BusinessMagazin

Blog

  • SIDERURGIE: Omul care l-a infruntat pe Lakshmi Mittal. Si a pierdut

    Pana la urma s-a intamplat: dupa ce a capatat, in urma unui asalt de sase luni si a aproape 26 mld. euro, jumatate din actiunile Arcelor, Lakshmi Mittal a avut pe tava vinerea trecuta si capul fostului sef al grupului siderurgic european, Guy Dollé. Noul CEO al Arcelor Mittal este Roland Junck, pana acum vicepresedinte executiv al Arcelor.

     

    Sediul luxemburghez al companiei Arcelor emana forta: harpe si zei sculptati decoreaza peretii interiori ai cladirii, vrand sa simbolizeze puterea comerciala a Europei. Numai ca de vinerea trecuta cel care conduce compania nu mai e Guy Dollé, ci Roland Junck, omul ales cu consimtamantul noului proprietar, un miliardar indian pe nume Lakshmi Mittal.

     

    De la 1 august, dupa ce Mittal a varsat in conturile actionarilor Arcelor pretul pentru jumatate din actiunile companiei – aproape 26 mld. euro – inca o mare batalie de pe frontul fuziunilor si achizitiilor mondiale poate fi considerata incheiata. S-a finalizat, practic, tranzactia prin care grupul siderurgic indian Mittal Steel va fuziona cu grupul european, creandu-se astfel cea mai mare companie de profil din lume, cu o cota de circa 10% din piata mondiala a otelului.

     

    Prima si cea mai mediatizata victima a luptei este Guy Dollé, fostul CEO Arcelor si oponentul cel mai inversunat al fuziunii cu Mittal. Joseph Kinsch, presedintele consiliului de administratie al Arcelor, anuntase deja imediat dupa anuntarea tranzactiei ca Dollé nu mai este dorit ca director executiv al noii entitati rezultate din fuziune si ca va ramane in actuala functie doar pana la desemnarea unui inlocuitor – ceea ce s-a si intamplat vinerea trecuta.

     

    Multi si-au explicat asta prin atitudinea lui ostila, aproape insultatoare, din perioada in care indienii isi lansau oferta, desi la mijloc poate sa fie pur si simplu faptul ca francezul nu vrea sa mai colaboreze cu Arcelor-Mittal. „Mittal face apa de colonie. Arcelor produce parfum“; „Exista  o mare nepotrivire culturala intre Arcelor si Mittal“; „Mittal este opac si distrugator de valori“. Acestea sunt cateva dintre declaratiile facute de Dollé si preluate de presa pe tot parcursul asaltului Mittal. Chiar la conferinta de presa unde s-a anuntat oferta de 25,8 mld. euro din partea lui Mittal pentru Arcelor, Dollé a plecat din sala ostentativ, refuzand sa discute cu ziaristii.

     

    In schimb, s-a referit la actiunile grupului indian cu expresia „monkey-monkey“, adica ceva fara valoare, numai ca in context a putut fi interpretata drept o remarca rasista la adresa originii lui Mittal si a familiei sale. In afara de orgoliul frantuzesc si european, nu considerente rasiste au motivat atitudinea lui Dollé, ci faptul ca, asa cum a spus de atatea ori, fostul CEO Arcelor n-a putut sa vada nici o logica economica, industriala, pentru fuziunea cu Mittal si, in al doilea rand, n-a avut incredere in standardele de conducere corporatista ale indienilor. De aceea a incercat Dollé o fuziune cu rusii de la Severstal, cu care Arcelor avea inca din 2003 planuri comune de extindere pe piata ruseasca si fata de care oricum francezii n-ar fi capatat o pozitie subordonata in cazul unei fuziuni.

     

    Cu mina hotarata si cu indarjirea unui om care a jucat fotbal timp de 18 ani (anul trecut declara chiar ca e asa de pasionat de fotbal, incat dimineata citeste mai intai l’Equipe si abia apoi Financial Times sau Le Monde), Dollé a placut presei franceze, care a laudat rezistenta lui fata de oferta indianului si turul de forta intreprins pentru a o contracara.

     

    Vreme de cinci luni, Guy Dollé s-a straduit sa-i convinga pe actionari mai intai ca oferta lui Mittal nu e buna, apoi ca e de preferat o fuziune cu compania ruseasca; a majorat dividendele, a facut o rascumparare de actiuni, demersuri in cele din urma ramase fara succes. Desi la inceput actionarii nu au fost impresionati de oferta lui Mittal Steel, cand acesta a pus pe masa 25,8 mld. euro, evaluarea li s-a parut tuturor echitabila. Si oferta a fost acceptata.

     

    Identificarea unui succesor al francezului in functia de CEO a preocupat in ultimele saptamani presa financiara. S-au vehiculat mai multe nume: cel al lui Aditya Mittal (fiul lui Lakshmi si directorul financiar al imperiului siderurgic indian), cel al lui Guy Dollé insusi, dar s-au vehiculat si alte variante. Aditya Mittal, fiul tanar si ambitios al lui Lakshmi, despre care se crede ca a orchestrat tot procesul de curtare a Arcelor, a marturisit ca i-ar placea functia de CEO, dar a recunoscut ca nu are suficienta experienta „operationala“. Un lucru e clar, de vinerea trecuta: echipa de management a Arcelor-Mittal e formata, pe langa noul CEO, din alti sase manageri, trei de la Arcelor si trei de la Mittal. Iar Guy Dollé nu figureaza pe lista.

     

    Ce vor conduce acestia impreuna cu noul CEO, Roland Junck? Cel mai mare grup mondial din industria otelului, de patru ori mai mare decat cel mai apropiat concurent al sau, Nippon Steel. Noua entitate va avea 60 de unitati de productie in 27 de tari si un efectiv de 320.000 de salariati. Cu o capacitate de 120 de milioane de tone de otel pe an, conform Institutului pentru Otel si Fier, Arcelor-Mittal va genera o cifra de afaceri globala de aproape 60 mld. euro anual.

     

    „Aceasta achizitie ne plaseaza cu sapte sau chiar opt ani in fata competitiei“, spunea Lakshmi Mittal dupa anuntarea tranzactiei. Joseph Kinsch, care a purtat negocierile cu Mittal, a declarat si el ca spera ca „toata aceasta casatorie din interes a unor doi mari rivali se va transforma intr-un mariaj din dragoste“. Totusi, pentru ce aceasta desfasurare de forte si ce il asteapta pe noul sef al Arcelor-Mittal? Pentru ce se pregateste noul jucator? Poate cel mai simplu raspuns ar fi: China, piata cu cea mai mare crestere a cererii pentru produse siderurgice.

     

    Deocamdata, piata productiei de otel ramane puternic fragmentata. Primii 10 producatori abia ajung la 30% din productia globala. Fuziunea cu Arcelor ajuta deci in mod evident grupul Mittal sa-si puna in practica strategia de expansiune in China. In plus, pe langa aspectul cantitativ, e vorba si de alte avantaje. Arcelor-Mittal va produce cel mai bun otel din lume datorita politicii francezilor in privinta calitatii. In schimb, indienii vin cu o zestre superioara in privinta materiilor prime: Mittal Steel are exploatari de minereu de fier care ii confera o autonomie de 45% din necesarul de metal.

     

    Amenintarile cele mai mari nu vin insa din diferentele legate de productia celor doua companii unite, ci tocmai din motivul care le-a si facut fuziunea atat de grea: diferentele culturale. Vom vedea daca temerile lui Dollé in materie de conducere corporatista se vor adeveri. In plus, inca un punct spinos al fuziunii il va reprezenta viitorul Dofasco, compania canadiana cumparata de Arcelor cu 4,2 mld. dolari exact inainte de lansarea ofertei Mittal. Mittal a spus, de altfel, ca intentioneaza sa vanda Dofasco catre germanii de la ThyssenKrupp, partial pentru a-si finanta preluarea, dar si pentru a se conforma reglementarilor legate de concurenta.

     

    Noul CEO, Roland Junck, va trebui sa faca din companie un catalizator pentru urmatoarele miscari de consolidare din industrie.  Piata globala de otel favorizeaza un jucator de talie mare, data fiind cererea uriasa din China si tendinta de crestere a preturilor. Totusi, companiile mai mici au un cuvant important de spus in stabilirea preturilor, si pana la viitoarele polarizari de forte, piete in crestere precum Brazilia sau India vor trebui luate in considerare cu toata seriozitatea. Sa conduci liderul unei piete in plina crestere nu va fi deloc usor. Mai ales in conditiile in care trebuie sa mentii in acelasi timp un nivel scazut al costurilor cu materiile prime si o calitate ridicata  a produselor.

     

    Roland Junck are insa premise sa gestioneze bine situatia, macar datorita faptului ca, pana acum, cele doua companii au jucat bine pe scena globalizarii. In schimb, Guy Dollé, fostul CEO, o sa aiba ceva mai mult timp in fiecare dimineata sa citeasca L’Equipe. Desi e probabil ca dupa asta sa urmeze, ca si pana acum, Financial Times si Le Monde.

  • SUA/INDUSTRIA AUTO: Momentul zero pentru Ford Motor Company

    Bill Ford, care e in acelasi timp presedinte, CEO si COO al legendarei Ford Motor Company, nu mai are timp de pierdut. A jurat sa aduca compania, care are pierderi anuale de miliarde, pe zero, sa opreasca scaderea continua a cotei de piata si sa-si demonstreze si atasamentul fata de valorile ecologiste.


    Pe peretii sediului Ford Motor Company din Dearborn, Michigan – cunoscut printre localnici sub numele de „Casa de sticla“ – atarna portrete ale stramosilor lui Bill Ford: cel al legendarului sau strabunic, Henry Ford, cel al bunicului sau, Edsel Ford si cel al tatalui, William Clay Ford Sr.

     

    Raspunsul la intrebarea daca un portret al lui Ford, actualul director executiv, va atarna si el intr-o zi pe un perete – si daca, in cele din urma, va mai exista un sediu – e in mana lui acum. Bill Ford va fi, poate, acel membru al familiei care va resuscita una dintre cele mai mari companii din lume. Sau ultimul care o va conduce.

     

    Putini sunt mai constienti de asta decat Bill Ford insusi care, la 48 de ani, detine un intimidant trio de functii ca presedinte, director executiv si, de la inceputul acestei luni, presedinte al comitetului executiv operational, care face din el si COO-ul de facto al Ford Motor Company. „Nu e nimeni in compania asta pentru care miza sa fie mai mare decat pentru mine“, a recunoscut el in timpul unui recent interviu. „Nu doar financiar, ci si emotional si istoric – si tot restul.“

     

    Provocarile pe care Bill Ford le are in fata sunt extraordinare. Compania lui a raportat pierderi de 1,6 miliarde de dolari in America de Nord anul trecut si a pierdut 1,2 miliarde de dolari in toata lumea numai in primul trimestru al acestui an.

     

    In vreme ce incearca sa opreasca o cadere care i-a dus compania de la o cota de piata de 25% in America in 2000 la aproximativ 18% acum, Bill Ford trebuie sa pastreze si mostenirea familiei, sa respinga asaltul feroce al producatorilor asiatici asupra Detroit-ului si, cumva, sa-si desavarseasca si ambitia, inca neimplinita, de a face din Ford liderul in materie de ecologie in randul companiilor auto americane.

     

    Tip casual si foarte energic, Bill Ford detine, in nume personal, peste 6,3 milioane de actiuni la compania Ford Motor, ceea ce il face cel mai mare actionar individual. Intreaga familie Ford, care are 40% din actiunile cu drept de vot, si-a facut simtita prezenta in urma cu cinci ani, cand a provocat indepartarea lui Jacques Nasser din functia de director executiv, inlocuindu-l cu Bill Ford. Inca de cand Bill Ford a preluat locul lui Nasser au existat indoieli printre analisti, investitori si angajati, unele chiar prea putin voalat spuse, ca ar fi omul potrivit pentru aceasta pozitie.

     

    Cand a inceput, imaginea lui era, in mare, cea a unui executiv retras, care mai degraba ar face yoga, ar pescui sau ar calatori undeva cu sotia si cei patru copii decat sa stea prizonier in birou. Acum, cand are pe cap o troica si mai impovaratoare de functii si responsabilitati, Ford spune ca se simte energizat intr-un fel in care nu s-a simtit in timpul primilor ani de director executiv.

     

    „Ma simt doar mult mai bine in job-ul asta“, a spus el. „Adica, stiti, ca sa folosesc un cliseu, consider ca chiar am crescut in job-ul asta; dar cred ca asta se intampla, de asemenea, si pentru ca instinctele mele au fost corecte.“ Dar in vreme ce Ford a corectat partial birocratia companiei si a devenit imaginea publica a corporatiei inca de la inceputul mandatului, unele dintre instinctele sale nu au dat roade. Un ecologist devotat, a cedat totusi la inceput presiunilor rigizilor middle manageri si senior executivi care au vrut ca firma sa scoata pe banda rulanta SUV-uri si camionete foarte profitabile, dar energofage, intr-o vreme in care cotatiile petrolului erau foarte jos. Daca Bill Ford ar fi produs mai devreme mai multe vehicule eficiente energetic, precum cele hibride, nu numai ca ar fi reusit sa-si faca compania sa tina pasul cu agilii competitori straini precum Toyota cand cotatiile petrolului au luat-o in sus, dar ar fi fost in stare si sa demonstreze si atasamentul sau fata de valorile ecologiste.

     

    In loc de asta, Ford Motor se regaseste, din nou, in aceeasi atat de familiara postura de jucator in cursa corporatista de-a soarecele si pisica.  Pe masura ce intreaga industrie auto americana a ajuns sa se confrunte cu provocari care ameninta in permanenta sa-i eclipseze suprematia – atat acasa cat si in strainatate – si in vreme ce incertitudini in privinta viitorului companiei cauzeaza ingrijorari in interiorul familiei, Bill Ford sustine ca el si compania reactioneaza, totusi, la monumentalele schimbari care zguduie fundamentele business-ului sau.

     

    „Lumea s-a comportat asa cum mi-am imaginat eu ca o sa se comporte si mi-a dat nu numai un sentiment reinnoit de incredere, dar si unul de urgenta“, spune el. „Intrebarea este in ce ne transformam si cat de repede putem ajunge acolo?“

     

    Nu destul de repede, spun unii. Realitatea cruda, pe care Ford Motor, ca si General Motors, trebuie sa o accepte, spun analistii, este ca soarta ambelor companii atarna acum in balanta. „Ambele companii ar putea esua“, spune John Casesa, analist veteran al industriei auto care are propria firma de consultanta. „Intr-atat de fundamentale sunt problemele din Detroit.“

     

    Ford spera sa pastreze in companie trei lucruri despre care el spune ca au o importanta capitala pentru el: compania insasi, mostenirea familiei si un cazier curat in termeni de mediu. De altfel, Bill Ford a renuntat la salariu anul trecut si a spus ca doreste sa continue asa pana cand va reusi sa reabiliteze situatia companiei.

    O combinatie de interes financiar propriu si o mostenire de familie valoroasa fac misiunea lui Bill Ford mai imperativa in plan personal decat ar fi in alte companii publice care au nevoie de o eficientizare – ca General Motors, spre exemplu, al carei sediu Bill Ford il poate spiona, din biroul sau, in zilele senine. In timp ce Bill Ford urmareste cum General Motors evalueaza consecintele unei eventuale aliante istorice cu constructorul francez Renault si cel japonez Nissan, el sustine ca nu va refuza un traseu similar pentru compania sa, care deja detine controlul managementului unui alt producator auto japonez, Mazda. Dar Ford sustine ca are griji mai mari. „Indiferent ce afacere am putea imagina“, spune el, „cert este ca trebuie sa ne punem la punct business-ul din America de Nord“.

     

    Operatiunile companiei din America de Nord sunt paralizate de liniile de productie uzate, de pierderile masive care au intarziat dezvoltarea de noi vehicule si, pana de curand, de continua rotatie a executivilor, care a incremenit structurile de fiecare data cand un nou sef era asteptat. Bill Ford trebuie sa se ocupe de astfel de probleme si sa-si exercite, in acelasi timp, si potential epuizanta combinatie de atributii. Spune ca cea mai mare problema a lui este managementul timpului, dar si permanenta schimbare a rolurilor corporatiste: la un moment dat, joaca rolul conceptual de presedinte al Ford; in alt moment, exercita un rol strategic ca director executiv; si, in cele din urma, face un management de baza, de supraveghere a operatiilor zilnice. „Nu pot sa deleg nimanui“, spune Bill Ford.

     

    De ce sa te incarci cu toate astea? Pentru ca Ford crede ca, avand sub control toate aceste posturi, poate sa-si impuna propria viziune in interiorul unei birocratii corporatiste rigide – lucru pe care nu l-a reusit mai devreme in ciuda numelui sau si a aparentei sale puteri. Ford sustine de-a dreptul ca managerii l-au sabotat, atat ca presedinte cat si ca director executiv, punandu-se in calea unor proiecte – un exemplu ar fi versiunea hibrida Ford Escape, un SUV de dimensiuni mai reduse. Hybrid Escape, pe care Ford a inceput sa-l dezvolte in 1998 ca reactie la planurile asemanatoare ale Toyota, a batut pasul pe loc aproape sase ani pana sa ajunga pe piata. Chiar si atunci, spune Ford, a trebuit sa lupte cu oamenii de marketing, care sustineau ca nu are nici un rost sa cheltuiasca atatia bani pe un vehicul care a generat vanzari de doar 20.000 de unitati pe an, in ciuda simbolismului pe care acesta il purta – acela de a fi primul hibrid al unei companii auto din Detroit.

     

    Bill Ford a jurat mai intai sa incetineasca si apoi sa inverseze trendul negativ al cotei de piata a companiei si sa o treaca pe profit pana in 2008. Totusi, mare parte din tactica sa ramane neclara, in special in ceea ce priveste atasamentul lui pentru protectia mediului. Cu toate ca Ford si-a promovat angajamentul pentru hibrizi in reclame televizate, luna trecuta a renuntat la planurile de a construi 250.000 de vehicule hibride pe an pana in 2010. In loc de asta, Ford Motor spune ca va dubla numarul de vehicule cu alimentare alternativa pe care le produce, pana la 2 milioane pe an pana in 2010, timp in care va continua sa dezvolte vehicule hibride.

     

    „S-a autopromovat ca marea speranta verde“, spune Daniel Becker, director al programului de incalzire globala a Sierra Club. „Teama este ca se va transforma in marea pacaleala verde.“ Bill Ford, obisnuit cu asemenea critici, spune ca acum compania trebuie sa-si mentina optiunile deschise. 

     

    Tehnologia se dezvolta atat de rapid, spune Bill Ford, incat hibrizii s-ar putea sa nu mai fie varianta cea mai buna, chiar daca Toyota, liderul recunoscut in dezvoltarea de hibrizi, planuieste sa aiba 1 milion de astfel de masini pe strazi pana la sfarsitul deceniului. Lasand la o parte dezbaterea ecologista, totusi, nu hibrizii sau vehiculele eficiente energetic vor stopa caderea cotei de piata a Ford: va fi o flota intreaga de masini atractive si demne de incredere care se pot bate pentru cumparatori cu Toyota si cu alte companii auto. Galeria Ford Motor include doua vedete: Mustang si Fusion, una dintre cele trei masini de clasa medie pe care compania le-a lansat anul trecut. Gratie acestei perechi, vanzarile Ford de autovehicule au crescut anul acesta, chiar daca vanzarile per ansamblu si cota de piata au scazut comparativ cu 2005, continuand un declin care a inceput undeva, in primii ani ai deceniului.

     

    Supradependenta Ford de camionete si SUV-uri i-a facut rau. Ultima versiune a Explorer, mult timp cel mai bun SUV ca vanzari, si-a facut debutul pe piata toamna trecuta, taman cand pretul benzinei incepea sa urce; vanzarile modelului au scazut brusc.

     

    Intre timp, consumatorii bazaie dupa masini mici si eficiente energetic, dar in SUA Ford Motor nu vinde nimic mai mic decat Focus, lasand o treapta lipsa la baza scarii sale de productie si o alta gaura in filozofia pro-ecologista. Pentru a lua demaraj, spun executivii Ford, compania trebuie sa dezvolte vehicule care sa poata fi vandute fara discount si pe care cumparatorii le vor imbogati cu pachete optionale scumpe, precum sistemele de navigatie sau motoarele puternice.

     

    Toyota a trecut de DaimlerChrysler in aceasta primavara, ajungand numarul 3 pe piata vanzarilor de masini din SUA. Urmatorul rival care trebuie depasit, in planurile Toyota, este Ford Motor. Inovatia adevarata, asa cum este ea ilustrata de vehicule ca popularul hibrid Prius al celor de la Toyota, este o tinta dificila intr-o industrie care are nevoie in medie de trei ani pentru a-si aduce masinile la viata. Asta ar putea fi o perioada mai mare decat Bill Ford are la dispozitie – si el se lupta cu o cultura care inca se mai agata de ramasite ale mult mai prosperului sau trecut.

     

    Din partea lui, Ford spune ca aude ceasul ticaind, constient ca mostenirea familiei este in pericol de a se prabusi cu fiecare secunda care trece. „Si eu sunt nerabdator“, spune el. „Nu mai am rabdare sa pierd timpul.“

     

    Traducere si adaptare de Mihai Mitrica

  • Cresc salariile, nu gluma

    Peste 7% din angajatii din Cehia au salarii lunare de peste 1.100 de euro. In total, acestia asigura aproape o treime din impozitul pe venit incasat de stat. Potrivit ultimelor date furnizate de Ministerul de Finante din Cehia, preluate de cotidianul Mlada fronta Dnes, in jur de 340.000 de angajati, din totalul celor 4,8 milioane de salariati inregistrati, contribuie cu peste 1,2 miliarde de euro la bugetul statului in contul impozitului pe venit. In ultimul an, numarul cehilor care castiga peste 1.100 de euro a sporit cu peste 100.000 de persoane.

     

    Cresterea numarului celor cu salarii mari se asteapta sa dea peste cap previziunile ministerului privind incasarile din impozit pe venit. Deoarece nivelurile de impozitare au fost reduse la inceputul acestui an, statul ceh se astepta ca incasarile din acest impozit sa scada anual cu circa 180 de milioane de euro.  Dar rezultatele din prima jumatate a anului arata ca planurile vor fi depasite cu cel putin 100 de milioane de euro. Datele furnizate de Ministerul de Finante din Cehia mai arata ca distanta dintre sumele cu care contribuie la buget sub forma de impozit pe venit cei bogati si cei saraci s-a marit anul trecut. Motivul il constituie faptul ca, avand un venit mai mare, din ce in ce mai multe persoane trec in ultima treapta de impozitare.

  • MADE IN ROMANIA

    In ceea ce priveste suprafata spatiilor comerciale pe cap de locuitor, in Romania acest indicator se afla sub valoarea inregistrata in capitalele tarilor vecine.

     

    MALL-URI: 0,07 mp/cap de locuitor. Prin comparatie, la Budapesta este de 0,27, la Praga – 0,38, iar la Varsovia  0,79.

     

    RANDAMENTE: Piata de retail din Romania continua sa ofere randamente ridicate pentru investitorii in proiecte comerciale, chiar daca in ultimii doi ani acestea s-au redus de la 12% la 8-9%.

     

    TENDINTE: Majoritatea companiilor straine care se pregatesc sa intre pe piata din Romania prefera mall-urile si marile centre comerciale. Inainte de o eventuala extindere, acestea prefera sa testeze Bucurestiul.

     

    INVESTITII: Vor creste semnificativ odata cu venirea marilor lanturi (Real, Spar, Auchan), dar si cu extinderea celor deja existente (Kaufland, Plus, Penny Market, Carrefour, Bricostore, Praktiker etc.).

  • CE S-A CONSTRUIT PANA ACUM

    Primul mall din Romania a fost deschis in 1999 (Bucuresti Mall), iar cel mai mare a fost inaugurat tot in Capitala (Plaza Romania). In tara, cel mai mare mall, cel din Timisoara, a fost dat in folosinta anul trecut.

    Mall

    An deschidere

    Oras

    Suprafata totala

    Investitie

    Bucuresti Mall

    1999

    Bucuresti

    60.000 mp

    45-50 mil. dolari

    Iulius Mall

    2000

    Iasi

    34.000 mp

    13 mil. euro

    Lotus Market

    2002

    Oradea

    22.140 mp

    20 mil. euro

    Tomis Mall

    2003

    Constanta

    31.000 mp

    N/A

    Plaza Romania

    2004

    Bucuresti

    104.000 mp

    50 mil. euro

    Eliana Mall

    2004

    Brasov

    17.000 mp

    10 mil. euro

    Jolie Ville

    2004

    Bucuresti

    5.500 mp

    10 mil. euro

    Macro Mall

    2005

    Brasov

    14.000 mp

    7 mil. euro

    Iulius Mall

    2005

    Timisoara

    83.000 mp

    25 mil. euro

    City Mall

    2005

    Bucuresti

    38.000 mp

    30 mil. Euro

  • MALL BOGAT, MALL SARAC

    Toate drumurile Romaniei duc la mall. O spun in diferite forme analistii imobiliari: numarul mall-urilor din Bucuresti ar putea ajunge la 14 in trei ani; numai pentru 2007 in tara sunt anuntate proiecte de peste 500 mil. euro; la sfarsitul lui 2005, toate spatiile comerciale de calitate din Capitala erau 100% ocupate, existand liste de asteptare pentru Bucuresti Mall sau Plaza Romania. Dar in spatele entuziasmului cvasigeneral, spectrul esecului isi arata primii colti. In fond, cine castiga si cine pierde?

     

    Fiecare oras cu 100.000-150.000 de locuitori suporta un centru comercial de tip mall“, spune de cate ori are ocazia Iulian Dascalu, omul de afaceri de numele caruia se leaga primul mall de succes din provincie – Iulius Mall din Iasi. „Intr-un oras mai mare, pentru fiecare 150.000 de locuitori poate fi construit un mall“, e de parere si Arpad Paszkany, administratorul Polus Transilvania – parte a grupului de investitii imobiliare TriGranit Development Corporation. Proprietar al echipei de fotbal CFR Cluj, Paszkany a asteptat noua ani sa treaca de la teorie la practica. Constructia Polus Mall – un complex care se va intinde pe 34 ha a fost anuntata inca din 1997, rastimp in care proiectul a ramas in suspensie din cauza disputelor juridice asupra terenului.

     

    Cu doua mall-uri la activ, presedintele Iulius Group a asteptat ceva mai putin. Proiectul Iulius Mall Cluj-Napoca – cea mai mare investitie de pana acum a Iulius –  era prezentat oficial in februarie 2006, pentru ca lucrarile sa inceapa in forta trei luni mai tarziu. Termenul de finalizare: octombrie 2007. Tot in luna iunie se turna si piatra de temelie a Polus Center, care va deveni operational la sfarsitul lui 2007. Clujenii vor avea dintr-o data doua mall-uri si, implicit, o dilema de rezolvat: Iulius Mall sau Polus Center? Dar o intrebare nu vine niciodata singura. Facand abstractie de optimismul fundamentat statistic al celor doi oameni de afaceri, vor reusi ambele mall-uri sa supravietuiasca? Prin extrapolare, cate dintre proiectele anuntate pentru urmatorii ani vor ajunge la faza de maturitate?

     

    Dragos Rosca, directorul fondului de investitii Gemisa Investments, care are cateva plasamente in retail (Mini Blu, Optiblu), spune ca „un mall nu este atat o afacere de real estate, cat una de retail“: nu este suficient sa ridici o constructie si sa astepti ca lucrurile sa mearga de la sine. Pentru un dezvoltator, crucial e sa genereze trafic. Cum se poate face acest lucru? Specialistii in real estate ar declama imediat: prin locatie, locatie, locatie. Concentrandu-se asupra acestei repetitii, retailerii cu experienta ar prescrie insa o alta formula a succesului: ancore, ancore, ancore – adica puncte de atractie intr-un centru comercial – cinematograf, restaurante si cafenele sau magazine cu branduri sonore. Revenind la exemplul Clujului, Iulius Mall va fi amplasat in apropierea fostei baze de agrement a UTC Cluj, in cartierul Gheorgheni. Avand o suprafata desfasurata de 110.338,35 mp (inclusiv parcaje si o cladire de birouri de clasa A), cel de-al treilea mall al Iulius va avea, printre altele, Aqua Park, un patinoar, un perete de alpinism si o piscina. Valoarea totala a investitiei: 60  milioane de euro. Polus Center se va afla in cealalta parte a orasului, la  granita dintre Cluj-Napoca si comuna Floresti, la iesirea spre Oradea, intre Metro si Praktiker. Cu o suprafata construita de 82.000 mp, mall-ul Polus e  o investitie de 140 milioane de euro, dar si 250 de magazine, sapte hipermaketuri, un multiplex, 28 de cafenele, restaurante si fast-food-uri.

     

    Asadar, locatie exista, ancore de asemenea. Sa fie lucrurile chiar atat de simple? Coincindenta sau nu, compania care a dezvoltat primul mall din Romania, in 1999 (Bucuresti Mall din Vitan) se numeste Anchor Grup. De fapt, turcii de la Anchor sunt cei care au deschis gustul pietei romanesti pentru centre comerciale de tip mall. Si totusi, pana la deschiderea celui de-al doilea mall din Bucuresti, turcii au asteptat cinci ani. Daca e sa vorbim despre ancore, poate ca numele cel mai des pomenit este cel al Zara, marca detinuta de grupul spaniol Inditex. Totusi, Burcu Karasoy, directorul de marketing al Anchor, spune ca „secretul succesului nu consta intr-un singur brand comercial, ci intr-un mix de magazine“. Pana acum, reteta Anchor Grup a dat roade. In 2005, compania a avut o cifra de afaceri de 31,2 mil. euro si un profit de 16 mil. euro, ceea ce inseamna o marja a rentabilitatii de 50%. E adevarat, sunt rezultatele financiare ale unei companii care a actionat aproape singura pe piata bucuresteana. Aproape singura, pentru ca in Bucuresti s-au mai dezvoltat doar doua proiecte de dimensiuni mai reduse: complexul Jolie Ville – cel mai mic mall din Bucuresti (5.500 mp), dezvoltat de grupul egiptean HKS in nordul a Capitalei – si City Mall – construit in sudul orasului de compania Jaguar Development.

     

    Deocamdata, insa, performantele in materie de trafic ale Jolie Ville nu doar ca lasa de dorit, dar a si dus la „scufundarea“ uneia dintre ancorele sale. „Traficul redus ne-a determinat sa intrerupem activitatea cinematografului din Jolie Ville in iunie 2005, in conditiile in care il deschisesem in octombrie 2004. Populatia din zona nu era suficienta pentru volumul de clienti de care aveam nevoie“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Daniela Chirilov, consilier juridic al companiei care opereaza cinematografele Glendale Studio.  In opinia specialistilor imobiliari, una dintre cauzele esecului in materie de volum de vizitatori ar fi pozitionarea prea elitista a complexului. Referindu-se la tarifele practicate de Glendale Studio, Chirilov spune ca erau aliniate la nivelul celorlalte mall-uri din Bucuresti sau din provincie. Compania mai e prezenta in Tomis Mall Constanta si Moldova Mall Iasi. Totusi, o pozitionare prea elitista nu e neaparat o eroare. „In anumite piete, exista mall-uri care au cca. 200 de vizitatori pe zi si traiesc foarte bine, intrucat chiriasii sunt magazine de lux care vand putine unitati, insa la preturi ridicate“, explica Burcu Karasoy de la Anchor.

     

    Mai nou, majoritatea proiectelor – si nu doar cele din Bucuresti – sunt pozitionate pe segmentul „high“. „Dezvoltatorii pozitioneaza noile mall-uri cat mai sus posibil. Statisticile confirma tendinta de a construi mall-uri cat mai mari, o consecinta a aparitiei competitiei, care impinge dezvoltatorii catre mall-uri de o anumita calitate pentru a avea succes“, spune Ali Ergun Ergen, fost director la Anchor Grup, actualmente retail development manager la Baneasa Developments. 

     

    Recapituland, succesul unui mall poate depinde de locatie, mixul de magazine, capacitatea de a atrage ancore de top sau pozitionare. Un ingredient la fel de important e insa si profesionalismul managerilor desemnati sa administreze un complex de acest tip. Practic, know-how-ul managerului poate face diferenta intre succes si esec. „Odata cu crestea concurentei, rolul managerilor si al companiilor specializate in operarea mall-urilor va deveni tot mai semnificativ“, considera Fulga Dinu, Head of Real Estate Finance corporate banking la HVB, care a finantat si refinantat mai multe proiecte de tip mall.

     

    Pe harta retailului bucurestean sunt in pozitie de asteptare zece noi proiecte tip mall. Pe langa marile poluri (nord si vest), dezvoltatorii sunt interesati in egala masura de centrul si sudul Bucurestiului, unde sunt anuntate pana la sfarsitul lui 2007 doua proiecte: Sun Plaza – al Euro Mediteranee Consulting (EMCT) – si Liberty Center, al irlandezilor de la Mirvan. Pe scurt, pana in 2009 se estimeaza ca Bucurestiul va avea 700.000 mp de spatii comerciale in mall-uri (acum are cca. 150.000 mp). In Capitala, valoarea totala a investitiilor in astfel de complexuri este estimata la peste 500 mil. euro, in vreme ce in restul tarii trece de 700 mil. euro. Deloc intamplator, dezvoltarea a doua dintre proiectele anuntate pentru Bucuresti in urmatorii trei ani a fost incredintata unor fosti manageri ai primului mall din Romania, Bucuresti Mall. Ali Ergun Ergen se va ocupa de dezvoltarea shopping mall-ului din Baneasa Investments, iar Tufan Karaca (primul director al mall-ului din Vitan) de Cotroceni Mall, complexul de 100 mil. euro si cu o suprafata construita de 170.000 mp care va fi ridicat pana in martie 2008 in coasta celor de la Anchor Grup de Africa Israel Investments si New Century Holdings. Baneasa Investments a demarat in nordul Capitalei unul dintre cele mai ample proiecte private de dezvoltare urbana integrata din Europa. Totalizand peste un milion de metri patrati, acesta necesita o finantare de peste 1,2 miliarde de euro.

     

    Baneasa Shopping City se va intinde pe 105.000 mp, dintre care  65.000 mp reprezinta suprafata inchiriabila – cu circa 50% mai mare decat cea a Plaza Romania, investitia ridicandu-se la 150 mil. euro. Cele doua exemple nu sunt deloc intamplatoare. Cotroceni Mall isi va imparti partea leului cu deja veteranul Plaza Romania, in vreme ce Baneasa Shopping City va deveni operational cu un an inainte ca in zona sa mai apara un nou concurent – Raiffeisen Evolution Project. Tot pentru zona de nord a Capitalei este anuntat un proiect al GTC – Galleria Bucharest (57.000 mp). Valoarea totala a investitiei era evaluata anul trecut de Shiomn Galon, seful pentru Romania al GTC (divizia imobiliara a grupului israelian Kardan) la circa 100 mil euro. Cele trei mall-uri sunt destul de apropiate ca locatie, insa specialistii in real estate spun ca batalia se va da intre Galleria si Baneasa Shopping City. Acesta din urma reprezinta cea de a doua faza a platformei comerciale din cadrul proiectului Baneasa. Prima faza a implicat investitii 60 mil. euro in dezvoltarea unui hipermarket Carrefour si a unei galerii comerciale, a unui Media Galaxy, precum si a cate unui magazin de bricolaj Bricostore si de mobila, Mobexpert. Si tot aici isi va deschide primul magazin din Romania si retailerul suedez de mobilier Ikea.

     

    Pe celalalt front, una dintre armele secrete ale celor de la Cotroceni Park, spun unele voci din piata, ar fi un parteneriat cu Cinema City – singura companie din Europa Centrala si de Est care detine o licenta a operatorului de cinematografie 3D Imax. Iar un cinema care aduce o noutate absoluta la nivel de tehnologie sau de confort poate fi un magnet suficient de puternic.

     

    La „antipozi“, absenta unui cinematograf cu mai multe sali de proiectie nu trece neobservata. Intr-o discutie cu BUSINESS Magazin despre performantele de trafic din Iulius Mall Timisoara, Iulian Dascalu spunea ca anticipeaza o crestere a traficului dupa deschiderea unui cinematograf cu cinci sali, programata in mai putin de o luna. „Avem 23.000 de vizitatori pe zi in weekend si 20.000 in timpul saptamanii. Pana la sfarsitul anului, vor fi 30.000 de vizitatori pe zi“, a estimat Dascalu. Deschis in 2005, mall-ul de 83.000 mp de la Timisoara nu a excelat la capitolul trafic. In plus, o parte dintre chiriasii Iulius Mall au spus ca, raportat la trafic, chiriile sunt prea ridicate, fapt contestat de Dascalu, in opinia caruia tarifele intre 15 si 35 euro/mp/ luna reprezinta un nivel mediu. In fond, traficul este principalul asset pe care un operator il vinde clientilor directi – chiriasii.

     

    CHIRIASII: Bazandu-se in mare masura pe experienta dobandita cu Iulius Mall Iasi, Iulian Dascalu este de parere ca, in cazul unui mall, potentialii clienti au nevoie de o perioada de acomodare de aproximativ un an cu acest concept de retail. Pe de alta parte, atragerea unor branduri cunoscute si crearea unui mix optim intre acestea poate fi cheia unei acomodari mai rapide. Cu atat mai mult relatia dezvoltatori-retaileri este reciproc avantajoasa. Intr-o discutie anterioara cu BUSINESS Magazin, Oliver Petcu, managing partner la CPP Management Consultants, sublinia ca Bucurestiul nu are ceea ce s-ar putea numi o artera comerciala de lux, asa cum au capitalele occidentale. E adevarat ca exista zone comerciale pe Bd. Magheru, pe Calea Victoriei sau pe Mosilor, dar cel mai adesea magazinele sunt situate la parterul unor blocuri de locuinte, invecinandu-se cu magazine de nivel mediu, chioscuri, sex-shopuri sau fast-food-uri. Nici aspectul neglijent al trotuarelor, iluminatul deficitar si lipsa locurilor de parcare nu ajuta prea mult. Dimpotriva.

    O alternativa este cea a mall-urilor. De altfel, prioritate au acele branduri care se pot constitui in punct de maxima atractie. La randul lor, magazinele de tip ancora au strategii de extindere in mall-uri. Marian Radu, directorul general al Azali Trading (care detine franciza pentru Zara, Pull and Bear si Sunglass Hut), are o astfel de strategie. „Magazinele noastre pot fi lansate numai in spatii de tip mall. Asteptam sa vedem ce astfel de locatii vor mai fi deschise pe piata“, declara pentru ZF cu ceva timp in urma Marian Radu. Odata atrase ancorele, comerciantii mici simt nevoia sa intre si ei in joc, in ideea ca vor beneficia de vadul creat de brandurile cunoscute. Insa costurile unei intrari in centrele tip mall sunt destul de ridicate in cazul micilor retaileri. Nu multi sunt cei care isi permit un nivel al chiriilor de 70-80 euro/mp pentru suprafete de cca. 100 mp. De unde si fluctuatia micilor comercianti. In cazul Iulius Mall Timisoara, bunaoara, Cristian Terhes Ardelean, directorul firmei de consultanta Archimedes, spune ca „din cauza nivelului chiriilor este posibil ca magazine mai mici sa decida ca e mai bine sa inchida magazinul din mall“. Totusi, dezvoltatorul nu este afectat cata vreme numarul de firme care doresc sa deschida magazine in mall e mai mare decat al celor care bat in retragere.

     

    O logica diferita au companiile mari. „Lanturile mai mari de magazine sau anumite magazine considera ca prestigiul dat de prezenta in mall este prioritara si, chiar daca inregistreaza pierderi sau daca nu isi indeplinesc planul de vanzari, decid sa ramana in mall“, explica Cristian Terhes Ardelean. O opinie confirmata de directorul unei mari companii din retailul de electronice si electrocasnice, prezenta in principalele mall-uri, care a dorit sa isi pastreze anonimatul. Si nu e singurul. Dan Rosu, directorul general al Diverta (parte a RTC), e de aceeasi parere. „Nu toate locatiile din mall-uri sunt un succes, in sensul ca nu se sustin din vanzari, cel putin nu de la inceput.“ Chiar daca Diverta este genul de magazin care se potriveste manusa cu un centru comercial de tip mall, Rosu marturiseste ca nu este dispus sa fie prezent cu orice pret intr-un astfel de centru. „Avem in vedere cateva proiecte gen Iulius Mall Cluj, Polus Cluj, Baneasa, Neo City Mall din Constanta, Euromall din Pitesti, Cotroceni Park, insa cu o parte dintre developerii acestora am blocat deja negocierile. Sunt proiecte foarte scumpe si, conform estimarilor noastre de vanzari, nu putem sustine ofertele financiare inaintate de acestia“.

     

    Pe de alta parte, oferta de spatii comerciale din Romania e inca mica, astfel incat – cel putin din acest punct de vedere – mall-urile raman proiecte de succes, chiar si in conditiile in care nivelul chiriilor este cu 20-30% peste cel din tarile invecinate. Potrivit unui studiu al DTZ Echinox, stocul spatiilor de retail in centrele comerciale de tip mall din Bucuresti este de peste 140.000 mp. In Budapesta, in schimb, acesta totalizeaza 544.000 mp, in Praga –  457.000 mp, in vreme ce in Varsovia trece de 1,3 mil. mp. Pentru 2008-2009, analistii imobiliari prognozeaza la nivelul Bucurestiului o crestere pana la 700.000 de metri patrati.

     

    DEZVOLTATORII: Companiile si antreprenorii care investesc in centre comerciale tip mall vin din diverse zone ale mediului de afaceri. Cei mai multi sunt din zona real estate, vazand in construirea unui mall o investitie preponerent imobiliara. Polus Transilvania, parte TriGranit, e un exemplu. Format in 1997 prin fuziunea dintre compania maghiara Polus Investment and Development Corporation si gigantul canadian TrizecHahn, TriGranit a anuntat anul trecut ca va investi 1,5 mld. euro in piata romaneasca, in principal in Bucuresti, Cluj si Constanta. Un alt dezvoltator imobiliar specializat in proiecte de tip mall este Anchor Grup, parte a Fiba Group (Turcia), care mai detine in Romania Gimrom Holding SA si Finansbank Romania SA. Dupa doua mall-uri, Anchor a anuntat pentru toamna acestui an deschiderea primei cladiri de birouri – Anchor Plaza, un proiect de 25 mil. euro, langa Plaza Romania. Mai mult, directoarea de marketing a Anchor Grup, Burcu Karasoy, spune ca investitiile in centre de tip mall vor continua, fara sa precizeze insa locatii sau termene precise. Deocamdata, Anchor consolideaza pozitia Bucuresti Mall si Plaza Romania, investind circa 60 milioane de euro in doua cartiere rezidentiale amplasate in apropierea celor doua mall-uri. Rationamentul e simplu: atat cartierele de locuinte, cat si cladirile de birouri, pot genera cresteri de trafic. De altfel, Anchor va extinde suprafata inchiriabila a Bucuresti Mall de la 30.000 mp la 36.000 mp.

     

    Dar mall-ul este si un business de retail, astfel ca printre dezvoltatori se afla si antreprenori care au inceput cu afaceri in comert. Iulius Group, companie fondata in 1991 de parintele mall-urilor din provincie – Iulian Dascalu – a fost initial producator si distribuitor de produse vestimentare, accesorii de piele si incaltaminte.

     

    Exista si situatii cand dezvoltatorul si finantatorul se confunda. E cazul proiectului Cotroceni Park in al carui actionariat se regaseste si administratorul de fonduri de investitii New Century Holdings. NCH – prin fondul Broadhurst – este cel mai mare detinator de spatii comerciale din Romania, detinand printre altele companiile Romarta, Winmarkt, Winmarkt Beta sau Valmetex. Totodata, fondul este actionar minoritar la magazinele Unirea Shopping Center si Cocor din Bucuresti. La sfarsitul anului trecut, NCH anunta pentru 2006 investitii in Romania de aproape 300 mil. dolari.

     

    In cazul proiectului Cotroceni Park si-a anuntat participarea si compania israeliana Africa-Israel Investments, care detine proprietati si proiecte rezidentiale in Israel, Cehia, Serbia, Marea Britanie si Olanda. „Cuvantul de ordine acum pentru fondurile de investitii este retailul. Exista unele care sunt dispuse sa se implice inca din faza de proiect. Cred insa ca aprecierea puterii de cumparare din urmatorii ani nu va fi pe masura cresterii numarului de mall-uri“, sublinia intr-un interviu pentru ZF Monica Barbu, directorul departamentului retail din cadrul Colliers. In opinia acesteia, cel mai bun exemplu e nordul Bucurestiului, care „nu va putea suporta cele trei centre“ anuntate.

     

    FINANTATORII: Dincolo de parerile pro si contra, exista si argumente de o alta natura care sa explice entuziasmul investitorilor pentru acest tip de afacere, in conditiile in care in primii opt ani de dupa 1990 nu s-a construit nici macar un singur mall? Intr-o discutie anterioara cu BUSINESS Magazin, Valentin Preda, director general al Jaguar Development, spunea ca o posibila explicatie ar putea fi flexibilitatea fara precedent a bancilor. „Investitiile pentru un mall sunt importante si orice dezvoltator are nevoie de finantare din partea unui grup bancar. La randul lor, bancile au devenit tot mai interesate sa acorde finantari acestui sector“, avea sa declare ulterior si Iulian Dascalu intr-un interviu pentru Ziarul Financiar. Iar pe langa finantarea propriu-zisa, bancile isi arata flexibilitatea si in refinantarea unor proiecte deja existente. Anul trecut, Bank Austria Creditanstalt si HVB Bank Romania au acordat un credit de 124 mil. euro catre Anchor Grup pentru constructia noii cladiri de birouri, dar si pentru refinantarea creditelor pentru Bucuresti Mall si Plaza Romania.

     

    De asemenea, banca greceasca Emporiki a acordat 28 mil. euro pentru finantarea Iulius Mall Cluj-Napoca si pentru refinantarea proiectului de la Iasi. „Daca la obtinerea primului credit a fost destul de greu, pe masura ce am dezvoltat tot mai multe proiecte am devenit tot mai interesanti pentru grupurile bancare si am putut obtine conditii mai bune“,  declara Dascalu la inceputul lunii trecute. La sfarsitul anului trecut, Iulius Group obtinuse de la Bank Austria Creditanstalt un imprumut de 50 de milioane de euro pentru refinantarea mall-ului de la Timisoara.

     

    Nevoia de refinantare a proiectelor a aparut odata cu prelungirea perioadei de amortizare a investitiei si cu scaderea randamentului anual. Arpad Paszkany de la Polus Transilvania spune ca, la aceasta ora, amortizarea unui proiect de tip complex comercial (inclusiv mall) are loc intr-un interval de 10-12 ani, fata de o medie anterioara de sapte ani. „Un randament anual de 7% este rezonabil. Daca insa acesta ajunge la 15%, poti sa te declari fericit“, adauga Paszkany.

     

    Toate acestea sunt o consecinta a intensificarii competitiei, dar si a scumpirii materialelor de constructii si a cresterii cheltuielilor cu transportul. La asta se adauga si dorinta developerilor de a investi in proiecte scumpe pentru a se pozitiona de la inceput cat mai sus posibil. Totusi, este in continuare destul de riscant sa investesti sume mari intr-un proiect pentru care piata nu este intrutotul pregatita. Un exemplu de abordare a pietei din aceasta perspectiva ar putea fi cel al unui alt om de afaceri clujean, Daniel Dulau, care va incepe luna viitoare, la Targu-Mures, lucrarile de constructie a unui mall de 15.000 mp. Valorea evaluata a proiectului: 12-13 milioane de euro, adica de patru ori mai putin decat valoarea Iulius Mall din Timisoara. Firma controlata de Daniel Dulau – Matrix Transilvania – mai detine la Cluj-Napoca un shopping center cu o suprafata de 5.000 mp, cu un trafic zilnic de 20.000 de vizitatori. Dinu de la HVB spune ca, pana acum, investitiile au fost prudente, iar bancile nu au fost nevoite sa execute nici un mall pus garantie. E adevarat, nici nu au fost prea multe.

  • CONTRAATACUL PROVINCIEI

    Piata spatiilor comerciale din provincie recupe-reaza treptat decalajul fata de Bucuresti, dupa ce ani de zile investitiile semnificative in orasele din provincie s-au lasat asteptate.

     

    SEPTEMBRIE 2005, PITESTI: Grupul francez Union Investitii anunta un mall de 32.000 mp, functional din februarie 2007. Aici vor functiona 170 de magazine, un supermarket de 2.600 mp, o farmacie non-stop, sapte sali de cinema, un casino electronic, o sala de biliard si una de bowling. Valoarea investitiei: 30 mil. euro. Grupul francez si-a propus sa deschida in Romania cate doua Euromall-uri pe an. 

     

    IANUARIE 2006, GALATI: Union Investitii anunta construirea celui de-al doilea Euromall din Romania – cinci nivele, cu o suprafata de 50.000 mp, din care vor fi inchiriati 25.000 mp. Investitia: peste 40 de milioane de euro La etajul superior, complexul va avea un spatiu de birouri de clasa A de 4.000 mp. Pentru primul an de activitate, investitorii estimeaza o cifra de afaceri de aproximativ cinci milioane de euro. Functional din noiembrie 2007.

     

    FEBRUARIE 2006, CLUJ-NAPOCA: Iulius Group anunta demararea unei investitii de 48 mil. euro in cel mai mare proiect al grupului – Iulius Mall Cluj-Napoca. Alte 12 mil. euro vor fi investite intr-o cladire de birouri de clasa A de cinci etaje, cu o suprafata de cca. 8.000 mp. Cu o suprafata inchiriabila de 30.356 mp, proiectul are ca termen de finalizare octombrie 2007.

     

    FEBRUARIE 2006, CONSTANTA: Fondul israelian de investitii Poalim Real Estate a inceput lucrarile la Constanta Mall, un proiect de 40 mil. euro. Cu o suprafata de 55.000 mp, dintre care 35.000 mp sunt destinati inchirierii. Poalim Real Estate are operatiuni si in Cehia si Ungaria, fiind unul din cele mai importante fonduri private de investitii din Israel. Inaugurare: mai 2007.

     

    MARTIE 2006, CONSTANTA: Compania israeliana Neocity Group a dat startul lucrarilor la City Park Mall. Valoarea investitiei: 50 mil. euro. Asteptat pentru vara lui 2007, va avea o suprafata de 28.000 mp, iar printre ancore o pista de skateboard, spatii de joaca pentru copii, o gradina botanica si un loc amenajat pentru pensionari.

     

    MARTIE 2006, BACAU: Arena City Center incepea lucrarile la un mall cu o suprafata de 30.000 mp – din care 20.000 mp zona neta, in care vor functiona aproximativ 150 de magazine. Valoarea investitiei: 20 mil. euro. Esplanada de la parter va fi amenajata cu o fantana si parcele de flori. Inaugurare: trimestrul III 2007.

     

    MAI 2006, CONSTANTA: Compania de investitii Polus Transilvania, administrata de patronul echipei de fotbal CFR Cluj, Arpad Paszkany, a anuntat o investitie de circa 110-115 mil. euro intr-un mall de 68.000 mp. Lucrarile vor incepe in primavara lui 2007. Polus este parte a grupului maghiar Granit Development Corporation.

     

    IUNIE 2006, CLUJ-NAPOCA: Polus Transilvania incepea lucrarile la centrul comercial Polus City Center. Investitia: 140 mil. euro. Suprafata totala va fi de 140.000 mp, din care 82.000 mp cea construita. In mall vor functiona 250 de magazine, sapte hipermaketuri, un cinema multiplex, 28 de cafenele, restaurante si fast-food-uri. Deschiderea oficiala: trim. IV 2007.

     

    AUGUST 2006, TARGU-MURES: Clujenii de la Matrix Transilvania vor incepe lucrarile la un mall situat in centrul orasului Targu-Mures, valoarea proiectului fiind estimata la aproximativ 15 milioane de euro. Complexul comercial va avea o suprafata de 15.000 mp si va fi dat in folosinta in martie 2008.

     

    SURSA: COMPANIILE

  • Tarile fagaduintei

    Extinderea UE spre partea orientala a Europei i-a incurajat pe cei care isi cer inapoi proprietatile confiscate in ultima jumatate de secol, in Polonia, in Croatia sau in Romania. Marea restituire, destul de silentioasa in anii ‘90, a capatat brusc glas si a devenit o tema surprinzator de spinoasa pentru o serie de guverne din Est.

     

    Financial Times nota cu oarecare ironie, saptamanile trecute, ca insasi ambasada americana din Varsovia a ajuns sa fie prinsa in lupta pentru restituirea proprietatilor: nobila familie Czetwertynski, fosta proprietara a vilei unde se gaseste ambasada, a cerut retrocedarea urgenta a cladirii, amenintand ca in caz contrar va cere in justitie daune de 25 de milioane de dolari. Vila a fost confiscata de regimul comunist in 1956 si inchiriata pe 80 de ani statului american, care a demolat-o si a construit in locul ei actuala ambasada.

     

    In treacat fie zis, cladirea de beton si sticla e considerata de varsovieni drept una din cele mai urate din oras si poreclita „Cutia de conserve“. Dar nu asta are importanta, ci faptul ca SUA, care au staruit si au facut presiuni ani de zile pentru retrocedarea proprietatilor confiscate de fostele regimuri comuniste din Est, au ajuns sa aiba probleme pe propria piele tocmai de pe urma restituirilor. Sau cel putin a cererilor de restituire, fiindca deocamdata mostenitorii Czetwertynski n-au reusit sa obtina nici macar promisiuni. La inceputul lui iulie, Albert Czetwertynski, reprezentantul familiei, striga de zor „Rusine sa va fie!“ printr-o portavoce, in fata ambasadei, insotit de nimeni altul decat de Edward Fagan, ultrafaimosul avocat american al fostilor proprietari si al minoritatilor asuprite.

     

    Fagan a reusit acum sase ani sa obtina de la bancile elvetiene si companiile germane 9 miliarde de dolari drept compensatii pentru victimele Holocaustului, iar apoi a intentat un proces colectiv de despagubire a negrilor sud-africani pentru suferintele pricinuite de apartheid. Chiar inainte sa vina acum in Polonia, Fagan a anuntat ca da in judecata guvernul de la Varsovia si banca centrala pentru despagubirile neplatite de fostele autoritati comuniste catre polonezii ale caror averi au fost pierdute in timpul razboiului. Ar fi vorba de pretentii in valoare de un miliard de dolari, in special pentru actiunile si obligatiunile emise de statul polonez antebelic. „Si asta e doar inceputul pentru polonezi“, a amenintat avocatul.

     

    Procesul pe care vrea sa-l deschida Edward Fagan nu-i decat ultimul si cel mai suparator branci dat autoritatilor poloneze din partea puternicului lobby al fostilor proprietari din diaspora, in special din partea comunitatii evreilor polonezi din SUA, care se chinuie de un deceniu si jumatate sa-si recapete casele, terenurile si obiectele de arta confiscate pe vremuri. In lunile din urma, mai ales, in presa americana si uneori cea europeana a plouat cu articole despre cereri de restituire si despre biografii ale unor polonezi traitori in SUA care incearca sa-si recupereze averea familiei. Polonia a ramas ultima tara din Est care n-a adoptat inca o asemenea lege, iar instalarea unui nou guvern conservator, anul trecut, pare sa fi creat premise bune pentru legiferarea restituirii: exista un proiect de lege aflat la Parlament, iar autoritatile au promis ca pana la sfarsitul anului sunt sanse sa fie adoptat.

     

    Problema e insa ce va fi de fapt adoptat. Anul trecut, Henryk Pikielny, descendentul unui industrias din Lodz a carui familie a fost ucisa de nazisti, a fost primul evreu polonez care a deschis proces la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, „pentru ratiuni morale, nu financiare“. Evenimentul, comentat ca avand sansa sa creeze un precedent in materie de rezolvare a chestiunii proprietatilor, a deschis practic o serie de actiuni diplomatice si de imagine menite sa preseze Varsovia sa se miste mai repede. Pentru ca proiectul de lege aflat acum in dezbatere nu-i multumeste deloc pe fostii proprietari: cu motivul ca daca ar fi sa-i despagubeasca pe toti, tara ar ajunge datoare vanduta, propunerea guvernului e sa fie oferite compensatii doar de 15-20% din valoarea proprietatilor, ceea ce si asa ar ridica nota de plata undeva in jur de 10 miliarde de dolari.

     

    Faptul ca prima si cea care a protestat cel mai zgomotos fata de noul proiect de lege a fost comunitatea evreilor polonezi nu trebuie sa insele insa. Revendicarile din partea acesteia sunt estimate, de altfel, sa nu depaseasca 20% din valoarea totala a cererilor. In alta parte trebuie cautat miezul problemei: la proces, Pikielny a declarat ca acum, din moment ce Polonia a intrat in UE, ar trebui sa respecte drepturile omului, deci si cel la proprietate, si a dat exemplul altor tari membre sau candidate – Cehia, Ungaria si Romania, care au operat „restituiri semnificative“ cel putin catre supravietuitorii Holocaustului, daca nu neaparat si catre celelalte categorii de proprietari deposedati.

     

    E foarte adevarat ca umbrela UE – context nou pentru povestea retrocedarilor – schimba lucrurile din punct de vedere moral, asa cum le infatiseaza Pikelny, dar si juridic, din moment ce tarile respective sunt obligate sa respecte deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului. Romania, de exemplu, a achitat pana acum daune de circa 4 milioane de euro de pe urma proceselor pierdute la CEDO pe tema restituirilor, iar mai nou si despagubirile prin Fondul Proprietatea sunt puse sub semnul intrebarii de expertii de la Strasbourg. Cert e ca avalansa de procese intentate Romaniei la aceasta instanta a grabit adoptarea, anul trecut, a noii legislatii de retrocedare si a contribuit la accelerarea procedurilor de despagubire.

     

    Dar nu numai sub acest unghi conteaza apropierea de UE, ci si dintr-unul mult mai prozaic, legat de cresterea naturala a preturilor la proprietatile imobiliare in primii ani inainte si dupa aderare. Numai din toamna trecuta pana acum, preturile in unele zone din Varsovia au crescut cu 30% sau chiar mai mult, ca efect al cererii sustinute, in special din partea strainilor: conform unei statistici recente, una din zece locuinte in marile orase poloneze a fost cumparata anul trecut de un nerezident. La aceasta se adauga factori conjuncturali (care conteaza uneori foarte mult pentru intentiile unui fost proprietar in cautare de despagubiri), de genul majorarii de la 10% la 19%, de la 1 ianuarie 2007, a taxei pe castigurile obtinute din vanzarea proprietatilor imobiliare in Polonia.

     

    Iar scumpirile, cum se stie, se propaga de la vechii spre noii membri UE: la un seminar despre piata imobiliara pentru investitori ciprioti, organizat luna trecuta la Bucuresti, reprezentantii Agentiei pentru Investitii Straine au vorbit despre cresteri de 35% la pretul terenurilor romanesti din 2005 pana acum. Pretul unui hectar de teren agricol in Romania ajunge acum la 500 de euro, iar in cativa ani este estimat sa creasca la 3-4.000 de euro, in timp ce in Cehia a ajuns deja la 5.000 de euro, iar in Polonia la 7.000.

     

    Pentru niste tari unde cererea de case si pamanturi nu face decat sa creasca, problema retrocedarilor trebuie deci privita din dubla perspectiva. Pe de o parte, fostii proprietari au tot interesul sa-si recapete imobilele si terenurile cat mai repede, pentru a le putea eventual valorifica apoi la un pret optim, inainte ca schimbarile de regim politic sau fiscal dintr-o tara sau alta ori un posibil „asset bubble“ sa le erodeze valoarea. Pe de alta parte, e firesc ca investitorii straini dornici sa cumpere imobile si terenuri in aceste tari sa faca presiuni pentru urgentarea retrocedarilor, ca sa scape de situatiile cand au de-a face cu proprietati grevate de revendicari sau de procese. Firma britanica de consultanta imobiliara Letterstone, specializata in investitii in Europa de Est, vedea de curand Polonia si Slovacia drept pietele cele mai atractive din zona pentru plasamente imobiliare, inclusiv pe motiv ca ambele tari sunt candidate sigure la urmatoarea faza a integrarii europene – aderarea la zona euro.

     

    Asadar, mai mult ratiunile economice si mai putin principiile morale, de respectare a drepturilor omului sau a drepturilor minoritatilor explica de ce chestiunea retrocedarilor s-a relansat in ultimul timp in presa internationala, cu articole despre tarile din Est unde procesul a fost intarziat, ca Polonia si Romania. Avantajul celorlalte tari, care au pornit-o mai devreme cu restituirile, se vede abia acum, si nu neaparat in calitatea restituirilor (vorbind din punctul de vedere al fostilor proprietari). Fiindca, de pilda, Cehia, Lituania sau Croatia (pana in 2002) n-au dat dreptul decat celor cu cetatenia tarii sa-si ceara proprietatile inapoi, Bulgaria i-a obligat pe cei fara cetatenie bulgara sa-si vanda proprietatile dupa ce si le recapata, iar unele state din Est n-au acordat deloc despagubiri si pentru confiscarile din timpul razboiului, ci numai pentru cele din perioada regimului comunist. In alte cazuri, legile se aplica incet si greoi din cauza aceleiasi birocratii acuzate acum in Romania.

     

    Totusi, Cehia sau Bulgaria, nemaivorbind de Ungaria sau Slovenia, sunt aratate si acum drept modele de corectitudine, doar pentru ca au promovat imediat dupa 1990 legi de restituire, iar acestea au fost suficient de clare incat sa nu aiba nevoie ulterior de zeci de amendari. Astfel incat contestatiile inevitabile pe tema modului de despagubire – dat fiind ca niciodata o lege de restituire nu poate fi socotita perfecta – n-au afectat cu nimic imaginea tarilor respective. Aici, fostii proprietari nemultumiti, cati mai sunt, nu mai pot folosi conjunctura integrarii in UE ca parghie de presiune pentru eventuale modificari ale legilor. Este de asteptat, in schimb, ca Polonia si Romania sa se afle inca mult timp sub lupa diverselor grupuri de lobby din Europa si SUA – a celor care cer grabirea retrocedarilor si a celor care vor sa investeasca in aceasta parte a lumii.

     

    Pentru cine vrea totusi sa priceapa decalajele ciudate intre tarile Estului in materie de retrocedari, o explicatie partial plauzibila o ofera tot un consultant de investitii. „Restituirea e doar un capitol din tema mult mai larga a drepturilor de proprietate“, e de parere expertul imobiliar american Austin Jaffe, autor al mai multor studii despre procesul de restituire in tarile din Est. Jaffe sustine ca sensul proprietatii variaza mult de la tara la tara, pentru ca dreptul de a poseda active imobiliare e o notiune in primul rand culturala. In Rusia, de exemplu, pamantul nu e privit din unghi de business (asa cum se intampla in Occident sau in SUA), ci mai mult ca o chestiune de familie si de suflet colectiv, sustine Jaffe, ceea ce indeparteaza perspectiva de restituire in integrum a proprietatilor.

     

    In schimb, mentalitatea in Cehia si Ungaria e mult mai apropiata de modul cum occidentalii vad proprietatea, ceea ce explica si progresele acestor tari in restituire, dar si incheierea mai rapida aici a tranzitiei la capitalism. Logica expertului american e ca tarile care iau restituirea in serios sunt mai bine pregatite pentru democratie si pentru inovatie in economie, prin urmare vor ajunge mai repede la standardele din Vest.

     

    „Daca societatile incurajeaza proprietatea privata, activele se vor concentra in mana celor care le pretuiesc cel mai mult si stiu sa le foloseasca cel mai bine. Oamenii se imbogatesc, dar societatea se imbogateste si ea“, sustine Austin Jaffe. Teoria lui nu explica de ce polonezii n-au nici acum o lege a retrocedarilor si nici nu poate convinge pe cineva ca romanii n-ar privi proprietatea cu simt de business. Dar daca premisele teoriei nu-s valabile peste tot, concluziile sigur ar trebui sa multumeasca pe toata lumea.

     

    Polonia

    * In mai 2006, in dezbaterea comisiilor parlamentare a intrat un proiect de lege care, pentru prima data, ar face posibila despagubirea proprietarilor rezidenti in strainatate si fara cetatenie poloneza (in martie 2001, Parlamentul adoptase o lege care limita accesul la restituiri doar la cei ce aveau cetatenie poloneza cel putin de la data de 31 decembrie 1999; legea a fost respinsa insa de presedintele de atunci).

     

    * Noul regim, instalat in urma alegerilor de anul trecut, a promis ca o lege noua, nediscriminatorie, va fi adoptata inainte de sfarsitul lui 2006. Pana la adoptarea ei insa, cei ce se considera indreptatiti la restituirea proprietatilor urmeaza aceeasi cale ca si pana acum – apelul la justitia poloneza. Descendentii din Statele Unite ai victimelor nazismului au incercat sa obtina restituirea proprietatilor inaintand actiuni colective la tribunalele din SUA, insa autoritatile poloneze au respins pana acum valabilitatea deciziilor luate in astfel de procese.

     

    * Exista, in schimb, legislatie de restituire pentru culte. Pana in aprilie 2006 fusesera rezolvate 2.780 de revendicari ale Bisericii Catolice, 709 ale Bisericii Luterane si 414 ale comunitatii evreiesti (o parte prin retrocedari, o parte prin despagubiri).

     

    Cehia

    * Prima lege de restituire a proprietatilor dateaza din 1991 si acopera confiscarile din perioada 1948-1989. Legea prevede insa ca nu pot formula revendicari decat cei care au cetatenie ceha, ceea ce limiteaza drastic acoperirea legii, avand in vedere ca un tratat antebelic intre SUA si Cehoslovacia interzice dubla cetatenie. La ora actuala, autoritatile cehe sustin ca 97% din totalul cererilor de restituire au fost rezolvate.

     

    * Un amendament din 1994 introduce posibilitatea restituirilor pentru victimele Holocaustului, respectiv pentru proprietati confiscate in perioada 1938-1945. Guvernul ceh a infiintat in 1998 si o comisie pentru retrocedarea proprietatilor evreiesti confiscate de nazisti, inclusiv a operelor de arta intrate intre timp in proprietatea institutiilor de stat (pentru operele de arta nu e necesar ca solicitantul sa aiba cetatenie ceha), iar in 2000 a promovat o lege separata de restituire a proprietatilor agricole evreiesti confiscate. Exista chiar un fond special de despagubire a victimelor Holocaustului, finantat cu 7,5 mil. dolari de la bugetul de stat, din care 4,4 milioane au fost folosite pentru despagubirea evreilor fara cetatenie ceha.

     

    * Retrocedarea proprietatilor cultelor a mers mai incet, intrucat cultele au cerut o lege separata de despagubire, care n-a venit. In 2005, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a propus ca statul sa plateasca bisericilor o renta anuala de circa 1 miliard de coroane cehe (44 mil. dolari) pe timp de 50 de ani, in schimbul renuntarii la revendicari (care ar totaliza 100 de miliarde de coroane) si la subventionarea de catre stat a salariilor clerului. Propunerea urmeaza sa fie studiata de noul regim, instalat dupa alegerile de luna trecuta.

     

    Slovacia

    * Slovacia beneficiaza si ea de legea din 1991 de restituire a proprietatilor confiscate de regimul comunist, adoptata inainte de separarea Cehoslovaciei. Departamentul de Stat al SUA apreciaza ca restituirile sunt ingreunate de lipsa de resurse financiare pentru plata compensatiilor, de faptul ca actualii proprietari refuza in multe cazuri sa cedeze imobilele si de rezistenta birocratica fata de cererile de a se accelera procedurile.

     

    * In 2002, autoritatile si comunitatea evreiasca au convenit restituirea proprietatilor confiscate ale evreilor pentru care nu mai exista mostenitori, evaluate la 185 de milioane de dolari (cu exceptia terenurilor agricole). Guvernul a alocat o zecime din suma ca despagubiri pentru proprietatile care nu mai pot fi restituite in natura, iar restul pentru asistenta sociala a supravietuitorilor din Slovacia ai Holocaustului si pentru restaurarea monumentelor comunitatii.

     

    * O lege din 1993 reglementeaza situatia proprietatilor confiscate cultelor, in virtutea careia au fost retrocedate aproape toate proprietatile revendicate (recent, legea a fost completata cu o alta vizand terenurile agricole si padurile cultelor).

     

    Slovenia

    * Slovenia a adoptat legea de restituire a proprietatilor in 1991, iar pana la sfarsitul lui 2002, conform Departamentului de Stat al Statelor Unite, rezolvase deja 81% din cele peste 38.000 de solicitari de retrocedare formulate de persoane fizice.

     

    * Toate revendicarile comunitatii evreiesti au fost rezolvate (cu exceptia proprietatilor care au ramas fara mostenitori si care revin automat statului), ca si cele ale Bisericii Catolice, cu exceptia unor terenuri considerate de stat de utilitate publica.

      

    Ungaria

    * Procesul de restituire in Ungaria a inceput in 1991, cu legea de retrocedare catre cultele si comunitatile religioase a proprietatilor nationalizate dupa 1 ianuarie 1946. Au fost inaintate circa 8.000 de solicitari, din care pana in 2001 aproape 1.400 au fost incheiate cu retrocedari, 2.670 au fost respinse si peste 1.700 s-au rezolvat cu despagubiri in bani de aproape 68 de miliarde de forinti (peste 270 mil. dolari).

     

    * Pentru persoanele fizice care solicita restituirea proprietatilor imobiliare s-a preferat varianta compensarii partiale, prin titluri de proprietate cu valoare de pana la 21.000 de dolari fiecare, utilizabile pentru cumpararea de actiuni la societatile privatizate sau pentru cumpararea de teren la licitatiile organizate de stat. Pana in 2001, conform Departamentului de Stat al SUA, au fost primite peste 1,4 milioane de solicitari, din care au fost aprobate 1,26 milioane, valoarea despagubirilor prin titluri de valoare ajungand la 81 mld. forinti pentru imobile si 3,77 mld. forinti pentru terenuri. Procesul a fost intarziat de birocratia autoritatilor locale.

     

    * In 2003, guvernul a ajuns la un acord cu comunitatea evreiasca pentru plati compensatorii de circa 1.800 de dolari pentru fiecare supravietuitor al Holocaustului sau familie a unei victime a Holocaustului, numarul beneficiarilor potentiali fiind estimat la aproximativ 150.000.

     

    Estonia

    * Restituirea proprietatilor in Estonia practic s-a incheiat. Pentru persoanele fizice, la restituire nu s-a tinut cont daca au sau nu cetatenie estona.

    * Particularitatea procesului de retrocedare in Estonia a vizat proprietatile nerevendicate de eventuali urmasi ai fostilor proprietari, care au revenit autoritatilor locale, cu tot cu dreptul de a dispune de ele.

     

    Letonia

    * Legea de restituire n-a tinut aici cont de cetatenia sau de locul de resedinta al solicitantilor, iar procesul este aproape incheiat. In majoritatea cazurilor, autoritatile municipale au avut rolul decisiv, atat in aprobarea dosarelor si evaluarea proprietatilor, cat si in oferirea de compensatii banesti sau prin alte proprietati.

     

    * La inceputul acestui an a fost propusa o lege separata de retrocedare a circa 200 de proprietati ale comunitatii evreiesti, in scopul de a urgenta procesul; rezolvarea acestei liste ar incheia, practic, intreg procesul de restituire a proprietatilor in Letonia.

     

    Lituania

    * Lituania a retrocedat majoritatea proprietatilor private solicitate, ramanand inca de rezolvat oferirea unor compensatii in valoare de circa 500 de milioane de dolari. Din 1991 pana in 2001, statul a primit circa 9.500 de cereri pentru imobile si peste 57.000 pentru terenuri, in baza legii care admite solicitari doar din partea fostilor proprietari cu cetatenie lituaniana. In 2002, autoritatile au decis sa recurga la despagubiri prin titluri de valoare pentru actiuni la companiile de stat din energie si telecomunicatii, valoarea titlurilor emise fiind de circa 19 milioane de dolari. In virtutea noii legi au fost primite peste 12.000 de solicitari de despagubire, totalul revendicarilor fiind asteptat sa depaseasca 100 de milioane de dolari, avand in vedere ca mai multi solicita compensatii in actiuni decat restituiri in natura.

     

    * Pentru retrocedarea catre comunitati, guvernul a emis in 1995 o lege care face eligibile numai comunitatile religioase practicante, ceea ce a insemnat in primul rand ca din totalul populatiei evreiesti, de 4.000 de oameni la acea data, numai 5% au putut emite pretentii la restituiri. Legea a fost amendata in 2002, abolind reglementarea referitoare la comunitatile practicante.

     

    Bulgaria

    * Bulgaria a fost una din primele tari est-europene care au promovat legi de restituire a imobilelor confiscate, prevazand posibilitatea de retrocedare, indiferent daca solicitantii au sau nu cetatenie bulgara, pentru confiscarile operate de fascisti si de comunisti deopotriva. Totusi, un solicitant care isi recapata proprietatea si nu are cetatenie bulgara este obligat s-o vanda, iar terenurile agricole si padurile nu se retrocedeaza decat cetatenilor bulgari.

     

    * Cea mai mare parte a proprietatilor evreiesti au fost retrocedate, ceea ce nu se poate spune despre proprietatile comunitatii musulmane sau ale Bisericii Catolice. Unul din motive este ca legea impune ca toti solicitantii de proprietati comunitare confiscate sa demonstreze ca organizatia pe care o reprezinta este aceea care (sau succesoarea celei care) a detinut imobilul sau terenul respectiv inainte de 9 septembrie 1944, ceea ce este uneori dificil, din cauza pierderii documentelor sau pentru ca unele culte, ca sa pastreze folosinta proprietatilor, au ascuns faptul ca acestea le apartin.

     

    Croatia

    * Croatia a promovat in 1990 o lege de restituire a proprietatilor confiscate de regimul comunist, cu amendamente succesive, abia cel din 2002 introducand posibilitatea ca si cei fara cetatenie croata sa fie despagubiti. Legea nu prevede restituiri pentru proprietatile confiscate in perioada 1941-1945.

     

    * Pentru culte, autoritatile au folosit trei metode de despagubire: restituirea in natura, restituirea unor proprietati de valoare echivalenta si compensatiile banesti. Guvernul a incheiat acorduri separate cu fiecare dintre comunitatile religioase, cu exceptia celei evreiesti, insa chiar si asa, procesul de restituire merge extrem de incet.

     

    Romania

    * Romania a fost printre ultimele tari din fostul bloc comunist care a promovat legislatia restituirii (Legea 10/2001 privind retrocedarea proprietatilor private confiscate in perioada 1945-1989 si Legea 501/2002 privind proprietatile cultelor), dupa ce timp de un deceniu retrocedarile s-au facut in baza unor decrete si reglementari uneori contradictorii. In virtutea Legii 10 au fost formulate numai in primul an 210.000 de solicitari, din care pana in 2003 fusesera onorate circa 9.200. Ulterior, guvernul a largit cadrul restituirii, prin Legea 247/2005, incluzand intre proprietatile retrocedabile si cladirile publice, sediile ambasadelor sau ale partidelor, initial exceptate.

     

    * Departamentul de Stat al SUA noteaza ca procesarea solicitarilor a fost extrem de lenta, ceea ce ar explica si cele cateva zeci de cazuri inaintate la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care le-a dat castig de cauza fostilor proprietari. Din cauza numarului mare de proprietati imposibil de retrocedat in natura si a valorii mari a compensatiilor cerute (estimate de guvern intre 5 si 8 miliarde de euro), autoritatile romane au lansat anul trecut Fondul Proprietatea, conceput ca un fond de investitii cu participatii la cele mai mari companii de utilitati, unde fostii proprietari vor deveni actionari.

     

    * Legea de restituire a proprietatilor care au apartinut cultelor nu acopera perioada 1940-1945, cand au fost confiscate multe proprietati evreiesti, si nici nu ofera un cadru pentru retrocedarea bisericilor greco-catolice, intrucat se refera doar la scolile sau spitalele detinute de culte, nu la lacasurile de cult. In primul an de la adoptare s-au primit peste 7.500 de solicitari de restituiri, sublinierea Departamentului de Stat fiind ca din cele 2.200 de cladiri revendicate de Biserica Greco-Catolica au fost inapoiate doar patru.

  • Corbul pe o roata

    Dimensiunea filozofica a raspunsului dat de corb solicitarii de a reitera replica din vestitul poem al lui Edgar Allan Poe (daca nu l-ati citit, nu fugiti la biblioteca, e pe net, la liber) se potriveste ca o manusa tuturor exacerbarilor iscate intr-o buna bucata din societatea romaneasca, legate de intamplarea cu motocicleta a premierului Tariceanu, dar nu numai.

     

    Ma bucur pentru prima oara ca scriu acest editorial cu cateva zile bune inainte de aparitia sa efectiva; evenimentele sunt proaspete, dar atunci cand revista va ajunge la tonete se vor fi estompat. Acest lucru imi ofera posibilitatea de a avea ultimul cuvant intr-un sir de dispute care au luat-o deja pe contrasens. Iar a avea ultimul cuvant intr-o disputa nu-i de colea in ierarhiile societatii romanesti, asta am invatat-o bine in special din certurile vecinilor mei, care, nopti intregi, se lanseaza in prelungi tanguieli fara nici un rost, am judecat eu ascultandu-i, in afara aceluia de a avea ultimul cuvant, adica un soi de victorie morala asupra celuilalt.

     

    Si poate nu ma infocam daca discutiile legate de aventura harley-istica a lui Tariceanu nu atingeau zona pasionatilor de motociclism, inclusi automat de comentatori alaturi de premier si vehiculul sau: ca de ce mergea prim-ministrul pe doua roti, da’ ce ma enerveaza motociclistii, cei ce isi tureaza motorul pe langa mine si care imi dau palpitatii de cord, da’ pe aia ce merg pe o roata i-ati vazut?, ca descreierati, ca fite, da’ in general cum isi permit ei sa existe pur si simplu….

     

    Inainte de orice, trebuie sa spun ca ma simt oarecum solidar cu Tariceanu, pentru ca am beneficiat de acelasi ambalaj ghipsat al piciorului stang, obtinut tot in urma unui contact cu pamantul sfant al patriei, tot in urma unei cazaturi cu motocicleta. Deosebirile tin de marca motorului – a mea costa cat oglinda stanga a unui Harley – si de faptul ca prefer mersul pe camp, unde daca e sa pici, pici din cauza ta si nu a starii soselei.

     

    Ce m-a nemultumit? Intoleranta si limitarile in gandire. Personal cred ca premierul, cu acordul muschilor sai, poate sa faca orice, sa sara fara parasuta de la 10.000 de metri sau in Niagara in butoi, fara sa trebuiasca sa se simta incorsetat de vreo opreliste izvorata din functia pe care o are.

     

    Havel pe trotineta sau Bush pe Segway sunt primele exemple de nonconformism la nivel inalt care imi vin in minte, care nu ma fac sa spumeg nervos. Mai mult, cazatura aceluiasi Bush nu m-a facut sa hahai satisfacut, ba mi l-a facut mai simpatic. Pe urma radicalismul cu care sunt priviti cei pe doua roti de catre cei cu patru roti si toate prostiile pe care le-am pomenit deja mai sus. In primul rand ca toti, cu doua sau patru roti, sunt participanti egali la trafic si conducatori auto in aceeasi masura, iar segregarea pe numar de roti nu-si are rostul nicicum, atat timp cat exista legi ce reglementeaza mersul pe drum.

     

    As adauga ca, in afara pasiunii, motociclistul se dovedeste mai responsabil cu lumea inconjuratoare – consuma mai putina benzina, ocupa mai putin loc pe sosea si polueaza intr-o masura mai redusa. Iar cine isi aminteste ca odata a fost stresat de un motorist ce mergea pe o roata o face pentru ca a fost un fapt relativ iesit din comun; daca ar face un efort, si-ar aminti ca in aceeasi zi a fost la fel de stresat de cinci soferi ce au virat la dreapta de pe banda a treia, de alti zece ce au franat din senin cand nu era cazul si ca doua din locurile de parcare ochite i-au fost furate de altii mai infipti. Dar asa e in fiecare zi si atunci uiti mai usor. Iar nebuni sunt peste tot, si pe motociclete si in masini, problema fiind numai de lege si de cine o aplica si cum.

     

    As face o analogie, ceea ce se intampla cu motociclistii si cu soferii este o imagine in mic a Romaniei – avem un grup mai altfel, care cred in doua roti sau in bun-simt sau in normalitate sau, de ce nu, in capitalism si care sunt perceputi ca niste excentrici (ca sa folosesc un eufemism) de catre marea masa inregimentata (ca sa folosesc alt eufemism). Cei multi cred ca singurul mod de trai corect este al lor si, daca nu te alaturi lor, te trateaza asa cum ii duce pe ei capul.

     

    Si tu ce poti face?Spui ce a spus si corbul. „Nevermore“, ce credeati?

  • Capul lui Geoana-l vreti?

    In PSD se simte din nou sange. Atrasi de miros, rechinii au inceput sa se invarta tot mai aproape de scaunul lui Geoana. Fiecare dintre grupurile existente in partid ar vrea sa rupa cate o halca din trupul (inca) proaspatului presedinte. Asa merg lucrurile.

     

    Toata lumea stie ca Darwin a scris „Despre originea speciilor“, dar mult mai putini cunosc titlul complet al cartii: „Despre originea speciilor prin selectie naturala sau Mentinerea raselor favorizate in batalia pentru viata“. Din perspectiva darwinista, bataliile din interiorul PSD devin mult mai clare. Ascensiunea fulminanta a lui Vanghelie, bunaoara, inceteaza sa mai surprinda. Stiati, de pilda, ca printre speciile cele mai rezistente se numara banalul gandac de bucatarie? In cazul unui razboi nuclear, specia umana ar fi in pericol de extinctie. Nu insa si gandacii de bucatarie – capabili sa supra- (sub?)vietuiasca chiar si in absenta nu atat a oamenilor, cat a bucatariilor.

     

    Explicatiile ce pun nemultumirea crescanda din PSD exclusiv pe seama scaderii din sondaje nu reusesc decat sa zgarie suprafata fenomenului. In realitate, ca organizatie, PSD sufera la ora actuala de lipsa unei piramide trofice, in care sa fie limpede pentru toata lumea care e pestele mare, care cel mic, cine se cuvine sa inghita si cine trebuie sa se lase inghitit fara sa cracneasca. O piramida stabila pe care, ca membru de partid, sa te poti la o adica baza atunci cand iti faci planuri de viitor. Cine are, pana la urma, painea si cutitul? Aici trebuie cautata greseala lui Mircea Geoana – in lipsa capacitatii de a impune o astfel de structura ierarhica. Reflexele regimului totalitar isi spun in PSD cuvantul mai abitir decat in cazul altor partide (le las la o parte pe cele de lider, gen PRM, PC sau PNG, care se nasc si mor dimpreuna cu creatorul si care intra in cu totul alta categorie). Pentru oamenii neobisnuiti sa traiasca in conditii de incertitudine, o ierarhie – fie ea oricat de neplacuta – este de preferat absentei oricarei structuri. In locul presedintelui PSD, as pune mana pe „Leviatanul“ lui Hobbes, pe o istorie neromantata a partidelor comuniste, ba chiar, pour la bonne bouche, si pe „Lapusneanul“ lui Negruzzi. Din cartea primului as invata de ce „homo hominis lupus“ in absenta unei puteri suverane si de ce se bulucesc cu totii sa paraseasca starea de anarhie. Din a doua, as retine tactica de baza aplicata cu succes de catre comunisti, incepand cu Stalin: odata instalat la putere, faci curatenie in jur, prin orice mijloace. Vezi si cazul lui Alexandru Lapusneanu si a nefericitului de Motoc.

     

    Istoria cinica, precum biologia, nu se impiedica in detalii. Uite, daca Geoana ar fi citit „Principele“ lui Machiavelli, l-ar putea folosi pe Vanghelie pentru a curata „javrele“ din organizatia din Bucuresti (ca sa-l citez pe primar), pentru a-l sacrifica mai apoi spre satisfactia multimilor. Dar poate l-a citit Oprescu.

     

    Incercand sa castige timp pentru a-si consolida pozitia, Geoana a adoptat tactica fetei saracului din poveste: nici calare, nici pe jos, nici imbracata, nici dezbracata. Toate gesturile sale au fost facute cu jumatate de gura si jumatate de convingere. Singurele doua „epurari“ mai de Doamne-ajuta – Adrian Nastase si Dan Ioan Popescu – s-au terminat, pentru impricinati, in coada de peste. Ba, in cazul DIP, sutul in dos a parut mai degraba un salt inainte. Intr-un fel, presedintele PSD se aseamana binisor cu cel al PNL. Ambii sunt „stilati“, ambii fac figura frumoasa in cancelariile occidentale, ambii par capabili sa incaseze la nesfarsit fara sa riposteze. Ambii au fost etichetati drept „molai“, prostanaci sau mai rau. Ambii au incercat sa dovedeasca opusul, mancand mititei la iarba verde, plimbandu-se prin piete sau calarind motociclete „suparate“. In ambele cazuri, demonstratiile s-au soldat cu un fiasco.

     

    Singura diferenta dintre cei doi este, ce-i drept, conjuncturala, dar catusi de putin de lepadat: Calin Popescu-Tariceanu nu este doar presedinte de partid; este totodata si prim-ministru si, din aceasta postura, are suficienta greutate in PNL pentru a crea macar impresia unei piramide trofice in care rolurile pestilor mari si mici mici sunt relativ clare pentru toata lumea. De aici si esecul miscarii de fronda puse la cale de catre dizidentii Stolojan, Stoica si Musca. Bazandu-se pe principiul avalansei, nemultumitii din PNL au scapat din vedere existenta piramidei. E vorba de planul inclinat: nu poti declansa o avalansa de la vale la deal. Nefiind, insa, la guvernare, Geoana nu se poate bucura de aceleasi avantaje. Absenta unei structuri verticale nu doar nemultumeste liderii din esaloanele doi sau trei, ci il deruteaza pana si pe cel care, macar oficial, se afla in varful piramidei. In conditii de anarhie sunt greu de stabilit prietenii (sau macar aliatii pe termen lung) si dusmanii. Privind in jur, presedintele PSD nu vede decat rechini transformati peste noapte in serpi Kaa (va amintiti de „Cartile Junglei“?) care incearca, fiecare dupa puteri, sa-l hipnotizeze: „trust in meeeee“. Pe cine sa mai crezi? Pe Ioan Rus sau pe Sorin Oprescu?

     

    Nu-i treaba mea. Vorba unui prieten: sunt lucruri care „ti-s date in seama“, altele care nu. Iar soarta PSD-ului nu e, categoric, in seama mea. Obiectiv vorbind, mi-as dori in continuare un partid social-democrat decent pe scena romaneasca, ca o contrabalansare a liberalilor si democratilor. Dar, dupa cum am mai spus-o in aceasta rubrica in urma cu cateva luni, inclin sa cred ca un astfel de partid nu poate rezulta decat prin scindarea actualului PSD. Asistam aici la o lupta intre presiunea istoriei, pe de o parte, si inertia organizatiei, pe de alta. Fereastra de oportunitate fiind aproape ratata, putin ma mai intereseaza detaliile – chiar daca, de monitorizat, merita monitorizati sustinatorii unui congres extraordinar in toamna. In rest, sunt – vorba ceea – probleme de bucatarie interna. Fiecare bucatarie cu gandacii ei.