Blog

“Viitorul euro depinde de Germania. Nemţii sunt acum în situaţia de a dicta Europei care e soluţia la criza din zona euro, iar dacă ei lasă euro să cadă, efectul va fi o criză bancară complet dincolo de controlul autorităţilor financiare şi care va împinge nu numai Germania şi Europa, dar toată lumea într-o situaţie foarte asemănătoare cu Marea Depresiune din anii ’30.” Să reţinem din avertismentul de săptămâna trecută al lui George Soros, oferit pentru Der Spiegel, nu atât ameninţarea cu Marea Depresiune, cât rolul global crucial atribuit Germaniei în rezolvarea crizei din zona euro.

În retorica lui Soros, “acceptarea rolului său conducător de către Germania” ar însemna ca Angela Merkel să accepte emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, iniţiativă imposibilă însă atâta vreme cât ţările membre ale uniunii rămân să-şi conducă pe mai departe politicile fiscale proprii, cu tot cu deficite bugetare şi datorii publice mari, fără a fi cu nimic sancţionate la nivel comunitar. În structura actuală de funcţionare a eurozonei şi a UE, emiterea de obligaţiuni comune ale eurozonei ar însemna ca ţările solide economic ale uniunii, în primul rând Germania, să plătească dobânzi mai mari decât cele pentru propriile obligaţiuni, pentru că pieţele ar socoti costurile politicilor economice păguboase ale statelor mai slabe, fie ele Portugalia şi Grecia ori Spania şi Italia.

Aceasta e explicaţia pentru care la reuniunea franco-germană de săptămâna trecută nu s-a decis emiterea de euroobligaţiuni comune, iar pieţele au fost dezamăgite şi au căzut din nou, în ciuda faptului că tot restul de propuneri adoptate de cancelarul Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy oferă exact baza de pornire pentru ca viitoarele euroobligaţiuni comune să poată fi create: un supraguvern economic al zonei euro format din şefii de state şi de guverne şi condus de actualul preşedinte al UE, Herman van Rompuy, includerea în constituţiile ţărilor din zona euro a unor limite de deficit şi de datorie publică, introducerea unei taxe pe tranzacţiile financiare în interiorul UE (chiar dacă nu e încă precizată forma ei), precum şi un exemplu de “State Unite ale Europei” in nuce, printr-o uniune fiscală parţială între Germania şi Franţa, cu coordonarea impozitelor în sectorul companiilor şi bugete armonizate.

Mulţimi de analişti care s-au făcut ecoul pieţelor financiare i-au criticat în permanenţă pe liderii europeni că nu acţionează suficient de repede pentru gustul investitorilor, tărăgănând măsurile de protecţie a creditorilor privaţi confruntaţi cu pericolul de a nu-şi mai putea recupera creanţele, până într-acolo încât tărăgănarea a dus la reacţii în forţă ale pieţelor, cu împingerea CDS-urilor şi a dobânzilor la datoriile suverane până spre praguri prohibitive, spre a-i sili la acţiune pe politicienii de la Bruxelles, Berlin sau Paris.

În realitate însă, problema nu se poate pune doar în termenii investitorilor, “vreau să-mi garantaţi rapid că-mi recuperez banii şi dobânda, altfel nu vă mai puteţi finanţa de pe piaţă şi toţi banii noştri vor merge în Asia şi în paradisuri fiscale”. Iar Merkel, Sarkozy şi liderii UE care le-au aplaudat iniţiativele de unificare economică nu-şi pot duce nici ei mai departe planul prezentând electoratului problema ca Soros, exclusiv sub aspectul urgenţei dictate de situaţia de la burse.

Pe de o parte, politicienii vizaţi nu pot lua de unii singuri şi peste noapte decizii radicale, de genul unificării fiscale şi parţial politice a Europei, în forma unor “State Unite ale Europei”, după expresia susţinută de preşedintele Traian Băsescu, cu cedarea progresivă a elementelor suveranităţii naţionale, exclusiv în numele principiului concurenţei economice cu SUA şi China şi al pacificării pieşelor financiare. Dacă ar face asta, politicienii ar risca nu atât să piardă ei înşişi alegerile (oricare alţii le-ar pierde în locul lor urmând aceleaşi politici), ci să distrugă însăşi baza proiectului european, aşa cum a fost el livrat cetăţenilor UE şi care nu constă în graba defensivă a unei unificări dictate de sus din cauza unor pericole economice externe, ci în libertatea de asociere a unor popoare distincte, unite de un fundament cultural comun şi de aspiraţii economice comune.

Fosta “casă comună europeană” guvernată democratic, pe baze proporţionale şi cu drepturi de veto, s-ar transforma peste noapte într-un refugiu din calea furtunii, unde cel mai tare dictează totul, iar cei mai slabi nu mai au niciun drept, aşa cum a sugerat ministrul german de finanţe Wolfgang Schaeuble (statele indisciplinate financiar n-ar mai avea decât statut de observator în Consiliul European) şi cum au cerut Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy săptămâna trecută (statele din zona euro care nu-şi reduc deficitele să nu mai poată primi fonduri structurale şi de coeziune, chiar dacă îşi plătesc cota aferentă bugetului comunitar).

Cât priveşte regula includerii în constituţiile naţionale ale ţărilor zonei euro şi posibil UE a unui plafon maxim de deficit bugetar şi/sau datorie publică, propunere lansată încă din martie, cu ocazia definirii Euro-Pactului pentru Competitivitate, ea întâmpină deja opoziţie chiar în inima zonei euro, conform Reuters. Liderii socialişti francezi Francois Hollande şi Martine Aubry, potenţiali candidaţi la preşedinţie, a anunţat că stânga nu poate susţine o astfel de reglementare; ministrul austriac de finanţe Maria Fekter a declarat că Viena nu e pregătită să delege atribuţiile în materie de politică economică de dragul unei integrări economice mai accentuate, iar ministrul finlandez de finanţe a spus că “rareori astfel de ţinte fixate în constituţie îşi fac efectul” (opinie importantă, întrucât Finlanda este o ţară cu rating triplu A, iar parlamentul votează aici toate reglementările fiscale).

Pe de altă parte, impunerea unor reguli comune detaliate în materie fiscală riscă să dezavantajeze statele membre atât unele în raport cu celelalte, cât şi în raport cu restul lumii care nu va avea nicio obligaţie să le aplice, căpătând astfel automat un avantaj competitiv cu atât mai preţios în vremuri de creştere economică incertă. Marea Britanie a anunţat că se opune introducerii taxei pe tranzacţiile financiare în statele UE, indiferent ce formă va avea ea în cele din urmă şi cât de redusă va fi: un purtător de cuvânt al ministerului de finanţe a declarat pentru AFP că o astfel de taxă nu are sens decât la nivel planetar, altminteri ţările care o vor aplica unilateral vor avea de pierdut, fiindcă tranzacţiile vizate se vor deplasa pur şi simplu în alte zone ale lumii.

La aceasta se adaugă divergenţele mai vechi privind unificarea nivelului impozitării pentru companii la nivelul zonei euro sau al UE, căreia i s-au opus preşedintele Traian Băsescu ori ministrul de finanţe irlandez; faptul că această unificare apare acum în interiorul mini-uniunii economice franco-germane nu e decât o amânare a momentului când extinderea ei va reveni pe tapet, cu aceleaşi consecinţe economice nefaste pentru ţările cu cote de impozitare mici. Şi nu trebuie uitată nici rezistenţa îndârjită a opoziţiei slovace faţă de extinderea capacităţii de finanţare a Fondului European pentru Stabilitate Financiară peste capacitatea actuală de 440 miliarde de euro, care împiedică guvernul să se ralieze acordului în acest sens al celorlalţi lideri europeni.

Dincolo de furtunile bursiere de moment ori de ameninţările lui Soros, problema reală a unificării europene e însă pierderea de viteză la nivelul motorului economic franco-german, cu cauze şi efecte în toată UE: în al doilea trimestru, economia Germaniei a crescut cu doar 0,1% faţă de trimestrul anterior şi cu 2,8% faţă de aceeaşi perioadă din 2010, iar cea a Franţei a stagnat faţă de trimestrul precedent, respectiv a crescut cu 1,6% faţă de aprilie-iunie 2010.

Studii şi comentarii ale analiştilor bancari şi ai FMI, mai nou şi declaraţii ale noii şefe a FMI, Christine Lagarde, vorbesc tot mai tare de relaţia dintre austeritatea fiscală şi încetinirea creşterii economice, iar euroscepticii de serviciu acuză tot mai mult Germania că se încăpăţânează să facă din UE un spaţiu de desfacere pe seama căruia îşi extinde economia bazată pe exporturi, iar după ce le-a luat celorlalte state membre dreptul la protecţie vamală şi moneda proprie, acum vrea să le răpească şi suveranitatea economică şi fiscală, în acord cu dornica de glorie Franţa. Cum spune premierul ceh Petr Necas, “de fiecare dată când apare o problemă în UE, soluţia care ni se prezintă e mai multă integrare, dar deşi integrarea a avansat în ultimii ani, eu cred că mai curând creează probleme în loc să le rezolve, dacă ne uităm cum arată acum zona euro şi finanţele ei publice acum”.

Partea bună a acestor dureri de creştere ale proiectului european, cu tot cu cârtelile euroscepticilor, e că în cele din urmă se lămuresc apele: nici Germania şi Franţa nu pot creşte de unele singure, într-un joc în doi de-a puterea, fără restul celor 25 de state, nici celelalte nu pot avea doar pretenţia să-şi prezerve intactă independenţa economică şi politică din momentul accesului în uniune. Partea proastă e însă că aceste dureri de creştere sunt mari şi că vor mai continua încă multă vreme – exact atâta vreme cât membrii mai puternici şi mai slabi ai Uniunii vor avea interesul şi idealismul să rămână împreună, încercând să ducă înainte proiectul european pe care l-au început tot împreună.