BusinessMagazin

Blog

  • Electrica, prin vecini

    Aflata ea insasi in curs de privatizare, compania Electrica intentioneaza sa se extinda in strainatate, prin cumpararea unor societati energetice scoase la privatizare in Turcia sau Serbia. Pana acum, Electrica a vandut companiei italiene Enel pachetele majoritare ale filialelor Banat si Dobrogea, iar in perioada urmatoare va intra in negocierile finale cu firmele care vor prelua filialele Oltenia si Moldova. 

    Pentru Electrica Oltenia, cumparatorul este CEZ din Cehia, compania cu cea mai agresiva politica de extindere regionala pe piata energetica, proaspata proprietara a unor filiale de distributie a electricitatii din Bulgaria. CEZ ar fi pregatita sa plateasca pana la 200 de milioane de euro pentru compania romaneasca. Pentru Electrica Moldova, cumparatorul este grupul german E.ON, acelasi care, prin divizia sa de gaze Ruhrgas, a preluat pachetul majoritar al Distrigaz Nord, societate a carei retea acopera o parte din judetele deservite de Electrica Moldova. 

    In fine, in perspectiva – 2005 – se afla si privatizarea filialei Muntenia Sud a Electrica, de care sunt interesate aceleasi companii – CEZ, E.ON si Enel.

  • Tinerete fara batranete

    De ce cinematografia romaneasca nu mai produce filme cult ca„Operatiunea  «Monstrul»“, seria BD-urilor, „Nea Marin miliardar“, „Cuibul de viespi“ sau „Morometii“?

    Elevi de liceu sau studenti se declara fani infocati ai unor filme lansate inainte ca multi dintre ei sa se fi nascut, pe care le considera capodopere si pe care le-au invatat pe de rost. Pe de alta parte, publicul, tanar si batran, nu prea e la curent cu ceea ce s-a intamplat in cinematografia romaneasca dupa ‘89. Cu unele exceptii. 

    Oribilul mosh: „Chiar astazi am vazut o comedie trasnet: «Operatiunea Monstrul». Un film facut acum mai bine de vreo 25 de ani! Pur si simplu savuros! Am ras cu lacrimi… mai ales la faza in care Marin Moraru ii povesteste lui Toma Caragiu despre bicicleta galbena“.

    Aliosha: „Da, «Operatiunea Monstrul» e genial. «Morometii» mi-a placut foarte mult“. Chr1s: „«Filantropica»“.

    Lord: „Daca e sa iau filmele mai vechi, cred ca «Nea Marin miliardar» l-as putea vedea de 100 de ori la rand. Mi-a mai placut «Filantropica». Si BD-urile au avut un farmec aparte“.

    Titlurile pomenite mai sus de forumisti sunt ale unor filme care si-au castigat un numar mare de fani din generatii diferite.  Pot povesti scene intregi si au un top personal – devenit, eventual, subiect de disputa cu prietenii – al secventelor memorabile. Unii si le cumpara pentru a le putea urmari in tihna, acasa, ori de cate ori au chef, altii le vaneaza la televizor. De pilda, in saptamana 4-10 octombrie, cel mai urmarit film difuzat de posturile romanesti de televiziune, pe segmentul de public cu varste intre 18 si 49 de ani, din mediul urban, a fost „Nea Marin miliardar“ (un rating de 11.8% – 638.000 de persoane). 

    Cu exceptia creatiilor lui Nae Caranfil, cinematografia romaneasca de dupa Revolutie nu a mai dat asemenea filme cult. In schimb, „Operatiunea «Monstrul»“, seria BD-urilor, „Nea Marin miliardar“, „Cuibul de viespi“ si „Morometii“ isi au, in ciuda anilor care au trecut de la realizarea lor, (tele)spectatori devotati, inclusiv in randul tinerilor. Sa fie doar faptul ca intreaga productie cinematografica post-decembrista contine un numar mic-mic de titluri, astfel ca dintre cei putini alesi s-a cernut un singur nume, cu un stil aparte, transformat in brand – Nae Caranfil? Sau exista mai multe motive, ce tin de actori, genul filmelor (comedii, in majoritate), imprejurarile in care ele au aparut, reactii nostalgice din partea publicului?

    „In primul rand, e vorba de un proces firesc dupa ‘89, caci filmul romanesc „de divertisment“ a inceput sa intre intr-o competitie reala cu cel strain si, daca e sa fim realisti, nu poate face fata competitiei“, crede criticul de film Laurentiu Bratan. „Hollywood-ul e un producator redutabil de film comercial, de entertainment. De el se teme oricare cinematografie (mai putin India, care isi are propriul Hollywood – studiourile din Bombay, denumite Bollywood), cu atat mai mult cea romaneasca. Spun «cu atat mai mult», caci ajungem la a doua parte a problemei – productia romaneasca de film dupa ‘89.

    Ea a scazut foarte mult, de la cifre de 30-50 de filme inainte de ‘89 (cifre care erau umflate, desigur, dar care, chiar si dezumflate, tot rezulta circa 20-30 de filme anual). Asta pentru ca, dupa ‘89, media sa nu depaseasca 10 titluri pe an. Nu fac apologia cinematografiei romanesti din nici o vreme, dar daca e sa facem o comparatie «inainte» vs. «dupa» ‘89, atunci in prima perioada, comparativ cu cea de-a doua, gasim un numar relativ mare de filme de „divertisment“ de oarecare calitate, iar unele chiar de exceptie – imi vine in minte un exemplu: «Operatiunea Monstrul»“, adauga el. 

    Vivi Dragan Vasile – autorul imaginii a peste 50 de filme de fictiune, de la „Cuibul de viespi“ si „Morometii“, la „Filantropica“, „Occident“ si „Furia“ – crede ca un rol important in succesul de care se bucura unele filme vechi il joaca distributiile de exceptie. „Cuibul de viespi“ i-a avut pe Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu si Gheorghe Dinica. „Operatiunea «Monstrul»“ – pe Toma Caragiu, Octavian Cotescu si Marin Moraru. BD-urile – pe Dem Radulescu, Toma Caragiu si Jean Constantin. „Nea Marin miliardar“ – pe Amza Pellea. „Morometii“ – pe Victor Rebengiuc.

    „Aceste nume s-ar afla oricand in topul interesului publicului“, afirma Vivi Dragan Vasile, care a filmat „Morometii“ cu doua obiective si un aparat Arriflex banal, doar la lumina reala a focului la ore din zi, si care primeste si acum, dupa cate o difuzare a filmului la televizor, telefoane pozitive de la cunoscuti. „Morometii“ s-a bucurat, de altfel, de o primire buna si in epoca, desi a avut premiera la doi ani de la turnarea lui, dupa mai multe peripetii cu cenzorii ingrijorati de ce o sa zica Europa la vederea unui Moromete descult. 

    Insusi Gheorghe Dinica a observat ca tinerii sunt interesati de filme realizate in anii copilariei lor, iar acest lucru inseamna pentru actorul din „Cuibul de viespi“, „De ce trag clopotele, Mitica“ si „Filantropica“ un prilej de bucurie. „Longevitatea unor filme vechi se datoreaza calitatii lor si dorintei publicului de a vedea ceea ce au facut o serie de mari actori, regizori si scenaristi despre care au auzit. Am avut o generatie de mari actori, de teatru si film. Se consacrase, de asemenea, o serie de regizori. Cred ca unele filme merita, intr-adevar, vazute si observ ca lumea a auzit de ele si este interesata sa le urmareasca. Pentru noi, cei care am lucrat la ele, este un prilej de bucurie. Probabil, unii se uita la aceste filme si dintr-un interes fata de ceea ce inseamna istoria filmului romanesc. Bineinteles, nu toate filmele vechi mai sunt de actualitate.

    Unele insa rezista indiferent cat de vechi sunt“. In acelasi timp, actorul crede ca problema multora dintre filmele mai recente este scenariul: „Dupa ‘89 s-au mai facut filme, dar este un alt stil de lucru acum. Scenariile reprezinta inca o problema. Se cauta o innoire, lucrurile sunt tulburi inca, nu toti si-au gasit drumul. Dar e bine ca se incearca o schimbare“.

    Actrita Mara Nicolescu, interpreta Mirunei din „Filantropica“, e de parere ca, in cazul filmelor vechi functioneaza un soi de nostalgie. „Nu este o nostalgie pentru comunism, evident, ci o nevoie a publicului de a se intoarce la o perioada in care putea, in limitele stabilite de regim, sa aleaga pe baza propriilor valori. Acum, instalarea unor valori a luat-o razna, iar omul obisnuit nu mai stie ce sa aleaga, ce sa puna in loc“. 

    De asemenea, longevitatea s-ar putea explica prin faptul ca publicul adera mai lesne la comedii. „Acest gen prinde mai usor la spectatori. Si astazi ar prinde, daca s-ar mai face comedii“, apreciaza Vivi Dragan Vasile. Intr-adevar, desi nu-i o comedie in sens clasic, „Filantropica“ – o „comedie melo-duioasa“, cum o numeste Vivi Dragan Vasile – a adus in salile de cinema peste 110.000 de spectatori in 2002, ceea ce nu-i rau deloc pentru un produs romanesc. 

    „O conditie necesara pentru ca filmul pe care il produci sa faca sali pline si sa fie totodata un film de calitate este obligatoriu un scenariu bun; «Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic», dupa cum spune un personaj din «Filantropica»“, sunt de parere oficialii MediaPro Pictures. Pentru aceasta companie si pentru Domino Film, producerea peliculei lui Caranfil a fost „una dintre cele mai importante hotarari luate pana acum“. „Continuam sa realizam filme romanesti la Buftea – am filmat cinci lung-metraje in anii precedenti, alte doua fiind acum in productie  – si incercam sa le impunem pe piata internationala de cinema. Atat «Filantropica» lui Nae Caranfil, cat si «Furia» lui Radu Muntean au participat la o serie de festivaluri internationale la care s-au bucurat atat de aprecierea publicului, cat si a juriilor de cinema, primind numeroase premii“, spun reprezentantii MPP.

    Mara Nicolescu e de parere ca secretul lui Caranfil consta in poveste. „Povestile pe care Nae Caranfil le spune sunt nascute de societatea noastra de tranzitie, dar nu sunt mizerabiliste. Publicul romanesc a incercat sa vina la cinema dupa ‘89 si a dat peste furia unor oameni care, debarasati de cenzura, si-au revarsat ura. Totul era negru, violenta, agresivitate, limbaj vulgar. Un cinema de soc – socul cineastilor in fata libertatii pe care nu stiau cum s-o gestioneze. La un moment dat, cinema-ul romanesc se impartea in doua: cei carora le placea Tarkovski si il imitau, rezultatul fiind unul prost pentru ca trebuie sa ai si geniul lui Tarkovski, si cei care incercau sa spuna povesti coerente. Caranfil spune povesti de tip american.“

  • Pledoarie pentru lentoare

    Volumul lui Carl Honorè „In Praise of Slowness“ a devenit  un best-seller, fiind deja tradus in 12 limbi.

    Festina lente – aceste vorbe, atribuite de Suetoniu imparatului Augustus, si care insemnau, literal, „grabeste-te incet“ (si care aveau si o varianta greaca la fel de cunoscuta: Speude bradeos), voiau sa spuna ca trebuie sa ne miscam incet ca sa ajungem mai repede la un lucru bine facut. Aceasta filosofie a temeiniciei prin lentoare a facut cariera indelungata si a ajuns, prin La Fontaine si fabula sa „Iepurele si broasca testoasa“, pana si pe buzele copiilor. 

    Tocmai acestia, prin fragilitatea si atentia pe care o merita si pe care uitam sa le-o acordam, l-au determinat pe Carl Honorè, jurnalist si sociolog canadian stabilit la Londra, sa regandeasca precipitata si trepidanta lume in care traim, si sa teoretizeze, intorcandu-se la antici, nevoia de a introduce in cotidian un ritm mai agale si mai prietenos, care sa ne apere de stres si de infarcturi. Aflat pe aeroportul Fiumicino, la Roma, Honorè a vazut o reclama la o carte cu scurte povesti pentru copii a caror lectura nu dura mai mult de un minut.

    In prima clipa, ziaristul, care se descria drept un „speedaholic“ a fost sedus de ideea de a scapa mai repede de corvoada adormirii fiului sau in varsta de 2 ani. Dupa care l-a apucat groaza: „Oare chiar am innebunit? Doar atat timp sa merite copilul meu?“ Aceasta „iluminare“ a stat la temelia cartii sale „In Praise of Slowness“ (Elogiul lentorii), care, din aprilie anul curent si pana acum, a devenit un best-seller international, a fost tradusa in douasprezece limbi, facandu-l pe autor cel mai autorizat purtator de cuvant al conceptului de „recreatie“ (leisure) si de lentoare. 

    Crezului lumii industrializate contemporane – „sa facem mai mult, sa facem mai repede“ – si convingerii cvasigenerale ca „mai repede inseamna mai bine“, Honorè le opune inteleptul principiu potrivit caruia trebuie sa ne savuram viata, sa ne sporim momentele de destindere, sa facem ceea ce realmente ne place, sa alungam activitatile parazitare („un angajat american isi petrece 68 de ore pe an asteptand la telefon si doar 26 de ore facand dragoste“) si sa obtinem aceleasi rezultate (daca nu chiar unele mai bune) cu un efort minim, dand astfel o dovada de inteligenta.

    „Viata pentru bunuri“ (the goods life) trebuie inlocuita cu „o viata buna“ (a good life), spune autorul, indemnandu-ne sa ne aruncam la pubela ceasul de mana (ceea ce el insusi a facut) si sa nu mai executam  totul contra cronometru. O viata tihnita, mersul pe jos, mestecatul pe-ndelete, sexul tantric sunt tot atatea metode de a introduce in existenta noastra un ritm pe care l-am pierdut si care pare singurul in stare sa ne redea veritabilei noastre conditii contemplative. Trebuie spus ca succesul rasunator al cartii vine si din larga proliferare a unei intregi culturi „Slow“ la nivel mondial, manifestata in aparitia restaurantelor slow-food, initiate, cu ani in urma, ca printr-o misterioasa coincidenta, tot la Roma, ca o reactie la magazinele fast-food, care erau mai mult fast si aproape deloc food, sau a miscarii Slow-up, care organizeaza, in Elvetia, excursii pe jos, cu calul sau cu trotineta. 

    Ca sa luptati impotriva cultului vitezei, procurati-va si cititi repede aceasta carte.

     Carl Honorè, In Praise of Slow, Harper&Colins, 2004

  • Mediamorfoza si presa viitorului

    • MEDIAMORFOZA SI PRESA VIITORULUI

    Mediamorfoza, cuvant inventat in 1990 de Roger Fidler, desemneaza transformarea mijloacelor de comunicare, indeobste determinata de interactiunea complexa intre nevoile resimtite, presiunile politice si concurentiale si inovatiile sociale si tehnice. Cartea sa ne poarta prin noile media ale acestui deceniu, ne schiteaza istoria lor si incearca sa le prefigureze evolutia. Fidler este un pionier al editarii electronice, a lucrat in presa scrisa peste 34 de ani ca  jurmalist si este inventatorul conceptului de ziar electronic pe tableta, caruia i-a si dezvoltat primul prototip, in 1991. Ocolind jargonul „hyper-cyber“, autorul ne invita sa descoperim multiplele fatete ale realitatii virtuale, sa folosim agentii personali, posta video sau valuta electronica. 

    Roger Fidler, Mediamorphosis, Sa intelegem noile media, Editura Design & Print, Cluj 2004 

    • MBA IN 10 ZILE

    Chiar daca toata lumea a auzit de MBA (Master of Business Administration) ca despre un instrument magic, putini sunt cei care stiu cu adevarat ce poti invata in cadrul acestui performant sistem american de instruire cu o durata de doi ani. Oricine si-a dorit vreodata sa frecventeze una dintre marile scoli de MBA are acum o alternativa: cartea lui Steven Silbiger, care cuprinde toate elementele esentiale ale unui program MBA de top: de la marketing, contabilitate, finante si economie, la etica si strategia in afaceri. Despre acest volum, Arthur Klausner, director american de cercetari, spunea: „A urma cursurile unui MBA conventional este ca si cum ai incerca sa bei apa direct din furtunul pompierilor. «MBA in 10 zile» este ca si cum ai sorbi apa de la o tasnitoare de pe strada: fiecare bea cat de repede si cat de mult pofteste“. 

    Steven Silbiger, „MBA in 10 zile, Ce se invata in cele mai bune universitati americane“, Casa de editura Andreco, Bucuresti, 2004

  • One man show“ la National

    Radu Beligan regizeaza si straluceste la Teatrul National in „Egoistul“, ultima comedie a lui Jean Anouilh.

    Ultima comedie scrisa de Jean Anouilh are, se pare, un caracter autobiografic. Lèon, un scriitor de succes, bogat, ajuns la o varsta de la care poate fi numit maestru este terorizat de fiul sau, de cele doua fiice, de amanta dar si de sotie, dar mai ales de un prieten din copilarie. Motivul? Este „egoist“ – adica nu le da atatia bani cat le trebuie pentru a-si satisface excentricitatile si a indrepta greselile vietilor traite fara folos.

    Scriitorul este interpretat de Radu Beligan, intr-un rol de compozitie daca ne gandim ca personajul are vreo 60 de ani, iar maestrul neobosit numara cu vreo 25 mai mult. Alti veterani ai primei scene ca Mihai Fotino (medicul scriitorului), Carmen Stanescu (sotia) sau Damian Crasmaru (prietenul pisalog si tapeur), Sanda Toma (menajera) reusesc performante remarcabile dar au totusi roluri mai reduse, Radu Beligan sta pe scena timp de doua ore, facand un fel de „one man show“ fara sa se epuizeze, fara sa para a face vreun efort. 

    Personajul central iese invins din batalia cu pisalogeala celor din jur, le da bani in schimbul linistii sale si ii pune in insectarul unei noi piese. Radu Beligan insa este, ca actor si regizor, marele invingator al spectacolului. Fata de prestatia venerabilului maestru, partea tanara a distributiei este mai putin stralucitoare, jucand conventional niste personaje oricum cam schematice din scriitura piesei. Medeea Marinescu este amanta care se viseaza vedeta exclusiv prin influenta iubitului varstnic, Mihai Niculescu – sotul incornorat al fiicei scriitorului, jucata de Lamia Beligan, Silviu Biris e fiul incapabil de a realiza ceva si Cesonia Postelnicu – superficiala fiica mai mica, amatoare de subventii paterne. 

    Este o piesa de replica si nu una de situatie, dar Radu Beligan, ca regizor, a reusit sa inventeze cateva momente de umor. Chiar daca pare cam demodata, comedia lui Anouilh poate sa ofere oricui o seara de destindere in primul rand prin farmecul prestatiilor actoricesti. Nu trebuie ocolita de oamenii stresati, mai ales ca vor vedea un personaj mai stresat decat ei, dar nici de iubitorii  teatrului „ca la carte“ in care fiecare scena are cap si coada, coerenta de sens si „poanta“. 

    In subtext, exista si o tema mai grava: Lèon de Saint-Pè e un autor de succes si e acuzat de superficialitate; are bani, dar ei nu-i aduc fericirea. Mai multumit e Gaston, romancierul care ia premiul Goncourt din greseala. El este admirat ca scriitor „elevat“, traind comod pe spinarea „egoistului“ sau coleg.

  • Mafia subacvatica

    Fiind perioada sarbatorilor de iarna, majoritatea filmelor care vor rula in cinematografe luna aceasta vor face parte din urmatoarele categorii: desene animate, comedii romantice, povesti de dragoste sau, pur si simplu, filme de Craciun.

    „Povestea unui rechin“ („Shark Tale“) se inscrie in prima categorie si este incercarea celor de la DreamWorks de a reedita succesul spectaculos al studiourilor Disney si Pixar. Si cum „Shrek“ a dat tonul filmelor de animatie adresate copiilor dar mai ales adultilor care-i insotesc la cinematograf, si „Povestea unui rechin“ e presarata cu tot felul de situatii, jocuri de cuvinte si poante care vor fi intelese numai de cei nascuti cel putin cu doua decenii in urma. Will Smith isi imprumuta vocea personajului Oscar, un pestisor care lucreaza la o spalatorie de balene, iar Renèe Zelwegger este Angie, receptionista, care ii face ochi dulci.

    Din nefericire, apar necazuri si mai mari – Oscar este invinuit de asasinarea fiului lui Don Lino (Robert De Niro), rechinul care este capul mafiei locale. In toiul nebuniei, apare si Lola (Angelina Jolie), femeia – sau mai bine zis pestoaica fatala – care intentioneaza sa il seduca pe Oscar, spre disperarea lui Angie. Unele detalii sunt foarte bine desenate (spalatoria de balene, circuitul de curse de caluti de mare), dar chipurile vietuitoarelor subacvatice nu sunt chiar atat de reusite ca in „Finding Nemo“, poate doar cu exceptia rechinilor si a caracatitei care ii serveste drept consilier lui Don Lino.  

    Regia: Vicky Jenson.
    Voci: Will Smith (Oscar), Robert De Niro (Don Lino), Renèe Zelwegger (Angie), Martin Scorsese (Sykes). Durata: 92 de minute. In Romania din 3 decembrie 2004.

  • Batranete linistita, domnule Iliescu!

    Pentru prima data dupa 1990, imi doresc ca o parte dintre senatorii si deputatii alesi sa pastreze bunul obicei al somnului de dupa-amiaza in plen. Iar seful acestui grup parlamentar sa fie Ion Iliescu.

    Parca niciodata nu au existat mai multe sanse ca reforma clasei politice, atat de dorita incepand cu 1989, sa aiba totusi loc si altfel decat pe cai naturale. Si asta exact datorita atat de temutului rezultat al alegerilor din 28 noiembrie.

    De partea PSD, simbolul acestei reforme poate fi, paradoxal, chiar Ion Iliescu, aflat in imposibilitatea de a mai candida pentru Cotroceni. Ramas, chiar daca doar formal, in esalonul doi al politicii, Iliescu va avea ocazia sa faca reforma pentru a nu stiu cata oara in ultimii 15 ani. De data aceasta nu in prim-plan, ci undeva in laboratoarele partidului pe care, probabil, il va conduce. Si care are mari sanse, daca va convinge UMDR sa i se alature, sa guverneze Romania in urmatorii patru ani. Iar modul in care fostul presedinte va putea face reforma trebuie sa fie la fel ca pana acum: pasiv. Pentru ca, de data aceasta, eventuala pasivitate va fi indicata.

    Un potential guvern PSDaPUR – UDMR condus de Mircea Geoana va aduce, dupa cum a declarat chiar actualul ministru de externe, un prim semn al schimbarii. Cel putin dupa spusele lui Geoana, care sustinea ca va promova nume noi pentru anumite portofolii, chiar tehnocrati tineri care au studiat in strainatate si au facut afaceri. 

    In fata acestora se vor intinde cu totul alte provocari decat cele cu care s-au chinuit voit pana acum „liderii“ politici: privatizarea este aproape finalizata, la fel si negocierile cu Uniunea Europeana, mediul economic este stabil. Daca partea evident grea a reformelor este finalizata, nu inseamna ca problemele urmatorilor ani sunt mai usoare. Din contra, pot fi mai dificile, desi mai putin vizibile. Mai trebuie curaj pentru reforma in justitie si cea in administratie, profesionalism pentru strategii coerente de sustinere a companiilor romanesti in vederea aderarii, atentie pentru dezvoltarea pietelor financiare. Iar in acest moment nu se ridica numai intrebarea daca viitorul Guvern va fi capabil de toate astea, ci si daca va fi lasat sa isi urmeze prioritatile.

    Cat de mare va mai fi influenta unor nume vechi si cu capital redus de incredere precum Cozmanca, Mihailescu, Hrebenciuc sau Talpes? Daca nu vor face parte din Executiv, ii vor lasa ei, alaturi, bineinteles, de „patronul lor spiritual“ – Ion Iliescu, pe noii ministrii (inclusiv Geoana) sa isi vada de guvernare? 

    Sunt sanse mari ca, sub presiunile Uniunii Europene, raspunsul sa fie da. Iar acesta va fi primul pas catre reforma clasei politice. Nu insa si cel mai important. Schimbarile cele mai spectaculoase vor avea loc in Parlament, si nu numai in PSD, ci si in cealalta tabara. De o parte, coalitia de la putere va trebui sa scoata in fata figuri noi, credibile si competente care sa poata convinge indecisii, prin discurs si argumente, sa sustina o lege sau alta. Pentru ca, din cauza echilibrului de forte, simpla prezenta nu va mai fi suficienta.

    De cealalta, opozitia trebuie sa aplice aceeasi reteta: „sedimentarea“ uzatilor moral si promovarea unor lideri noi, capitol la care inca sta prost. Chiar daca nu va reusi sa formeze o coalitie majoritara si sa guverneze in urmatorii patru ani, Alianta D.A. are in fata sa o mare sansa. Pentru ca, in conditiile unui Parlament echilibrat, va avea o vizibilitate aproape egala cu cea a puterii. Fapt care ii va oferi oportunitatea de a „impinge“ in fata electoratului oameni care sa poata atrage voturi noi in 2008. Ratarea acestei sanse va costa opozitia probabil la fel de mult ca esecurile din perioada 1996-2000. 

    Toata aceasta curatenie politica nu va fi insa posibila daca vechii lideri, inca puternici si bine informati, nu vor intelege ca este cazul sa faca uitata prestatia lor jalnica din ultimii ani prin… disparitie.

    Pentru prima data dupa 1990, imi doresc ca o parte dintre senatorii si deputatii alesi pentru viitorii patru ani sa pastreze bunul obicei al somnului de dupa-amiaza in plen. Iar seful acestui grup parlamentar sa fie Ion Iliescu.

  • Intre „zoon politikon“ si „zoon-pur-si-simplu“

    Avea dreptate Grigore Ureche in al sau Letopiset – de la Ram ne tragem.  Intrebarea care se pune in aceste zile este „de la care Roma?“ De la Roma  lui Nero sau de la Roma lui Cicero?

    Roma lui Cicero era, in buna masura, o Roma greceasca; o Roma inca suficient de umila pentru a tine la mare pret invataturile unei Grecii altminteri invinse; o Roma inca suficient de modesta pentru a recunoaste ca geniul sau era strict administrativ si institutional, dar ca pentru politica, in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa-si intoarca, spasita, fata catre greci; o Roma in care Marcus Aurelius isi scria (deocamdata) confesiunile in greaca – cum bunicii nostri o faceau in franceza, iar copiii nostri o fac deja in engleza (atata doar ca noi n-am cucerit niciodata nici Franta, nici Statele Unite); o Roma in care, dupa modelul grec, politica era luata in cel mai serios mod cu putinta – pana intr-acolo incat Aristotel definea omul drept „zoon politikon“, un animal politic.

    Roma lui Cicero a inceput insa treptat, nu sa decada, ci sa piarda teren in fata Romei inca nenascutului Nero. Atunci au aparut partidele. Roma lui Cicero a inceput sa se micsoreze ca o camasa intrata la apa, in vreme ce Roma lui Nero incepea sa se dilate, precum o broasca umflata cu paiul. 

    Locul oamenilor a fost luat de populus. Populus era o notiune straina grecilor. Grecii stiau de greci si de barbari, de oameni liberi si de sclavi, stiau de polis (orasul-stat), de agora (piata publica destinata dezbaterilor), de eudaimonia (adica de fericire si prosperitate) si de kalokagathon (deci de etica si estetica). 

    Poporul, ca si partidul insa, nu le spunea nimic. Era o notiune prea vaga, prea lipsita de contururi, o notiune buna de folosit de catre oricine, oricand. O notiune periculoasa. Poporul nu dezbate in agora. In agora se infrunta Socrates cu Thrasymachus. Ion cu Vasile sau Adrian cu Traian. Poporul nu poate fi tras la raspundere. Socrates poate fi insa pedepsit, la o adica, chiar si cu moartea.

    Politica, odata luata-n serios, poate fi primejdioasa. Spunea insa Cicero ca nu trebuie sa plecam urechea la cei care se abtin de la intrarea in politica, scuzandu-se: „Ei spun, bunaoara, ca doar oamenii de nimic se baga in politica – oameni cu care ar fi de-a dreptul degradant sa te compari – iar sa mai si intri in conflict cu ei, mai cu seama cand multimile sunt infierbantate, este nu doar inutil ci si primejdios. (…) De parca, in viziunea celui bun, curajos si intelept ar putea exista alt motiv pentru intrarea in politica in afara hotararii de a nu fi condus de catre oameni de nimic si de a nu permite republicii sa fie condusa de catre ei, vazand ca pana si filozofii, oricat vor fi vroind sa ajute, se dovedesc neputinciosi“. „P~Na si filozofii“? O tempora, o mores!

    Roma lui Nero n-avea in comun cu Roma lui Cicero decat numele. Romanii lui Cicero se luptau in agora – chiar daca nu-i mai spuneau asa. Romanii lui Nero ii puneau doar pe altii sa se lupte, pentru ei, in Colloseum. 

    Transformati din cetateni romani in populus roman stiau una (doua) si buna(e): panem et circens. Paine si jocuri de circ. (In loc de paine, era bine primit si un corn cu lapte). Odata indeplinite aceste conditii minimale, ragaiau fericiti si se declarau satisfacuti. Caligula le va fi spus „vox populi, vox Dei“ si ei, populus, au luat-o in serios. Nu mai aveau nevoie de politica, nu mai aveau nevoie de dezbateri publice, fata catre fata, nu mai aveau nevoie de vot. Grecii numeau acest gen de „fericiti“, „mancatori de lotusi“. Dar in Roma lui Nero, pe greci nu-i baga nimeni in seama. Dupa care Caligula si-a facut calul senator. N-a mai protestat nimeni. Fiecare si-a vazut de treaba, in propria-i ograda. „La ce bun sa-mi bag eu nasul unde nu-mi fierbe oala?“, isi va fi spus populus, dezinteresat brusc de viata publica si obsedat de cea privata.

    Tot ei, grecii, ii desemnau pe cei dezinteresati de politica si obsedati exclusiv de castigul economic („eikonomia“ – buna randuiala a treburilor private) prin apelativul „idiotes“. Termenul a ramas. Intelesul insa s-a pierdut. 

    Sa fim bine intelesi: Roma lui Cicero si Roma lui Nero n-au fost separate istoric, cum s-ar putea crede. Dimpotriva, ele s-au suprapus si s-au infruntat inca de pe vremea Republicii, pana hat, tarziu, pe vremea Imperiului. 

    Si, pentru ca n-au murit, se mai infrunta inca si-n zilele noastre. Iar aceasta nu e o simpla poveste istorica, decat in masura in care de la Ram ne tragem, iar istoria este, vrand-nevrand, politica. Nici Grigore Ureche n-a scris Letopisetul doar „ca sa nu se inece… anii cei trecuti“, ci si pentru ca urmasii sa nu ramana „asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte“.

    Daca e sa-l urmam pe Aristotel, avem de-ales intre zoon politikon si zoon pur si simplu – cel mut si fara minte. Vorba cronicarului.

  • Leul subventioneaza sistemul energetic

    Ieftinirea importurilor de combustibili nu se va reflecta in facturile la utilitati. Singurul castigator ramane Termoelectrica. Pretul redus al materiei prime, anulat de pierderile producatorilor de energie.

    Autoritatea pentru Reglementare a Energiei Electrice (ANRE) este, cel putin saptamana aceasta, cel mai monitorizat jucator din domeniu. Principalii producatori si distribuitori de electricitate stau cu ochii pe ANRE, asteptand decizia institutiei cu privire la noile tarife, valabile de la inceputul anului viitor. 

    Inca de acum mai bine de o luna producatorii au depus cereri pentru „ajustarea“ preturilor kilowattului. ANRE le analizeaza, urmand sa-si dea verdictul: accepta sau nu scumpirile solicitate. 

    Argumentele societatilor de productie si distributie sunt, deja, clasice.  „Din cererile analizate pana acum, am constatat ca producatorii solicita majorari de tarife determinate de pretul combustibililor, de inflatie si de clauzele din contractele de privatizare“, a spus Jean Constantinescu, presedintele ANRE. Nimic legat, insa, de evolutia leului in raport cu principalele valute. Iar in ultimele luni, moneda nationala a castigat puncte importante comparativ cu dolarul si euro. 

    E drept, solicitarile au fost facute in luna octombrie, cand leul nu dadea semne atat de evidente de intarire.    

    Conjunctura actuala vine sa ii ajute pe actorii din sectorul energetic romanesc. Importurile facute acum sunt mai ieftine, ceea ce ar trebui sa se simta asupra costurilor de productie si, de ce nu, asupra tarifelor la consumatorii finali. „O apreciere a leului va genera o descurajare a exporturilor de energie electrica in favoarea importurilor de energie, dar totodata va incuraja investitiile in sector, ca urmare a stimularii importurilor de echipamente“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Gheorghe Indre, director general la Ministerul Economiei si Comertului (MEC). 

    Prin urmare, atat ieftinirea importurilor, cat si realizarea de investitii ar trebui sa aiba acelasi efect: reducerea costurilor de productie si a tarifelor. Aparent, lucrurile nu stau chiar asa. Nu numai ca nu vor exista scaderi ale tarifelor, dar acestea chiar vor creste.  Motivul oficial pare sa fie acela ca „influenta scaderii pretului combustibilului de import este relativ redusa, ca urmare a cantitatii mici importate si a faptului ca efectul pretului de achizitie a combustibilului se face simtit asupra preturilor la energie dupa un interval de aproximativ noua luni“, a mai spus Indre.

    Daca analizam chiar statisticile MEC, observam ca dependenta Romaniei de importurile de energie primara era de peste 33%, in 2001, estimandu-se ca in 2005 va creste la 40%. E drept, o mare parte din importuri este ocupata de gaz si de titei, insa carbunele (necesar pentru productia de energie termica si electrica) are si el un loc semnificativ. Influentele ieftinirii acestor materii prime ar trebui, prin urmare, sa se faca simtite asupra costurilor de productie. 

    De ce nu se intampla asa? Dincolo de declaratiile oficiale, mai exista doua aspecte. Pe de o parte, ineficienta termocentralelor, iar pe de alta, angajamentele asumate de autoritatile romane in fata organismelor internationale. Unele unitati ale Termoelectrica au costuri de productie de peste 50 de dolari/MWh (fata de circa 35, prag care ar permite realizarea unui minim profit). Utilajele sunt mai vechi de 20 de ani. Asa se face ca orice reducere a pretului combustibilului nu face decat sa mai scada din pierderi. 

    In sprijinul acelorasi unitati ineficiente au venit tot autoritatile romane, care s-au angajat, in fata Fondului Monetar International, sa creasca tarifele astfel incat sa fie acoperite integral costurile de productie. Daca ne raportam la suma totala destinata importurilor energetice (de circa 600 de milioane de dolari), se constata o „economie“ de aproape doua miliarde de lei, determinata de diferenta de curs valutar dintre octombrie si decembrie. Raportat, insa, la necesarul de investitii, considerat de MEC a fi de circa trei miliarde de dolari, suma pare derizorie.

    Ea s-ar fi simtit in tarife doar daca sistemul energetic national era eficient. Cum acest lucru nu se intampla, intarirea leului vine doar sa subventioneze si ea pierderile din energie.

  • Se cauta trei miliarde de dolari

    Capacitatile de productie invechite, care mai exista inca la Termoelectrica, urmeaza sa fie inchise pana in 2010. Ministerul Economiei a realizat un program de eficientizare a sectorului termoelectric, cuprins in Foaia de parcurs in domeniul energiei electrice.

    CAPACITATI INCHISE: Pana in 2010 vor fi inchise unitati cu o capacitate de productie de 3.465 MW

    CAPACITATI REABILITATE: Pana in 2015 urmeaza sa fie reabilitate unitati cu o capacitate de productie de 2.825 MW.

    CAPACITATI NOI: Pana in 2015, ministerul economiei intentioneaza sa construiasca unitati  cu o capacitate de productie de 1.945 MW.

    INVESTITII NECESARE: In perioada 2003-2015, necesarul de investitii se ridica la 3,5 miliarde dolari.