BusinessMagazin

Blog

  • Firefox, aliat sau pion al Google?

    Firefox este cel mai popular browser alternativ de la Netscape incoace, avand aproape de trei ori mai multi utilizatori decat Safari-ul celor de la Apple; are 15-20% din piata globala de browsere si procentaje chiar mai ridicate in Europa si in randul pasionatilor de tehnologie. O parte din atractia fata de Firefox deriva din originile sale ca initiativa non-profit, o revolutie impulsionata de oameni si care implica browser-ul de web, tehnologie de baza pentru internet. De asemenea, deoarece codul sursa era public, Firefox a putut profita de creativitatea dezvoltatorilor; ei sunt incurajati sa-l imbunatateasca, fie cu aplicatia de blocare a reclamelor de pe site-urile de publicitate – una dintre cele mai populare extensii – sau prin crearea de „skin“-uri care sa personalizeze fata browser-ului.

    Dar in incercarea de a se folosi de acest succes, Fundatia Mozilla a ajuns sa semene mai mult cu un start-up din Silicon Valley finantat de investitori si mai putin cu un atelier al colaborarii intre programatori anonimi. Siobhan O’Mahony, profesor asistent la Scoala de Management a Universitatii Davis din California, numeste Mozilla „primul proiect open-source corporatist“.

    Fundatia a folosit o divizie comerciala, Corporatia Mozilla, pentru a strange zeci de milioane de dolari din drepturi de autor de la companii ce au creat motoare de cautare si care doreau pozitionari mai avantajoase in browser-ul ei. Si prin strangerea acelor bani ca rezerva de razboi pentru a concura cu giganti ca Microsoft si Apple, fundatia s-a indepartat, cel putin temporar, de la activitatile tipice ale unei organizatii non-profit. „Comunitatea Mozilla a fost putin hibrida in ce priveste integrarea investitiilor publice si private – in privinta asta istoria sa este de-a dreptul unica“, a spus O’Mahony.

    Pana acum, numerosii contributori ai Firefox par multumiti cu succesul sau financiar. Intrebarea mai importanta e ce va face Mozilla cu toti acesti bani. Potrivit datelor financiare ale Mozilla pentru 2006, recent publicate, fundatia are active de 74 de milioane de dolari, grosul fiind investiti in fonduri mutuale si alte operatiuni asemanatoare, iar anul trecut a avut venituri de 66 de milioane de dolari. Circa 85% din acele venituri au venit dintr-o singura sursa, Google, care are un contract de drepturi de autor cu Firefox.
    In pofida veniturilor generoase, Fundatia Mozilla a oferit in 2006 sub forma de granturi putin sub 100.000 de dolari (potrivit raportului auditat) sau 285.000 de dolari (potrivit declaratiilor Mozilla). In acelasi an, i-a platit directoarei executive a corporatiei, Mitchell Baker, peste 500.000 de dolari sub forma de salarii si alte beneficii (Baker este totodata si presedinta fundatiei).

    Mitchell Baker, o avocata care lucreaza pentru companiile din Silicon Valley inca de la mijlocul anilor ’90, a comentat ca pachetul ei salarial este „inca un exemplu despre caracterul hibrid al Mozilla“, adaugand ca suma o face sa para „un copilas amarat“ in comparatie cu liderii altor companii la fel de influente din Silicon Valley. Baker spune ca de fapt comunitatea, nu finantarea de la Google a facut din Firefox un mare jucator in acest domeniu. „Mozilla are succes pentru ca avem acest public imens caruia ii pasa de ea“, spune ea. „Piesa de baza care tine Mozilla independenta fie si de o singura sursa de venit, ca Google, este acest public divers“. Si adauga: „Nicio gramada de bani nu ne-ar fi permis sa atingem succesul pe care il avem acum“. Apoi, referindu-se la Microsoft: „Nu putem sa cheltuim mai mult decat ei“.

    Evolutia Firefox poate fi privita ca o extensie a razboiului dintre Netscape si Microsoft de la jumatatea anilor ’90. Dupa ce Microsoft a acaparat o mare parte din piata, Netscape a decis in 1998 sa-si faca public codul sursa si imediat dezvoltatorii au acceptat provocarea. In 2003, AOL, care cumparase Netscape, a oferit codul de browser nou-createi Fundatii Mozilla si pana in noiembrie 2004 a fost lansata prima versiune de Firefox. La vremea respectiva a fost promovata ca ilustrare a catorva principii – sa fie usor de utilizat, sa functioneze pe sisteme de operare diferite si sa fie mai sigura. Corporatia a fost creata in 2005.

    Celalalt avantaj al browser-ului, nedeclarat, insa impartasit cu celelalte proiecte open-source, a fost ONM: Orice, dar Nu Microsoft. „Firefox este capabil sa se adreseze unor categorii de public diferite. Nu pe toata lumea intereseaza ca standardele internetului sa ramana deschise, dar multi se tem ca daca Firefox pierde cota de piata, atunci standardele internetului ar putea ajunge apanajul Microsoft“, a scris intr-un e-mail O’Mahony.

  • Ridicand capacul podului (III)

    Fapt dovedit stiintific: modul in care Ricard a invatat sa isi controleze mintea depaseste orice inchipuire, iar cadranele aparatelor de masura sunt prea mici pentru a cuprinde valorile impulsurilor emise de creierul sau: meditatia a accentuat sentimentele pozitive, ce tin de emisfera stanga, in timp ce zona din jumatatea dreapta a creierului, ce gestioneaza sentimentele negative, este blocata, pur si simplu.

    Departe de mine orice intentie de a propovadui budismul si binefacerile sale, mie mi-a placut pur si simplu povestea omului, dar si una din zicerile sale: „Mintea nu este un lux, o vitamina…15 ani din viata se duc pe educatie, facem jogging, practicam fitnessul, incercam sa ne pastram frumusetea fizica, dar acordam surprinzator de putin timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat, mintea noastra“.

    Jonathan Weil a fost un tip care si-a folosit mintea. Si, inaintea lui Weil, un grup de sase studenti de la Universitatea Cornell si-au folosit mintea. Problema este ca alte mii de oameni, multe – multe mii de oameni i-au ignorat pe studenti si pe Weil si, ceva timp dupa, au platit din greu pentru blocajul lor.

    In toamna anului 2006, cand l-a condamnat pe Jeffrey Skilling, fostul director executiv de la Enron, judecatorul Simeon Lake a spus ca fostul CEO si-a mintit, in repetate randuri, angajatii si investitorii in privinta modului in care compania a facut afaceri. Oare?

    Jonathan Weil era, in vara anului 2000, reporter la biroul din Texas al ziarului Wall Street Journal cand un prieten, analist financiar, i-a sugerat sa investigheze mai in amanunt modul in care castiga bani Enron. Reporterul asa a si facut, studiind peste o luna de zile rapoartele financiare, si cele anuale si cele trimestriale, ale Enron; in plus, s-a consultat cu Thomas Linsmeier, profesor de contabilitate la Universitatea din Michigan, cu analisti de la Moody’s si cu reprezentanti ai Financial Accounting Standards Board. Weil a descoperit in rapoarte, sub ceea ce s-ar putea defini drept „o perdea groasa de fum“, o gaura de peste 700 de milioane de dolari.

    Weil a scris un articol si a solicitat oficialilor companiei un punct de vedere. Punctul de vedere l-a reprezentat o delegatie de sapte oameni, condusa de contabilul-sef, care s-a deplasat la Dallas pentru a se intalni cu Weil. Delegatia i-a prezentat in amanunt lui Weil modelele matematice scrise de profesori de la Massachusetts Institute of Technology, vestitul MIT, in baza carora estimau sumele pe care „sperau“ sa le castige, dar care apareau in rapoarte ca fiind deja castigate.

    Weil si-a publicat povestea in septembrie 2000, dar circulatia destul de redusa a publicatiei sale, adica editia de Texas a Wall Street Journal, a redus impactul povestii. Un minus a fost si lipsa unei urmari a articolului, care sa aduca detalii suplimentare.

    Totusi, piesele de domino au inceput sa cada: James Chanos, jucator pe Wall Street, a citit articolul lui Weil, a verificat (pentru ca stia unde sa se uite, a durat numai cateva ore, in loc de mai bine de o luna de zile) si a profitat; bun capitalist, specializat in short selling, Chanos si-a aranjat, din noiembrie 2000 si pana in primavara anului 2001, pozitiile astfel incat sa castige o mica avere, iar apoi a „vandut“ pontul jurnalistei Bethany McLean de la Fortune. In martie apare articolul lui McLean despre pretul prea mare al actiunilor Enron, tot mai multa lume devine ingrijorata, in august Skilling demisioneaza si in decembrie compania era falita. In tot acest timp actiunile au coborat de la aproape 100 de dolari la cativa centi.

    De grupul de studenti de la Cornell pomeniti mai inainte scrie Jonathan Macey, profesor la Yale si autorul mai multor carti despre Enron. Cei sase studenti au decis sa realizeze, in primavara lui 1998, o analiza a Enron. Intr-o luna si jumatate, folosind date statistice, interpretand si analizand ceea ce la acel moment era o companie de succes si un model, studentii au ajuns la concluzia ca modelul de business al companiei era prea riscant si ca exista semne clare de manipulare a castigurilor. Raportul lor, de 23 de pagini, postat pe site-ul universitatii, poate sa fi fost plicticos si greu de citit.

    Intrebarea este de ce nu s-a minunat nimeni de recomandarea „vindeti“, tiparita mare pe prima pagina. Dezbracata de „perdeaua de fum“, povestea pe care v-am spus-o este pur si simplu o confruntare de minti antrenate; poate ca daca aplicau retetele lui Matthieu Ricard, multi mai multi dintre cei ce si-au vazut economiile sau pensiile sau investitiile spulberate in scandal ar fi cautat, s-ar fi intrebat, ar fi iesit din conformismul impus de manualele de capitalism si ar fi castigat.

    Eroul adevarat al povestii e James Chanos.

  • Povestea laptopului

    In fine, celebrul „laptop de 100 $“ (modelul XO, mai precis) a intrat in productie la uzinele companiei taiwaneze Quanta – cel mai mare producator de portabile din lume – pentru a onora o prima comanda de 100.000 de unitati din partea Laboratorio Tecnológico del Uruguay, o organizatie guvernamentala care desfasoara un proiect de mare amploare in domeniul educatiei si comunicatiilor. Mai mult, oficialitatile din Uruguay s-au angajat sa mai cumpere inca 300.000 de bucati pana in 2009, astfel incat toti elevii sa dispuna de aceste unelte educationale.

    Poate ca aceasta stire o sa para modesta, daca tinem seama ca profesorul Nicholas Negroponte – initiatorul proiectului OLPC (One Laptop Per Child) – estima in urma cu cativa ani o productie de ordinul sutelor de milioane. In plus, pentru a beneficia de avantajele productiei de masa, intrarea in fabricatie ar fi trebuit sa porneasca de la un nivel de circa 3 milioane de unitati. Faptul ca o astfel de comanda nu a venit este una dintre cauzele care au determinat cresterea pretului la 188 de dolari, celelalte fiind scumpirea unor materiale si decizia de a utiliza componente mai puternice. Totusi, realizarea este remarcabila, salvand un proiect exceptional din perspectiva tehnologica prin posibilitatea de a-si demonstra potentialul in conditiile unui proiect de anvergura.

    Cum se explica diferenta de cateva ordine de marime dintre estimari si realizari? Prima cauza este mai degraba de ordin politic, iar Negroponte si colegii sai au avut ocazia sa constate ca de la „angajamentele solemne“ ale politicienilor (care nu costa nimic) si pana la comenzi concrete e o cale foarte lunga. Teama de schimbare este un alt factor important, impartasit de birocratiile de pretutindeni. Schimbarea (mai ales una la scara mare) implica si un risc, pe care foarte putini functionari sunt dispusi sa si-l asume. Asa sa face ca dintre cele sase „intelegeri ferme“ pentru cate un milion de XO cu Argentina, Brazilia, Libia, Nigeria, Pakistan si Thailanda nu s-a materializat nici una (Thailanda are insa scuza unei lovituri de stat ce a indepartat guvernul care s-a angajat in proiect).

    A doua cauza a relativului insucces al proiectului OLPC este de ordin comercial – ceea ce poate parea ciudat, avand in vedere ca este vorba de o initiativa non-profit. Istoria este interesanta si porneste chiar de la primul e-mail pe care l-a trimis Negroponte dupa ce i-a incoltit ideea: adresantul era vechiul sau prieten Hector Ruiz, CEO la Advanced Micro Devices, pe care ideea l-a entuziasmat, iar rezultatul a fost ca AMD a fost primul partener al OLPC si furnizorul procesoarelor. S-au adaugat apoi Google si RedHat, aceasta din urma croind o distributie speciala de Linux ce echipeaza laptop-urile. S-au adaugat si alte companii importante, dar este cert ca o asociere AMD-Google-RedHat reprezenta o amenintare directa pentru Intel si Microsoft, care au devenit imediat cei mai mari adversari ai proiectului. Primele reactii au vizat ridiculizarea proiectului si intoxicarea presei, insa lucrurile nu s-au oprit aici. Intel – care nu este un producator de computere – a lansat un produs concurent, Classmate, pe care l-a echipat cu propriul procesor Celeron M, capabil sa ruleze nu doar Linux, ci si o versiune redusa de Windows XP furnizata de Microsoft. Desi mai scump (cca. 250$) si mai putin adaptat pentru educatie, Intel l-a promovat agresiv ca alternativa „serioasa“ la XO, adesea chiar in tarile deja angajate in proiectul OLPC (de pilda in Nigeria si Libia). Negroponte s-a infuriat si a acuzat pe Intel ca vinde Classmate sub pretul de productie pentru a submina proiectul OLPC, iar pozitiile pareau sa fie ireconciliabile. Microsoft a inceput sa distribuie in tarile in curs de dezvoltare vizate de OLPC un pachet cuprinzand Windows, MS Office (Student Edition) si programe educationale la pretul de 3 dolari, creand astfel o presiune suplimentara. In plus, diversi alti producatori au inceput sa fie interesati de aceasta imensa piata potentiala, lansand noi modele cu preturi atractive (Asus Eee PC fiind un bun exemplu).

    Si totusi, in iulie 2007 apele s-au linistit, iar Intel s-a alaturat coalitiei care sustine OLPC. Schimbarea de atitudine provine din initiativa OLPC de a produce si servere de back-up si suport pentru XO care sa fie distribuite scolilor, iar acestea vor fi bazate, desigur, pe componente Intel. In plus, intelegerea prevede ca softurile pentru Classmate sa ruleze si pe XO si viceversa, de unde se poate deduce ca Intel va merge pe Linux. Cineva nu prea se va bucura…

  • Povestea laptopului

    In fine, celebrul „laptop de 100 $“ (modelul XO, mai precis) a intrat in productie la uzinele companiei taiwaneze Quanta – cel mai mare producator de portabile din lume – pentru a onora o prima comanda de 100.000 de unitati din partea Laboratorio Tecnológico del Uruguay, o organizatie guvernamentala care desfasoara un proiect de mare amploare in domeniul educatiei si comunicatiilor. Mai mult, oficialitatile din Uruguay s-au angajat sa mai cumpere inca 300.000 de bucati pana in 2009, astfel incat toti elevii sa dispuna de aceste unelte educationale.

    Poate ca aceasta stire o sa para modesta, daca tinem seama ca profesorul Nicholas Negroponte – initiatorul proiectului OLPC (One Laptop Per Child) – estima in urma cu cativa ani o productie de ordinul sutelor de milioane. In plus, pentru a beneficia de avantajele productiei de masa, intrarea in fabricatie ar fi trebuit sa porneasca de la un nivel de circa 3 milioane de unitati. Faptul ca o astfel de comanda nu a venit este una dintre cauzele care au determinat cresterea pretului la 188 de dolari, celelalte fiind scumpirea unor materiale si decizia de a utiliza componente mai puternice. Totusi, realizarea este remarcabila, salvand un proiect exceptional din perspectiva tehnologica prin posibilitatea de a-si demonstra potentialul in conditiile unui proiect de anvergura.

    Cum se explica diferenta de cateva ordine de marime dintre estimari si realizari? Prima cauza este mai degraba de ordin politic, iar Negroponte si colegii sai au avut ocazia sa constate ca de la „angajamentele solemne“ ale politicienilor (care nu costa nimic) si pana la comenzi concrete e o cale foarte lunga. Teama de schimbare este un alt factor important, impartasit de birocratiile de pretutindeni. Schimbarea (mai ales una la scara mare) implica si un risc, pe care foarte putini functionari sunt dispusi sa si-l asume. Asa sa face ca dintre cele sase „intelegeri ferme“ pentru cate un milion de XO cu Argentina, Brazilia, Libia, Nigeria, Pakistan si Thailanda nu s-a materializat nici una (Thailanda are insa scuza unei lovituri de stat ce a indepartat guvernul care s-a angajat in proiect).

    A doua cauza a relativului insucces al proiectului OLPC este de ordin comercial – ceea ce poate parea ciudat, avand in vedere ca este vorba de o initiativa non-profit. Istoria este interesanta si porneste chiar de la primul e-mail pe care l-a trimis Negroponte dupa ce i-a incoltit ideea: adresantul era vechiul sau prieten Hector Ruiz, CEO la Advanced Micro Devices, pe care ideea l-a entuziasmat, iar rezultatul a fost ca AMD a fost primul partener al OLPC si furnizorul procesoarelor. S-au adaugat apoi Google si RedHat, aceasta din urma croind o distributie speciala de Linux ce echipeaza laptop-urile. S-au adaugat si alte companii importante, dar este cert ca o asociere AMD-Google-RedHat reprezenta o amenintare directa pentru Intel si Microsoft, care au devenit imediat cei mai mari adversari ai proiectului. Primele reactii au vizat ridiculizarea proiectului si intoxicarea presei, insa lucrurile nu s-au oprit aici. Intel – care nu este un producator de computere – a lansat un produs concurent, Classmate, pe care l-a echipat cu propriul procesor Celeron M, capabil sa ruleze nu doar Linux, ci si o versiune redusa de Windows XP furnizata de Microsoft. Desi mai scump (cca. 250$) si mai putin adaptat pentru educatie, Intel l-a promovat agresiv ca alternativa „serioasa“ la XO, adesea chiar in tarile deja angajate in proiectul OLPC (de pilda in Nigeria si Libia). Negroponte s-a infuriat si a acuzat pe Intel ca vinde Classmate sub pretul de productie pentru a submina proiectul OLPC, iar pozitiile pareau sa fie ireconciliabile. Microsoft a inceput sa distribuie in tarile in curs de dezvoltare vizate de OLPC un pachet cuprinzand Windows, MS Office (Student Edition) si programe educationale la pretul de 3 dolari, creand astfel o presiune suplimentara. In plus, diversi alti producatori au inceput sa fie interesati de aceasta imensa piata potentiala, lansand noi modele cu preturi atractive (Asus Eee PC fiind un bun exemplu).

    Si totusi, in iulie 2007 apele s-au linistit, iar Intel s-a alaturat coalitiei care sustine OLPC. Schimbarea de atitudine provine din initiativa OLPC de a produce si servere de back-up si suport pentru XO care sa fie distribuite scolilor, iar acestea vor fi bazate, desigur, pe componente Intel. In plus, intelegerea prevede ca softurile pentru Classmate sa ruleze si pe XO si viceversa, de unde se poate deduce ca Intel va merge pe Linux. Cineva nu prea se va bucura…

  • Unde e Deep Throat?

    Exista teoriile extreme ale conspiratiei (ce se gasesc pe site-urile fundamentaliste arabe sau neonaziste), conform carora complotul ar fi fost organizat de evrei, iar totii evreii care lucrau in cele doua turnuri ar fi fost avertizati cu o zi inainte sa nu mearga la munca – cand se stie ca circa 400 cetateni israelieni sau evrei-americani s-au aflat printre victime. Exista si teoriile anti-Bush, potrivit carora atentatul ar fi fost organizat doar pentru a se putea ulterior invada Afganistanul si Irakul; exista altele ce atribuie faptul diferitelor servicii secrete americane mai mult sau mai putin deviate; exista teoria ca ar fi fost un complot al fundamentalistilor arabi, dar ca guvernul american cunostea dinainte detaliile, numai ca a permis ca lucrurile sa-si urmeze cursul pentru a avea apoi pretextul de a ataca Afganistanul si Irakul (cam cum s-a spus si de Roosevelt, ca ar fi fost la curent cu atacul iminent la Pearl Harbour, dar ca nu ar fi facut nimic pentru a-si salva flota, deoarece avea nevoie de un pretext pentru a declara razboi Japoniei);

    …

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Revolta din Insula Fantastica

    Insula Fisher e cea mai bogata zona din SUA, aflata la aproape 5 kilometri in larg de Miami si a apartinut initial primului milionar de culoare din sudul Floridei, Dana Dorsey. In 1925 a intrat in proprietatea lui William Kissam Vanderbilt, membru al uneia dintre cele mai bogate familii americane, care si-a construit acolo o resedinta de iarna, transformata astazi intr-un hotel luxos.

    Pe insula, supranumita Fantasy Island (Insula Fantastica), au locuit la un moment dat vedete ca Oprah Winfrey, Julia Roberts, Boris Becker, Robert De Niro, Sylvester Stallone sau fondatorul imperiului Samsonite ori mostenitorul imperiului Bacardi. Se spune ca, in cursul unui drum de 10 minute cu masina pe insula, poti vedea persoane cu o avere cumulata de un miliard de dolari. Accesul persoanelor straine este insa interzis pe insula, fiind permis doar rezidentilor sau celor care beneficiaza de o invitatie – de regula finantisti, directori generali de mari companii sau magnati imobiliari.

    Linistea locuitorilor a fost insa tulburata de cei angajati sa-i serveasca, in mare parte negri si hispanici, care protesteaza impotriva salariilor mici si a tratamentelor neadecvate la care sunt supusi. Insula Fisher ilustreaza cel mai bine polarizarea societatii americane intre foarte bogati si saraci, sustine Sindicatul International al Lucratorilor din Servicii (SEIU), care impreuna cu o parte dintre angajatii de pe insula au depus o plangere la Comisia pentru Egalitate de Sanse din Miami-Dade County, acuzand mai ales discriminarea la care sunt supusi de catre serviciul privat de transport cu feribotul. Personalul de serviciu trebuie sa se urce pe feribot inaintea locatarilor insulei, nefiindu-le permis sa se atinga cumva de masinile luxoase de pe punte, ca nu cumva sa le murdareasca. In timpul traversarii sunt obligati sa stea sub o tenda care nu-i apara nici de caldura chinuitoare, nici de ploaia torentiala sau de vant, in timp ce bogatii insulei au la dispozitie un salon cu aer conditionat.

    Pe langa plangerea depusa, 100 de activisti ai SEIU au luat recent cu asalt plajele exclusiviste de pe Insula Fisher, pentru a protesta impotriva segregarii. Managementul insulei a promis ca se va stradui sa rezolve doleantele angajatilor.

  • 1408 de fantome

    Renumitul romancier de horror-uri Mike Enslin (John Cusack) crede numai in ceea ce vede. Dupa o serie de bestseller-uri care au discreditat evenimentele paranormale ce avusesera loc in cele mai bantuite case si in cimitire din toata lumea, inca nu are nicio dovada a vietii de dupa moarte. Numai ca ratacirile dupa fantome ale lui Enslin din nopti lungi si singuratice sunt pe cale sa se schimbe in momentul in care se cazeaza in camera 1408 a renumitului hotel Dolphin pentru ultimul lui proiect, „Zece nopti in camerele de hotel bantuite“. Ceea ce urmeaza a se intampla in camera 1408 il va inspira sa scrie cea mai buna carte a sa. Daca va supravietui.

  • Las Vegas iberic

    „Orasul“, care va fi ridicat in urmatorul deceniu in regiunea estica a tarii, va cuprinde 32 de hoteluri, cinci parcuri tematice si capele in care se pot oficia casatorii. Proiectul prevede si construirea unui stadion si a unui centru de conferinte, fiind luata in calcul si amenajarea unei arene pentru lupte cu tauri. Unul din parcurile tematice va fi denumit Spyland, avand ca sursa de inspiratie lumea lui James Bond. Sustinatorii proiectului intentioneaza sa-i invite la inaugurare pe Daniel Craig si Eva Green, starurile din „Casino Royale“, cel mai recent film Bond, pentru un plus de stralucire. Dezvoltatorii proiectului spera ca Las Vegasul spaniol sa devina cel mai mare complex de acest gen din Europa, cu cel putin 12 milioane de vizitatori pe an. Consortiul britanic International Leisure Development a ales acest loc din trei variante posibile din Europa datorita preturilor relativ reduse la terenuri si apropierii de aeroportul Zaragoza, un centru important al retelei de transport low-cost, precum si faptului ca jocurile de noroc sunt foarte populare in Spania, iar sansele de a intampina opozitie din partea autoritatilor sunt reduse.

  • Mai taci din gura!

    Acest lucru l-a dovedit regele Spaniei, care, la o intrunire recenta la nivel inalt, iritat de desele intreruperi ale liderului venezuelean Hugo Chavez, i s-a adresat acestuia cu cuvintele: „De ce nu taci din gura?“. Interventia regelui Juan Carlos a ajuns imediat pe YouTube, iar companiile care vand tonuri de apel pentru telefoane mobile au transformat iesirea regelui intr-un ton de apel descarcabil, care a ajuns pe telefoanele a cel putin cinci sute de mii de oameni, generand in cateva zile venituri de circa 1,4 milioane de euro pentru cei care l-au pus in vanzare. Regele a adresat celebrele cuvinte presedintelui venezuelean la un summit iberico-american organizat in Chile, unde acesta din urma il tot intrerupea pe José Luis Rodriguez Zapatero, prim-ministrul spaniol, care tinea un discurs. Incalcarea protocolului diplomatic de catre regele Spaniei nu a scapat nesanctionata de catre glumeti, pe YouTube aparand nu mai putin de 700 de clipuri cu tenta parodica. Cuvintele monarhului spaniol au devenit un slogan popular in tara sa, ajungand sa fie imprimate pe tricouri sau pe cani ce se vand cat se poate de bine.

  • ProSport, din nou la MediaPro

    Acordul a fost incheiat pe 20 noiembrie si aprobat de Consiliul Concurentei, dar valoarea tranzactiei nu a fost data publicitatii. „ProSport este brandul a carui asociere cu MediaPro este fireasca. Pentru noi, aceasta achizitie inseamna readucerea brandului ProSport acolo unde ii este locul si un nou inceput. Initial va fi o investitie care merita si un pas inainte in termeni de cota de piata. Pe termen mediu va fi un business de succes“, declara Cosmina Noaghea, director general al PubliMedia International, care editeaza si BUSINESS Magazin.

    Tranzactia include transferul titlului, al marcilor adiacente si al domeniilor online. Echipa editoriala si angajatii care asigura coordonarea concursurilor specifice vor fi transferati catre PubliMedia. Transferul in noul sediu va avea loc la mijlocul lunii ianuarie 2008, pana atunci toate activitatile de publishing legate de ProSport fiind asigurate de catre Ringier Romania.

    Conducerea echipei editoriale nu va fi insa transferata. Dorin Chiotea, actualul redactor-sef al ProSport, va continua sa lucreze in cadrul Ringier, iar atributiile de conducere editoriala ale lui Cristian Topescu inceteaza odata cu vanzarea publicatiei. Noul redactor-sef al cotidianului va fi Dan Filoti, actualul redactor-sef adjunct, care isi va prelua noile responsabilitati in prima zi dupa transferul din luna ianuarie.

    „Revenirea titlului in portofoliul MediaPro va asigura ziarului si oamenilor care lucreaza pentru el un viitor promitator. Anul acesta a fost unul de consolidare pentru Ringier Romania. In 2008 vom implementa o serie de proiecte majore cu impact pozitiv asupra sustenabilitatii si a dezvoltarii afacerii“, afirma Alexander Theobald, directorul general al Ringier Romania.

    Potrivit ultimului val de date ale Studiului National de Audiente (SNA), realizat intre iulie 2006 si iulie 2007, in fruntea audientei ziarelor centrale se afla Libertatea, urmata de Jurnalul National, Gazeta Sporturilor, Evenimentul Zilei, ProSport si Adevarul.

    Catalin Tolontan, redactor-sef al Gazetei Sporturilor, principalul concurent al ProSport, considera ca piata ziarelor este dominata de succesul financiar al catorva titluri: Ziarul Financiar, Libertatea si Gazeta Sporturilor, publicatii la care marja de profit este in jur de 30%. „Sunt lider de categorie si au atribute diferentiatoare clare. De altfel, achizitia ProSport, cea mai spectaculoasa miscare patrimoniala, s-a bazat pe constatarea ca piata de sport, de pilda, produce profituri mari“, crede Tolontan.

    Conform datelor SNA, Gazeta Sporturilor are 738.000 de cititori pe editie, fata de ProSport, cu 558.000. Totusi, fata de editia anterioara a studiului, ambele publicatii au pierdut cititori. Tolontan considera normala aceasta scadere, care va fi recuperata in 2008, an cand au loc Campionatul European de Fotbal si Jocurile Olimpice de la Beijing. „Din studiu a iesit un val care continea Campionatul Mondial de Fotbal din 2006, cand audientele publicatiilor sportive cresc, si a intrat un val cu o perioada de pauza“, explica Tolontan. Lansat pe 2 iulie 1997, ProSport a fost primul cotidian integral color din presa romaneasca si primul care a avut un tiraj de peste 100.000 de exemplare.