BusinessMagazin

Blog

  • Reteta franceza

    Carrefour si Cora au implementat modelul francez de hipermarketuri pe piata romaneasca. Pe urme le calca acum un alt mare retailer francez, Auchan, care intentioneaza sa intre in Romania.

    Auchan intentioneaza sa deschida cat de curand un hipermarket in Romania, afirma surse din piata. De afacerile grupului francez pe piata autohtona se ocupa Regis Mougel, fostul director general al Cora Hypermarche Romania, au precizat aceleasi surse, insa Mougel nu a dorit sa comenteze informatiile pentru BUSINESS Magazin. Auchan este al doilea lant de hipermarketuri din Franta si se numara printre cei mai mari 25 de retaileri din lume.

    In ultimii ani, Auchan s-a extins puternic in estul Europei, compania franceza numarandu-se printre cei mai importanti retaileri din Polonia, Ungaria si Rusia. Primul pas in fostele state socialiste a fost facut in 1996, in Polonia. In prezent, 19 hipermarketuri functioneaza in Polonia sub marca Auchan, dintre care trei sunt operate in parteneriat cu grupul Schiever, carora li se adauga 11 supermarketuri sub brandul Elea. In Ungaria, primul hipermarket a fost deschis in 1998, iar acum functioneaza noua magazine Auchan. Cea mai proaspata intrare din estul Europei a fost consemnata in Rusia, in august 2002, dar numarul magazinelor Auchan de pe piata rusa a ajuns deja la sase.

    In contextul extinderii spre est, o privire mai accentuata spre Romania pare logica, mai ales ca piata autohtona este una dintre cele mai slab dezvoltate din centrul si estul Europei in privinta prezentei retailerilor straini.

    Lucrurile incep sa se schimbe. Compania germana Kaufland lucreaza deja la primele sale hipermarketuri, iar intrarea Auchan va incinge in curand piata. Mai ales ca un alt operator important, Real – divizia de hipermarketuri a grupului german Metro – intentioneaza, de asemenea, sa intre pe piata romaneasca, potrivit unor alte surse din piata. In plus, alte mari grupuri din retailul european „adulmeca“ situatia din Romania.

    De altfel, si Auchan analizeaza de mai multi ani piata romaneasca. Insa primul venit a fost Carrefour, printr-un joint-ven-  ture cu compania italiana Hyparlo. Primul hipermarket Carrefour a fost deschis in Bucuresti in 2001, iar in prezent numarul magazinelor Carrefour a ajuns la patru.

    In 2003, si-a facut aparitia primul concurent al Carrefour. Grupul Louis Delhaize a deschis primul hipermarket Cora tot in Bucuresti. Spre finalul acestui an, va fi inaugurat si al doilea magazin, amplasat de asemenea in Capitala.

    Succesul inregistrat de primii retaileri intrati pe piata au atras interesul altor mari jucatori din comertul international. Iar dupa ce au studiat potentialul romanesc, multi dintre acestia au decis sa intre pe piata autohtona. Iar o tara cu 20 de milioane de locuitori, care este pe punctul de a adera la Uniunea Europeana este foarte atractiva pentru aceste companii.

    Iar aceasta situatie l-a facut recent pe unul dintre cei mai renumiti consultanti din domeniul retailului sa afirme ca Romania este pregatita sa primeasca alti doi giganti ai comertului.  Grupul britanic Tesco si concernul american Wal-Mart vor deschide in doi-trei ani primele lor magazine din Romania, a declarat recent, la Bucuresti, Brian Moore, director general al firmei de consultanta EMR-Namnews.

    Iar cei care sunt deja prezenti isi fac inca de pe acum planurile pentru a rezista concurentei. Se va impune in mintea consumatorului roman modelul francez de hipermarketuri? 

  • ASIGURARI: Colac de salvare pentru marca

    Asigurarile de proprietate intelectuala lipsesc cu desavarsire din oferta asiguratorilor romani. Nu exista o piata, spun ei intr-un glas. Singurele care au cautat si au cumparat asa ceva sunt companiile multinationale – dar nici ele in Romania, ci direct in tara mama. Cum isi pot asigura, in aceste conditii, companiile romanesti marcile si imaginea?

    Regula nescrisa, stiuta insa de toti marii iubitori de fotbal. Coca-Cola este, de ani de zile, sponsorul oficial al campionatelor mondiale de fotbal. Si totusi, in 1996, lucrurile pareau a se fi schimbat, pentru ca din spoturile Pepsi se intelegea cu totul altceva. „Nimic oficial“ – spunea spotul lansat de Pepsi, si toata lumea a crezut ca se refera la sponsorul oficial al campionatului de fotbal.

    Reactia Coca-Cola n-a intarziat sa apara, solicitand companiei vesnic concurente retragerea spoturilor. Rezolvarea situatiei  s-a facut pe cale amiabila. Lucrurile nu se termina, insa, intotdeauna asa. Nu de putine ori, in cazuri similare, de incalcare a dreptului de proprietate intelectuala, se ajunge direct la tribunal. Cat poate costa un astfel de proces? Exista, totusi, si in aceste cazuri, „portite“ de scapare?

    In cele mai multe cazuri, costurile unui astfel de proces, si daunele pe care le implica, pot ajunge la sume cu multe zerouri, in euro sau dolari. Spre exemplu, in 1999, fiecare disputa pentru imagine a costat companiile americane, in medie, 1,5 milioane de dolari. Au fost si situatii in care costurile au ajuns si la 10 milioane de dolari pe caz.  Exista totusi si modalitati, „sofisticate“ – dupa cum spun asiguratorii romani – de a te proteja impotriva unor astfel de costuri. In Occident, marile companii incheie cu societatile de asigurari polite prin care acestea suporta, in cazul unui proces de proprietate intelectuala, costurile de judecata si daunele care apar. 

    In Romania… subiectul ramane mai mult la stadiu de teorie. Pana una alta, putine companii romanesti par a acorda atentie asigurarii pentru imaginea si proprietatea lor intelectuala.  

    „Asigurarile de proprietate intelectuala, fiind mai exclusiviste, nu au capatat amploare. Inca“, spune  Daniel Stan, membru in CA al companiei de asigurari Unita. Clientii care au solicitat astfel de asigurari sunt, de regula, multinationale. Stan explica faptul ca multe din asigurarile acestora se fac la nivel de grup, si de aceea nu mai sunt necesare in Romania. 

    Este si cazul companiei Japan Tobacco International (JTI). La nivel mondial, grupul are incheiate astfel de polite de asigurare pentru protejarea marcilor sale, care acopera si activitatea din Romania. Reprezentanta JTI, Gilda Lazar, spune ca nici nu au mai cautat o astfel de asigurare in Romania.

    Lucrurile stau un pic diferit in cazul altei multinationale, Tuborg Romania. Presedintele companiei, Shachar Shaine, spune ca, desi a cautat o astfel de polita in Romania, nu a gasit-o.  Ce spun, de partea cealalta, companiile de asigurari? In marea lor majoritate, asiguratorii spun ca, in Romania, „nu exista o piata pentru asa ceva“. 

    „Cererea care ar putea exista pentru astfel de produse este inca foarte redusa“, crede Marius Onofrei, director comunicare, Allianz-Tiriac Asigurari. Motivul? In primul rand, pentru ca nu a existat o cerere consistenta din partea companiilor, spune Onofrei, completand ca „in cazul Allianz-Tiriac chiar nici una“. Pentru dezvoltarea unor produse de asigurari destinate protectiei imaginii – spun asiguratorii – ar fi necesare actualizari ale sistemului legislativ local, precum si o mai buna functionare a sistemului juridic din Romania. 

    Un motiv in plus pentru inexistenta acestor produse pe piata romaneasca pare a fi si lipsa de experienta in materie de conflicte datorate prejudiciilor de imagine si celor de proprietate intelectuala. Cele mai multe dintre cazuri s-au rezolvat amiabil. Multe dintre ele nici nu au fost facute publice. Cu toate acestea, exista cazuri si in Romania de dispute pe proprietate intelectuala. SmithKline Beecham, unul dintre cei mai importanti producatori de medicamente, a solicitat companiei concurente Lek Pharmaceuticals retragerea de pe piata a antibioticului Amoksilcav, motivand ca acesta incalca dreptul ei de brevet patentat. De notorietate este si cazul in care Henkel a cerut companiei Evyap retragerea de pe piata a marcii de detergent Fax. Lucru care, in final, s-a si intamplat. Acelasi final si in disputa dintre  Heineken si European Drinks, pentru retragerea de pe piata de catre European Drinks a marcii Burger. Motivul? Elementele figurative aflate in compunerea marcii Burger erau izbitor de asemanatoare cu cele ale marcii Heineken.  Dar poate cel mai de impact caz a fost cel al conflictului dintre italienii de la Parmalat si European Drinks. 500.000 de dolari – atat solicita in 1999 compania italiana Parmalat ca daune morale pentru „concurenta neloiala“. Parmalat acuza European Drinks ca produsul acesteia din urma, „Sante“ face concurenta neloiala lui „Santal“, marca Parmalat. Italienii motivau ca aceasta concurenta neloiala are la baza confuzia ce s-ar putea crea intre cele doua marci. Dupa patru ani de judecata, italienii au pierdut. Totusi European Drinks a retras de pe piata marca Sante, produsul fiind comercializat sub alte nume.

    „Cele mai multe, dar si cele mai interesante litigii privind protectia marcilor sunt cele care au drept obiect marci figurative sau combinate“, spune avocatul Ciprian Dragomir de la cabinetul Tuca si Asociatii. Acestea sunt marci care contin fie numai un element grafic, fie sunt compuse din denumiri, sloganuri avand caligrafii deosebite insotite sau nu si de un element grafic/figurativ. De aici provine si complexitatea disputei juridice, explica Dragomir. „Un loc aparte este ocupat aici de marcile tridimensionale, care pot genera litigii chiar foarte complexe.“ Litigiile privind marcile verbale, de tipul marcii „Instant“ versus marca „Instantina“, „sunt mai putine ca numar si nu atrag atentia specialistilor tocmai pentru ca ele nu ridica mari probleme in solutionare“, spune Dragomir. 

    In toate dintre aceste cazuri cheltuielile de judecata si daunele ar fi atins sume cu multe zerouri – spun avocati practicieni in domeniu. Sume care, cel putin partial, pot fi acoperite tocmai printr-o asigurare.   Cum ar putea arata, insa, o astfel de asigurare? Practic, marcile si imaginea unei companii se pot asigura prin doua tipuri de polite de asigurare. 

    „Asa-numitele asigurari de tip «media liability insurance» sunt asigurari speciale prin care poate fi protejata o marca“, explica Shachar Shaine. Aceste tipuri de polite pot asigura despagubiri pentru daune provocate de defaimarea unei persoane sau a unui produs. Astfel, este protejata reputatia companiei asigurate. Aceste daune pot fi produse de omiterea sau comunicarea gresita a unor informatii despre o companie sau o persoana, care atrage pierderi financiare pentru companie.

    O a doua categorie de asigurari care protejeaza marcile unei companii sunt asigurarile de proprietate intelectuala. „Ele protejeaza companiile de posibile fraude comise asupra ideilor, operatiunilor, inovatiilor pentru care ele detin patentul de fabricatie“, explica Shaine. In aceasta situatie, compania poate primi de la asigurator costurile de judecata si o anumita suma (daune) stabilita anterior prin polita de asigurare. Exista astfel de asigurari de proprietate intelectuala care acopera si marcile, spune Shaine, definite ca un bun al companiei pentru care aceasta detine drept de proprietate intelectuala.  Cum functioneaza o polita de proprietate intelectuala?

    Exista doua tipuri de acoperiri, in cazul asigurarilor de proprietate intelectuala, tinand cont de situatia in care se poate gasi compania – explica Dacian Cernestean, Account Manager la EOS RISQ Romania, unul dintre cei mai importanti brokeri de asigurari din Romania.  

    Primul tip de acoperire despagubeste asiguratul pentru cheltuielile si costurile pe care le presupune actionarea in judecata a unui tert care se se presupune (ramanand de demonstrat) ca i-a incalcat proprietatea intelectuala. De la caz la caz, acest tip de polita ofera despagubire si pentru pierderile financiare cauzate de aceasta incalcare. Al doilea tip de acoperire este situatia inversa, cand se ofera despagubirea cheltuielilor si costurilor ocazionate de un proces de incalcare a proprietatii intrelectuale in care asiguratul este considerat ca fiind „parte vatamatoare“.

    Odata ajunsi la proces, cel care reclama furtul intelectual – practic partea care solicita daune pentru incalcarea proprietatii sale intelectuale –  trebuie sa masoare valoarea marcii si, implicit, valoarea daunei. In momentul in care se dovedeste cazul asigurat – adica cel lezat castiga procesul pentru o dauna asigurata in prealabil – asiguratorul va plati asiguratului polita de asigurare, adica indemnizatia de asigurare. Evaluarea nu este deloc simpla, pentru ca ea tine cont de numeroase elemente de natura financiara si legala iar la cuantificare participa, de obicei, experti financiari, contabili si avocati.

    Acesta este, de fapt, si motivul pentru care asigurarile de proprietate intelectuala sunt considerate produse „sofisticate“. „Evaluarea unei marci si a valorii ei este un lucru extrem de dificil de facut“, spune Cernestean. Dificultatile provin din faptul ca o asigurare de proprietate intelectuala nu lucreaza cu concepte la fel de concrete ca in cazul, sa spunem, asigurarilor auto – unde obiectul asigurat are o valoare bine definita si usor de stabilit. Proprietatea intelectuala, care implica idei, concepte, informatii sau marci, este nu doar mai greu de evaluat, dar si mai greu de stabilit unde si in ce masura a fost afectata.

    Motiv pentru care asigurarea proprietatii intelectuale – a marcilor, in special – este considerata ca fiind unul din cele mai „delicate“ produse de asigurari. „El opereaza cu elemente foarte abstracte. Tocmai de aceea“, spune Cernestean, „evaluarea riscului presupune culegerea si interpretarea de catre asigurator a unui volum de informatii foarte specifice si detaliate“. De aceeasi parere este si directorul executiv al companiei de asigurari Unita, Daniel Stan. „ Asigurarile de proprietate intelectuala fac parte din categoriile de asigurari «sofisticate», cu aplicabilitate mai limitata si cu un grad mare de cunostinte necesare“, crede el. Si, in conditiile in care in Romania exista mari decalaje de timp fata de alte tari din regiune in implementarea unor sisteme de asigurari cu mult mai „banale“ – cum sunt pensiile private, de exemplu -, „firmele de asigurari au cautat sa acopere cerintele imediate si cu un grad mai mare de acoperire“.

    Si totusi, chiar si in alte tari din zona, aceasta categorie de asigurari lipseste din oferta asiguratorilor. Reprezentantul companiei cehe de asigurari Ceská pojist’ovna, Václav Bálek, a declarat pentru BUSINESS Magazin ca astfel de asigurari nu sunt prezente nici pe piata ceha. Motivul? Acelasi ca si in Romania – nu exista o cerere din partea clientilor pentru asa ceva. Si in cazul altor piete externe, acest tip de asigurare ocupa o nisa foarte ingusta. „Foarte putini asiguratori subscriu acest gen de polite la care obiectul asigurarii este unul intangibil“, spune Cernestean, de la EOS RISQ

    Si totusi, ce poate face o companie romaneasca care vrea sa cumpere o asigurare pentru marcile si imaginea sa? Si cam cat l-ar putea costa? Companiile de asigurari spun ca, daca vor exista cereri, vor include in portofoliul lor si astfel de asigurari. La pretul „corect“, evident. Pentru ca – si nimeni nu se fereste s-o spuna, chiar in industrie – nu ar fi ieftin deloc. O alta varianta ar fi cumpararea unei astfel de polite de la un broker de asigurari. In acest caz, el poate alege de pe piata internationala o asigurare care sa se potriveasca cererii clientului. 

    Dacian Cernestean, de la EOS RISQ Romania, spune ca si in practica internationala, aceasta asigurare este o asigurare scumpa. In primul rand pentru ca limitele de despagubire, adica sumele asigurate, sunt mari, fiind in general de ordinul sutelor de mii de dolari sau euro. Tinand cont si de faptul ca este vorba de un „bun asigurat“ intangibil si de faptul ca expunerea la risc este determinata de „hazardul uman“ – deci extrem de imprevizibil -, prima de asigurare pentru o astfel de polita poate fi de ordinul zecilor de mii de dolari sau euro. Un aspect interesant este subliniat de directoarea de la directia vanzari asigurari de la Asirom, Steluta Racolta. „Prevederile Codului fiscal in vigoare permit clientilor persoane juridice deducerea primelor de asigurare aferente activelor necorporale – asa cum este si marca“. Totusi, spune ea, nimeni nu a cautat, nici la Asirom, o astfel de asigurare. 

    „Firmele romanesti au acordat prea putina importanta propriei imagini si riscului ca aceasta sa fie degradata de reclamatiile si pretentiile de despagubire facute de terti.“ Spre deosebire de marea majoritate a asiguratorilor – care vad momentul unor astfel de cereri mai degraba indepartat – Racolta crede ca „perspectiva integrarii europene (…) va duce in curand la cereri pentru acest gen de asigurari“.

  • Evaluarea daunelor

    Daunele de imagine pot fi de doua feluri: daune materiale sau daune morale. In functie de tip, ele se evalueaza in mod diferit. Daunele materiale trebuie probate, in timp ce daunele morale trebuie argumentate (avand in vedere caracterul subiectiv, intern, al prejudiciului moral). 

    DOVADA: In stabilirea daunelor trebuie sa se dovedeasca existenta unei legaturi de cauzalitate intre fapta ilicita in cazul actelor sau faptelor de defaimare si prejudiciu. 

    PREJUDICIUL MATERIAL: se dovedeste cu acte (si/sau cu alte mijloace de proba) care sa ateste o dimensiune obiectiva (concreta) a prejudiciului suferit. 

    PREJUDICIUL MORAL: are un caracter subiectiv si implica demonstrarea existentei si intinderii lui. Dimensiunea prejudiciului moral trebuie argumentata si judecata in functie de mai multi factori obiectivi (mijloace de propagare, calitatea celui care face afirmatia) si subiectivi (valoarea morala lezata, onoarea, reputatia, calitatea celui care face afirmatia). 

    DESPAGUBIRI: In stabilirea cuantumului despagubirii, judecatorul are rolul de a fixa doar o suma de natura sa ofere victimei o satisfactie cu caracter compensatoriu in raport cu prejudiciul moral suferit. In stabilirea cuantumului reparatiei se are in vedere ca reparatia sa fie intr-o forma adecvata si pe cat posibil suficienta.

     

  • Protectie pentru marca

    Marcile pot fi protejate prin asigurari de proprietate intelectuala, dar si prin asigurari dedicate acestui tip de proprietate. 

    ASIGURAREA DE PROPRIETATE INTELECTUALA: protejeaza companiile de posibile fraude comise asupra ideilor, operatiunilor, inovatiilor pentru care ele detin patentul de fabricatie. In aceasta situatie, compania poate primi de la asigurator costurile de judecata si o anumita suma (daune) stabilita anterior prin polita de asigurare. Exista astfel de asigurari de proprietate intelectuala care acopera si marcile – definite ca un bun al companiei pentru care aceasta detine drept de proprietate intelectuala.

    ASIGURARI DEDICATE: asa-numitele asigurari de tip „media liability insurance“, sunt asigurari speciale prin care poate fi protejata o marca. Aceste tipuri de asigurari pot despagubi daune provocate de defaimarea unei persoane sau a unui produs – cu efecte asupra reputatiei sale. Aceste daune pot fi produse de omiterea sau comunicarea gresita a unor informatii despre o companie sau o persoana, care atrage dupa sine pierderi financiare.

  • SIDERURGIE: Port la Sidex

    Cand au debarcat in Normandia, pentru ca nu puteau miza pe ocuparea unui port francez, aliatii au venit cu portul dupa ei – chesoane din beton care, asamblate, au format infrastructura necesara operarii vaselor. Intr-o situatie asemanatoare se afla acum indienii de la Sidex.    

    Un furnizor creste prea des preturile? Un partener de afaceri nu respecta termenii contractului semnat? Solutia e simpla: preluarea furnizorului, crearea unei companii care sa-i poata face concurenta sau cautarea altui partener. Cam asa se poate rezuma filosofia de afaceri a gigantului siderurgic Mittal Steel. Filosofie pusa la lucru si in Romania. Cel mai recent exemplu este cel al operatorului portuar Romportmet Galati, pe care combinatul Mittal Steel Galati (fostul Ispat Sidex) vrea sa-l cumpere. Mittal Steel negociaza cu fondul de investitii Broadhurst cumpararea actiunilor Romportmet, special construit pentru alimentarea combinatului cu materii prime. Dar pentru ca Romportmet pare sa fie prea scump pentru cei de la Sidex, acestia iau in calcul, la modul cel mai serios, construirea propriului port. 

    Romportmet a fost creata la sfarsitul anilor ‘70, exclusiv pentru aprovizionarea cu materii prime a combinatului siderurgic Sidex. De altfel, si acum accesul combinatului la Dunare se poate face numai prin intermediul Romportmet. 

    De ce ar prelua, totusi, Sidex un port la Dunare? O varianta pur teoretica ar fi ca in felul acesta, Sidex va fi o societate integrata, cu acces propriu la transportul materiei prime si produselor finite pe Dunare. Iar costurile ar fi mai mici. 

    In realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Adevarata miza a unei eventuale preluari a Romportmet de catre Mittal Steel Galati o reprezinta tinerea in frau a tarifelor practicate de operatorul portuar. Conducerea combinatului se plange ca Romportmet a crescut de mai multe ori tarifele pentru descarcare, incarcare si depozitare a marfurilor. Iar majorarile s-au facut „fara sa aiba justificari obiective sau bugetare“, crede Narendra Chaudhary, directorul general al Mittal Steel Galati. 

    De partea cealalta, reprezentantii fondului de investitii Broadhurst – care detine 78% din actiunile Romportmet – sustin ca scumpirile sunt justificate, ba chiar sunt sub cele practicate in Europa. Andrei Siminel, presedintele Broadhurst, pune majorarea tarifelor pe seama „cresterii eficientei si a investitiilor“.

    Pe acest fond, cele doua parti au initiat negocierile pentru preluarea Romportmet de catre Mittal Steel Galati. „Discutam posibilitatea de a achizitiona dreptul de operare a facilitatii portuare“, recunoaste Chaudhary. Constient de pozitia de monopol a Romportmet, Broadhurst „tine la pret“. Fondul de investitii are si cateva argumente: personalul foarte bine pregatit si tehnologia „de nivel european“, dupa cum spune Siminel.  Aici discutiile par a fi ajuns in impas. Directorul general al Mittal Steel Galati explica si de ce. Pretul cerut de Broadhurst pe pachetul de 78% din actiunile Romportmet este atat de mare „incat cu aceeasi bani se pot construi mai multe facilitati portuare“. 

    Un esec al negocierilor nu convine, insa, nici uneia dintre parti. Este adevarat, Sidex depinde de Romportmet pentru accesul la Dunare. Pe de alta parte, operatorul portuar isi bazeaza afacerea aproape exclusiv pe comenzile combinatului. Lucru recunoscut de conducerea Sidex in raportul de activitate.  Dar cat valoreaza, de fapt, Romportmet? Actiunile sunt cotate la 32.000 de lei la bursa electronica RASDAQ. Iar Broadhurst are un pachet de 26,5 milioane de actiuni (78% din societate). 

    Prin urmare, valoarea de piata a acestui pachet este de circa 23 de milioane de euro. Pe de alta parte, Romportmet a avut un profit de 3,7 milioane de euro anul trecut. Pornind de la aceasta cifra, unii analisti cred ca fondul de investitii poate cere pana la 40 de milioane de euro pentru a renunta la aceste actiuni.

    Este dispus Mittal Steel sa plateasca un asemenea pret? Reprezentantii combinatului se gandesc la alte variante pentru accesul la transportul naval. „Analizam, in prezent, posibilitatea sa construim un port“, spune Chaudhary. Pentru aceasta, compania a purtat chiar discutii cu guvernul. Posibilele locatii sunt pe Dunare sau pe Siret, spune directorul general al Mittal Steel Galati. 

    Varianta construirii propriului port este sustinuta si de istoria negocierilor pentru preluarea Romportmet. Ideea ca Sidex sa detina pachetul majoritar la operatorul portuar nu este nici pe departe una noua. Dan Soiman, cel care a fost director general la combinat inainte de privatizare, a incercat sa adune de pe bursa actiunile Romportmet, inca de la inceputul lui 2001. Scopul acestei actiuni era ca Sidex sa devina „actionar semnificativ“ la operatorul portuar. Operatiunea nu a avut succesul scontat. De la 8% din Romportmet, cat avea Sidex in urma cu patru ani, combinatul a ajuns, acum, la 11,5%.

    Mittal Steel poate ajunge, prin urmare, la pachetul majoritar de actiuni al Romportmet numai daca va cadea la intelegere cu Broadhurst. Daca nu se gaseste o varianta de compromis, operatorul portuar ar putea sa-si  piarda clientul numarul unu. Si, inevitabil, sa-si vada profitul prabusindu-se. 

    Cert este ca Romportmet va ramane „de vanzare“. Actionarul majoritar este un fond de investitii care „cumpara, restructureaza si vinde“, recunoaste Andrei Siminel.  Cheia problemei este la Broadhurst. Societatea va decide care este cel mai bun moment (si pret) pentru a se desparti de operatorul portuar.  

  • 3,4 milioane de euro la Romportmet

    Operatorul portuar Romportmet, controlat de fondul de investitii Broadhurst, a avut, anul trecut, un profit cu 13% mai mare decat in 2003. Cifra de afaceri a companiei a crescut, la randul sau, cu aproape 21%.

    PROFIT: Anul trecut, Romportmet a inregistrat un profit de 3,7 milioane de euro, cu 13,3% mai mult decat in 2003. 

    CIFRA DE AFACERI: Societatea a avut o cifra de afaceri de 9,8 milioane de euro, in 2004, in crestere cu 20,6% comparativ cu 2003.  

    DATORII: Operatorul portuar avea datorii de 800.000 de euro si creante de 12,2 milioane de euro, la finele anului trecut. 

    ACTIONARI: Fondul american de investitii Broadhurst are 78,2% din actiuni, iar Mittal Steel Galati, 11,5%.  Alti actionari mai detin 10,3% din Romportmet.

  • Sidex renunta la partenerii „scumpi“

    De cand a intrat in proprietatea omului de afaceri anglo-indian Lakshmi Mittal, care detine cel mai mare imperiu siderurgic din lume, combinatul siderurgic de la Galati si-a schimbat modul de lucru si o parte din partenerii de afaceri. Toate deciziile de acest fel au avut un singur scop: reducerea costurilor de productie.

    ELECTRICITATE: Pentru reducerea costurilor cu energia electrica, Mittal Steel Galati a incheiat un contract de furnizare a electricitatii cu Petprod, la preturi mai mici fata de Electrica.

    INTERMEDIARI: Noua conducere a combinatului, adica oamenii lui Chaudhary, a decis sa renunte imediat la firmele intermediare prin care isi vindea produsele.

    PORT: Mittal Steel Galati vrea sa-si construiasca propriul port la Dunare sau Siret pentru a reduce costurile de incarcare/descarcare a marfurilor proprii.

  • AGRICULTURA: Rosii din nuci de cocos

    Serele romanesti si bulgaresti sunt ultimele din Europa care mai cultiva legume pe sol. Restul tarilor au trecut la productia pe substrat artificial, mai eficienta cantitativ, dar care ofera produse mai putin gustoase. Vor vrea producatorii romani sa ramana oaza naturala a Europei sau vor alege reteta mai productiva?

    Dintr-o camaruta aflata in vecinatatea biroului sau, Constantin Stanciu aduce un plic alb de nylon pe care il desface cu gesturi rapide. Dinauntru scoate o suprafata rectangulara, maronie si rugoasa, moale ca o bucata de lemn putrezit pe care o sfarama intre degetele lui.

    „E «cocopit»“, explica directorul serei Leoser Bucuresti, cel mai mare producator de legume din tara, cu o suprafata insumand aproape un sfert din suprafata serelor romanesti. „E facut din nuca de cocos. Se umfla cu apa, i se da de mancare ca unui copil, dar dupa calculator, se pun rasadurile pe el si cresc“, spune Stanciu. „Cocopitul“ e singura suprafata artificiala, alaturi de vata minerala („rockwool“) pe care producatorii de legume in sera mai produc in Europa. Eficienta sporita cu 50-75% a culturilor pe acest tip de suprafata i-a convins pe europeni sa renunte la gustul mai bun al legumelor cultivate natural. Mai mult, noua tehnologie simplifica munca producatorilor: daca solul trebuie tratat periodic, suprafata artificiala se inlocuieste pur si simplu dupa un an de zile.  „Gustul legumelor nu se compara cu cel al legumelor crescute pe sol, dar este mai eficient“, spune Stanciu. „Vom incerca si noi sa trecem la «cocopit», pentru ca n-o sa facem fata altfel in Uniunea Europeana. Cand ei obtin 400-500 de tone la hectarul de tomate, si tu obtii numai 220-300, normal ca esti obligat sa treci la o alta tehnica pentru a putea face fata“. Pe cele 90 de hectare detinute in Bucuresti, Leoser va implementa noua tehnica in etape, intr-un interval de 10-15 ani.

    Leoser nu e singura societate care va renunta la productia pe sol. O alta societate bucuresteana, Berser, va planta curand rasadurile pe suprafata artificiala.  „Mai ramanem un an pe sol, si de la anul preluam tehnologia“, spune Cristian Rusu, directorul general al firmei care detine 30 de hectare de sera incalzita in zona Berceni, in care cultiva tomate si castraveti. „In Bucuresti sunt toxine, amoniac, nu se poate cultiva ecologic. Iar pe substrat artificial vom putea fertiliza regulat, in conditiile comunitatii.“  Dar entuziasmul pentru tehnicile comunitatii de a cultiva nu este impartasit de toti proprietarii de sere din Romania. Vor continua sa existe culturi pe sol in tara si vor fi chiar profitabile pentru cei ce le vor avea, e de parere Maria Schutz, actionara majoritara a trei sere romanesti, ce insumeaza o suprafata de 160 de hectare: Codlea Brasov, Orser Oradea si Agroser Campia Turzii.

    „Personal n-am vrut sa trec pe substrat artificial, pentru ca singura noastra sansa este sa facem produse ecologice“, spune Schutz. „La noi totul este foarte natural, mai ales la Codlea. Inclusiv apa o aducem din rau. Sera este doar un acoperis.“ Schutz spune ca toata suprafata de 160 de hectare este atestata pentru productia ecologica, iar saptamana trecuta serele au fost auditate de firma germana Ecocert pentru a primi certificatul de productie ecologica. Astfel, serele Mariei Schutz ar putea deveni primele sere ecologice atestate din Europa. 

    Totusi, cum poate fi profitabila o sera care produce mai putin? Raspunsul e simplu, spune Schutz. Pretul in Europa este de trei ori mai mare pentru produsele ecologice. Iar diferenta de productivitate nu e atat de mare in favoarea productiilor pe sol artificial. „Productivitatea noastra e foarte mare: producem natural 200-300 de tone la hectar, in timp ce ei produc artificial 600-700 de tone. Suntem foarte pregatiti“, considera directoarea. Sansa serelor sale este aceea de a fi intr-o zona nepoluata, de cand „s-a inchis Colorom“. Dar Schutz nu a neglijat nici factorul timp: stiind ca un proces de acreditare dureaza trei ani, a luat-o din timp. Societati mai mici precum sera din Comanesti, Bacau, nu au inca o strategie bine definita. Toma Aichimoaie, unul dintre cei patru administratori ai serei privatizate in 2002, spune totusi ca inclina pentru produsele ecologice. „Cred ca o sa mergem pe ecologice ca sa putem exporta, pentru ca suntem intr-o zona fara desfacere. Dar nu ne-am interesat inca.“ Din cele 11 hectare istorice ale serei din Comanesti, astazi mai exista in picioare patru, dintre care unul singur e incalzit, pentru productia de spanac, salata si rosii. 

    Schutz exporta deja 30% din productie in Germania, Cehia si Ungaria, dar a inceput deja sa „pregateasca“ magazinele din Bucuresti pentru produsele ecologice. Indiferent de calea pe care au ales-o, societatile care au luat deja o hotarare par sa aiba un plan de afaceri fezabil, cu care pot supravietui dupa aderare. Problema e in curtea nehotaratilor, care, daca pastreaza solul pentru cultura dar nu vor avea atestatul de productie ecologica, nu vor putea vinde la preturi de trei ori mai mari, desi vor produce de doua ori mai putin. Iar riscul este mai ales al micilor producatori, spun marii producatori.

    „In ultimii doi ani am fost in Ungaria si anul trecut am avut deceptia sa constat ca, dupa aderare, cam toti micii producatori au dat faliment“, spune Stanciu de la Leoser. Falimentul micilor producatori din Ungaria  i-au adus lui Stanciu exporturi neasteptate. „Am avut export, in perioada Pastelui Catolic, de castraveti lungi de m-am speriat, cereau cate doua-trei camioane pe zi“, spune directorul. „Pana acum in Ungaria intrai foarte greu, pentru ca aveau productia lor.“

    Pentru a evita slabirea sectorului in care activeaza prin disparitia celor mici dar multi, Stanciu spune ca incearca impreuna cu alti colegi sa constituie o asociatie interprofesionala a culturilor protejate din Romania, dar pana acum initiativa a fost franata de reticenta micilor producatori. „Cred ca vrem sa-i colectivizam, ca vrem sa punem stapanire pe ei, noi trebuie sa-i invatam.“ Ce vrea Stanciu sa-i invete? „Tehnica pe care o folosesc ei in exploatare e rudimentara“, spune el. De exemplu, ei nu cunosc distanta la care trebuie plantate tomatele si planteaza 4 la metrul patrat, in loc de 2,4.  Iar eficienta sta in detalii. „Ei o sa-si dea seama in 2007 ca nu vor putea face fata cu productia pe care o fac acolo si cu cheltuielile pe care le vor avea.“ Indiferent de spaimele legate de agricultura din Romania si efectele integrarii in UE, se pare ca pentru proprietarii de sere este mai simplu – ei trebuie sa se decida daca raman agricultori sau se transforma in cococultori.

  • Romania de sub sere

    Suprafata serelor din Romania este de 922 de hectare, din care circa 450 de hectare sunt sere incalzite. 

    PRIVATIZATE sunt peste 90% din societatile comerciale de sere.

    PRODUCTIA de legume de sera a fost de 65.306 de tone in 2004. Cantitatea de legume proaspete importata in 2004 a fost de 152.456 de tone.

    SUBVENTIONATE sunt doar productiile din serele incalzite. Dintr-un fond de 325 de miliarde de lei (9 mil. euro) pot fi subventionate in acest an 65 de mii de tone, cu cate 5 milioane de lei pentru o tona. 


    900.000 DE EURO     este costul unui hectar de sera fara utilitati. Marii producatori isi propun ca in urmatorii ani sa isi extinda serele.

    2,5 MIL. EURO este costul unei centrale termice care poate incalzi 25 de hectare de sera. Pretul caldurii din sere reprezinta 70% din costul final al produsului. In aceasta iarna, Constantin Stanciu spune ca a cheltuit un miliard de lei pe zi pentru energia termica. 


    A FOST ODATA In 1990, Romania dispunea de peste 1.450 ha de sere incalzite. Serele de la Isalnita, cu peste 200 de hectare, erau socotite cele mai mari din lume.

  • ROMANIA underground

    O mana de dansatori independenti de dans contemporan reprezinta Romania in strainatate in fiecare an, mai des decat o face presedintele tarii: de vreo 30 de ori pe an. Totusi, dansul contemporan nu are in Romania nici macar o scena, iar fondurile de la stat l-au ocolit cu constiinciozitate.

    Nici teatrele independente, nascute ca alternativa la repertoriul prafuit al teatrelor de stat, nu au fost incurajate in vreun fel, desi au plimbat si ele numele tarii peste hotare. Accesul companiilor private de teatru este limitat la scenele improvizate pe cont propriu si la fondurile adunate in acelasi fel.

    In Romania, sectorul independent nu reprezinta nici 20% din fenomenul cultural. Daca aruncam o privire peste granita, vom constata ca teatrul si dansul sunt cam peste tot predominant independente: Budapesta, o capitala cu 1,6 milioane de locuitori, are 80 de teatre particulare, iar Moscova – peste 100. Despre tarile occidentale nici nu mai discutam. In Romania, cifra companiilor de teatru si dans particulare nu sare de zece. Discrepanta vine din faptul ca sectorul independent in alte tari este puternic sprijinit financiar de stat, independenta fata de acesta situandu-se doar la nivel ideologic si administrativ. In Romania, independenta a fost perceputa de autoritati in primul rand ca independenta financiara.

    „Ministerul Culturii ne-a spus ca nu ne poate sprijini ca institutie pentru ca, daca ne sprijina, ne pierdem independenta“, spune Roxana Crisan, directorul executiv al Teatrului Act, primul teatru independent romanesc, fondat de Marcel Iures in 1998 in beciul unei cladiri de pe Calea Victoriei din Bucuresti. „Lucrul acesta ne-a infuriat teribil. Niciunde in lume nu se pune problema asa.“ Cum supravietuiesc, in acest context, cele cateva companii private de teatru si dans? Cu siguranta, nu din banii de bilete. 

    „Ce sa acopar din bilete, cand copiii mei iau sume fictive?“, intreaba retoric actorul Dan Puric, manager al trupei independente Passe-partout DP. „Din punct de vedere economic, trupa este un fals.“ Pentru piesa „Don Quijote“ la care lucreaza acum, Puric spune ca va avea de impartit 1.000 de euro la 24 de oameni. Bani din teatru nu se fac decat pe Broadway, singurul loc din lume unde oamenii platesc pe bilet pretul real. O spun chiar cei care au intemeiat teatrele independente in Romania. Din vanzarea de bilete, acestia isi acopera doar 10-15% din costurile de productie. Restul vine din sponsorizari accidentale, finantari din partea institutelor culturale straine si, eventual, inchirierea salii in cazul teatrelor care dispun de asa ceva. 

    In Romania, patru teatre independente dispun de sali: Teatrul Act, Teatrul Luni – un cafe-theatre in vecinatatea primului, Teatrul Arca, aparut in urma cu cateva luni in podul unui bar si Teatru 74 din turnul cetatii din Targu-Mures. Restul – si e un rest mic, de 3-4 – sunt companii independente care functioneaza pe unde se nimereste. In categoria aceasta intra Teatrul Imposibil din Cluj, Teatrul Fara Frontiere din Bucuresti si Compania de teatru Passe-Partout DP a actorului Dan Puric, care a reusit sa „acceseze“ salile unor teatre de stat. 

    Poate si mai marginalizat a fost dansul romanesc independent, exclusiv contemporan. Despre coregrafii si dansatorii Cosmin Manolescu si Mihai Mihalcea, ambii in varsta de 35 de ani, mai multe stiu strainii. 

    „Principala problema a dansului contemporan este ca se joaca mai mult in strainatate decat in Romania“, spune Manolescu, care se lupta cu Ministerul Culturii de 3-4 ani sa obtina finantare pentru o scena: „Nimeni nu ne-a ascultat. E stupid ca suntem artisti romani si nu avem contact cu publicul romanesc. Avem o carte de vizita internationala impresionanta, insa pe plan national nu putem face nimic“. O scena de dans contemporan ar necesita un planseu si lumini speciale. Chiar daca ar vrea sa dea un spectacol pe o scena obisnuita de teatru, dansatorii spun ca s-ar lupta cu morile de vant.

    „Desi legea institutiilor de spectacole s-a votat anul trecut, si multe dintre teatrele de stat ar trebui sa fie transformate in teatre-gazda sau teatre de proiecte, sa se deschida fata de orice forma de arta, ele au ramas teatre de repertoriu si nu avem acces la scene“, spune Mihalcea. Pentru a da un spectacol intr-un teatru, trebuie sa platesti minimum 1.000 de euro chiria pentru o seara, spun cei care au incercat sa inchirieze. Pentru Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti, chiriasii platesc 2-3.000 de euro, spune Dan Puric.  In aceste conditii, cum de au aparut independentii? 

    Inchistarea institutiilor de stat ii impiedica sa se dezvolte, dar tot ea i-a si determinat sa apara. „Cand am iesit de pe bancile scolii in ‘88, am mers cu burse peste tot, am vazut si altceva si am zis ca singura solutie este sa cream lucruri in afara sistemului, in afara institutiilor de stat“, povesteste Mihalcea care fonda in 1992, impreuna cu Irina Costea Roncea, Cosmin Manolescu si Florin Fieroiu primul grup independent de dans contemporan din Romania postrevolutionara: „Marginalii“. Dar „dinozaurii mari“ si „inertia puternica“ i-au facut repede sa inteleaga ca „iti trebuie o viata sa lupti“. In ciuda mediului neprietenos, Cosmin Manolescu incearca din 1997 sa construiasca o piata pentru dansul contemporan. Intre 2001 si 2003, el a constatat ca in Romania, desi nu sunt scene si bani de productii, exista public. Cate 6.000 de romani s-au transformat in spectatori ai dansului contemporan in fiecare din acesti doi ani, cand Manolescu a organizat Bienala internationala de dans „BucurEsti.Vest“, fara sprijin de la Ministerul Culturii, insa cu sprijinul administratiei locale si al centrelor culturale straine sau al ambasadelor. Lipsa banilor si a unei sali l-au facut pe dansatorul-antreprenor sa renunte la editia din 2005. Bugetul minim pentru o editie a festivalului „BucurEsti.Vest“ ar fi un miliard de lei. „Cu banii festivalului «George Enescu» – 197 de miliarde de lei – s-ar putea face peste 100 de festivaluri independente“, spune Manolescu. 

    Mai putin dezvoltata decat piata show-biz-ului, pe care BUSINESS Magazin o analiza intr-un numar anterior, piata spectacolelor culturale in Romania nu se prea bucura de ajutorul impresarilor sau al managerilor specialisti. Exista trei impresari artistici mai importanti, mosteniti din timpul comunismului, care organizeaza turnee in tara deopotriva pentru productiile de teatru si pentru cele muzicale. Dar impresariatul nu a atins sectorul cultural independent. Chiar si in cel de stat e foarte putin dezvoltat.

    „Cel mult 5% dintre productiile de teatru au impresar“, spune Anghel Stoian, directorul Companiei Marilor Spectacole, cu o vechime in munca de 35 de ani. Ca atare, „eu imi aleg productiile pe care le impresariez, pentru ca ei au nevoie de mine“. Ce alege Stoian? „Comediile si piesele cu «ursi»: Radu Beligan, Dinica, Mitica Popescu“… Cu teatrele particulare nu colaboreaza pentru ca „pun in scena spectacole mai grele, drame care merg foarte greu in ziua de azi. Viata noastra fiind asa cum e, trebuie sa-i dai spectatorului comedie si piese cat mai usoare“. Artistii stiu insa ca fara impresari greu ajungi pe scenele teatrelor din tara. Teatrele nu ii contacteaza pe artisti pentru ca „apare rivalitatea cu trupa locala“, explica Dan Puric. Fortati de imprejurari, artistii independenti si-au devenit propriii manageri. „Creierul meu a fost obligat sa se specializeze pe lucruri cu care nu ar fi trebuit sa am treaba“, spune Dan Puric.

    Din 2004, Manolescu are chiar o agentie de consultanta si management cultural, Art Manager, prima de acest gen din tara. Nici Mihalcea nu a stat pe ganduri. Prin asociatia culturala Solitude Project, el isi manageriaza propriile proiecte, dar si pe cele ale lui Eduard Gabia – unul dintre cei mai tineri coregrafi romani.

    „Noi ne facem promovare, ne ocupam de comunicate de presa, purtam relatia cu partenerii, bancile, sponsorii“, spune dansatorul. „Pentru a fi artist in Romania, trebuie mai intai sa fii manager si mai apoi artist. Altfel, n-ai cum sa rezisti.“ Daca teatrele independente, fara pretentii la scene mari, au reusit sa se plimbe in turnee prin tara chiar fara impresari, dansatorii s-au limitat la Capitala si, in ultima vreme, la scenele straine.

    „E foarte greu sa ne facem loc pentru ca factorii de decizie nu pun foarte mare pret pe arta contemporana“, spune Manolescu. „Eu am jucat peste 12 spectacole in strainatate anul trecut si nici un spectacol in Romania.“ Manolescu si Mihalcea au participat la festivaluri importante precum cele de la Lyon, Roma, Dublin sau New York. Ei pot arata oricui topuri de reviste importante precum Paris Match sau Le Monde care au publicat articole laudative la adresa lor, dar „in tara nimeni nu da doi bani pe noi“, spune Mihalcea. Dansul contemporan exista doar cu titlul in Romania, prin doua institutii finantate de stat – Contemp si Orion Balet – care „n-au iesit inca din modernitate“, spune Mihalcea. 

    Cu lumea teatrului independent, romanii au avut un contact mai consistent. Aici a existat si un „an de boom“, cum il numesc supravietuitorii din sector: anul 2000. Atunci apareau in Bucuresti vreo zece companii de teatru independente, ca reactie la institutiile „artritice“ de stat, povesteste Roxana Crisan de la Act. „A fost cam cum am inteles noi libertatea in 1990: toata lumea a facut ce i-a pleznit prin cap.“ „Lumea“ erau de obicei tineri complet ignorati de sistemul de stat, absolventi de teatru fara vreo sansa de a juca. Dar lipsa crasa de bani pentru cultura in Romania, atat de la stat cat si din sectorul privat, a ingropat majoritatea companiilor independente, spune Crisan. Din cele zece companii bucurestene au ramas vreo cinci, dintre care numai trei au sediu. Pentru ca este scump sa-ti faci un sediu. 

    „Daca ai locatie si locatia nu mai are nevoie de nimic structural, te costa pe muchie 30 de mii de euro s-o faci functionala teatral“, estimeaza directorul executiv de la Act. La cheltuielile de comunicare (calculatoare, Internet, telefon) si de amenajare a salii (reflectoare, mixer de lumini, instalatie de sonorizare), se mai adauga cheltuielile de productie, cele de intretinere (numai pentru energia electrica Teatrul Act a platit anul trecut 200 de milioane de lei), gazul, salariile etc. De aceasta bataie de cap a scapat Chris Nedeea de la Teatrul Imposibil. In lipsa unui sediu, el isi plimba piesele prin subsoluri de muzeu, prin piete si curti interioare. „Desi lipsa de spatiu pare un handicap, din punct de vedere estetic este ofertant, trebuie sa fii mobil, flexibil, iar costurile sunt reduse“, spune regizorul-director de teatru.

    Totusi, lipsa unui spatiu propriu inseamna repetitii pe holuri, prin bai si subsoluri, se plange Dan Puric. „Toate spectacolele din Teatrul National le-am repetat pe culoar si in veceu sau prin foaier.“ 

    Daca teatrele independente au rezolvat problema chiriei destul de ieftin, inchiriind de la stat (Act si Teatru 74) sau impartin-  du-si cheltuielile cu barul in incinta caruia functioneaza (Luni si Arca), problema cheltuielilor de productie e o spaima permanenta. Teatrul Luni nu a sarit cu aceste cheltuieli de suma de 500 de euro (limita inferioara fiind 50 de euro), dar nici nu percepe bilet de intrare, doar o consumatie minima obligatorie la bar. Productiile teatrelor mai mari precum Arca si Act costa circa 10.000 de euro, ale Teatrului 74 – 1.500 – 2.500 de euro, iar ale Teatrului Imposibil din Cluj, intre 300 de euro si 15.000 de euro. Incasarile pe seara rareori depasesc 10 milioane de lei din vanzarea biletelor. Ca atare, sponsorizarile sunt baza, iar teatrele si-au constituit asociatii sau fundatii pentru a beneficia de astfel de fonduri. Dar sponsorizarile sunt atrase cu greu in cultura, iar legea romaneasca a sponsorizarii nu incurajeaza oricum acest sistem. „Suma pe care o da sponsorul se scade din baza lui de impozitare, dar banii aia au ramas dati si atat“, spune Victor Scoradet, directorul Teatrului Arca. „Legea a fost data tocmai ca sa descurajeze sponsorizarea, iar cultura sa fie controlata in continuare de minister.“ Scoradet, alaturi de ceilalti reprezentanti ai teatrelor particulare, spune ca asteapta ca ministrul culturii Mona Musca sa modifice legea cat de curand. Poate asa vor putea creste si onorariile actorilor, care sunt inca de 30 de ori mai mici decat in Occident.

    Productiile spectacolelor de dans au ajuns la sume mai importante, cu precizarea ca fondurile erau externe. Astfel, spectacolul „Stars High in Amnesia’s Sky“ al lui Mihalcea s-a bucurat de increderea si finantarea a cinci institutii europene importante. „Cred ca a fost primul spectacol care a beneficiat de un buget de 45 de mii de euro“, spune dansatorul. Acest lucru nu este insa neaparat pozitiv, pentru ca „ultimele mele spectacole, ultimele mele turnee, tot ce am avut au fost in strainatate si toate au fost produse din bani europeni“. 

    Teatrele particulare cu sedii proprii nu angajeaza actori, ci ii platesc pe contract de colaborare pe proiect. Onorariile actorilor pe spectacol variaza destul de mult, de la un minim de un milion de lei la Teatrul Act, la un maxim demn de invidia actorilor angajati la stat. „Daca spectacolul e bun si se joaca de trei-patru ori pe luna, un onorariu de aici ar putea ajunge mai mare decat salariul la un teatru de stat“, spune Roxana Crisan de la Act. La Teatrul Imposibil din Cluj, onorariile sunt de regula de 150 de euro, conform directorului teatrului Chris Nedeea, adica atat cat castiga actorii respectivi in- tr-o luna la teatrul de stat care i-a angajat. Dar un onorariu poate ajunge si la 500 de euro. Cand Teatrul Act gazduieste productiile altor companii de teatru, nu are obligatia de a plati onorarii. Incaseaza o chirie pentru spatiul oferit, iar ulterior imparte frateste castigul din vanzarea biletelor la spectacolul gazduit. Teatrul Luni gazduieste si el alte productii, dar nu percepe nici un fel de chirie, iar Teatrul Arca se pregateste si el sa-si deschida portile pentru altii.

    Multi artisti independenti traiesc mai degraba din onorariile obtinute in turnee internationale. Dan Puric spune ca a reusit cu greu sa-si „faca pretul“ in strainatate, pentru ca artistii din est sunt priviti cu scepticism. Totusi, pretul lui „afara“ e destul de bun: 2-3.000 de euro. Dar nu-i incaseaza decat de vreo patru ori pe an. Acesti bani ii completeaza salariul de societar al Teatrului National din Bucuresti de 12 milioane de lei net, „acum ca mi l-au marit“.  

    Dansatorii si coregrafii Cosmin Manolescu si Mihai Mihalcea nu au primit in Romania mai mult de 2-3 milioane de lei pentru prestatia de interpreti intr-un spectacol profesionist. Dar in afara tarii au castigat si 2.000-2.500 de euro. Pentru a ajunge in strainatate, trebuie sa iei legatura cu un impresar strain, povesteste Dan Puric. Acesta iti va lua 6%, „dar daca mai dai si peste un intermediar roman, iti mai ia si el 10%“. Puric povesteste cu placere despre turneul pe care l-a facut in Germania, Elvetia si Luxembourg, cu un impresar din Germania. „Mi-au dat harta, masina, sofer, hotel. Se stia totul: la ce hotel stau, care este distanta hotelului de sala, care este timpul de montare, care este banul pe care il iau eu si ce impozit se plateste.“ Totusi, un artist nu poate zabovi prea mult in strainatate, pentru ca fiecare piata isi apara productiile in fata concurentei. „Te lasa sa faci valva si pe urma te trimit acasa. Estul, ca forta artistica, ii nenoroceste“, spune Puric.

    Toate teatrele independente intervievate de BUSINESS Magazin spun ca produc anual cel putin la fel de multe productii ca un teatru de stat. Turneele prin tara si strainatate nu le sunt straine unora, iar altii organizeaza in acest an primul festival international de teatru independent din Romania (Teatrul Imposibil). Ambitiile independentilor sunt mari, iar, de cand cu noua guvernare, si sperantele au crescut. Daca fondul ministerial destinat ONG-urilor culturale era pana in prezent impartit in functie de „relatiile personale si telefonul politic“, este pentru prima data cand procesul de selectie a proiectelor ONG-urilor se desfasoara transparent, spune Cosmin Manolescu. Consilierul Valentina Rodinceanu de la Ministerul Culturii a confirmat ca „se stie“ cum erau alocati banii pana acum. In acest an, 200 de ONG-uri dintr-un total ce depaseste mia isi dau concursul pentru 21 de miliarde de lei, si totul „e transparent“, spune Rodinceanu.   O alta speranta a independentilor se leaga de „Noul“ Fond Cultural National, functional din vara acestui an dupa modelul unguresc si bulgaresc. 

    La acest fond se spune ca vor avea acces egal atat institutiile de stat, cat si ONG-urile. Insa cele 63 de miliarde, adunate in acest fond prin contributia tuturor companiilor, nu le dau mari sperante independentilor. „Cred ca a fost creat mult prea rapid, fara consultarea operatorilor culturali“, spune Cosmin Manolescu de la Art Manager. „E clar ca un teatru national este intr-o competitie neloiala cu un ONG care  n-are nici un birou, nici un fond si n-are aceeasi echipa. As fi vazut acest fond ca pe unul special destinat sectorului independent si artei contemporane.“

    De cateva luni, in mediul cultural se vorbeste despre infiintarea unui Centru National al Dansului Contemporan finantat de stat, cu sediul la etajul 4 al Teatrului National din Bucuresti. Mihai Mihalcea este deja angajat al acestui centru inca nefunctional si fara vreun buget aprobat. De cand a auzit promisiunea Monei Musca de dupa alegeri de a echilibra balanta intre traditie si arta contemporana, viseaza ca va renova spatiul si va inaugura chiar acolo o scena de dans. 

    Acum o luna insa, cand ministrul culturii si-a prezentat prioritatile in fata Camerei Deputatilor, „nu a pomenit un cuvant de arta contemporana, dar a vorbit iarasi de Biblioteca Nationala, patrimoniu, traditie“, povesteste Mihalcea, aproape descurajat. Totusi, el spera ca in acest an visul de a avea o scena se va concretiza. Cu masina de cusut a mamei, el a cusut draperiile unei „cutii negre“ in care sa poata da pana atunci reprezentatii in fata invitatilor sai straini care l-au sprijinit de-a lungul anilor.