    Asta pentru ca in lume pasarile ar trebui sa pasareasca, gazele sa gazeasca, iar puricii sa se preocupe de educatie si sa sara cat mai sus.

    In regula, so (sic!) facem si o sa vedem ce iese.




  • Internetul suna mai bine




    Sono.ro a trecut printr-un proces de relansare in urma cu mai putin de doua luni, motivul fiind insa strict nevoia de modernizare. “Lansat la jumatatea lui 2006, cu o investitie de 200 de euro, site-ul a fost mai degraba o joaca”, spune Cosmin Boitan (30 de ani), proprietarul site-ului, justificand astfel faptul ca aspectul si designul erau destul de rudimentare.








     

    Cu toate acestea, chiar si sub infatisarea invechita, Sono.ro s-a transformat dintr-un mic magazin online dedicat echipamentelor audio pentru masini intr-unul unde gama de produse s-a extins considerabil, de la sisteme audio in general la echipamente multimedia si chiar IT. Marketingul si promovarea au fost esentiale, in opinia lui Boitan, mai ales in situatia in care piata era intr-o oarecare masura deja formata de competitori precum Neomax.ro, Be-loud.ro, Dvdplanet.ro, Accesoriiauto.ro sau Aoy.ro. “De la 100 de euro pe luna, cat cheltuiam pentru promovare la inceput, am ajuns la sume de 2.500-3.000 de euro”, spune Cosmin Boitan.

     

    Acum, Sono.ro atrage in medie putin peste 2.000 de vizitatori unici pe zi, dintre care aproximativ 20 comanda produse de pe site. In 2007, valoarea acestor comenzi a fost de un milion de lei (peste 280.000 de euro), in timp ce in prima jumatate a acestui an, vanzarile Sono.ro aproape ca le-au echivalat pe cele din intreg anul precedent. “Pentru 2008, cred ca vom obtine vanzari de 1,8 milioane de lei (aproximativ jumatate de milion de euro) si vom ajunge la aproximativ 3.500 de vizitatori unici pe zi”, estimeaza Boitan.

     

    Cele mai profitabile produse sunt accesoriile, dupa cum spune proprietarul site-ului, in unele cazuri marja de profitabilitate fiind chiar mai mare de 30%. In medie insa, profiturile Sono.ro reprezinta 15-20% din cifra de afaceri, produsele cu profitabilitatea cea mai mica fiind cele de la sectiunea buy-back. “Aici sunt produse achizitionate si returnate de clienti in cel mult 10 zile de la comanda. Nu toate pot fi returnate, dar cele pe care le acceptam sunt bine intretinute, motiv pentru care le scoatem din nou la vanzare la un pret mai mic cu cel putin 10%”, afirma Boitan.

     

  • Upgrade? Nu, multumesc!




    Butada isi are aplicabilitate si in alte aspecte din viata si din amor, dar nu e niciodata atat de obsedanta ca atunci cand te confrunti cu tehnologia. Cumperi o noua imprimanta, vezi cum software-ul ei sofisticat iti da peste cap desktopul. Treci pe Vista si iPod-ul si PDA-urile intra in greva. Si Dumnezeu sa te ajute daca te apuci sa-ti criptezi semnalele wireless.








     

    Chiar ceva banal, ca procurarea unui televizor nou, declanseaza o bestie pofticioasa cu tentacule de Ethernet, HDMI si sunet surround. Stiu asta pentru ca sotia mea m-a scapat de curand din tentaculele uneia care tocmai plescaia de pofta in living, abia asteptand sa ma apropii.

     

    Aceasta e jungla in care traiesc consumatorii din viata reala, ca mine – o jungla in care fiintele inteligente intra doar pentru a fi transformate in urangutani care urla si se bat cu pumnul in piept. Cat despre cei care fac recenzii de produs sau comentatorii de subiecte tehnologice, pe care ne bazam pentru a ne ghida… Ei traiesc intr-un taram al fantasmelor, primesc gratis o gramada de camere si playere Blu-ray de la o multime de producatori, facand teste fiecarui model si spunandu-ne care si ce functiuni are. Foarte curajos, n-am ce zice.

     

    Noi, cei obisnuiti, traim in lumea reala: trebuie sa punem banul jos, sa-i cerem produsului sa functioneze impreuna cu celelalte dispozitive electronice de la noi din casa si sa reusim din prima sa-l facem sa mearga; sau, daca nu, sa ne descurcam cu consecintele. Aceeasi a fost si problema mea: cand noul meu televizor H.P. MediaSmart a fost invitat sa faca frumos pe langa celelalte componente perfect utile (antena de cablu, playerul de DVD si computer), frumusetea cu ecran de 120 de centimetri a pastrat o distanta pe care niciun cablu n-ar fi putut s-o anuleze.

     

    Ca majoritatea barbatilor, si eu m-am informat despre un nou televizor mai cu zel decat o facusem despre cum e sa devii tata, la vremea respectiva. Am petrecut sase luni scotocind prin recenzii detaliate de produs din reviste si cercetand studii de specialitate pe site-urile web. Am calculat cu precizie care dintre miliardele de functiuni conteaza mai mult.

     

    M-am lasat cucerit de beneficiile lui MediaSmart: era intr-adevar imens. Bine, recunosc ca a fost mai mult decat atat. M-am asigurat ca voi beneficia de cea mai buna rezolutie de 1.080 de pixeli si trei porturi HDMI pentru conexiunile rapide de inalta definitie. (Si cu asta, la revedere, componente cu cablu!) Am cautat neaparat sa am o telecomanda universala de la care sa pot controla televizorul, video recorderul de la antena prin cablu si hibridul meu DVD-VCR. Multe modele aveau asemenea facilitati, bineinteles. Dar am vrut neaparat o plasma pentru cele mai profunde tonuri de negru inchis, ecranul de 120 de cm, porturi laterale pentru acces rapid si difuzoare nitel mai mici decat o carpeta persana. M-am gandit ca pentru cateva sute de dolari in plus voi avea un echipament impermeabil la viitor si voi beneficia de tehnologii de retea wireless. Aceasta imi va permite sa vad filme de pe PC-ul meu direct pe ecranul mare si sa inchiriez filme de pe internet – principala menire a MediaSmart. 

     

    Am tot urmarit MediaSmart-ul vreme de cateva saptamani si apoi am luat decizia. Chiar am cheltuit 150 de dolari ca sa vina o echipa specializata pentru montaj, ca sa fiu sigur ca vechile componente din casa n-or s-o ia razna. Eram doar la un pas de legea lui Schwarz – pentru 2.500 de dolari urma sa beneficiez de mai mult ecran si mai putine probleme.

     

    Un pluton de instalatori, Divizia de Tipi de la IT, a venit la tanc: unul ca sa despacheteze monitorul, unul ca sa calibreze functiunile televizorului, altul sa aiba grija de telecomanda si altul a carui singura menire era sa se asigure ca scaunul meu din sufragerie nu poate s-o ia de unul singur pe fereastra. Primul tip a pus monitorul pe suport, a dat jos celofanul protector si i-a lasat pe ceilalti sa faca televizorul sa functioneze cum trebuie.