BusinessMagazin

Blog

  • Prapastia digitala

    Desi se estimeaza ca populatia conectata la internet a depasit un miliard de persoane, cea mai mare parte din aceasta este distribuita in regiunile dezvoltate din America de Nord si Europa. Prin initiativa „50×15“, compania AMD isi propune un tel maret: 50% din populatie conectata la internet in anul 2015.

     

    Termenul „digital divide“ a fost folosit foarte mult in ultimii ani, cel mai adesea intr-un context sociologic. Evident, intr-o anumita societate – de exemplu intr-o tara precum Romania – accesul la tehnologiile informatice este inegal. Pe de-o parte sunt cei care au, iar pe de alta cei care n-au – „have and havenot“. Nu trebuie sa fii sociolog ca sa constati ca accesul la computere depinde intr-o mare masura de statutul social si de nivelul veniturilor, ca este mult mai ridicat la oras decat in mediul rural si ca varsta are un cuvant greu de spus.

     

    Problema este ca cei care fac parte din categoria „havenot“ pornesc cu un handicap deloc neglijabil, care nu face decat sa creasca pe masura ce societatea devine din ce in ce mai informatizata si din ce in ce mai multe oferte de angajare mentioneaza „cunostinte de utilizare a PC-ului“ printre cerinte.

     

    In ultima vreme, „diviziunea digitala“ tinde sa fie tot mai mult inteleasa mai degraba in sensul accesului la internet decat la computere in general. Exista mai multe explicatii ale acestei mutatii, primul fiind faptul ca accesul la internet este mai usor de masurat si ofera o estimare destul de fidela a accesului la tehnologie in general.

     

    A doua explicatie provine dintr-o experienta destul de trista a unor campanii de atenuare a diviziunii prin simplul acces la computere. S-a constatat ca a furniza PC-uri sau diverse facilitati pentru achizitionarea acestora nu rezolva mai nimic. De fapt, diferenta importanta consta in accesul la informatie si comunicare (adica internet) si nu in abilitati de operare (care oricum devin din ce in ce mai simple).

     

    Cum stam? Conform celor mai noi statistici agregate pe situl Internet Usage Stats, in Romania aproape un sfert (23,2%) din totalul populatiei are acces la internet. Sunt greu insa de gasit statistici nationale detaliate care sa ne dea o imagine a distributiei si a modalitatilor de acces. Cert este insa ca ne aflam in urma Croatiei (29,2%) si a Bulgariei (28,5%), ca sa nu mai vorbim de media Uniunii Europene (49,8%) sau de fruntasa Europei… Malta (cu 78,1%). In schimb, ne putem mandri cu o rata de crestere de 517,5% in ultimii cinci ani, in vreme ce media Uniunii Europene este de 147%.

     

    Mai exista insa un nivel al diviziunii di-gitale: cel global. Daca pana acum am vorbit mai degraba de dezavantajarea unor categorii sociale prin accesul redus la internet, aici se pune problema unui handicap imens al unor regiuni sau intregi continente. Africa inregistreaza un trist record, cu o rata de penetrare de doar 2,5%, dar nici Orientul Mijlociu (9,6%) sau Asia (9,9%) nu stau grozav. In ansamblu, doar 15% din populatia lumii se bucura de accesul la fabuloasa resursa informationala si de comunicare care este internetul si exista temeri serioase ca, in anii ce vor urma, rata de penetrare scazuta va reprezenta pentru multe tari o frana pentru dezvoltarea economica si participarea activa la o economie din ce in ce mai globalizata.

     

    La nivel global, problema diviziunii di-gitale se prezinta sub doua aspecte. In primul rand, nu este in interesul nimanui ca o mare parte a lumii sa fie exclusa din economia mondiala. Saracia Africii sau a unei parti semnificative a Asiei este o problema globala, pe care o resimt si tarile dezvoltate.

     

    Pe de alta parte, cresterea economica poate fi profitabila nu doar pentru tarile in curs de dezvoltare, ci si pentru economiile avansate, asa cum s-a dovedit in cazul Chinei sau a Indiei. Astfel se explica interesul tot mai pronuntat de care se bucura initiative la diverse niveluri care isi pun problema „conectarii“ tarilor sau a regiunilor slab dezvoltate la internet si, astfel, la schimburile economice si culturale pe care acesta le faciliteaza.

     

    Proiectul laptop-ului de 100 de dolari condus de Nicolas Negroponte este cu siguranta cel mai mediatizat, dar nu este singurul. Pe langa mai multe initiative de mai mica anvergura, se evidentiaza un proiect extrem de ambitios lansat de producatorul de procesoare AMD sub titulatura „50×15“.

     

    Initiativa isi propune sa dezvolte noi tehnologii si solutii accesibile de conectare, astfel incat in anul 2015 era digitala sa devina o realitate pentru mai mult de jumatate din populatia planetei (estimata la 7,2 miliarde). In principiu, este vorba tot despre un PC la un pret accesibil (circa 250 de dolari) numit „Personal Internet Communicator“ (PIC), care sa fie disponibil prin furnizorii de acces internet. Un prim pas vizeaza India, Mexic, China, Rusia si Brazilia, dar oficialii AMD intentioneaza sa patrunda si pe alte piete.

  • Un altfel de Google

    Daca aparitia Internetului a sporit viteza de circulatie a informatiilor, de ce nu ar fi crescut exponential si ritmul in care se face auzita „gura lumii“?

     

    Fara sa aiba vreo alta legatura cu Google decat „rezonantele semantice“, site-ul Googlism.com foloseste totusi resursele cunoscutului motor de cautare. Vreti sa aflati ce se scrie online despre o anumita persoana sau companie? Introduceti cuvintele cheie si apasati butonul „Googlism“. Site-ul afiseaza apoi o lista de fraze (sau franturi de fraze) despre subiectul vizat de dumneavoastra, asa cum apar ele pe diverse pagini web. De exemplu, daca termenul cautat este Ceausescu, site-ul va afisa o lista cu propozitii ca „Ceausescu este rau“ sau „Ceausescu este nascut in Scornicesti“, parti din fraze complete care se gasesc pe diverse site-uri.

     

    Acelasi lucru se poate face pentru lucruri, evenimente sau locuri geografice, cu conditia ca inaintea cautarii sa fie selectata categoria din care face parte cuvantul. Dar, pentru ca rezultatele se bazeaza pe mentiunile care apar pe site-uri web, nu intotdeauna informatiile obtinute sunt si cele mai adevarate. La aceeasi cautare a lui Ceausescu pe Googlism, mai putem afla cateva „noutati“ de ultima ora: fostul dictator este membru al Parlamentului si are doar 16 ani. Scoase din contextul site-urilor pe care sunt postate, o parte dintre informatiile returnate pot parea cel putin ciudate: „Ion Iliescu este noul presedinte al Romaniei“.

     

    Totusi, „Googlism-ul“ este o buna modalitate pentru a va crea o imagine rapida despre un subiect, asa cum este el reflectat pe Internet. Creatorii Googlism, compania australiana Domain Active, spun ca au incercat sa conceapa o unealta hazlie prin care sa poti afla „ce scrie Internetul“ despre un anumit subiect. Site-ul a fost lansat in octombrie 2002, iar la inceputul lui 2004 devenise atat de popular incat cei de la Google i-au restrictionat accesul la o parte din continutul site-urilor, pentru ca serverele motorului de cautare erau supra-solicitate.

     

    Intr-o singura zi, doar de pe site-ul googlism veneau 35.000 de cautari. Popularitatea Google i-a facut pe cei din companie sa limiteze accesul serviciilor bazate pe motorul de cautare pentru a nu suprasolicita infrastructura hardware. Cel mai bun exemplu este serviciul Google Web, un program care poate fi implementat aproape oricarui site pentru ca utilizatorii acestuia sa poata folosi motorul de cautare fara a parasi pagina pe care se afla. Aceasta a fost o modalitate folosita pentru a creste popularitatea motorului de cautare, dar a avut un succes atat de mare incat Google a trebuit sa impuna ulterior anumite restrictii. In prezent, de pe un site care foloseste Google Web pot veni maxim 1.000 de cautari/zi.

     

    Implementarea Google in interiorul site-ului este poate cel mai simplu exemplu de acest fel. Cei familiarizati cu algoritmul de functionare al unui motor de cautare – in special cu cel al Google – au dat dovada de creativitate si au lansat tot felul de servicii, de cele mai multe ori hazlii, care folosesc resursele Google.

     

    Un exemplu este Googlefight.com, site prezentat anterior in aceasta pagina ce decide care dintre doi termeni oarecare, introdusi de utilizator, este mai popular in viziunea Google.

     

    Dependenta Googlism fata de popularul motor de cautare nu se opreste doar la folosirea bazei de site-uri indexate, ajunsa acum la peste 8 miliarde de pagini. Pentru ca rezultatele afisate de Googlism sunt doar niste enunturi care nu au atasate vreun link catre site-ul unde exista acele mentiuni, utilizatorii curiosi in privinta sursei acestor informatii le pot afla ulterior, folosind direct Google.

  • Lunga asteptare fierbinte

    Produsele vedeta ale fiecarui sezon sunt pe cat de scumpe, pe atat de rare. Iar daca le vrei cu adevarat, nu strica sa te inarmezi cu o „punga“ larga si rabdare de fier. Pentru ca designerii au (re)inventat o noua tehnica de marketing – listele de asteptare.

     

    Recent am intrat intr-un magazin Prada si am auzit vanzatorul spunan-du-i unui client ca produsul pe care il cerea nu este disponibil pentru moment si ca in cazul in care doreste se poate inscrie pe o asemenea lista“, povesteste criticul de moda Despina Andrei.

     

    Ce poate fi mai simplu? Ce poate fi mai complicat? „Privilegiul“ de a aparea pe listele de asteptare ale unui anumit produs costa. Iar asta inseamna, de regula, un avans reprezentand jumatate din valoarea obiectului. Dar pretul cel mare, tributul adus zeului „Shopping“, in fata caruia paleste pana si valoarea conturilor cu multe zerouri in coada, e altul: perioada de asteptare, care se poate intinde intre cateva saptamani si trei luni, in functie de notorietatea produsului. Deschisi la comentarii „impersonale“ referitoare la acest interval, reprezentantii magazinelor prefera sa „traga obloanele“ atunci cand vine vorba despre numarul persoanelor inscrise pe aceste liste. Si o fac din cel putin doua motive.

     

    Daca politica de confidentialitate este argumentul la ordinea zilei, nu pot fi trecute cu vederea nici temerile ca potentialii cumparatori ar putea fi descurajati daca ar afla numarul real al celor cu care nu doar ca impartasesc aceleasi gusturi, dar risca si sa se afiseze, sa spunem, cu aceleasi accesorii. Liderul indiscutabil in materie de liste de asteptare al actualului sezon pare sa fie Fendi, despre care se spune deja ca a dat lovitura cu geanta Spy, care tinde sa depaseasca anteriorul lor succes, modelul Baguette, din 1997.

     

    Reprezentantii casei declara chiar ca au fost nevoiti sa inchida lista de asteptare pentru modelul Spy de anul viitor, pentru ca lucrurile au scapat de sub control. Pana in prezent s-au vandut 800.000 de modele Baguette, iar cifrele de pana acum pentru Spy anunta un deznodamant cel putin similar. Numai in prima saptamana de la aparitia lor in magazinele londoneze – iarna trecuta – pe listele de asteptare aparusera deja 200 de nume. Si trebuie spus ca aceste genti nu sunt tocmai un chilipir – 1.200 de lire sterline (1.700 de euro).

     

    Dar listele de asteptare nu sunt, totusi, descoperirea exclusiva a „noului retail“. Casa Hermes, bunaoara, nu doar ca le are de decenii, dar le-a si dus la un nivel greu de imaginat. In cazul modelelor de geanta Grace Kelly, lansat in anii ‘50, perioada de asteptare poate dura chiar cativa ani, in prezent lista fiind inchisa pentru a permite producatorului sa onoreze toate comenzile. Iar pretul acestui model – supranumit Rolls-Royce-ul gentilor – ajunge chiar si la 80.000 de dolari (65.000 de euro). Lucrurile nu sunt foarte diferite nici in cazul modelului Birkin, al aceluiasi Hermes, cu mentiunea ca pretul este ceva mai „accesibil“ – 65.000 de dolari (53.000 de euro).

     

     

    Chiar daca se feresc sa vorbeasca de-spre liste de asteptare – preferand mai degraba o sintagma de genul „sistem de comenzi“ – oficialii Hermes nu pot nega faptul ca acest sistem implica o perioada (foarte lunga) de asteptare.

     

    Daca va intrebati care ar fi motivele pentru care o persoana oarecare, oricat de excentrica ar fi ea, ar trebui sa astepte cativa ani pentru a-si schimba o geanta pentru care, pe deasupra, mai plateste si o mica avere, raspunsurile au, totusi, logica lor. In primul rand, Hermes nu are o linie de productie. Fiecare geanta este lucrata manual intr-un atelier din Franta, de aceeasi persoana, de la inceput si pana la final, proces care dureaza foarte mult timp. Un alt factor important este cel al calitatii materialelor, produsele Hermes facandu-si un titlu de glorie din faptul ca sunt realizate din piele de cea mai buna calitate, fara taieturi.

     

    Revenind la listele de asteptare, nu poate trece neobservat numarul lor mare din acest sezon. Un numar care nu se limiteaza doar la genti. Mai mult, nici macar nu mai este vorba doar despre produse ale unor case de renume. Topshop, retailerul britanic de moda, care a devenit unul dintre locurile preferate ale femeilor dornice sa fie mereu in pas cu cele mai noi tendinte, dar cu un buzunar de marime medie, a declansat frenezii care s-au intors acum impotriva lor.

     

    Recent, consilierii magazinului si-au avertizat clientii ca, in cazul in care anumite proiecte se epuizeaza, vor fi automat inclusi pe o lista de asteptare. Dar ce au atat de special aceste produse incat sa dea nastere unor liste lungi pe care se inscriu si oameni care nici macar nu le-au vazut in realitate? La premiera filmului „Mandrie si Prejudecata“, Keira Knightley a purtat o creatie Matthew Williamson. In dimineata urmatoare a urmat o invazie de cereri, care au facut ca la fiecare magazin al designerului sa se deschida o lista de asteptare. Si asta datorita unei poze a actritei, publicate in ziarele de a doua zi.

     

    „Vanatorii de tendinte“ par sa fie innebuniti dupa obiecte care s-au bucurat de o expunere media intensa. In luna in care geanta Novak a lui Alexander McQueen a aparut in revista Vogue, magazinul a primit 20 de comenzi, desi pretul modelului variaza intre 600 de lire (860 de euro) si 6.000 de lire (8.600 de euro), in functie de pielea care este folosita. Internetul a avut, la randul sau, o contributie importanta. Pagini de internet precum style.com dau posibilitatea selectarii unui anumit look, imediat dupa prezentarile colectiilor marilor case de moda.

     

    Mai aproape de noi, retailerii precum Mango sunt cei care au deschis si in Romania liste de asteptare pentru produsele vedeta ale sezonului. Cristina Florea, asistent manager la Mango, spune ca exista agende speciale in care sunt trecute comenzile clientelor. Retailerul spaniol a adoptat o noua strategie in sensul ca a ales sa nu mai aduca foarte multe exemplare dintr-un singur produs, ci sa reduca numarul acestora, pentru ca articolele de imbracaminte sa nu se transforme intr-o uniforma.

     

    In consecinte, clientele care „rateaza“ produsul favorit se pot inscrie pe o lista de asteptare. „Au existat foarte multe cazuri cand clientele au remarcat un produs in catalog si au fost nevoite sa astepte pana la urmatoarea aprovizionare. Noi primim marfa in fiecare saptamana, dar nu se stie ce anume. Asa ca asteptarea poate dura o saptamana sau chiar mai mult“, explica Florea, adaugand ca in acest sezon majoritatea femeilor de pe listele de asteptare au optat pentru combinatia de pe coperta catalogului – pantaloni albi, maiou cu dungi tip marinar si o capa alba.

     

    In opinia sa, sistemul se bucura de succes pentru ca se adreseaza unor „cliente fidele care sunt la curent cu textura materialelor pe care le folosim, dar si cu masurile care li se potrivesc“. „In plus este mai simplu asa, pentru ca asortarea este gata realizata si nu mai trebuie sa depuna nici un efort.“

     

    Pe de alta parte, Ioana Sima, managerul magazinului Designer’s Best, spune ca „au existat clienti care dupa ce au vazut un anumit produs pe internet sau in reviste au venit la magazin si au comandat produsul respectiv. Dar in Romania nu se poate spune ca este vorba despre un fenomen de masa. La noi se cumpara din impuls, vin, le place si achizitioneaza produsul respectiv“.

     

    Si pentru Despina Andrei este greu de anticipat momentul in care aceste liste vor lua proportiile unui fenomen. „Mi-e greu sa estimez daca va mai dura doi sau cinci ani pana cand vom putea vorbi de acest fenomen si in Romania. Cred ca acest lucru se va intampla odata cu venirea caselor de moda de lux.“

     

    Daca parerile in acest caz sunt impartite, un lucru e sigur: rabdarea e esentiala. Iar daca ati pus ochii pe vreuna dintre vedetele actualului sezon, o consolare care sa va faca mai usoara asteptarea ar putea fi aceea ca va aflati intr-o companie selecta. Pentru ca pana si vedete precum Madonna mai stau cateodata la coada. Chiar daca o fac pentru o geanta Spy.

  • Printul predicator

    Dupa ce si-a schimbat numele intr-un simbol, s-a autodeclarat sclav si a intreprins turnee alaturi de un covrig urias de aur, Prince a devenit martor al lui Iehova si a lansat un nou album.

     

    Fanii lui Prince sunt o specie aparte. La fel ca si Morrissey, Prince e un artist care ii face pe oameni sa-i ridice altare in subsolul casei si ai carui fani au tendinta sa-si interpreteze viata prin versurile susnumitului. Prince este un cantaret care, nu se stie din ce motiv, inspira genul de respect amestecat cu teama si uimire rezervat in general zeitatilor, iar calitatea de admirator a lui pare sa aduca cu sine responsabilitati asociate, de regula, cu devotiunea religioasa. Prince nu are fani, el are credinciosi, discipoli, convertiti.

     

    Am cunoscut trei oameni in viata mea care erau obsedati de Prince. Toti trei – si nu exagerez – sufereau de forme grave de boala mentala: unul era schizofrenic, celalalt maniaco-depresiv, iar celalalat obsesiv-compulsiv. Unul dintre ei, mai ales, obisnuia sa se plimbe prin oras cu un simbol mare de argint agatat la gat, acelasi simbol in care Prince isi schimbase numele in perioada 1993-2000. Micutul artist are, cu siguranta, ceva care atrage – sa zicem – „un anume tip de fan“.

     

    Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca insusi Prince este, ca sa fim sinceri, nebun de legat. Sa facem o scurta trecere in revista a carierei sale muzicale de aproape treizeci de ani: si-a schimbat numele intr-un soi de incolacitura ce reprezinta „o combinatie a masculinului si femininului“, fortand presa sa se refere la el numai ca TAFKAP (The Artist Formerly Known As Prince – Artistul Cunoscut Anterior Ca Prince), a aparut o perioada indelungata pe scena purtand cuvantul SLAVE (sclav) pictat pe fata, a facut turnee prin lume cu un covrig urias de aur in valoare de 250.000 de dolari ce reprezenta, chipurile, un clitoris, a scris la un moment dat un album care urma sa fie lansat de catre Prince sub acoperirea unui hermafrodit feminin. Nu v-ati convins inca? De parca vrand sa dovedeasca faptul ca si-a obtinut pe buna dreptate renumele de trasnit, a devenit martor al lui Iehova in anul 2001 si a lansat un album uimitor de prost, „The Rainbow Children“, ca expresie a nou gasitei sale credinte.

     

    Ca multi artisti negri (Sly and the Family Stone, Marvin Gaye etc.), Prince e un muzician prins undeva intre pur si profan, intre se-xualitate intensa si puritanism. Totusi, pana si Sly Stone in cele mai nebunesti perioade ale sale sub influenta drogurilor si Marvin Gaye in cele mai excentrice momentele ale lui pareau oameni normali in comparatie cu Cel Violet (The Purple One – de la „Purple Rain“, album, film si piesa Prince din 1984 – n. tr.).

     

    Dupa „The Rainbow Children“, lucrurile au mers din ce in ce mai prost, Prince lansand albumul „NEWS“ in 2003. „NEWS“ nici macar n-a reusit sa intre in topuri, un nou minim pentru un artist care in anii optzeci parea sa aiba lumea la picioare. Prince parea artistul cu cele mai putine sanse din toata lumea de a se bucura de o revenire. Totusi, in februarie 2005, revista Rolling Stone a publicat o lista a artistilor cu cele mai mari castiguri in 2004. Surpriza surprizelor, Prince se afla in varf cu castiguri estimate la 56,5 milioane de dolari.

     

    Ultimul album al lui Prince, „3121“, lansat in martie, este cea mai recenta manifestare a revenirii sale. S-au dus piesele instrumentale de 14 minute de pe „NEWS“, inlocuite, printre altelele, de un funky pop si piese facute pentru MTV. Primul single de pe album, „Black Sweat“, aduce aminte de sursa de inspiratie a unor artisti ca Pharrell Williams – e o felie consistenta de RnB murdar, ce suna cat se poate de diferit de ceea ce ar trebui sa cante un bun martor al lui Iehova.

     

    Presa s-a grabit, la randu-i, sa-l ridice in slavi pe Prince, descriindu-i albumul drept o „capodopera“, o lucrare „clasica“ si cea mai buna creatie a sa din ultimii douazeci de ani. Nu se poate nega faptul ca e un album pop bun. Ceva imi spune insa ca lumea isi doreste atat de tare o revenire a lui Prince, incat trece cu vederea unele dintre neajunsurile sale muzicale. Albumul „3121“ are o deschidere impresionanta, dar lucrurile o iau complet razna de undeva de pe la jumatate. Incepe sa sune a RnB bolnavicios cantat de un imitator de mana a doua al lui James Brown.

     

    Mai mult, taman cand te astepti mai putin, Prince o da in predici. Versurile incep sa faca preziceri ce suna periculos despre Armaghedon, iar ascultatorul e sfatuit „sa se pazeasca de limba despicata si sminteala adusa de cel viclean“. E un album pop perfect, dar unul care imi sustine perfect opiniile despre individ: trebuie sa fii un pic sarit de pe fix ca sa-ti placa cu adevarat.

     

    Traducere si adaptare de Loredana Fratila-Cristescu

  • La vie en rose

    Daca pentru Milan Kundera lejeritatea existentei era insuportabila, pentru toate autoarele noi serii „Chic“ a editurii Polirom ea este, probabil, cea dintai virtute a vietii. Jurnaliste din lumea modei (cu exceptia lui Marian Keyes, care a studiat dreptul si finantele, ca apoi, cu inalta competenta, sa poata exercita meseria de chelnerita), dedulcite la  barfe mondene si oficiind pe altarul zeului „glamour“, au renuntat, cu toatele, la meseria lor de baza si s-au dedicat romanului.

     

    Cand totul este “Chic”

    O optiune de inteles, cata vreme fiecare dintre ele s-a trezit, inca de la publicarea primei carti, autoare de best-seller-uri. Scriind cu aceeasi lejeritate cu care personajele lor toaca bani, flirteaza sau se delecteaza pe la petreceri de lux, autoarele au o prolificitate absolut invidiabila, care, chiar daca nu o sa le asigure un loc permanent in Panteonul literelor, macar o sa le ofere un stagiu consistent in inimile milioanelor de cititori actuali ai cartilor lor.

     

    Asa cum lesne se poate observa in cursul unei rapide navigari pe internet, cu escale in dreptul numelui lor, toate aceste tinere si talentate romanciere au creat personaje ale caror aventuri dau dependenta de lectura. Din experienta directa, pot afirma ca, la noi, cititoarele care deja s-au intalnit cu traznita Bridget Jones, cu „shopaholica“ Becky Bloomwood sau cu faustica, in registru minor, care este Andrea Sachs, cauta cu frenezie „sequel“-urile cartilor deja aparute si le imprumuta pe cele pe care nu izbutit sa si le cumpere.

     

    Afara de locurile traditionale lipsite de vizibilitate (dormitor, cada etc.), lectura se produce pe bancile din parcuri, in metrou sau chiar la serviciu, unde fructul este cu atat mai dulce cu cat este si oprit. Un fenomen de atractivitate si buna dispozitie, mai eficient decat Xanax-ul sau Prozac-ul, si care, desi poarta mai multe nume, are acum, gratie ingeniozitatii de marketing a editurii Polirom, o singura marca: „Chic“.

     

    Vom descrie, in graba, titlurile (in numar de sapte) recent aparute, asigurandu-va ca ordinea prezentarii este pur aleatorie.

     

    Lauren Weisberger

    Diavolul se imbraca de la Prada

    Autoarea, nurlie absolventa a Universitatii Cornell, a ajuns sa-si vada numele zabovind circa sase luni in topul de best-seller-uri al ziarului New York Times gratie acestui roman despre lumea modei. Ea a convertit o istorie personala (de fapt povestea unui esec profesional) intr-un urias succes de librarie. Lauren Weisberger a lucrat, timp de un an de zile, ca asistenta a Annei Wintour, editor-sef al celebrului Vogue Magazine, una dintre cele mai influente persoane din lumea modei la ora actuala. In birourile new-yorkeze ale fashion-magazine-ului a cunoscut grandoarea si desertaciunea unui univers doldora de vedete, vendete, fite, sforarii, himere, paiete si crize de paranoia, pe care a stiut sa le observe atent, dar cu o privire discret tulburata de un nor de venin. Personajul principal este Andrea Sachs, aspiranta la meseria de jurnalist, asistenta a Mirandei Priestley la revista Runway, o slujnica de lux supusa 15 ore pe zi hachitelor diabolice ale patroanei sale. Bunaoara: Miranda vrea un exemplar din Harry Potter inainte ca volumul cu pricina sa fi aparut pe piata, Miranda se afla la Paris si ii da telefon la New York Andreei (care nu avea voie sa paraseasca biroul nici macar ca sa mearga la toaleta) si ii spune: „Stau in masina pe Rue de Rivoli, pe o ploaie mocaneasca, iar soferul a disparut. Gaseste-mi-l pe data!“, Miranda vrea sa i se trimita de urgenta, prin avion, o rochie de seara in Republica Dominicana. Si tot asa. Cu toate acestea, in plin infern discretionar, Andrea nu ii doreste patroanei sale moartea. Pentru ca, daca aceasta ar muri, isi da seama ca si-ar pierde orice speranta sa o poata ucide cu propriile maini.

     

    Lauren Weisberger

    Vreau sa fiu VIP

    Personajul principal este, de asta data, Bette Robinson, de 27 de ani, functionara sastisita pana la greata de postul ei de marunta functionara de banca. O intalnire pro-videntiala cu managera celei mai importante firme de PR din Manhattan ii schimba radical destinul profesional si confera un sens nou si roz vietii sale: jobul ei este acela de a se fatai prin cele mai exclusiviste cluburi ale orasului, ca sa le vada destrabalandu-se pe cele mai VIP dintre VIP-uri. Cu alte cuvinte, este platita ca sa se distreze. In plus, ne mai distreaza si pe noi. In cele din urma, pentru ca povestea sa nu aiba o completa si frivola lipsa de morala, Bette isi descopera biografia, istorisita fara perdea, in paginile unui tabloid. Ce tie nu-ti place…

     

    Sophie Kinsella

    Poti sa tii un secret?

    Intrebarea din titlu este adresata de catre Emma Corrigan unui barbat langa care, din pura intamplare, s-a asezat in avion. Speriata de golurile de aer si avand mereu in minte catastrofa turnurilor gemene, eroina incearca sa-si deturneze atentia si incepe sa-i povesteasca barbatului intreaga ei viata, punctata de mici secrete nu atat penibile cat hazoase (unde este punctul ei G, cum a fost dezvirginata in timp ce parintii ei se uitau la filmul „Ben Hur“, cum habar n-are ce inseamna NATO etc.).

    Atunci cand, in sfarsit, aterizeaza cu bine si se duce la lucru la compania unde era angajata ca asistenta de marketing, afla ca barbatul din avion este, de fapt, patronul ei.

     

    Sophie Kinsella

    La cumparaturi cu sora mea

    Un roman de un comic nebun, la fel ca toate celelalte din seria-cult a aventurilor Rebeccai Bloomwood, acum casatorita cu Luke Brandon. Dupa un prelung voiaj de nunta, intoarcerea la Londra este innorata nu doar de obisnuitul smog, ci si de faptul ca nu are slujba, ca sotul sau este superocupat, ca buna ei prietena a plecat catre zari mai senine si ca propriii parinti se afla in plin tratament psihiatric. Peste toate acestea, Becky descopera ca are o sora, fruct al amorului prenuptial al tatalui ei. Socul este dus la paroxism de faptul ca surioara nu iubeste toalele, nu se machiaza, nu mananca ciocolata si, oroare!, detesta cumparaturile.

     

    Plum Sykes

    Blonde de milioane

    Romanul putea foarte bine constitui scenariul catorva episoade din „Sex and the city“. A fi blonda la New York, incearca sa demonstreze Sykes (fosta colaboratoare la varianta engleza a revistei Vogue), nu inseamna doar sa ai parul colorat, ci este o atitudine si o filosofie de viata, care prinde trup, in timpul unei decolorari sau al unui peeling, nu in orice colt din Bronx sau din Queens, ci doar in saloanele Bergdorf.

    Aceste regine ale superficialitatii din Park Avenue, care nu poarta decat posete Hermes si se sterg la nasucuri cu batiste Versace, sunt pictate cu o fidelitate pe care as numi-o… inspaimantatoare.

     

    Helen Fielding

    Bridget Jones, la limita ratiunii

    Sau Bridget se intoarce. Si nu oricum, ci mai grasa. Si mai indragostita. De asta data de Mark Darcy. Care, la randul sau, o iubeste. Un posibil tablou al perfectiunii. Asta daca eternele angoase ale domnisoarei Jones ar putea cunoaste un moment de vacanta. Cum nu il cunosc, Bridget reincepe sa viseze la vechiul ei patron, Daniel, fiind sfasiata de o noua si uriasa dilema amoroasa. Pe care o rezolva, logic, fugind in lume.

     

    Marian Keyes

    Lucy Sullivan se marita

    Romanul, publicat in 1996 in tara de bastina a autoarei, Irlanda, a facut rapid o stralucita cariera internationala. Reteta? Lipsa retetelor traditionale si, in primul rand, a happy-end-ului. Sa intelegem ca viata eroinei sale este mai putin roz decat a consurorilor ei de serie? Ramane de vazut. Pana atunci, putem contempla subtilitatea si inteligenta stilului doamnei Heyes precum si delirantele tribulatii ale lui Lucy, careia i s-a prezis, pe cel mai serios ton cu putinta, ca isi va pune pirostriile in cel mult un an. Cine sa fie oare alesul? Minunatul si neseriosul Gus? Ori poate yankeul Chuck? Asta daca nu cumva va fi Daniel, „el macho maximo“.

  • Investitia cu rentabilitate >150%

    Logica pietei spune ca pionierii unui domeniu de business au marele avantaj de a nu avea concurenta. Dupa cum au si un dezavantaj pe masura – trebuie sa educe piata. Cu propriul pionierat se confrunta acum coach-ii romani.

     

    Daca in Romania companiile inca se mai intreaba „ce inseamna coaching-ul“, in tarile dezvoltate a apela la un coach a devenit, in ultimii ani, o rutina; atat a companiilor din topurile For-tune, cat si a celor mici, antreprenoriale. Intre 25% si 40% dintre companiile din top 500 Fortune apeleaza la coach, conform unei statistici a companiei de consultanta in resurse umane Hay Group. Boeing International are chiar un departament de coaching, iar IBM ofera tuturor celor cateva mii de angajati posibilitatea de a apela la serviciile unor coach-i certificati de International Coach Federation (ICF – principalul organism care reprezinta profesia de coach).

     

    Viteza cu care coaching-ul a castigat teren are o explicatie simpla: eficienta sa. „In timp ce consultanta aduce companiei-client un randament al investitiei de pana la 75-80%, coaching-ul incepe de la 150%“, explica Mihai Stanescu, life & business coach si singurul membru roman al ICF alaturi de partenerul sau Raul Rosu cu care a cofondat in 2003 prima companie de coaching din Romania – RoCoach. De atunci, cei doi au lucrat cu Presedintia Romaniei si cu companii precum Holcim, SABMiller, Codecs sau British Council.

     

    Un program de coaching organizational de un an poate intoarce investitia chiar in procent de peste 300%, adauga Stanescu, potrivit caruia aceasta diferenta este data de impactul profund pe care il aduce coaching-ul la nivel individual si de echipa in fiecare sedinta. Conform unui articol publicat de Harvard Business Review in ianuarie 1998, intitulat „The Employee-Customer-Profit Chain at Sears“, o crestere de cinci unitati in atitudinea angajatilor a dus la o crestere cu 1,3 unitati a impresiei pozitive a clientilor, care a rezultat intr-o majorare a veniturilor cu 0,5%.

     

    In Romania, insa, lucrurile se misca ceva mai incet. Chiar daca nu exista statistici in domeniu, companiile care activeaza pe aceasta piata au constatat ca majoritatea potentialilor clienti fie nu au auzit de coaching, fie au aflat de existenta acestuia, dar nu stiu exact ce inseamna. Pe de alta parte, cei care au auzit, stiu ce inseamna si au apelat la astfel de serivicii pun de cele mai multe ori coach-ii „intr-o situatie paradoxala“, mai spune Stanescu. „De cele mai multe ori, RoCoach este confundata cu «o alta firma de resurse umane».“ Mai mult, 85% dintre companiile care au apelat la RoCoach au facut-o pentru probleme stringente („coach reparator“) si nu pentru depasirea propriilor limite si „spargerea tavanului“ – obiectul de lucru favorit al coaching-ului.

     

    Lipsa de educatie a companiilor in acest sens are trei cauze. In primul rand este vorba despre lipsa competitorilor de pe piata autohtona de coaching. La ora actuala, doar doua companii specializate in coaching isi impart piata: RoCoach si Seeds for Success, cea din urma infiintata acum un an de Mihai Popa-Radu, executive coach si membru al European Coaching Institute (o alta organizatie profesionala, mai mica decat ICF). E adevarat, cateva multinationale din Romania au apelat la serviciile unor coach-i straini (Porsche Romania e un exemplu), dar cazurile de acest gen raman, totusi, rare.

     

    O a doua cauza ar fi aceea ca, „din cauza situatiei socio-economice a Romaniei, programele de consultanta au avut si au mai mare succes la publicul organizational“, dupa cum spune Stanescu. „Romanii inca au nevoie de structuri eficiente, care sa le garanteze succesul de durata.“ Daca Mihai Popa-Radu spune ca tema cu care s-a confruntat cel mai des in companiile in care a lucrat pana acum a fost cea a echilibrului intre viata profesionala si cea personala a managerilor de top – „o tema care cred ca va fi tot mai frecventa“ -, Mihai Stanescu de la RoCoach vorbeste despre strategii neclare ale companiilor si inadecvarea strategiilor la nevoile angajatilor si ale senior managementului (tinta favorita a RoCoach).

     

    Astfel, RoCoach s-a ocupat de proiecte precum schimbarea structurii organizationale intr-o multinationala (corelata cu rebranding-ul companiei, aceasta a dus la relansarea companiei si la ocuparea primului loc in nisa de piata propusa) sau cresterea performantelor unei echipe de senior management dintr-o companie romaneasca, clarificarea si imbunatatirea comunicarii in echipa si optimizarea relatiilor dintre departamentele companiei (proiectul si-a atins in sase luni obiectivul de crestere a cifrei de afaceri cu 15%). Faptul ca termenul de „coaching“ a fost si este folosit de catre multe companii de training sau consultanta in care nu activeaza coach-i acreditati este al treilea factor despre care coach-ii autorizati cred ca deterioreaza perceptia companiilor asupra fenomenului.

     

    De altfel, in Romania nici macar nu exista posibilitatea de formare in coaching. Cele cinci-sase persoane despre care Popa-Radu si Stanescu stiu ca se formeaza acum in coaching o fac la scoli foarte bune din  strainatate. Chiar daca exista companii care furnizeaza notiuni de coaching trainerilor si managerilor (adica fac training in coaching), precum BPP Professional Education sau Mind Master, totusi, acestea nu ofera acreditare in coaching. Alaturi de acestea mai exista si companii care isi formeaza coach-i interni, informali, precum GlaxoSmithKline. Aceasta realitate insa nu i-a impiedicat pe cativa consultanti in resurse umane sa ofere servicii de coaching fara a avea o pregatire specifica.

     

    „Oricine e liber sa faca coaching“, considera Sotiris Karagiozidis, fost general manager al companiei de trai-ning Response International, acum manager al propriei firme de resurse umane, Human Capital Solutions, care ofera si servicii de coaching. Karagiozidis povesteste chiar ca, in calitate de manager al Response, a facut coaching pentru Star Foods si Toyota. Piata e abia la inceput, iar cifrele de afaceri ale celor care activeaza in domeniu n-au depasit inca ordinul zecilor de mii de euro.

     

    Nivelul tarifului orei de coaching in Romania reprezinta circa un sfert din nivelul tarifelor practicate in tarile dezvoltate europene si variaza de la cateva zeci la cateva sute de euro, in functie de complexitatea problemei si de durata programului. La nivel european, ICF a agreat un tarif pentru ziua de coaching intre 2.000-5.000 de euro, iar pe ora de coaching intre 150-300 de euro. Pentru un contract de „antrenare“ a unui manager nou investit divizia de coaching a companiei de recrutare Korn/Ferry International inmaneaza companiilor o factura de circa 10.000 de dolari, pentru sase saptamani.

     

    Dar promotorii coaching-ului in Romania sunt optimisti si cred ca vor avea tot mai mult de lucru din cel putin doua motive. Primul se refera la faptul ca, odata ce un client apeleaza la ei, continua sa o faca si pentru problemele care apar ulterior. „Am clienti cu care am depasit 40 de sedinte, si in acest timp ne-am ocupat de teme diverse“, spune Mihai Popa-Radu de la Seeds for Success. Asta inseamna ca, odata castigat, un client poate fi pastrat timp de mai multe proiecte.

     

    Conform unui studiu din 2000 al ICF, 96% dintre clientii si companiile care utilizeaza coach-i profesionisti apeleaza tot la acestia cand se confrunta cu noi blocaje sau dificultati. In plus, optimismul coach-ilor e justificat si prin faptul ca, pe masura ce momentul integrarii in Uniunea Europeana se apropie, numarul companiilor care constientizeaza nevoia de schimbare este tot mai mare.

     

    Asadar, coach-ii au incetat sa fie „apanajul“ exclusiv al lumii sportului, extinzandu-si terenul de joc si in business. Se spune chiar ca pot fi date tot atatea definitii ale coaching-ului cati business coach-i exista in intreaga lume. Adica vreo 20.000.

  • Ce este coaching-ul?

    Coaching-ul s-a desprins din trei curente principale: profesiile care ofera ajutor, precum consilierea si psihoterapia, consultanta de business si dezvoltarea organizationala, si training-ul de dezvoltare personala.

     

    DEFINITIE: Cea mai simpla definitie: coaching-ul inseamna sa „scoti“ raspunsurile din om, nu sa-i aduci raspunsuri.

     

    APLICABILITATE: In unele cazuri, coaching-ul vizeaza corectarea unor probleme de comportament managerial precum abilitatea slaba de comunicare, incapacitatea de a-si dezvolta subordonatii sau teama de decizii. Totusi, cel mai frecvent, coaching-ul este utilizat pentru a spori abilitatile de leadership ale indivizilor cu potential, in special ale managerilor nou investiti. Un studiu din 1997 al Public Personnel Management arata ca un program de training urmat de unul de coaching este de patru ori mai eficient decat daca nu e urmat de cel de coaching.

     

    TIPURI DE COACHING: Coaching pe cariera, coaching pe tranzitie si fuziune, coaching antreprenorial si de start-up, coaching de echipa, coaching pe executive leadership, coaching de viata. Cel din urma e considerat de unii cel mai complex pentru ca e ca sistemul de operare pentru un computer personal: pe el ruleaza toate celelalte sisteme.

  • Oameni si definitii

    Confuziile intre coaching – pe de o parte – si terapie, mentorat si consultanta – pe de alta – sunt inca frecvente si in tarile din Vest in care deja se poate vorbi despre o traditie a acestuia.

     

    TERAPIE: Se concentreaza pe traumele din trecutul unei persoane si cauta vindecarea. Relatia este de tip doctor-pacient. Terapistul stabileste un diagnostic, dupa care vine cu expertiza profesionala pentru a-l indruma pe pacient pe calea spre vindecare.

     

    MENTORAT: Incearca sa-l ajute pe cel care a solicitat mentorat-ul sa faca la fel ca mentorul. Relatia este de tipul: mai in varsta, mai intelept – mai tanar, mai putin experimentat. Mentorul permite studentului sa-i observe comportamentul si expertiza. Ii raspunde la intrebari.

     

    CONSULTANTA: Se concentreaza pe probleme si incearca sa furnizeze informatii (expertiza, strategie, structuri, metodologii) pentru a rezolva problemele. Relatia este de tipul expert – persoana cu probleme. Consultantul evalueaza situatia, apoi ii spune clientului care este problema si cum sa o rezolve.

     

    COACHING: Se concentreaza pe prezentul clientului, pe care il ghideaza catre un viitor mai bun. Coach-ul sta alaturi de client si-l ajuta sa identifice provocarile. Apoi lucreaza impreuna pentru a le transforma in victorii.

  • REAL ESTATE: Cate mall-uri mai pot sa incapa intr-un oras ca Bucurestiul

    Pentru marile centre comerciale ale Bucurestiului, 2006 anunta inceputul unei perioade agitate. Numai in urmatorii doi ani, in Capitala ar urma sa fie inaugurate alte cinci mall-uri. Cate insa vor rezista concurentei?

     

    Prin toamna lui 1999, Bucuresti Mall facea primul pas in initierea cumparatorului roman cu un concept dezvoltat in „lumea civilizata“ inca de la sfarsitul anilor ‘50. Ulterior, mall-urile au „migrat“ si inspre provincie, mai exact inspre Oradea – Lotus Market, Iasi – Iulius Mall, Constanta – Tomis Mall si Timisoara – Iulius Mall. 

     

    Revenind la Capitala, chiar daca noua forma de comert a fost inca de la inceput pe placul bucurestenilor, aveau sa mai treaca cinci ani pana la inaugurarea unui nou mall. In toamna lui 2004, Anchor Grup – aceeasi companie care construise si Bucuresti Mall – deschidea in partea de vest a Capitalei cel mai mare spatiu comercial din tara, Plaza Romania.

     

    Pentru ca un an mai tarziu, Jaguar Development, detinuta de investitori greci si israelieni, sa investeasca 30 de milioane de euro in City Mall, amplasat in sudul Bucurestiului. Practic, actualele mall-uri acopera sudul, vestul si estul orasului. Surprinzator poate, zona de nord – considerata cea mai dezvoltata si in care locuiesc oameni cu un nivel mai ridicat al veniturilor – sta foarte slab la capitolul dezvoltari comerciale. Poate doar cu exceptia unei incercari timide – complexul Jolie Ville din Baneasa – si a doua magazine cash & carry.

     

    Nu pentru mult timp, insa. Un proiect de mare anvergura, anuntat de compania Baneasa Investments, include – printre altele – si o ampla zona comerciala. Pe langa hypermarketul Carrefour, cu galeria comerciala aferenta, inaugurate saptamana trecuta, care s-au alaturat unui magazin al Metro deschis inca de anul trecut, proiectul Baneasa mai are de bifat mai multe magazine cu diverse functionalitati – bricolaj, mobila, articole sportive; la care se adauga un mall de mare anvergura, pentru dezvoltarea caruia in echipa Baneasa Investments a fost cooptat nimeni altul decat Ali Ergun Ergen, fostul director general al Anchor Grup.

     

    S-ar putea spune ca, astfel, cercul se inchide. Dar, pentru ca exista si un dar, aceste proiecte nu sunt suficiente, indiferent de anvergura pe care ar lua-o. Si o demonstreaza asta nu doar aglomeratia din Plaza Romania sau Bucuresti Mall, ci si o comparatie cu alte orase din Europa de Est. Budapesta, de exemplu, un oras cu aproximativ acelasi numar de locuitori ca si Bucurestiul are nu mai putin de 18 mall-uri, in vreme ce in Praga, potrivit datelor companiei de consultanta imobiliara Colliers, exista 40 de astfel de centre comerciale. Pe de alta parte, numarul lor mare nu trebuie interpretat ca o garantie a faptului ca toate „merg“ bine.

     

    Dupa cum este la fel de adevarat ca nici Bucurestiul nu ar putea sustine pe termen scurt o asemenea concentratie de mall-uri. Potrivit estimarilor analistilor, la nivelul Capitalei este nevoie de circa zece mall-uri pentru a acoperi actualul potential al pietei. Iar asta si pentru ca, din Bucuresti, lipsesc spatiile comerciale de calitate, nu doar centrele comerciale, cum gresit s-ar putea crede. De unde si explicatia faptului pentru care marci puternice la nivel international, care analizeaza de mai mult timp piata autohtona, nu si-au deschis inca magazine: pur si simplu nu au unde.

     

    In ceea ce priveste centrele existente, cererea este cu mult peste stocurile disponibile, potrivit analistilor companiei imobiliare CB Richard Ellis. „Un numar mare de potentiali chiriasi sunt obligati sa se inscrie pe liste de asteptare cu cateva luni inainte de finalizarea constructiilor“, se arata intr-o analiza a companiei. Iar chiriile sunt foarte ridicate si au crescut pe fondul cererii mari si a ofertelor limitate.

     

    Chiar daca se stie de multi ani ca oferta de spatii este redusa si ca este nevoie de investitii masive in acest sector, prea putine proiecte au demarat pana acum. Dar lucrurile s-ar putea schimba radical, sunt de parere analistii din real estate. In urmatoarea perioada, suprafata complexurilor comerciale bucurestene va creste cu 150%, potrivit companiei imobiliare Colliers International. Ceea ce „va oferi mai multe optiuni consumatorilor, dar – implicit – va arata succesul actualelor si viitoarelor centre comerciale“. Si in aceeasi masura, si esecul.

     

    In block-start-uri sunt cateva proiecte de mare amploare, care ar putea schimba radical piata spatiilor comerciale atat din Bucuresti, cat  si din alte orase. Iar asta nu doar pentru ca vor intra pe piata cateva complexuri comerciale de mari dimensiuni, ci si datorita zonelor in care acestea urmeaza sa fie amplasate. Mai precis, cateva dintre proiectele pe cale sa fie lansate vor musca din „aria teritoriala“ a celor deja existente.

     

    La doar trei statii de tramvai de Plaza Romania este planificat Cotroceni Park. Iar acesta va incerca sa atraga cat mai multi dintre locuitorii celor doua cartiere din imediata vecinatate – Drumul Taberei si Militari – de la principalul sau competitor. Dezvoltat in parteneriat de compania de investitii New Century Holdings – unul dintre cei mai importanti investitori din Romania prin fondul Broadhurst – si dezvoltatorul israelian Africa-Israel Investments, Cotroceni Park va avea o suprafata totala de peste 53.000 mp.

     

    Inspre sud, o zona care a fost intotdeauna defavorizata de investitorii imobiliari, mall-ul de la Eroii Revolutiei va fi incadrat de Sun Plaza – la Piata Sudului – adica la patru statii de autobuz distanta – si de Liberty Center, ceva mai spre vest, la intersectia Caii Rahovei cu artera cunoscuta sub numele de Trafic Greu. Sun Plaza este un proiect al companiei Euro Mediteranee Consulting (EMCT), in timp ce firma irlandeza Mivan controleaza Liberty Center.

     

    Iar zonei comerciale din Baneasa va incerca sa-i rapeasca clienti developerul GTC, care va construi mall-ul Galleria in zona Pipera. Mai mult, EMCT mai are un proiect de mall (denumit Baneasa Mall) situat chiar langa terenul detinut de Baneasa Investments, insa pentru moment prioritar este Sun Plaza. Din tot acest noian de locatii si denumiri complicate lipseste totusi ceva: zona de est. Pentru moment, estul este si pentru agentii imobiliari un mister.

     

    Locuitorii din est vor continua sa mearga la Bucuresti Mall, iar cei mai apropiati de nord vor putea alege Galleria. In plus, nici zona centrala nu va ramane neschimbata, daca in sfarsit se vor misca  cele doua mari proiecte de parteneriat public-privat pentru doua mari structuri din „inima targului“ – Dambovita Center si Esplanada.

     

    Conform planurilor, toate cele cinci mall-uri ar trebui sa fie construite in decurs de doi ani, astfel ca la jumatatea lui 2008, Bucurestiul s-ar putea mandri cu opt mall-uri, care vor completa portofoliul de galerii co-merciale si alte complexuri de profil.

     

    Cum insa nu intotdeauna socoteala de acasa (a developerilor) se potriveste cu cea din targ, fie el si sub forma de mall, nu este exclusa nici varianta ca o parte dintre acestea sa fie finalizate (mult) dupa termenele anuntate. In ultimii ani, nu putini au fost dezvoltatorii care si-au anuntat intentia de a investi in constructia de centre comerciale, dar aceste idei nu s-au materializat inca.

     

    Chiar daca da tonul, Bucurestiul nu este singurul oras in care se construieste. „Cum in Bucuresti gasirea unor parcele de teren, potrivite pentru dezvoltari comerciale, a devenit foarte dificila, developerii ana-lizeaza si restul tarii si se straduiesc sa-si asigure cat mai multe locatii. Deja sunt planuri pentru dezvoltarea unor lanturi de 10, 20 sau chiar 30 de centre comerciale, astfel ca rapiditatea este esentiala“, comenteaza analistii Colliers.

     

    Ramane totusi de vazut daca pasiunea bucurestenilor – si a romanilor in general – pentru vizitele la mall va fi la fel de puternica si daca toate aceste centre vor supravietui. Si, mai ales, cat de aglomerate vor fi.

  • Curatenia generala“ tine doar sapte ani intr-un hotel de lux

    Dupa 6-7 ani, investitia intr-un hotel de categorie superioara se apropie de varsta a treia, moment in care o reimprospatare a aerului e binevenita.

     

    Anul trecut, lantul Marriott investea aproape 190 de milioane de dolari in „asternuturi mai fine, saltele mai moi, pilote mai elegante si mult mai multe perne“, dupa cum spun reprezentantii JW Marriott Bucuresti. O operatiune care a inghitit peste 27.300 km de material, adica o cantitate suficienta pentru a „inveli“ doua treimi din circumferinta pamantului, in urma careia aproximativ 628.000 de paturi din peste 2.400 de hoteluri Marriott din intreaga lume au capatat o noua infatisare. Chiar daca hotelul din Bucuresti nu este inca programat sa intre in renovare, dotarea paturilor dupa noile standarde a fost obligatorie si in cazul sau.

     

    Practic, alinierea unui hotel la standar-dele grupului din care face parte este un imperativ categoric, oricare ar fi natura schimbarilor impuse sau costurile pe care acestea le presupun. O reteta care ajuta ca investitia sa se mentina nealterata cativa ani buni, pana cand uzura fotoliilor sau densitatea redusa a perdelelor reclama schimbarea totala a „atmosferei“. Iar schimbarile impuse hotelierilor sunt verificate atent de asa-numitii „mystery guest“ (oaspete misterios), care se cazeaza ca si simpli vizitatori pentru a urmari „din interior“ serviciile si standardele hotelului, pentru ca apoi sa se deconspire si sa-si continue investigatiile in sectoarele interzise oaspetilor.

     

    „La Crowne Plaza am avut anul trecut un astfel de oaspete. Cam o data sau de doua ori pe an, companiile hoteliere fac aceste procese de control si isi verifica oamenii pe care i-au numit la conducerea hotelului“, explica Simona Constantinescu, director general al Ana Hotels – lantul hotelier care detine in Bucuresti hotelurile Crowne Plaza si, din iunie anul trecut, Athénée Palace Hilton.

     

    In ceea ce priveste costurile, Constantinescu spune ca numai lucrarile de inlocuire a „obiectelor de inventar“ uzate inghit cel putin 4% din veniturile anuale ale unui hotelier. „Este foarte important ca echipa de tehnic si de mentenanta sa fie foarte buna si performanta, pentru ca ei mentin investitia in picioare.“ Pentru cat timp?

     

    Parerile celor din piata inclina spre aceeasi concluzie: un hotel de categorie supe-rioara (4-5 stele) poate rezista „la standarde“ aproximativ sapte ani, pentru ca abia apoi managementul acestuia sa-si puna problema unei renovari capitale.

     

    Un termen de gratie care s-a scurs si de la ultima renovare generala a Athénée Palace – mai exact din 1999, an in care a avut loc preluarea hotelului de catre fostul actionar majoritar, Athénée Phenix Group – si care a necesitat lucrari in valoare de 42 de milioane de dolari. Momentan, Athénée Palace Hilton trece printr-un „refurbish complet“.

     

    „Mai exact, se schimba complet mochetele, perdelele, saltelele, lenjeriile, mare parte din echipamentele sanitare, iar mobila care nu se schimba este curatata si lacuita“, explica Simona Constantinescu. Lucrarile au demarat la inceputul anului – s-a lucrat in lunile ianuarie si februarie la etajele superioare, sase si sapte -, vor continua in vara, urmand sa fie finalizate anul viitor, astfel incat activitatea hotelului sa nu fie afectata.

     

    Investitiile pentru renovarea Hilton se vor ridica la 2,5 si 3 milioane de euro, potrivit directorului general al Ana Hotels. Tot in acest an, grupul va mai investi alte doua milioane de euro si in Crowne Plaza, bani din care aproximativ 1,5 milioane de euro vor fi alocati numai pentru largirea bucatariei si procurarea echipamentelor necesare.

     

    O decizie care, spune  Constantinescu, a venit firesc, pe fondul cresterii continue a cererii pe segmentul de catering si evenimente, care a adus aproximativ 40% din veniturile  hotelului. Daca Ana Hotels a optat pentru o renovare „graduala“, etaj cu etaj, exista si hoteluri care nu doar ca prefera varianta sistarii oricarei activitati, dar isi si redeschid portile cu o imagine radical schimbata, standarde noi sau chiar alt nume. Inchis de aproape un an, hotelul Bucuresti isi va relua activitatea sub umbrela lantului Radisson, cu o clasificare de cinci stele, in loc de patru cate a avut pana acum.

     

    Un alt hotel care a mers pe mana unei renovari generale este Lebada, care si-a inchis toate cele peste 160 de camere inca din luna septembrie a anului trecut. Situat in zona lacului Pantelimon, imobilul a fost preluat de la Patriarhia Romana de firma britanica Escape (controlata de omul de afaceri roman Nicolae Ratiu) printr-un contract de concesiune pe 49 de ani.

     

    „Lucrarile vor incepe in toamna, desi preconizam initial sa le demaram mai devreme. Este vorba de renovarea totala, incluzand si schimbarile radicale: redimensionarea camerelor si a restaurantului, schimbarea mobilierului si a accesoriilor, dar si alte schimbari pe care acum le definitivam“, explica Nicolae Opris, directorul executiv al hotelului construit in 1950.

     

    Finalizarea lucrarilor presupune o investitie de 15 milioane de euro, hotelul urmand sa fie redeschis in 2008, cu o clasificare de cinci stele si sub numele unui lant hotelier international, cu care actionarii Escape se afla inca in negocieri.

     

    Printr-un proces masiv de renovare trece si lantul hotelier Continental, care va lansa de anul viitor doua noi standarde: un hotel de cinci stele marca Continental si un Continental Express, de doua stele, langa Gara de Nord. „Hotelul Continental de pe Calea Victoriei a intrat in renovare capitala, va fi cu totul schimbat si modernizat, iar investitia totala va fi de 5,5 milioane de euro“, explica Radu Enache, actionar majoritar si director general al lantului hotelier.

     

    Lantul va investi intre 120.000 si 150.000 de euro pe camera, echivalentul sumei necesare pentru constructia de la zero a unei camere de hotel. „Suntem incorsetati de mai multe restrictii, dat fiind ca e vorba de o cladire cu regim de monument istoric“, spune Radu Enache, care a declarat pentru BUSINESS Magazin ca nu va pune un nume strain lantului pe care il conduce.

     

    „Cred ca brandul Continental este bine situat pe piata romaneasca, mai ales in provincie, asa ca vom pastra numele si dupa redeschiderea hotelului la inceputul anului viitor, lansand cu aceasta ocazie si standardul Continental de cinci stele.“ Revenind la cei „7 ani de-acasa“, media de rezistenta  a investitiei intr-un hotel este valabila mai ales in cazul hotelurilor din orasele mari si, eventual, in pentru cele din zona montana. Aceasta perioada se reduce considerabil in cazul hotelurilor de pe litoral.

     

    „Marea consuma imens“, spune Constantinescu, care da ca exemplu unul dintre hotelurile grupului Ana Hotels de la Eforie Nord – Europa. Renovat integral in 2003, in aceeasi perioada cu un alt hotel al grupului, Bradul, din Poiana Brasov, a necesitat intr-un timp relativ scurt noi investitii. „Romanii inca fac lucruri de genul: mananca  in pat si pateaza salteaua, care trebuie inlocuita; intra cu nisip in camera, iar aceasta trebuie inlocuita; ca sa nu mai spunem ca exteriorul se deterioreaza mult mai repede din cauza vantului intens si a sarii.“

     

    Un „contraexemplu“ ar fi cel al hotelului Sportul (tot al Ana Hotels si tot din Poiana Brasov), care a fost renovat la preluare, in 1997, si va trece printr-un proces similar abia anul viitor. „In acest an facem proiectul si il vom implementa la vara, cu o investitie care speram sa nu depaseasca 7 mil. euro.“ Daca e adevarat ca obrazul subtire cu cheltuiala se tine, atunci nici hotelurile nu fac exceptie de la regula. Iar in cazul lor, obrazul subtire inseamna o „gura de aer“ care face toti banii.