BusinessMagazin

Blog

  • Ultima solutie, o mica revolutie

    In ciuda numelui sau italienesc si a succesului urias in Statele Unite, Rafael Sabatini (1875-1950) era, pur si simplu, englez. Scormonitor indarjit al arhivelor istorice, continuator al lui R.L. Stevenson, dar si al lui Walter Scott sau Alexandre Dumas, Sabatini a devenit celebru peste noapte, dupa ce doua dintre cele mai izbutite romane ale sale, „Scaramouche“ si „Captain Blood“, au fost ecranizate in SUA. Numele i s-a raspandit cu viteza fulgerului si a amintit ca in spatele clinchetului spadelor lui Errol Flynn sau Basil Rathbone se afla materia unor carti sclipitoare, traduse in zeci de limbi si tiparite in milioane de exemplare.

     

    Romanul „Scaramouche“ isi dezvolta actiunea in timpul Revolutiei franceze, in jurul personajului pivot André-Louis Moreau, care incearca sa razbune moartea celui mai bun prieten al sau, pusa la cale de catre un aristocrat plin de cruzime, marchizul De La Tour d’Azyr.

     

    Rafael Sabatini, Scaramouche,

    Editura Corint, BucureSti, 2005

  • Inovatia pe cai laterale

    Philip Kotler si Fernando Trias de Bes propun o noua maniera de a trata inovatia si, de aceea, cartea lor merita sa fie citita cu atentie de catre orice manager preocupat de dezvoltarea produselor.

      

    O carte subtire (circa 220 de pagini), dar densa in sugestii si care avanseaza o idee simpla: demersul analitic practicat pe scara larga in intreprinderi nu e propice dezvoltarii unor inovatii radicale. Spre a inventa noi concepte susceptibile de a transforma in profunzime o piata, e necesar sa fie privilegiat „marketingul lateral“, adica un demers creativ care sa favorizeze „tasnirea“ unor idei cu adevarat noi. Pentru ca, sustin autorii, un numar considerabil de produse care au revolutionat piata sunt rodul intamplarii sau al unei scantei de geniu, ni se propune sa luam in seama si sa aplicam metoda gandirii laterale si s-o aplicam in cadrul unui demers sistematic. Spre a intelege cum se cuvine aceasta metoda, autorii realizeaza, in primele trei capitole ale cartii, o panorama a demersurilor analitice traditionale (marketingul vertical, intemeiat pe o gandire logica si secventiala), prin care sunt demonstrate limitele acestora.

     

    Iata cateva exemple: inovatiile prin modulare (modificarea unor caracteristici esentiale ale produsului sau serviciului, in sensul cresterii sau reducerii ponderii, importantei sau gradului acelei caracteristici, de pilda, in cazul sucurilor de fructe, scaderea continutului de zahar, cresterea concentratiei de fructe etc.), inovatiile prin varierea cantitatii (bauturi racoritoare in sticle de 0,250, 0,500, 1 litru etc.), inovatiile prin varierea ambalajului, inovatiile bazate pe design (crearea unui produs nou prin schimbarea aspectului exterior al unuia existent), inovatii bazate pe adaosuri (completarea produsului sau serviciului existent cu ingrediente noi sau componente suplimentare), inovatii bazate pe reducerea efortului (sunt modificate nu produsul sau serviciul, ci efortul sau riscurile asociate acestora). 

     

    Prin comparatie, marketingul lateral nu selecteaza (ca precedentul), ci creeaza, fiind profund provocator. El introduce un decalaj absurd in maniera de a aborda o problema, incitandu-ne creierul sa iasa din aria solutiilor comode si sa-si foloseasca emisfera stanga, cea a imaginatiei. Rezultatele sunt adesea uluitoare si pot duce la realizarea unor produse noi, cu un mare succes public. Exemplele concrete sesizate de autori la nivelul produsului sunt multiple si constituie sectiunea cea mai plastica si atractiva a cartii. Iata cateva astfel de „decalaje“: schimband radical dimensiunea segmentului distributie, niste producatori de fructe au avut ideea sa distribuie pe stadioane mere si portocale, prin masini automate, preluand astfel o mare parte a pietei de bauturi racoritoare. Tot asa, dar aplicat la nivelul segmentului „tinta“, e decalajul produs de Gillette, atunci cand a inventat aparatul de ras (unealta specific masculina) pentru nevoi feminine.

     

    Ceea ce este insa intr-adevar util in demonstratia lui Kotler si Trias de Bes e faptul ca si creativitatea se poate baza pe metoda, deci poate fi utilizata sistematic, asa ca ei ofera si solutii ale unei veritabile strategii de implementare a marketingului lateral.

     

    Philip Kotler, Fernando Trias de Bes,

    Marketing lateral, Editura Codecs, BucureSti, 2005

  • Sprechen Sie Deutsch?

    Germana a fost limba lui Wagner, Mozart, Bach si Beethoven, si nu avea cum sa nu fie asa. O data cu apartia rock’n’roll-ului, insa, germana a ramas limba lui Wagner, Mozart, Bach sau Beethoven. Si nu avea cum sa nu fie asa.

     

    Cu exceptia artistilor noului val din anii ‘80 si a catorva formatii din aria „metal“, muzicienii germani au fost constienti ca, daca vor sa ajunga in topurile internationale, trebuie sa renunte la versurile in limba materna si sa invete engleza. Au facut-o cei de la Scorpions, le-au urmat exemplul cei de la Accept, au facut-o pionierii „thrash“-ului german – Destruction – si lista poate continua cu alte zeci de nume. Mai nou insa, lucrurile par sa se schimbe radical.

     

    Dupa ani si ani in care doar cateva nume au reusit sa-l „strapunga“, zidul lingvistic in spatele caruia s-au autoexilat muzicienii germani a inceput sa se naruie. Dupa o scadere dramatica de aproape 40 de procente, vanzarile de muzica in Germania dau semne serioase de resuscitare. Mai mult, artistii germani au oferit primele semnale privitoare la o renastere a talentelor locale in intreaga Europa, spun oficialii industriei muzicale. „A canta in limba germana este considerat din nou un lucru «cool». Dupa tot ceea ce s-a intamplat in Germania, oamenii accepta din nou sa asculte texte in germana. Chiar si tinerii“, arata Frank Briegmann, director al Universal Music Germany.

     

    Directorii din industria muzicala europeana – aceeasi care au redus simtitor numarul tinerelor talente locale promovate pe scena batranului continent – sunt acum in cautare de nume noi, mai ales in Germania.

     

    Desi starurile de import, provenite in marea lor majoritate din Statele Unite si Marea Britanie, reprezinta inca cea mai mare parte a vanzarilor din Germania, dominatia acestora pe piata muzicala scade. Iar cifrele incep sa arate tot mai clar acest lucru. Astfel, numarul pieselor realizate de artistii locali a crescut simtitor, ajungand sa reprezinte 49% din vanzarile inregistrate anul trecut pe piata muzicala din Germania, de la 40% in 2001, conform International Federation of Phonographic Industry.

     

    Mai mult, 10 dintre cele mai bine vandute 25 de albume de anul trecut din Germania poarta semnatura unor artisti locali. Printre acestia, foarte bine cotati sunt Wir Sind Helden – o trupa de rock alternativ, Juli si Rosenstolz – trupe pop – si, bineinteles, marea revelatie a ultimilor ani: Rammstein.

     

    Reprezentantii industriei muzicale spun ca acest trend ar putea contribui la redresarea industriei ca intreg. Iar acelasi trend se manifesta in intreaga Europa. Oficialii acesteia sunt de parere ca in spatele noilor tendinte se afla, printre altele, opozitia fata de globalizare, dar si o calitate sporita a creatiilor locale. In Franta, de pilda, artistii autohtoni beneficiaza si de pe urma cotelor impuse statiilor radio in 1994, conform carora 40% din muzica difuzata trebuie sa fie in limba franceza. Iar anul trecut, legiuitorii germani au analizat aceasta posibilitate inainte de a opta pentru o simpla recomandare facuta posturilor radio de a difuza mai multa muzica locala.

     

    Chiar si asa, e de la sine inteles ca nu toate hiturile muzicienilor germani sunt interpretate in limba materna. Cel putin nu inca. Dupa cum nu doar muzicienii germani sunt cei care au reusit sa se impuna in „constiinta“ publicului european. Succesul inregistrat de moldovenii de la O-Zone, bunaoara, este ilustrativ in acest sens. Cu toate astea, muzica in diverse limbi europene tinde sa aiba in continuare un caracter „zonal“, iar asta mai ales pentru ca portile pietei americane sunt greu de deschis. La aceasta ora, peste 90% din vanzarile de pe piata Statelor Unite sunt reprezentate de artisti americani. Restul provin indeosebi din Marea Britanie.

     

     Aratau lucrurile altfel daca legendarii The Beatles s-ar fi intalnit la Berlin? Putin probabil. E doar stiut faptul ca primii pasi spre consacrarea europeana i-au facut intr-un club din Hamburg. Cantand – cum altfel? – in limba engleza.

  • MUZICIANUL ABSOLUT

    Intr-un sondaj de opinie realizat anul trecut de revista Q, John Lennon a fost votat drept cea mai reprezentativa personalitate a muzicii din toate timpurile.

     

    Sfarasit tragic: Aprig militant pentru pace, Lennon, care avea sa declare ca nu crede in crime, oricare ar motivatia lor, a fost impuscat de un admirator dezaxat, pe 8 decembrie 1980, in fata unui hotel din New York. Lennon avea doar 40 de ani.

     

    Record: Autograful dat de John Lennon asasinului sau, Mark David Chapman, cu doar cinci ore inainte de a fi impuscat, a fost scos la vanzare pentru suma de 525.000 de dolari.

     

    Profit: Intr-un top al celor mai bogate celebritati care au trecut in nefiinta, realizat de publicatia Forbes, John Lennon ocupa locul patru – cu un venit anual de 11 milioane de lire sterline. Exact jumatate din cat castiga Elvis Presley, ocupantul primului loc in top.

     

    Jukebox: Cu toate ca sunt foarte des criticate, majoritatea musicalurilor de tip jukebox se tin pe Broadway cu salile pline. Elvis Presley, Abba sau The Beach Boys au fost subiectul unor musicaluri foarte apreciate de public, dar extrem de criticate de presa de specialitate.

  • Credit in valuta? N-avem!

    Care ar fi consecintele masurilor BNR pentru limitarea creditarii in valuta? Bancile nu doar vor reduce finantarile in valuta, ci le vor opri cu totul, cred analistii. Oare chiar nimeni nu va mai putea sa ia un credit in moneda straina? Sau el va fi atat de scump incat creditele in lei devin mai rentabile?

    Daca normele vor fi adoptate asa cum se vehiculeaza acum, „majoritatea bancilor va trebui sa opreasca total imprumuturile in valuta, nu doar sa le diminueze“ – este de parere reprezentantul uneia dintre cele mai importante banci din sistem. Bancherii se feresc sa vorbeasca deschis despre consecintele masurilor discutate de banca centrala, pentru ca „pana una alta nu am primit nici o instiintare oficiala“ – spun ei, adaugand ca „probabil lucrurile vor mai fi temperate pana la adoptarea formei finale a masurilor BNR“.

    In ce constau insa aceste masuri ale bancii centrale, considerate de unii analisti din piata ca „brutale si intervetioniste“, de altii de-a dreptul „barbare“? Si ce efecte ar putea ele sa aiba asupra pietei si a clientilor care intra in banci pentru a-si lua un credit?

     

    La jumatatea anului, creditele in valuta au ajuns sa depaseasca 70% din totalul de aproape 50 de miliarde de lei (14,2 miliarde de euro) al finantarilor acordate de banci. Situatie care a ajuns, in viziunea bancii centrale, „un lucru cu care nu mai e de gluma“, dupa cum explica guvernatorul Mugur Isarescu intr-un interviu acordat Mediafax, si care poate periclita serios stabilitatea interna a preturilor si stabilitatea financiara. Iar Isarescu spune ca daca in joc este stabilitatea financiara a tarii, nici nu discuta: „Desigur ca ramanem parteneri cu bancile comerciale, dar avem obiective diferite“.

     

    Pana acum, bancherii au ignorat aproape cu desavarsire toate incercarile (verbale sau administrative) ale bancii centrale de a-i convinge sa sustina mai mult creditele in lei. Nici cresterea ratei rezervelor minime obligatorii la valuta, nici scaderea dobanzilor platite la aceste rezerve, nici alte masuri ale BNR nu au schimbat foarte mult raportul de forte dintre valuta si lei, la capitolul creditare. Bancile nu au redus in mod semnificativ dobanzile la finantarile in lei, umbland mai mult la cele acordate pentru depozite. La capitolul imprumuturi, valuta a ramas in continuare mai ieftina, dobanzile la moneda straina situandu-se aproape la jumatate fata de cele la lei. Motiv pentru care de aceasta data banca centrala „scoate din maneca“ un set de masuri mult mai dure.

     

    Ceea ce i-a pus pe bancheri pe jar este intentia BNR de a impune ca soldul creditelor in valuta acordate de o banca sa nu poata depasi de doua ori si jumatate valoarea fondurilor proprii detinute de respectiva banca. Creditele acordate clientilor care realizeaza venituri in valuta nu vor fi insa luate in considerare in calculul acestui sold. Pana acum, spune consultantul financiar Bogdan Baltazar, bancile puteau da credite in valuta in sold de cinci ori mai mari decat fondurile proprii, iar valoarea cu care vine acum banca centrala ar fi „barbara“.

     

    De ce este atat de neplacut pentru bancheri? Practic, mai toate bancile au depasit deja acest cuantum de 2,5 sau sunt foarte aproape de limita de sus, spune analistul unei alte banci. La finele anului trecut, de exemplu, fondurile proprii ale bancilor erau de aproximativ 2,6 miliarde de euro. Pe de alta parte, soldul creditului intern neguvernamental in valuta se ridica, in decembrie 2004, la peste 6,858 miliarde de euro, potrivit datelor BNR. Adica un raport mediu de 2,56 intre fondurile proprii ale bancilor si creditele in valuta acordate de banci, deja peste ceea ce vrea acum sa impuna Banca Nationala.

     

    „Pe medie, acum, valoarea de 2,5 e de mult depasita“, admite  reprezentantul altei banci. Daca programul BNR se va adopta asa cum se discuta in prezent, spune el, „probabil ca singura care nu va avea nici un fel de probleme va fi CEC“. Casa de economii nu a avut pana acum nici un fel de activitate in domeniul creditarii in valuta, statutul nepermitandu-i acest lucru. La inceputul lunii august insa, statutul CEC a fost modificat, iar banca poate oferi de acum inainte si finantari in valuta.

     

    Pentru celelate banci, acordarea creditelor in valuta in continuare ar presupune majorarea capitalului social (care, adunat cu rezervele, reprezinta fondurile proprii ale bancii). Dar aceasta crestere se face din banii actionarilor – si ramane de vazut cati dintre actionari vor fi dispusi sa vina cu bani in plus la Bucuresti.

     

    Ce se va intampla insa daca nu o vor face? Ce se va intampla cu atat de hulitul credit in valuta? „N-ar fi de mirare sa ajungem in situatia in care unele banci sa scoata din oferta creditele in valuta“, spune un alt bancher. „Ne pare rau, dar nu mai avem“ – ar putea deveni un raspuns obisnuit din partea ofiterilor de credit din sucursale. „Parca ne intoarcem in timp, in anii ‘90, cand finantarile in valuta erau o mare raritate – la vremea respectiva din lipsa de valuta insa“, spune un bancher. Dincolo de declaratiile de forta ale bancherilor, sa fiti siguri insa ca nu vor scoate din portofoliu creditul in valuta. Va fi doar mai scump, iar numarul celor care se vor mai putea imprumuta se va reduce.

     

    Banca Nationala nu vrea sa stopeze cu totul creditarea in valuta, dupa cum spune in repetate randuri guvernatorul Isarescu. „Trebuie sa repet ca acest lucru nu inseamna nicidecum omorarea creditului in valuta sau prohibirea lui (…), ci numai aducerea lui in limite prudentiale.“

     

    In opinia analistului economic Mircea Cosea, chiar si limitarea creditarii ar fi o greseala. „Romania este intr-o perioada de schimbare a stocurilor de produse albe (electrocasnice – n.r.), pentru care oamenii au nevoie de bani“, sustine el. In plus, dupa Cosea, este o greseala aceasta diferentiere neta intre creditele in lei si cele in valuta, pentru ca Romania tinde catre Uniunea Europeana.

     

    Banca Nationala pare insa decisa de aceasta data sa rezolve problema creditarii in valuta sau, mai degraba, a costurilor mari pe care le implica un imprumut in lei. Cel mai probabil, noile restrictii vor forta bancile sa vanda credite in lei. Cererea va depinde insa de dobanda, care este foarte mare – 15-35% pe an. Cat de repede ar putea sa scada dobanzile si pana unde? „Ieftinirea creditelor in lei, in aceste conditii, este iminenta, pentru ca bancile nu pot sa stea si sa someze“, este de parere Dragos Cabat, manager pentru politici de creditare la UniCredit.

     

    Bancile au in acest moment un exces de lei in vistierii, pe care la dobanzile mari pe care inca le practica este greu sa-i plaseze in economie; oamenii prefera sa ia acelasi credit in valuta, cu o dobanda la jumatate. „Cat de mult vor scadea dobanzile va depinde de cat de mare va fi bataia pe creditele in lei“, adauga Cabat.

     

    Pentru ca, asa cum subliniaza un alt bancher, in pofida eforturilor evidente pe care la face, „BNR nu poate sa influenteze politica de dobanzi a bancilor decat prin dobanda de politica monetara“. Pana la urma, conchide el, este politica bancilor de a decide ce pret sa ceara la lei. Pret care, crede Dragos Cabat, va scadea cu 1,5-2 puncte procentuale in urmatoarele trei luni, poate chiar un pic mai repede. In opinia lui Bogdan Baltazar, la finalul anului vom intalni pe piata dobanzi de 10-12% la creditele in lei si de 5-6% la depozitele in moneda nationala. „Dar este nerealist!“, incheie fostul presedinte de la BRD. Despre un avant real al creditarii in lei, bancherii sunt sceptici: poate peste doi-trei ani se va intampla asa ceva in adevaratul sens al cuvantului. Adica atunci cand scaderea inflatiei va permite si scaderea dobanzilor la lei.

     

    Pana una-alta, sustin bancherii, inflatia este cea pe care BNR incearca sa o tina in frau cu aceste masuri. „Banca Nationala se uita cu disperare la un deficit comercial care a derapat cu totul, iar alte metode pe termen scurt nu prea are la dispozitie, daca vrea sa-si atinga obiectivul de inflatie“, crede analistul Dragos Cabat.

  • CEC in cifre

    La sfarsitul lui 2004, CEC se plasa, dupa activele detinute,  pe locul patru in ierarhia sistemului bancar, dupa BCR, BRD-Groupe Société Générale si Raiffeisen Bank. In 2004, cota detinuta de banca a coborat la 5,9%, de la 6,9% cat detinuse in 2003.

     

    PROFIT NET: CEC a obtinut, in 2004, un profit net de 589 de miliarde de lei (aproximativ 14,5 milioane de euro), in crestere cu 32% fata de rezultatul inregistrat in 2003.

     

    ACTIVELE BANCII: S-au majorat in 2004 cu 28% fata de anul precedent, ajungand la aproximativ 52.000 de miliarde de lei (circa 1,4 miliarde de euro).

     

    DEPOZITE: Banca a atras depozite in valoare de 44.846 de miliarde de lei (1,1 miliarde euro), adica in crestere cu aproximativ 29% fata de anul 2003.

     

    CREDITE: Soldul creditelor s-a mentinut la nivelul inregistrat la finele anului 2003, adica circa 7.000 de miliarde de lei (172,70 milioane de euro).

     

     

    CAPITAL SOCIAL: CEC are un capital social de 1.500 de miliarde de lei (37 de milioane de euro), 9.000 de salariati si o retea teritoriala formata din 1.408 unitati.

     

    PRIVATIZARE: In 2004, banca de investitii J.P. Morgan a fost selectata ca si consultant in procesul de privatizare, fiind angajata sa finalizeze strategia de privatizare.

  • PRIVATIZARE: Ultima reduta

    La doua luni dupa inceperea privatizarii la Banca Comerciala Romana, a venit acum vremea ca si ultima banca romaneasca de stat sa fie scoasa la vanzare. Casa de Economii si Consemnatiuni isi asteapta petitorii pana in ultima zi a lunii august, conform calendarului de privatizare. Care este insa miza luptei pentru care si-au anuntat deja interesul importante grupuri bancare europene? Si ce schimbari va aduce vanzarea batranei institutii romanesti?

     

    Despre CEC se spune ca este prezent mai peste tot, dar nu se vede nicaieri“, declara cu un zambet amar, intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin in urma cu cateva luni, presedintele bancii, Eugen Radulescu. Nici guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isareascu, nu avea vorbe prea bune despre „banca de suflet a romanilor“, cand spunea, in urma cu mai bine de un an, ca banca a pierdut piata, a ramas neinformatizata si lucreaza cu un numar prea mare de salariati.

     

    La vremea respectiva, afirmatia lui Isarescu nu a ramas fara reactii: multi s-au ridicat sa apere imaginea venerabilei institutii bancare romanesti, spunand ca o astfel de apreciere nu-i poate aduce decat prejudicii.

     

    Si totusi, bancherii care se pregatesc acum sa intre in lupta pentru cumpararea casei romanesti de economii – in acelasi timp si ultima banca de stat – stiu ca la CEC e treaba multa de facut. In ultimul deceniu, banca s-a inscris pe o panta descendenta, pierzand cota de piata si clienti in fata puternicilor concurenti straini care au venit in Romania. Cu un personal supradimensionat – peste 9.000 de angajati care lucreaza in 1.400 de sucursale si cu operatiuni care se desfasoara de multe ori manual – banca are multe de recuperat pentru a se putea lupta cu concurenti precum BCR, BRD sau Raiffeisen pentru un loc in topul bancar.

     

    Daca la inceputul anilor ‘90, CEC detinea peste 90% din economiile populatiei, in 2004 a ajuns sa nu mai aiba decat 7% din aceste depozite. In anul 1989, CEC ocupa locul al treilea in sistemul bancar romanesc, dupa BNR si Banca de Comert Exterior, cu 18% din totalul bilantier agregat al bancilor din Romania. In prezent, o data cu cresterea numarului de banci si a concurentei, CEC mai are doar aproximativ 5% din piata. Numai anul trecut, banca a pierdut aproape un procent din cota de piata.

     

    Problemele nu se opresc aici. Banca, ramasa inca in proprietatea Ministerului de Finante in proportie de 100%, detine un record nedorit la capitolul management: in 15 ani de zile, nu mai putin de noua oameni s-au perindat la conducerea bancii. O cautare parca fara de sfarsit, prilejuita cel mai adesea de schimbarea puterii politice, incheiata (cel putin pentru moment) cu numirea lui Eugen Radulescu in martie anul acesta.

     

    Implicarea factorului politic in conducerea CEC a sifonat de cateva ori zdravan imaginea institutiei, iar notabile in acest sens au fost scandaluri precum FNI sau Banca Dacia Felix, Credit Bank sau Banca Albina, care au adus mari prejudicii reputatiei, dar si situatiei financiare a CEC.

     

    Dar batrana banca romaneasca a supravietuit si acestor perioade tulburi. De mare ajutor i-a fost in timp si pozitia privilegiata in sistemul bancar romanesc pe care i-a asigurat-o statul roman, situatie considerata de multe ori nedreapta de restul bancherilor. Practic, depozitele constituite de populatie sunt garantate 100% de stat – beneficiu de care nu s-a mai bucurat nici o alta banca, fie ea si de stat. Avantaj care s-a vadit in anii ‘90, cand bancile romanesti cadeau pe capete, iar increderea populatiei era zdruncinata de scandaluri de amploare: CEC a ramas in mintea romanilor ca o banca sigura.

     

    Pentru celelalte banci comerciale, depozitele sunt garantate in limita sumei de 10.000 de euro. O data cu intrarea bancii pe maini private, CEC isi va pierde insa acest avantaj, iar depozitele vor fi garantate doar in limita prevazuta de Fondul de garantare a depozitelor bancare. Schimbarea a fost prevazuta prin noul statut al CEC, adoptat de Ministerul de Finante la inceputul lunii august. Noul statut echivaleaza cu plasarea CEC pe o pozitie de egalitate cu celelate banci romanesti in lupta pentru clienti si cota de piata. Pe de o parte, schimbarea ii permite institutiei sa desfasoare toate activitatile unei banci comerciale universale. CEC va putea, de exemplu, sa vanda credite in valuta, sa realizeze servicii de transfer monetar, sa tranzactioneze instrumente ale pietei monetare, instrumente avand la baza cursul de schimb si rata dobanzii. Pana de curand, finantarile acordate erau destinate exclusiv persoanelor fizice si intreprinderilor mici si mijlocii.

     

    Pe de alta parte, banca va putea de acum sa foloseasca si alte moduri de a-si valorifica resursele, in afara plasamentelor in titluri de stat si la BNR, ca pana acum. Limitarea de care banca a scapat acum i-a afectat serios profiturile, din cauza scaderii puternice a dobanzilor din ultima perioada, astfel ca de la inceputul anului banca a intrat pe pierderi.

     

    Si totusi, ce impact va avea pierderea garantiei statului pentru depozite? Isi va pierde CEC clientii traditionali, oamenii care au mers ani de-a randul la casa de economii tocmai pentru aceasta siguranta? „Nu cred ca impactul va fi foarte mare“, este de parere consultantul financiar Bogdan Baltazar. „Sa nu uitam faptul ca majoritatea covarsitoare a depozitelor existente la CEC sunt mai mici decat limita de garantare asigurata de Fondul de garantare.“

     

    Firma Baltazar, Bloom & Parvulescu, pe care o conduce Baltazar, este si consultantul bancii olandeze Rabobank in privatizarea CEC. De ce vor olandezii CEC? Si care este „biletul castigator“ pe care ar paria pentru a face din CEC o banca cu sanse reale in concurenta sistemului bancar romanesc? „Finantarea agriculturii, a cooperativelor si a comunitatilor locale“, raspunde Baltazar, argumentand ca „CEC are marele atu de a putea fi folosit ca sa ridice intreg mediul rural“.

     

    Practic, explica el, pentru ca banca dispune de sute de sucursale in mediul rural, unde putine banci s-au incumentat sa mearga din cauza profitabilitatii reduse, ea ar putea sa-si foloseasca resursele atrase de la populatie pentru a da credite in agricultura si pentru a sprijini cooperativele locale. Este o zona unde putine banci s-au incumetat pana acum sa se avante mai serios, ramanand fidele marjelor mari de profit pe care le obtin inca din afacerile dezvoltate in marile orase. „Asta e interesant la CEC!“, incheie Bogdan Baltazar.

     

    Situatia e apreciata ca atare, probabil, si de guvern, care a inclus in strategia de privatizare o clauza prin care cumparatorul CEC va fi obligat sa acorde credite sectorului agricol, in special pentru cofinantarea fondurilor comunitare. Mai mult, cumparatorul se va angaja sa faca toate diligentele pentru a distribui prin unitatile CEC fondurile comunitare din categoria Politicii Agricole Comune si fondurile de restructurare si coeziune ale UE, „cat mai aproape de utilizatorii finali din mediul rural“. Dar pentru a avea o banca profitabila „in mod sanatos, pe termen lung“, spune Baltazar, „oricine va cumpara in final CEC va trebui sa se gandeasca la investitii serioase“. Cat timp ar putea dura innoirea bancii? „Cumparatorul trebuie sa se gandeasca mai intai la investitii majore cel putin 3-5 ani, si abia mai apoi la profitabilitate“, crede Baltazar.

     

    Agricultura este „un avantaj competitiv pentru CEC“ si in viziunea austriecilor de la Erste Bank – un alt grup care se anunta in lupta pentru CEC, desi a depus deja o scrisoare de intentie pentru BCR. Motivul? CEC „este singura banca beneficiara a unei retele nationale in adevaratul sens al cuvantului si este prezenta si in mediul rural“, spune Hana Cygonkova, purtatoarea de cuvant de la Erste. Prin contractul de vanzare-cumparare, noul proprietar al bancii va fi obligat sa mentina, cel putin cinci ani, un 700 de unitati in mediul rural, in localitati cu mai putin de 50.000 de locuitori. Exact aceste sucursale sunt atractia (chiar daca un pic cam prafuita) a bancii.

     

    Prin intermediul lor, CEC e mult mai aproape de agricultori si ar trebui sa „fie si mai capabila (decat alte banci – n. red.) sa inteleaga nevoile lor“. Mai mult, fondurile UE vor fi directionate catre agricultori prin intermediul unei banci. „Si asta e exact ceea ce are CEC de oferit“, incheie Cygonkova.

     

    Cu atat mai mult cu cat, asa cum explica si Henning Eßlkuchen, Head of CEE Research la Erste Bank, in Romania si Bulgaria proportia fortei de munca implicate in sectorul agricol este de circa o treime din total. Faptul echivaleaza cu un potential important de crestere pentru o banca in acest sector. Situatia, spune el, este cumva similara din acest punct de vedere cu cea a Poloniei si destul de diferita de cea din alte state europene (ca de exemplu Cehia, care este in mod traditional o tara industriala). In Polonia, spune Eßlkuchen, sectorul agricol reprezinta aproximativ 3,1% din PIB, dar mai bine de 26% din populatie lucreaza in acest sector.

     

    Ce cred austriecii despre problemele pe care le-ar putea gasi la CEC? „CEC seamana acum foarte bine cu ce am gasit la Ceska Sporitelna (casa de economii ceha, pe care austriecii de la Erste au cumparat-o in 2000 -n.r.) cand am preluat-o“, spunea de curand presedintele bancii cehe, americanul Jack Stack. In 1999, spune Stack, lipsa investitiilor lasase banca ceha cu 10-15 ani in urma bancilor din Uniunea Europeana. Aproape jumatate din creditele acordate erau credite neperformante, iar angajatii aveau, potrivit lui Stack, cele mai mici salarii din Cehia.

     

    Cand au pornit sa „curete“ banca, austriecii de la Erste au inchis peste 300 de sucursale, au modernizat altele, au renuntat la 3.500 de angajati si au investit serios in pregatirea celor ramasi. Astfel ca fiecare angajat obisnuit de la Ceska Sporitelna a facut, in medie, 12 zile de training dupa preluarea bancii, iar efortul total de training a constat in peste 70 de mii de ore de pregatire. O mare parte din totalul de 600 de milioane de euro investiti in restructurarea Ceska Sporitelna a fost alocata tehnologiei.

     

    Tehnologia este un capitol sensibil si in cazul CEC. „Este adevarat ca multe sucursale sunt neinformatizate, IT-ul este probabil depasit si multe operatii se fac manual“, crede Bogdan Baltazar. Pe ultima suta de metri, presedintele CEC, Eugen Radulescu, anunta un program serios de informatizare a bancii. Pana la sfarsitul acestui an, toate unitatile teritoriale vor fi conectate online, spun in declaratii publice oficialii bancii, iar banca va cumpara 1.500 de calculatoare, peste 1.000 de imprimante matriceale, cititoare de coduri de bare plus aplicatii software pentru activitatea de creditare. Informatizarea – chiar si partiala – a bancii poate reprezenta un factor de crestere a pretului obtinut de stat, cred specialistii din companiile de IT.

     

    Pe de alta parte, insa, bancherii care se uita acum la CEC stiu ca efortul de informatizare nu se poate opri doar la atat. „Intr-adevar, trebuie luate in calcul si investitii in sistemele informatice“, spune Steven van Groningen, presedintele Raiffeisen Bank, un alt grup care spune ca este interesat de CEC. Ca ordin de marime pentru banii necesari, el da exemplul bancii pe care o conduce: „Noi am investit cam 20-25 de milioane de euro pe an in ultimii trei ani“. Si asta in conditiile in care Raiffeisen are 220 de sucursale si 4.500 de angajati, spre deosebire de CEC, unde in cele peste 1.400 de sucursale lucreaza in prezent aproximativ 9.000 de oameni.

     

    La capitolul eficienta, cu siguranta un plus important este dat de angajati si de pregatirea lor. La Raiffeisen, spre exemplu, investitiile anuale in pregatirea personalului se ridica la 2-3 milioane de euro – spune Groningen. La capitolul investitii, pregatirea personalului va atarna cu siguranta destul de greu pentru noul proprietar al bancii romanesti. Cat priveste numarul, actualul presedinte al CEC vorbea recent de disponibilizarea a aproximativ 1.500 din angajatii bancii.

     

    Pana una-alta, in strategia pentru privatizarea bancii nu a fost inclusa nici un fel de clauza privind personalul – asadar, cel care va cumpara banca va putea administra problema asa cum va crede de cuviinta. Nici guvernul ceh nu a impus in contractul de vanzare a Ceska Sporitelna nici un fel de clauza privind obligativitatea pastrarii angajatilor.

     

    Strategia de privatizare prevede si obligativitatea de a pastra in denumirea bancii, timp de cinci ani, sintagma „Casa de Economii si Consemnatiuni“. Dar, in conditiile in care brandul CEC se plaseaza pe un confortabil loc sase intr-un top cu 39 de pozitii ca recunoaste publica (conform INSOMAR), e putin probabil ca noul proprietar al bancii sa-i schimbe numele.

     

    La fel s-a intamplat si in Bulgaria, unde ungurii de la OTP au pastrat numele fostei case de economii (DSK), dupa ce au cumparat-o, in pofida unui proces de rebranding la nivel international. Si austriecii de la Erste au pastrat numele Ceska Sporitelna, uniformizand doar logoul bancii cu cel al grupului.

     

    E greu de spus deocamdata cine va cuceri „ultima reduta“ a sistemului bancar romanesc – o data cu vanzarea careia se incheie si privatizarea sistemului – si cu ce pret. La momentul aparitiei acestui articol vor fi cunoscute deja bancile care au depus scrisori de interes la Ministerul de Finante. Urmeaza preselectia, ale carei rezultate se vor cunoaste cel mai tarziu pe 9 septembrie, procesul de due-dilligence al bancii, depunerea ofertelor si selectia, iar abia spre sfarsitul anului – in cel mai fericit caz – va fi cunoscut noul proprietar al bancii.

     

    Aproape nimeni nu se aventureaza sa vorbeasca despre o valoare a bancii romanesti. Nici reperele pe care le pot da contractele incheiate in alte tari nu sunt foarte relevante, pentru ca jocurile difera acum mult – Romania este si ultima tara din regiune unde se mai vorbeste despre privatizari de banci. In Bulgaria, de exemplu, OTP a platit pentru DSK 311 mil. de euro si si-a asumat investitii de peste 300 de milioane. In Cehia, Erste Bank a platit pentru Ceska Sporitelna mai bine de 1.354 de milioane de euro.

     

    „L-am auzit pe presedintele CEC vorbind despre un pret de 3,5 ori valoarea neta a activelor“, spune Bogdan Baltazar, care admite insa ca e mult prea devreme pentru a se vorbi despre pret. Pana la urma, bancile interesate vor afla cat vor fi dispuse sa plateasca doar dupa ce vor intra in camera de date a bancii. Sau poate nici atunci, ci mult mai tarziu – cand noii proprietari vor descoperi diferentele dintre situatia reala din sucursale, filiale si agentii si prezentarea facuta de autoritati in dosarul de privatizare. A se vedea cazul Petrom.

  • TRANSPORT: Am marfarul meu

    CFR Marfa are un potential de privatizare comparabil cu cel pe care l-a avut Petrom, sustine George Buruiana, fost director al transportatorului de stat, in prezent seful unui operator privat. Afirmatia lui Buruiana vine ca replica la readucerea pe tapet a privatizarii CFR Marfa. Guvernul spune ca vrea sa privatizeze compania. Cand? Nu se stie, insa demersurile trebuie facute repede, pentru ca operatorii privati erodeaza treptat cota de piata a transportatorului de stat.

     

    Cu cinci ani in urma, in timpul unei calatorii cu trenul spre Constanta, Nicolae Alexandru, 31 de ani, a vazut pe fereastra vagonului garnitura unui operator privat de transport feroviar. Apareau, pe atunci, primii concurenti ai gigantului CFR Marfa. „M-am gandit ca o asemenea companie nu poate sa nu fie profitabila“, povesteste Alexandru. Asa ca i-a propus omului de afaceri valcean Dumitru Becsenescu, proprietarul grupului Antares, sa infiinteze o casa de expeditii, adica un intermediar intre clienti si diversi transportatori feroviari.

     

     A doua intreprindere comuna s-a nascut in 2003, cand cei doi au creat operatorul de transport Classfer. „In 2004, Classfer a avut venituri de 1,5 milioane de euro, iar pentru acest an estimez o cifra de afaceri de opt milioane de euro“, spune Alexandru, in prezent vicepresedinte pentru transport feroviar in cadrul Antares. La fel de spectaculos au crescut si alti operatori „alternativi“ de transport pe calea ferata. Cert e ca, daca in 1999 CFR Marfa avea 100% din piata, acum cota sa ar fi scazut cu 18-20%, spun operatorii privati. Cifrele CFR Marfa sunt insa diferite. „In 2004 CFR Marfa a avut o cota de 86,2% din total tone transportate si de 84% la parcursul marfurilor“, ne-a declarat Liviu Bobar, director general al CFR Marfa.

     

    Transportatorii feroviari privati sustin ca societatea de stat pierde anual 5% din piata – de aici si graba guvernantilor de a urgenta privatizarea CFR Marfa. Conform planului privind strategia pe termen lung a sectorului feroviar, aprobat recent de Guvern, pregatirile pentru privatizare trebuie sa inceapa in acest an. Daca lucrurile nu vor fi accelerate, cota de piata a companiei va continua sa scada in folosul  operatorilor privati, iar valoarea ei in urma acestui lucru  o va face mai putin atractiva si se va diminua. In acest sens, autoritatile cauta un investitor sau un grup de investitori cu „experienta anterioara semnificativa“ in gestionarea unui operator feroviar privat. Evident, concurentii CFR Marfa nu doresc un investitor prea puternic, pentru a nu inlocui un monopol de stat cu unul privat.

     

    Surse din piata spun ca va fi greu ca societatea statului de transport feroviar sa fie „inghitita“ de o singura companie straina. Principalul motiv: dimensiunile mari ale societatii, atat din perspectiva personalului, cat si a infrastructurii. Cel mai plauzibil scenariu este divizarea si vinderea acesteia pe bucati. Pe de alta parte, este mai mult ca sigur ca marii operatori de transport feroviar din Europa vor fi interesati de CFR Marfa, pentru ca in Romania transportul pe calea ferata reprezinta 60% din total, in vreme ce in statele vestice, suprematia o are transportul rutier. Nici la noi, calea ferata nu mai e ce-a fost odata.

     

     Specialistii spun ca traficul feroviar din 2004 a reprezentat doar 30% din cel inregistrat in 1989. Cu toate acestea, transportul pe calea ferata este preferat de multe companii private, din ratiuni de pret. Cererea acestora a fost exploatata de operatorii privati care, pe langa tarife mai bune, ofera mai multa flexibilitate si, foarte important, posibilitate de negociere. „Circa 40% din transportul intern al Sidex se desfasoara prin noi“, spune George Buruiana, directorul Servtrans, unul dintre principalii transportatori privati, alaturi de Grupul Feroviar Roman (GFR), Rompetrol Logistics, Classfer sau Unifertrans. GFR este recunoscut drept principalul operator privat, acoperind 4% din transportul total de marfa si pregateste extinderea regionala, urmand sa faca transport pe calea ferata si in Bulgaria“, afirma Leonard Aurel, director de marketing in GFR.

     

    George Buruiana a condus CFR Marfa la sfarsitul anilor ‘90. Tot fost director al companiei de stat (pe vremea cand diviziile de marfa si cele de transport de calatori se aflau intr-o singura entitate) a fost si Constantin Pestrea – acum directorul Unifertrans.

     

    In majoritatea cazurilor, clientii mari iau decizia de a lucra cu un operator privat nu doar datorita tarifelor mai mici. Ei vor sa fie daca nu cel mai important client, macar unul dintre cei mai semnificativi ai transportatorului lor, necesitate pe care nu o poate satisface CFR Marfa. Classfer, de pilda, realizeaza 80% din transportul Lafarge, potrivit lui Nicolae Alexandru. Exista insa si clienti, precum Holcim, care au renuntat in mare parte la furnizorii de transport pe calea ferata, preferand transportul rutier (pana la poarta clientului final). Filozofia Rompetrol a fost cu totul diferita. Grupul condus de Dinu Patriciu si-a creat propria companie de transport: Rompetrol Logistics. „Pentru a beneficia de independenta fata de CFR Marfa, ne-am creat propria companie de transport feroviar din 2002“, spune directorul general Tudorel Dumitrascu.

     

     Dupa crearea companiei, Rompetrol a redus cu 40% costurile cu transportul de produse petroliere. In timp, compania de transport a Rompetrol a reusit sa atraga si alti clienti, printre care Air Aviation, iar directorul Dumitrascu vorbeste de atragerea a inca doi clienti importanti tot din domeniul petrolier. Rompetrol Logistics este si primul operator privat de cale ferata din Romania. Intrucat calea ferata dintre Petromidia si Medgidia era vitala pentru companie, insa pentru CFR nu reprezenta decat costuri de intretinere foarte mari, Rompetrol a inchiriat aceasta ruta de 40 km. Intretinerea infrastructurii e costisitoare, portiunea de cale ferata dintre Midia si Medgidia generand pierderi lunare de 45.000 de euro.

     

    Cu toate ca piata transportului feroviar este tot mai atractiva datorita ritmului accelerat de crestere a veniturilor si nivelului rezonabil al profitului (5-15%), pragul de intrare este descurajant pentru multi investitori. Pretul unui vagon second-hand variaza intre 10.000 si 25.000 de euro, iar al unei locomotive electrice – 500.000 de euro. Mai toti operatorii achizitioneaza material rulant la mana a doua, pentru ca pretul vagoanelor si locomotivelor noi este de circa cinci-sase ori mai mare. Daca ne uitam la parcul operatorilor de pe piata, e usor de calculat ca pentru zece locomotive si cateva sute de vagoane, investitia este de ordinul zecilor de milioane de euro.

     

    In afara de investitii, mai sunt si costurile de operare deloc de neglijat: taxa de utilizare a infrastructurii, cheltuielile cu energia electrica si cu inchirierea de vagoane, atunci cand cererea clientilor depaseste posibilitatile parcului propriu. Taxa de inchiriere a infrastructurii este, teoretic, aceeasi (3,6 euro/tren/km) si pentru operatorii privati, si pentru transportatorul de stat.

     

    Se pare ca, in realitate, CFR Marfa plateste mai putin, insa banii pe care ii economiseste in acest fel ii „intoarce“ inapoi statului prin subventionarea infrastructurii. Liviu Bobar, directorul CFR Marfa, infirma aceasta informatie, sustinand ca atat CFR Marfa, cat si CFR Calatori sunt „societati comerciale distincte, cu bugete de venituri si cheltuieli proprii, intre acestea existand doar relatii de parteneriat comercial“. Desi investitiile si costurile sunt ridicate, din 1999, de la aparitia primului operator privat, pe piata au ajuns sa functioneze 25-30 de companii de transport feroviar. Toti operatorii privati spun ca activitatea lor se va extinde si in anii urmatori, in dauna companiei de stat. In ceea ce o priveste, CFR Marfa asteapta ca strategia Guvernului de a privatiza compania de stat sa se materializeze cat mai rapid. Deocamdata, operatorii privati jubileaza: timpul curge in favoarea lor. 

      

  • LICENTA: Al cincilea element

    Autoritatile urmeaza sa mai scoata o data la licitatie cele doua licente 3G de care nimeni nu s-a aratat pana acum interesat. Se inscrie cineva? Si daca da, suporta piata un al cincilea operator de telefonie mobila?

     

    Pe piata telecomunicatiilor revine, o data cu toamna, o intrebare formulata inca de asta-primavara: ce se mai aude cu cele doua licente 3G pe care Inspectoratului General pentru Comunicatii si Tehnologia Informatiei (IGCTI) le mai are in portofoliu?

     

    Ministerul a scos la licitatie toamna trecuta patru licente pentru telefonie mobila de generatia a treia – si doar doi operatori (Connex si Orange) si-au aratat atunci interesul, depunand caiete de sarcini. Entuziasmul autoritatilor fata de oportunitatile pe care piata romaneasca le ofera pentru operatorii 3G s-a dezumflat putin. Licentele ramase fara pretendent trebuia scoase din nou la licitatie in aceasta primavara, ceea ce insa nu s-a intamplat. Probabil, autoritatile si-au spus ca toamna e un anotimp ceva mai prielnic pentru a incerca sa atraga macar un operator pentru cele doua licente ramase.

     

    „Cu siguranta vom mai avea inca un operator interesat de o licenta inca in acest an“, spune optimist Catalin Marinescu, presedintele IGCTI, autoritatea care gestioneaza procesul de selectare a ofertelor si acordare a licentelor de comunicatii.

     

    E indreptatita increderea autoritatilor? Sa fie interesati intr-adevar alti operatori de telecomunicatii sa intre pe piata romaneasca, unde exista  deja  patru operatori: Orange, Connex (cumparat in primavara de Vodafone), Zapp si Cosmorom?

     

    Daca ar fi sa ne uitam la faptul ca nimeni nu s-a aratat pana acum cu adevarat interesat de licentele 3G, in afara celor doi mari operatori care-si impart aproape egal peste 95% din piata, scepticismul e indreptatit. A existat un zvon cum ca de una dintre licente ar fi interesata compania suedezo-finlandeza TeliaSonera, prezenta in tarile scandinave (Norvegia, Suedia, Finlanda), in Danemarca si in tarile baltice. TeliaSonera mai detine un pachet de 37% la operatorul turc Turkcell si 43% din actiunile celui de-al treilea operator de pe piata rusa, MegaFon. Prin Fintur Holdings B.V., controlat direct sau indirect in proportie de 74%, operatorul este lider de piata in zona Eurasia – adica in tari cum ar fi Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan sau Moldova. In total, scandinavii au 13 milioane de utilizatori ai serviciilor de telefonie mobila, din care doar 1,5 milioane pe piata suedeza.

     

    E clar ca cea mai buna varianta de crestere a TeliaSonera se bazeaza pe extinderea pe alte piete. „Acasa“ nu prea mai e loc de crestere, avand in vedere densitatea redusa a populatiei din tarile nordice. Dar  este mai interesanta Romania, care are deja patru operatori, din care trei pe profit, decat Azerbaidjan sau Georgia, unde scandinavii „fac legea“? Sau decat Turcia, piata cu cea mai rapida crestere a numarului de abonati din Europa?

     

    Potrivit lui Andres Igel, presedintele si directorul general al TeliaSonera, compania va intra intr-o perioada de tranzitie de trei ani. „Aveam doua optiuni. Una, sa ramanem fideli actualului nostru model de business si sa riscam un declin in viitor. O alta optiune este sa preluam conducerea acestor schimbari (de la telefonia fixa clasica catre mobilitate si voce prin Internet – n.r.) care vor avea loc oricum. Am ales-o pe cea de-a doua“, spune Igel in scrisoarea catre actionari.

     

    Obiectivele perioadei de tranzitie sunt, potrivit directorului general al TeliaSonera, schimbarea radicala a companiei, care ar urma sa se axeze pe promovarea noilor tehnologii si eficientizarea costurilor, chiar daca va fi vorba de reduceri de personal. Mai ramane loc si de extindere? In 2004, grupul a finalizat achizitiile operatorilor mobili din tarile baltice si a diviziei Orange Danemarca. Ca obiective declarate, TeliaSonera urmareste consolidarea pozitiei pe pietele din Turcia si Rusia. „Ne aflam in discutii avansate“, spune Igel. „De asemenea, vom pastra resurse financiare pentru viitoare achizitii, daca se iveste oportunitatea.“

     

    Asadar, Romania pare sa iasa, cel putin deocamdata, din discutie – nu mai poate fi vorba de vreo achizitie, dupa consolidarea pozitiei CosmOTE la Cosmorom, care nu mai e de vanzare. Cine vrea sa opereze o retea 3G in Romania trebuie sa o ia de la zero. Cu o infrastructura noua si cu investitii de cel putin un miliard de euro, pentru a ajunge aproape de nivelul sumelor investite pana acum de fiecare din ceilalti doi operatori care detin licente 3G.

     

    Cine ar mai putea fi interesat de Romania? T-Mobile, divizia mobila a Deutsche Telecom, in nici un caz. Germanii au o intelegere cu France Telecom din 1996. „Atunci am facut un pact, sa nu ne concuram pe o piata unde cealalta parte era deja prezenta“, spunea la un moment dat Bernard Moscheni, fostul director general al Orange Romania. De atunci, Orange, T-Mobile, operatorul spaniol Telefonica Moviles si Telecom Italia Mobile (TIM) au infiintat alianta FreeMove. Chiar daca scopul declarat al acesteia este acela de a promova serviciile de roaming la preturi speciale pentru clientii celor patru retele, nu e exclusa existenta intre acestia si a unui „gentlemen agreement“ de tipul Orange – T-Mobile. O asemenea intelegere privind tarifele si pastrarea cotei de piata, de data aceasta intre operatorii de pe piata franceza, Orange, SFR (controlat de Vodafone) si Bouygues Telecom, este anchetata de autoritatea de reglementare a pietei din Franta.

     

    E greu de crezut ca unul dintre cei patru operatori mentionati ar veni sa concureze Orange in Romania. Iar restul companiilor europene nu prea au forta financiara de a ataca piata romaneasca cu o investitie greenfield.

     

    Dar ar mai fi o posibilitate: Hutchison Whampoa, din Hong Kong, care s-a remarcat in ultimii trei ani prin investitii greenfield tocmai in retele de generatia a treia in Europa, pe pietele din Marea Britanie, Italia, Danemarca, Irlanda, Suedia sau Austria, sub marca inregistrata „3“. Hutchison Whampoa mai detine retele de generatia a treia si in Australia, Israel si Hong Kong. Compania a lansat primele retele 3G inca din 2003 si acum incepe sa recupereze investitiile. Care ar fi motivele pentru care ar lua-o de la capat in Romania? Potrivit lui Li Ka-shing, presedintele Hutchison Whampoa, obiectivul numarul unu al grupului „3“ pe acest an este trecerea pe profit operational, dupa ce acest lucru s-a intamplat deja mai intai in Marea Britanie si apoi in Italia. Grupul nu a facut vreo declaratie de intentie privind extinderea pe alte piete, spunand ca isi va consolida pozitia pe pietele unde este prezent.

     

    Sa aruncam insa o privire asupra pietei autohtone, in incercarea de a descoperi motivele pentru care un al cincilea operator ar considera Romania tentanta din punctul de vedere al operarii unei retele 3G ridicata de la zero. „Este prematur sa tragem niste concluzii atat timp cat in Romania serviciile 3G s-au lansat de foarte scurta vreme“, crede Dorin Odiatiu, International Business & Interconnection Manager la Orange Romania. „Abia dupa ce se va evalua receptivitatea clientilor la serviciile 3G se vor putea face estimari cu privire la oportunitatea aparitiei altor operatori 3G si impactul aparitiei acestora pe piata autohtona“. Probabil ca si un potential investitor ar vrea sa mai astepte rezultatul.

     

    Pentru Orange, care isi propune sa lanseze serviciile 3G de abia anul viitor, venirea unui competitor pe acest segment e un inconveni-ent. In schimb, pentru Connex, care a lansat deja serviciile, un nou operator 3G ar insemna mai multi clienti care sa foloseasca aceste servicii, deci o popularizare mai rapida a noii tehnologii. Ca sa nu mai mentionam de costurile de promovare si marketing impartite la doi. Noul operator, exclusiv 3G, va prelua mare parte din aceste costuri, obligatorii pentru el. „Fiind primul operator care a lansat serviciile 3G, am crezut intotdeauna ca romanii vor primi cu interes acest nou serviciu“, afirma Ken Campbell, Chief Marketing Officer la Connex.

     

    „Entuziasmul pe care l-am vazut pana acum pentru serviciile Connex 3G si faptul ca guvernul liciteaza deja o a treia licenta arata interesul evident al pietei pentru avantajele aduse de 3G.“  Dar la momentul actual sunt peste 11,5 milioane de utilizatori de telefonie mobila, majoritatea acestora apartinand Connex si Orange, care nu vor ceda usor cota de piata. Circa 80% din utilizatori se afla in mediul urban, unde gradul de penetrare al serviciilor de telefonie mobila se apropie de 100%. Prin urmare, clienti noi pentru o retea 3G ar trebui cautati fie printre actualii posesori de telefoane GSM, prin oferte promotionale agresive, fie in mediul rural. A doua varianta e exclusa. In mare majoritate, populatia rurala foloseste mobilul doar pentru a primi si – mai rar – a initia apeluri. Nici macar SMS-ul nu e utilizat suficient, asa ca nu putem vorbi de trafic de date rapid sau videotelefonie, doua servicii de baza, care aduc venituri operatorilor 3G. E drept, apelul de voce are costuri mai mici intr-o retea 3G, dar sa cladesti o retea incepand cu zonele rurale e sinucidere curata.

    In concluzie, s-ar putea ca nici in aceasta toamna sa nu avem parte de o licitatie pentru cele doua licente 3G, daca autoritatile vor simti ca interesul e destul de scazut fie din cauza faptului ca Romania nu e inca o piata pe care veniturile populatiei ating un nivel care sa propulseze penetrarea telefoniei mobile dincolo de 80% in scurt timp, fie pentru ca marii operatori, care ar putea veni, sunt ocupati acum cu altceva. Este posibil, in acelasi timp, si sa avem o licitatie fara licitatori.        

  • PIATA INGRASAMINTELOR

    Industria romaneasca a ingrasamintelor chimice e la un moment de rascruce. Are cateva plusuri, dar si multe minusuri, care nu au fost rezolvate din timp si ameninta sa-i impinga spre faliment pe cativa dintre producatorii traditionali.

     

    PUNCTE TARI: Capacitatile existente pot acoperi necesarul intern, dar si cererea externa; forta de munca ieftina si calificata.

     

    AMENINTARI: Tehnologie cu un grad destul de accentuat de  uzura fizica si  morala (exceptie fac Azomures si Amonil); competitivitate a exporturilor romanesti amenintata de cresterea pretului la gaze si energie, in comparatie cu principalii concurenti de pe piata Rusiei, Ucrainei sau Belarus; concurenta crescuta pe piata comunitara; obligativitatea respectarii reglementarilor tehnice si a standardelor europene; liberalizarea totala a comertului cu tarile UE.

     

    OPORTUNITATI: Cresterea pietei interne (integrarea ar putea resuscita agricultura); cresterea cererii mondiale; ajutorul financiar substantial si nerambursabil oferit de Uniunea Europeana.

     

    PUNCTE SLABE: Industria ingrasamintelor chimice este una energofaga (35-80% consum de gaze naturale si energie); volumul mediu al investitiilor in ultimii ani este mic (2,5% din cifra anuala de afaceri); industria are un grad ridicat de poluare si cheltuieli mari pentru protectia mediului; producatorii agricoli au un potential financiar redus; preturile produselor nu sunt stabilite in functie de costurile de productie, ci sunt negociate in functie de piata de export; piata est-europeana este controlata de producatorii din Ucraina si Rusia, dar mai ales de cei din Orientul Mijlociu, unde pretul gazelor este mult mai scazut decat in Romania; stocarea ingrasamintelor pe termen lung presupune costuri mari.