Blog

Raportul pentru Competitivitate al UE, apărut luna trecută, socotea fără satisfacţie că “pentru majoritatea resurselor minerale şi a metalelor rare, cele 27 de state ale Uniunii nu reprezintă decât o mică parte din producţia globală, situându-se la cote sub 5% în cazul unor metale importante pentru industrie, ca tungstenul, ori rămânând ca şi inexistentă în cazul altora, ca manganul, antimoniul sau platina”. Conform raportului, câteva state ale UE rămân însă producători importanţi de materii prime, deşi cota lor pe piaţa globală e relativ mică: Austria era al patrulea producător mondial de tungsten în 2009, iar Portugalia avea şi ea o cotă semnificativă; Polonia este cel mai mare producător de argint şi destul de activă în producţia de cupru, zinc şi plumb; Irlanda este cel mai mare producător de zinc; Suedia este cel mai mare furnizor de minereu de fier din UE şi unul dintre marii procesatori de plumb, aur şi zinc; Bulgaria şi Spania sunt producători semnificativi de aur, iar Germania de minereu de potasiu şi sare.

Explicaţia cotei mondiale reduse a UE nu ţine numai de starea resurselor naturale, ci de mai mulţi factori: pe de o parte, a devenit mai atractivă ca preţ reciclarea unor materiale în locul exploatării sau al importului unor cantităţi noi, iar pe de altă parte, câştigurile de eficienţă au fost, începând din anii ’90, mult mai mari în sectoare ale industriei de vârf, în raport cu industria minieră. Acolo unde au existat însă politici publice în acest sens, mineritul a rămas un pilon al economiei, inclusiv după programe de restructurare masivă. În Polonia, de pildă, în 2003, după restructurări masive de mine neprofitabile şi cu o forţă de muncă ocupată în mineritul de cărbune de trei ori mai mică decât în 1992, industria minieră realiza aproape 3,5% din exporturile ţării şi 5,3% din PIB, în condiţiile în care privatizările în sector nu începuseră.

Lucrurile s-au schimbat odată cu criza declanşată în 2008. Polonia şi-a ameliorat situaţia bugetului şi a evitat măsurile de austeritate din restul Europei cu preţul unui program de privatizări în valoare de 6,4 mld. euro, care a inclus vânzarea prin bursă ori către investitori strategici a unor pachete de acţiuni ale unor mari companii din diverse domenii, între care trei perle ale coroanei: singurul producător de cărbune listat la bursă, Bogdanka, producătorul de cupru şi argint KGHM şi cel mai mare furnizor de cărbune din UE, JSW (în cazul ultimelor două, statul, respectiv sindicatele au combătut iniţial ideea înstrăinării pachetelor de 10%, respectiv 30% din acţiuni prin intermediul bursei, chiar dacă în final preţul a fost bun, iar o parte dintre acţiuni au fost cumpărate de investitori polonezi şi nu străini). Finlanda, la rândul său, a susţinut dezvoltarea unei serii de exploatări noi de aur şi nichel, după ce în 2008 a decis să sprijine direct industria minieră, finanţând de la buget o parte din proiectele de infrastructură necesare. Mai nou, şi Grecia s-a reorientat spre minerit, acordând recent firmei European Goldfields autorizaţia de a deschide două mine de aur şi una de cupru – Olym-pias, Skouries şi Stratoni, pentru care investiţia estimată este de 1,3 mld. euro.