Blog

Miercurea neagră, 23 mai: un euro a ajuns să valoreze 1,2516 dolari, cel mai slab nivel din iulie 2010 până acum. Cu un an în urmă, un euro putea cumpăra 1,49 dolari, şi chiar în dezastrul de pe pieţele financiare din august 2011, când problemele economice ale SUA încă le mai concurau pe cele ale Europei, cursul euro se menţinea încă la 1,45 dolari. În paralel, în aceeaşi zi de 23 mai, cursul euro trecea pragul de 4,45 lei, iar spaţiul online de la noi se umplea de acuzaţii la adresa USL ori a BNR şi de întrebări stupefiante, gen “dacă euro scade, de ce nu creşte leul, din moment ce noi avem o economie mai stabilă?” ori “cum se face că nu devenim noi monedă de refugiu?”.

Vara trecută, ca şi acum sau în 2010, investitorii au vrut să se protejeze de risc, căutând active de refugiu, capabile să le ofere ori conservarea averii, ori randamente mai bune – metale preţioase, mărfuri alimentare sau, în funcţie de conjunctură, yeni, dolari australieni ori franci elveţieni. Printre aceste active nu numai că nu s-au numărat niciodată monedele din Europa de Est, dar această zonă a fost constant prima afectată de ieşirile de capital, de la începutul crizei încoace, pentru simplele motive că e prea mică între pieţele emergente încât să merite pariuri de genul celor atrase de China, Brazilia sau Rusia şi prea dependentă comercial de zona euro încât să poată fi cu adevărat judecată separat de soarta acesteia.

În plus, în clasificările folosite de investitorii pe pieţele valutare şi de capital (inclusiv de Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea), România nici nu figurează între pieţele emergente, alături de Polonia sau Cehia, ci între pieţele de frontieră, cum sunt Croaţia, Nigeria sau Pakistan, considerate mai riscante şi mai puţin dezvoltate, dar care şi suportă fluctuaţii mai mari ale valorii activelor, pentru că în vremurile de optimism economic sunt asaltate de speculatori (cum s-a întâmplat la noi după 2005), în vreme ce în vremuri de tensiune generală sunt părăsite brusc. De aceea, în context regional, leul, obligaţiunile sau bursa românească nu au capacitatea de a determina vreo tendinţă, ele fiind cele influenţate de ceea ce se întâmplă în restul zonei (aşa cum a fost, de pildă, de fiecare dată când Viktor Orban a iritat pieţele cu refuzul lui de a apela din nou la FMI).

Aşa se face că pentru noi e potrivită o politică monetară care obişnuieşte pieţele cu ideea că banca centrală se preocupă să limiteze fluctuaţiile cursului, având în spate rezerve valutare mari, eventual suplimentate cu împrumutul luat de la UE, FMI şi BM. “După declanşarea crizei financiare globale, leul a fost mai puţin volatil decât zlotul sau forintul, intervenţiile BNR urmărind atât evitarea unei deprecieri excesive, de natură să afecteze stabilitatea sistemului bancar, cât şi prevenirea unei aprecieri nesustenabile din perspectiva echilibrului extern”, afirmă guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, justificând acest plus de siguranţă prin faptul că, din toată regiunea, Ungaria şi România au ponderea cea mai mare a creditelor în valută – peste 60% din totalul creditelor pentru sectorul privat. În acelaşi timp, România figurează alături de Bulgaria în prima linie a ceea ce analiştii numesc pericol de contagiune de pe urma crizei greceşti, pentru că aceste ţări au cea mai mare pondere a băncilor greceşti în sistemul bancar; spre deosebire de Bulgaria însă, care are regim de consiliu monetar, cu leva legată de euro, leul funcţionează în regim de fluctuaţie controlată.