BusinessMagazin

Blog

  • crah.dotcom.2

    Dupa scaderile in linie de la inceputul anilor 2000 ale companiilor din Internet listate la burse, legea care interzice jocurile de noroc online in SUA a avut un efect comparabil.

    Din cele circa 2.000 de companii, mai ales cele din paradisuri fiscale, 23 sunt listate la Londra. In ziua de 2 octombrie, supranumita deja „lunea neagra“, pretul titlurilor a scazut in medie la jumatate. Afectate au fost si actiunile firmelor care produc software pentru site-urile de jocuri de noroc sau cele de servicii financiare.

  • Garaje legendare

    Saptamana trecuta Google a cumparat casa in care se afla garajul pe care fondatorii companiei l-au inchiriat in 1998 pentru a lucra la dezvoltarea celebrului motor de cautare. E doar nostalgie sau e si un mesaj?

     

    In septembrie 1939, doi absolventi ai Universitatii Stanford pe nume William Hewlett si David Packard au inceput sa asambleze instrumente electrice intr-un garaj din oraselul californian Palo Alto. Unul dintre fostii lor profesori isi aminteste ca, daca vedea ca masina lui David era in garaj, putea fi sigur ca cei doi tineri intreprinzatori nu aveau comenzi. Primul produs „adevarat“ realizat de Hewlett si Packard a fost un oscilator audio, pe care un inginer de sunet de la Disney l-a remarcat si apoi a lansat primele comenzi. Curand, firma care purta numele celor doi fondatori a fost nevoita sa-si gaseasca un spatiu mai adecvat, insa acel garaj de la numarul 367 de pe Addison Avenue a intrat in legenda ca fiind locul de nastere a ceea ce mai tarziu avea sa devina Silicon Valley. Astazi este o veritabila atractie turistica.

     

    In 1976, alti doi tineri – Steve Wozniak si Steve Jobs – s-au apucat sa asambleze computere in garajul casei parintilor lui Jobs din Los Alamos, nu departe de Palo Alto. Atat Jobs cat si Wozniak lucrasera pentru HP si au incercat sa-i convinga sa produca computerul pe care l-au conceput, insa au fost refuzati. Apple a devenit o alta poveste de succes, iar garajul din Los Alamos a intrat si el in legenda. Lista garajelor celebre avea sa-l includa apoi si pe cel din Seattle, unde in 1995 Jeff Bezos a instalat trei statii Sun si a lansat afacerea Amazon.com. Ultimul, dar nu cel din urma, este garajul din Menlo Park (California) pe care Larry Page si Sergey Brin l-au inchiriat in 1998 pentru a lucra la un motor de cautare care avea sa dea nastere unui alt colos al Internetului: Google.

     

    Nu doar firme high-tech si-au inceput drumul intr-un garaj, iar Walt Disney poate fi un bun exemplu. Pe de alta parte, nu doar garajul a fost locul inceputurilor modeste. Michael Dell a inceput sa vanda computere prin posta din camera sa de camin studentesc, iar Lillian Vernon a pornit din bucatarie. De altfel, chiar si Jobs si Wozniak au inceput in dormitorul casei si abia apoi s-au mutat in garaj. Este insa cert ca garajul este cel care a devenit un adevarat simbol care vine sa reprezinte spiritul antreprenorial, independent si curajos, specific american. Guy Kawasaki – unul dintre primii „evanghelisti“ ai Mac-ului – a fondat chiar o companie care se numeste „Garage Technology Ventures“ si ii explica numele prin faptul ca „garajul este o stare de spirit“. Kawasaki a dezvoltat ideea intr-o carte de succes numita „The Art of the Start“, in care furnizeaza noilor intreprinzatori o serie de strategii si tactici pentru lansarea unei afaceri pornind de la resurse modeste.

     

    Este greu de stabilit cat adevar exista in credinta populara ca o idee buna si un garaj reprezinta o reteta antreprenoriala de succes. Intr-un studiu academic publicat in 2005, Pino Audia si Christopher Rider de la Universitatea Berkeley trag concluzia ca „garajul“ este mai degraba o legenda urbana si ca, de fapt, antreprenorul de succes este un „produs organizational“.

     

    Altfel spus, de obicei antreprenorii castiga prin munca in cadrul unor organizatii formale informatiile, stiinta afacerilor, increderea si conexiunile sociale necesare pentru a porni o afacere, iar succesul pornind din garaj este mai degraba exceptia. Mai mult chiar, supralicitarea ideii „o idee si-un garaj“ este contraproductiva, pentru ca subestimeaza aspectele sociale ale procesului antreprenorial. Pe de alta parte, legenda „garajului primordial“ este valoroasa pentru mentalitatea americana, care pretuieste idealul sansei egale de care se bucura fiecare, a oportunitatii valorificate prompt si a ascensiunii sociale in baza muncii si a spiritului intreprinzator.

     

    Poate ca studii de acest gen nu s-ar fi facut daca in 2004 nu ar fi facut valuri vestea ca firma HP a cumparat celebrul garaj din Addison Avenue. Nu stiu care e soarta garajului din care a pornit Apple, insa stirea ca Google a cumparat casa in care se afla garajul inceputurilor a figurat saptamana trecuta in toate fluxurile de stiri si a fost consemnata in toate marile publicatii. Din nou detaliile financiare nu s-au furnizat presei, dar s-a aflat ca proprietara casei este aceeasi, cu diferenta ca azi este printre vicepresedintii companiei.

     

    O fi doar nostalgia sau semnificatia achizitiei este mai adanca? Poate ca Google vrea sa ne sugereze ca, prin serviciile pe care ni le ofera, nu vom mai avea nevoie de un garaj pentru a porni o afacere de succes. Doar de o conexiune la internet.

  • Garaje legendare

    Saptamana trecuta Google a cumparat casa in care se afla garajul pe care fondatorii companiei l-au inchiriat in 1998 pentru a lucra la dezvoltarea celebrului motor de cautare. E doar nostalgie sau e si un mesaj?

     

    In septembrie 1939, doi absolventi ai Universitatii Stanford pe nume William Hewlett si David Packard au inceput sa asambleze instrumente electrice intr-un garaj din oraselul californian Palo Alto. Unul dintre fostii lor profesori isi aminteste ca, daca vedea ca masina lui David era in garaj, putea fi sigur ca cei doi tineri intreprinzatori nu aveau comenzi. Primul produs „adevarat“ realizat de Hewlett si Packard a fost un oscilator audio, pe care un inginer de sunet de la Disney l-a remarcat si apoi a lansat primele comenzi. Curand, firma care purta numele celor doi fondatori a fost nevoita sa-si gaseasca un spatiu mai adecvat, insa acel garaj de la numarul 367 de pe Addison Avenue a intrat in legenda ca fiind locul de nastere a ceea ce mai tarziu avea sa devina Silicon Valley. Astazi este o veritabila atractie turistica.

     

    In 1976, alti doi tineri – Steve Wozniak si Steve Jobs – s-au apucat sa asambleze computere in garajul casei parintilor lui Jobs din Los Alamos, nu departe de Palo Alto. Atat Jobs cat si Wozniak lucrasera pentru HP si au incercat sa-i convinga sa produca computerul pe care l-au conceput, insa au fost refuzati. Apple a devenit o alta poveste de succes, iar garajul din Los Alamos a intrat si el in legenda. Lista garajelor celebre avea sa-l includa apoi si pe cel din Seattle, unde in 1995 Jeff Bezos a instalat trei statii Sun si a lansat afacerea Amazon.com. Ultimul, dar nu cel din urma, este garajul din Menlo Park (California) pe care Larry Page si Sergey Brin l-au inchiriat in 1998 pentru a lucra la un motor de cautare care avea sa dea nastere unui alt colos al Internetului: Google.

     

    Nu doar firme high-tech si-au inceput drumul intr-un garaj, iar Walt Disney poate fi un bun exemplu. Pe de alta parte, nu doar garajul a fost locul inceputurilor modeste. Michael Dell a inceput sa vanda computere prin posta din camera sa de camin studentesc, iar Lillian Vernon a pornit din bucatarie. De altfel, chiar si Jobs si Wozniak au inceput in dormitorul casei si abia apoi s-au mutat in garaj. Este insa cert ca garajul este cel care a devenit un adevarat simbol care vine sa reprezinte spiritul antreprenorial, independent si curajos, specific american. Guy Kawasaki – unul dintre primii „evanghelisti“ ai Mac-ului – a fondat chiar o companie care se numeste „Garage Technology Ventures“ si ii explica numele prin faptul ca „garajul este o stare de spirit“. Kawasaki a dezvoltat ideea intr-o carte de succes numita „The Art of the Start“, in care furnizeaza noilor intreprinzatori o serie de strategii si tactici pentru lansarea unei afaceri pornind de la resurse modeste.

     

    Este greu de stabilit cat adevar exista in credinta populara ca o idee buna si un garaj reprezinta o reteta antreprenoriala de succes. Intr-un studiu academic publicat in 2005, Pino Audia si Christopher Rider de la Universitatea Berkeley trag concluzia ca „garajul“ este mai degraba o legenda urbana si ca, de fapt, antreprenorul de succes este un „produs organizational“.

     

    Altfel spus, de obicei antreprenorii castiga prin munca in cadrul unor organizatii formale informatiile, stiinta afacerilor, increderea si conexiunile sociale necesare pentru a porni o afacere, iar succesul pornind din garaj este mai degraba exceptia. Mai mult chiar, supralicitarea ideii „o idee si-un garaj“ este contraproductiva, pentru ca subestimeaza aspectele sociale ale procesului antreprenorial. Pe de alta parte, legenda „garajului primordial“ este valoroasa pentru mentalitatea americana, care pretuieste idealul sansei egale de care se bucura fiecare, a oportunitatii valorificate prompt si a ascensiunii sociale in baza muncii si a spiritului intreprinzator.

     

    Poate ca studii de acest gen nu s-ar fi facut daca in 2004 nu ar fi facut valuri vestea ca firma HP a cumparat celebrul garaj din Addison Avenue. Nu stiu care e soarta garajului din care a pornit Apple, insa stirea ca Google a cumparat casa in care se afla garajul inceputurilor a figurat saptamana trecuta in toate fluxurile de stiri si a fost consemnata in toate marile publicatii. Din nou detaliile financiare nu s-au furnizat presei, dar s-a aflat ca proprietara casei este aceeasi, cu diferenta ca azi este printre vicepresedintii companiei.

     

    O fi doar nostalgia sau semnificatia achizitiei este mai adanca? Poate ca Google vrea sa ne sugereze ca, prin serviciile pe care ni le ofera, nu vom mai avea nevoie de un garaj pentru a porni o afacere de succes. Doar de o conexiune la internet.

  • Serviciul unik portocaliu

    Orange testeaza un nou model de conectare – o combinatie intre telefonia mobila clasica si costurile scazute ale transmisiei de voce prin Internet.

     

    Clientii operatorului din trei state europene vor putea testa de la inceputul lunii octombrie un serviciu aditional care determina telefonul mobil sa utilizeze accesul prin Internet wireless atunci cand se afla la mai putin de 100 de metri de hotspot-ul de acasa. Partea interesanta pentru abonati este ca in acelasi timp are loc automat si o schimbare a tarifelor. Atunci cand telefonul este folosit in raza de actiune a propriei retele WiFi, planul tarifar se schimba, mergand chiar catre apeluri gratuite. Serviciul se va numi Unik in Franta, unde este disponibil incepand cu 5 octombrie, si Unique in Olanda si Marea Britanie, unde va fi lansat dupa mijlocul acestei luni. Si alti operatori au abordat tehnologii care asigura convergenta intre telefonia fixa si cea mobila si respectiv tarifarea distincta, in frunte cu englezii de la British Telecom, al caror serviciu poarta denumirea BT Fusion.

     

    Cu Unik, apelurile care sunt incepute acasa folosesc transmisia prin Internet WiFi, iar cand abonatul depaseste cei 100 de metri, reteaua GSM preia sarcina, fara ca apelul sa fie intrerupt. Analistii din industria telecomunicatiilor se arata totusi rezervati fata de succesul viitor al acestor servicii. IDC preconizeaza ca, pana in 2010, doar 10% din abonatii retelelor de telefonie mobila obisnuite se vor folosi de convergenta fix-mobil.

     

    Unul dintre motive este faptul ca sunt necesare telefoane mobile speciale, mai scumpe, care sa se poata conecta la reteaua de Internet mobil prin WiFi. Orange va avea pentru inceput in oferta doar trei terminale, cate unul de la producatorii Nokia, Samsung si Motorola.

     

    Cel mai ieftin dintre ele va putea fi cumparat cu 99 de euro de catre cei care se vor abona la serviciu. Pretul abonamentelor va fi de 10 sau 22 de euro lunar, varianta mai scumpa incluzand mai multe minute gratuite catre alti abonati Orange. Ambele optiuni cer si un abonament la serviciul Orange de Internet mobil care costa aproximativ 30 de euro. Tinand seama de tarife, abonamentele sunt potrivite celor care deja folosesc intensiv telefonul si Internetul mobil.

     

    Pentru operatorii GSM aceste noi tehnologii  reprezinta interes pentru ca le permit sa inlocuiasca serviciile de telefonie fixa, care ii concureaza prin preturi reduse. Daca un abonat renunta la serviciile de telefonie fixa in favoarea celor de tipul Unik, reteaua la care e abonat apelantul va trebui sa plateasca Orange tariful de interconectare. In cazul unui apel intre doua retele diferite, pretul pe care il plateste initiatorul apelului ajunge in principal la reteaua pe care o apeleaza.

  • Serviciul unik portocaliu

    Orange testeaza un nou model de conectare – o combinatie intre telefonia mobila clasica si costurile scazute ale transmisiei de voce prin Internet.

     

    Clientii operatorului din trei state europene vor putea testa de la inceputul lunii octombrie un serviciu aditional care determina telefonul mobil sa utilizeze accesul prin Internet wireless atunci cand se afla la mai putin de 100 de metri de hotspot-ul de acasa. Partea interesanta pentru abonati este ca in acelasi timp are loc automat si o schimbare a tarifelor. Atunci cand telefonul este folosit in raza de actiune a propriei retele WiFi, planul tarifar se schimba, mergand chiar catre apeluri gratuite. Serviciul se va numi Unik in Franta, unde este disponibil incepand cu 5 octombrie, si Unique in Olanda si Marea Britanie, unde va fi lansat dupa mijlocul acestei luni. Si alti operatori au abordat tehnologii care asigura convergenta intre telefonia fixa si cea mobila si respectiv tarifarea distincta, in frunte cu englezii de la British Telecom, al caror serviciu poarta denumirea BT Fusion.

     

    Cu Unik, apelurile care sunt incepute acasa folosesc transmisia prin Internet WiFi, iar cand abonatul depaseste cei 100 de metri, reteaua GSM preia sarcina, fara ca apelul sa fie intrerupt. Analistii din industria telecomunicatiilor se arata totusi rezervati fata de succesul viitor al acestor servicii. IDC preconizeaza ca, pana in 2010, doar 10% din abonatii retelelor de telefonie mobila obisnuite se vor folosi de convergenta fix-mobil.

     

    Unul dintre motive este faptul ca sunt necesare telefoane mobile speciale, mai scumpe, care sa se poata conecta la reteaua de Internet mobil prin WiFi. Orange va avea pentru inceput in oferta doar trei terminale, cate unul de la producatorii Nokia, Samsung si Motorola.

     

    Cel mai ieftin dintre ele va putea fi cumparat cu 99 de euro de catre cei care se vor abona la serviciu. Pretul abonamentelor va fi de 10 sau 22 de euro lunar, varianta mai scumpa incluzand mai multe minute gratuite catre alti abonati Orange. Ambele optiuni cer si un abonament la serviciul Orange de Internet mobil care costa aproximativ 30 de euro. Tinand seama de tarife, abonamentele sunt potrivite celor care deja folosesc intensiv telefonul si Internetul mobil.

     

    Pentru operatorii GSM aceste noi tehnologii  reprezinta interes pentru ca le permit sa inlocuiasca serviciile de telefonie fixa, care ii concureaza prin preturi reduse. Daca un abonat renunta la serviciile de telefonie fixa in favoarea celor de tipul Unik, reteaua la care e abonat apelantul va trebui sa plateasca Orange tariful de interconectare. In cazul unui apel intre doua retele diferite, pretul pe care il plateste initiatorul apelului ajunge in principal la reteaua pe care o apeleaza.

  • Stirea sunt eu

    Spotback este un nou serviciu care colecteaza stiri din mai multe surse online si care invata in timp preferintele utilizatorilor, pentru a afisa ultimele noutati in functie de interesul fiecaruia.

     

    Odata ajuns pe spotback.com, se deschide automat o fereastra in care utilizatorul tasteaza cuvintele cheie ce filtreaza intr-o prima faza rezultatele afisate. De exemplu, folosind cuvantul cheie „romania“, sunt afisate apoi cateva zeci de stiri din presa internationala care fac referire la tara noastra intr-o zi oarecare.

     

    Dupa familiarizarea cu interfata grafica, site-ul este un instrument foarte eficient de urmarire a subiectelor de interes. Internetul a reusit pana acum sa asigure un acces la informatii extrem de usor din fata monitorului. Dar abundenta lor face ca gasirea unor rezultate cu adevarat relevante sa fie o provocare, iar Spotback se descurca bine in filtrarea stirilor in functie de preferintele utilizatorilor. Cele mai multe portaluri de stiri sunt cele care selecteaza informatii in functie de propriile criterii. In schimb, Spotback ii lasa pe utilizatori sa stabileasca criteriile. Mai mult, fiecare stire are un mic buton pe o scala prin care vizitatorii evalueaza cat de relevanta a fost pentru ei informatia gasita. In timp, motorul de cautare se perfectioneaza automat in functie de interesul pe care il observa pentru anumite tipuri de informatii. Orice stire publicata pe Spotback poate fi, asadar, evaluata, salvata pe calculator sau trimisa prin e-mail cunoscutilor. Utilizatorii pot sa comenteze fiecare text in parte, iar impresiile lor sunt vazute apoi si de restul cititorilor, care pot aduce informatii suplimentare.

     

    De asemenea, pot fi listate toate comentariile facute de un anumit utilizator sau serviciul poate fi setat sa afiseze stirile preferate de un altul, la recomandarea acestuia.

     

    Daca toate aceste proceduri vi se par greoaie, administratorii site-ului au luat in calcul si aceasta varianta. La fel ca si pe orice alt portal de stiri, o caseta din site afiseaza stirile zilei, adica cele care au primit cele mai multe puncte de apreciere de la vizitatori.

     

    Interfata grafica are un design placut si este intuitiva pentru aproape orice internaut vorbitor de limba engleza. Singurul minus vine din faptul ca o conexiune la Internet slaba va face ca paginile site-ului sa se deschida cu o viteza mai mica, tot procesul de personalizare necesitand multe resurse din aceasta directie.

  • Stirea sunt eu

    Spotback este un nou serviciu care colecteaza stiri din mai multe surse online si care invata in timp preferintele utilizatorilor, pentru a afisa ultimele noutati in functie de interesul fiecaruia.

     

    Odata ajuns pe spotback.com, se deschide automat o fereastra in care utilizatorul tasteaza cuvintele cheie ce filtreaza intr-o prima faza rezultatele afisate. De exemplu, folosind cuvantul cheie „romania“, sunt afisate apoi cateva zeci de stiri din presa internationala care fac referire la tara noastra intr-o zi oarecare.

     

    Dupa familiarizarea cu interfata grafica, site-ul este un instrument foarte eficient de urmarire a subiectelor de interes. Internetul a reusit pana acum sa asigure un acces la informatii extrem de usor din fata monitorului. Dar abundenta lor face ca gasirea unor rezultate cu adevarat relevante sa fie o provocare, iar Spotback se descurca bine in filtrarea stirilor in functie de preferintele utilizatorilor. Cele mai multe portaluri de stiri sunt cele care selecteaza informatii in functie de propriile criterii. In schimb, Spotback ii lasa pe utilizatori sa stabileasca criteriile. Mai mult, fiecare stire are un mic buton pe o scala prin care vizitatorii evalueaza cat de relevanta a fost pentru ei informatia gasita. In timp, motorul de cautare se perfectioneaza automat in functie de interesul pe care il observa pentru anumite tipuri de informatii. Orice stire publicata pe Spotback poate fi, asadar, evaluata, salvata pe calculator sau trimisa prin e-mail cunoscutilor. Utilizatorii pot sa comenteze fiecare text in parte, iar impresiile lor sunt vazute apoi si de restul cititorilor, care pot aduce informatii suplimentare.

     

    De asemenea, pot fi listate toate comentariile facute de un anumit utilizator sau serviciul poate fi setat sa afiseze stirile preferate de un altul, la recomandarea acestuia.

     

    Daca toate aceste proceduri vi se par greoaie, administratorii site-ului au luat in calcul si aceasta varianta. La fel ca si pe orice alt portal de stiri, o caseta din site afiseaza stirile zilei, adica cele care au primit cele mai multe puncte de apreciere de la vizitatori.

     

    Interfata grafica are un design placut si este intuitiva pentru aproape orice internaut vorbitor de limba engleza. Singurul minus vine din faptul ca o conexiune la Internet slaba va face ca paginile site-ului sa se deschida cu o viteza mai mica, tot procesul de personalizare necesitand multe resurse din aceasta directie.

  • Moda ca o prada

    Mormane de haine ultimul racnet, petreceri non-stop cu sampanie si lume buna, multa stralucire – cam asa arata lumea modei in ochii profanilor. Poate de aceea varianta ecranizata a romanului „Diavolul se imbraca de la Prada“ a fost asteptata cu atata nerabdare de milioanele de prozeliti ai Modei.

     

    Lansarea oficiala a filmului a avut loc in luna iunie, insa productia a venit in Romania odata cu toamna. „Diavolul se imbraca de la Prada“ a creat atata valva pentru ca este considerat primul film al secolului care ilustreaza lumea modei asa cum este ea in realitate. In plus, este inspirat dupa romanul omonim al lui Lauren Weisberger, cea care din 2003 face ravagii in industria chick lit, un roman care i-a adus autoarei faima internationala si milioane de dolari.

     

    Scriitoarea a mizat pe faptul ca a lucrat ca asistent al celebrei Anna Wintour, redactorul-sef al revistei Vogue (editia americana). Pornind cu avantajul de a prezenta versiunea unui insider, asteptarile legate de film au fost cu atat mai mari: cum vor arata personajele, ce haine vor purta, cum vor fi decorurile si mai ales cum arata pe ecrane lumea prezentata atat de detaliat in carte.

     

    La avanpremiera filmului in cinematografele din Romania, alaturi de adolescentele care nu rateaza nici o comedie romantica, in sala s-au inghesuit personalitati din lumea modei sau editori de la revistele glossy, ceea ce arata ca imaginea de film de moda a prins si ca este considerat obligatoriu de vazut de catre orice profesionist care se respecta.

     

    Povestea filmului nu este complicata si e deja arhicunoscuta. O tanara absolventa de jurnalism, Andreea Sachs (Anne Hathaway), care viseaza sa scrie la reviste serioase precum The New Yorker, se angajeaza, in lipsa de alternative, ca asistenta a editorului-sef de la Runway (revista de moda numarul 1 din State), Miranda Priestly (Meryl Streep). Desi este slujba „la care viseaza un milion de fete“, povara pare a fi mult prea grea pentru umerii tinerei fara nici un simt al modei. Andy, cum este alintata de cei apropiati, se integreaza totusi pana la urma si ajunge sa traiasca viata pe care o dispretuia la inceput. Filmul pare, din acest punct de vedere, o variatiune a Cenusaresei (genul de rol in care Hathaway e mare specialista), in care Nigel (Stanley Tucci), mana dreapta a Mirandei, apare in rolul „zanei bune“. El este responsabil pentru transformarea lui Andy, care in scurt timp adopta imaginea si manierele „dusmanului“. Dar nu scenariul face ca filmul sa trezeasca pasiuni, ci detaliile care au construit povestea. Accesoriile, gesturile, decorurile, modul in care arata actritele sunt vedetele in acest caz.

     

    Filmul a starnit controverse tocmai din cauza modului in care prezinta lumea modei, iar profesionistii au fost primii care au avut un cuvant de spus. „Unde este partea sic?“, se intreaba David Wolfe, consultant in moda din New York, specialist foarte familiarizat cu excentricitatile adevaratelor dive din lumea revistelor de moda. El considera ca problema de stil a filmului a inceput cu Meryl Streep, care interpreteaza un personaj cu parul prea alb si prea dragut comparativ cu diabolica Miranda descrisa in carte. Mai mult, Wolfe considera ca fiecare personaj care a facut istorie in lumea modei a avut un element prin care s-a individualizat. De exemplu, Diana Vreeland, fost editor de moda la Harper’s Bazaar si redactor-sef la Vogue, cu machiajul sau teatral sau Anna Wintour, cu tunsoarea frantuzeasca, ochelarii fumurii si gentile croite cu precizie care sugereaza parca mana de fier cu care isi conduce revista. Insa Mirandei ii lipseste tocmai acel element care sa ii dea savoare. Desi in carte apare ca o mare pasionata de esarfe Hermés, avand sute de variante identice din acelasi model, filmul nu reuseste sa scoata in evidenta acest detaliu. Intr-un cuvant, specialistii sustin ca personajele din film sunt doar dragute, fara a reusi sa se ridice la stacheta de fabulos impusa de lumea modei. Criticii filmului spun ca realizatorii au uitat tocmai de marcile care fac haine cu adevarat sic. Ei se asteptau la o parada de creatii Gucci, Pucci, Dolce & Gabbana si Prada sau de marci precum Chloe, Marc Jacobs sau Marni, care, desi sunt printre preferatele tinerilor trendsetteri, sunt prea putin evidentiate pe ecran. Nici macar Prada nu este foarte prezenta. In locul acestor branduri apar costume de lana boucle, perle cu logo-ul Chanel si cizme inalte. Anne Slowey, directorul de moda de la Elle, crede ca „aceste costume sunt o caricatura a imaginii modei vazute prin ochii celor din afara“.

     

    Responsabila pentru selectia costumelor este Patricia Field, care a devenit faimoasa dupa ce a pus cap la cap garderoba din „Totul despre sex“. Totusi, parerea finala a criticilor este ca look-ul actritelor este mult prea studiat pentru a putea fi considerat real, mai ales ca duce cu gandul la divele din anii ‘80 si nu la cineva care decide moda anilor 2000.

     

    Daca hainele nu au fost pe placul tuturor, filmul a reusit macar sa arate modul in care gandesc personajele din aceasta lume, pentru ca „Diavolul se imbraca de la Prada“ este totodata si un film de lifestyle, un fel de poveste a modului in care traiesc cei care dicteaza tendintele. Dimineata – obligatoriu cafea de la Starbucks, la pranz – carne de vita, iar seara se incheie cu o petrecere stralucitoare printre vedete si haine de lux. Ginia Bellafante, editorul rubricii de moda din New York Times, spune ca filmul descrie cu acuratete modul in care traiesc si gandesc cei din domeniu. „Filmul este de departe cel mai adevarat portret al culturii modei de la «Unzipped», documentarul din 1995 despre Isaac Mizrahi, incoace“, scrie ea.

     

    „«Diavolul se imbraca de la Prada» arata ca oamenii din moda sunt ambitiosi, dar sunt manati de o ambitie pe care nimeni din exterior nu ar putea sa o inteleaga.“ De exemplu, Emily, cealalta asistenta a Mirandei, lucreaza pana in prag de colaps pentru a-si indeplini scopul de a merge la saptamana modei de la Paris.

     

    Bellafante spune ca Emily ii aminteste de mai multe personaje pe care le-a intalnit, ahtiate dupa munca si care ar fi in pragul unui atac daca ar vedea ca nu se afla in primul rand la o parada de moda. Poate ca pentru un om obisnuit aspiratiile lor par superficiale, dar pentru cei care lucreaza in domeniu sunt detalii de viata si de moarte.

  • Moda ca o prada

    Mormane de haine ultimul racnet, petreceri non-stop cu sampanie si lume buna, multa stralucire – cam asa arata lumea modei in ochii profanilor. Poate de aceea varianta ecranizata a romanului „Diavolul se imbraca de la Prada“ a fost asteptata cu atata nerabdare de milioanele de prozeliti ai Modei.

     

    Lansarea oficiala a filmului a avut loc in luna iunie, insa productia a venit in Romania odata cu toamna. „Diavolul se imbraca de la Prada“ a creat atata valva pentru ca este considerat primul film al secolului care ilustreaza lumea modei asa cum este ea in realitate. In plus, este inspirat dupa romanul omonim al lui Lauren Weisberger, cea care din 2003 face ravagii in industria chick lit, un roman care i-a adus autoarei faima internationala si milioane de dolari.

     

    Scriitoarea a mizat pe faptul ca a lucrat ca asistent al celebrei Anna Wintour, redactorul-sef al revistei Vogue (editia americana). Pornind cu avantajul de a prezenta versiunea unui insider, asteptarile legate de film au fost cu atat mai mari: cum vor arata personajele, ce haine vor purta, cum vor fi decorurile si mai ales cum arata pe ecrane lumea prezentata atat de detaliat in carte.

     

    La avanpremiera filmului in cinematografele din Romania, alaturi de adolescentele care nu rateaza nici o comedie romantica, in sala s-au inghesuit personalitati din lumea modei sau editori de la revistele glossy, ceea ce arata ca imaginea de film de moda a prins si ca este considerat obligatoriu de vazut de catre orice profesionist care se respecta.

     

    Povestea filmului nu este complicata si e deja arhicunoscuta. O tanara absolventa de jurnalism, Andreea Sachs (Anne Hathaway), care viseaza sa scrie la reviste serioase precum The New Yorker, se angajeaza, in lipsa de alternative, ca asistenta a editorului-sef de la Runway (revista de moda numarul 1 din State), Miranda Priestly (Meryl Streep). Desi este slujba „la care viseaza un milion de fete“, povara pare a fi mult prea grea pentru umerii tinerei fara nici un simt al modei. Andy, cum este alintata de cei apropiati, se integreaza totusi pana la urma si ajunge sa traiasca viata pe care o dispretuia la inceput. Filmul pare, din acest punct de vedere, o variatiune a Cenusaresei (genul de rol in care Hathaway e mare specialista), in care Nigel (Stanley Tucci), mana dreapta a Mirandei, apare in rolul „zanei bune“. El este responsabil pentru transformarea lui Andy, care in scurt timp adopta imaginea si manierele „dusmanului“. Dar nu scenariul face ca filmul sa trezeasca pasiuni, ci detaliile care au construit povestea. Accesoriile, gesturile, decorurile, modul in care arata actritele sunt vedetele in acest caz.

     

    Filmul a starnit controverse tocmai din cauza modului in care prezinta lumea modei, iar profesionistii au fost primii care au avut un cuvant de spus. „Unde este partea sic?“, se intreaba David Wolfe, consultant in moda din New York, specialist foarte familiarizat cu excentricitatile adevaratelor dive din lumea revistelor de moda. El considera ca problema de stil a filmului a inceput cu Meryl Streep, care interpreteaza un personaj cu parul prea alb si prea dragut comparativ cu diabolica Miranda descrisa in carte. Mai mult, Wolfe considera ca fiecare personaj care a facut istorie in lumea modei a avut un element prin care s-a individualizat. De exemplu, Diana Vreeland, fost editor de moda la Harper’s Bazaar si redactor-sef la Vogue, cu machiajul sau teatral sau Anna Wintour, cu tunsoarea frantuzeasca, ochelarii fumurii si gentile croite cu precizie care sugereaza parca mana de fier cu care isi conduce revista. Insa Mirandei ii lipseste tocmai acel element care sa ii dea savoare. Desi in carte apare ca o mare pasionata de esarfe Hermés, avand sute de variante identice din acelasi model, filmul nu reuseste sa scoata in evidenta acest detaliu. Intr-un cuvant, specialistii sustin ca personajele din film sunt doar dragute, fara a reusi sa se ridice la stacheta de fabulos impusa de lumea modei. Criticii filmului spun ca realizatorii au uitat tocmai de marcile care fac haine cu adevarat sic. Ei se asteptau la o parada de creatii Gucci, Pucci, Dolce & Gabbana si Prada sau de marci precum Chloe, Marc Jacobs sau Marni, care, desi sunt printre preferatele tinerilor trendsetteri, sunt prea putin evidentiate pe ecran. Nici macar Prada nu este foarte prezenta. In locul acestor branduri apar costume de lana boucle, perle cu logo-ul Chanel si cizme inalte. Anne Slowey, directorul de moda de la Elle, crede ca „aceste costume sunt o caricatura a imaginii modei vazute prin ochii celor din afara“.

     

    Responsabila pentru selectia costumelor este Patricia Field, care a devenit faimoasa dupa ce a pus cap la cap garderoba din „Totul despre sex“. Totusi, parerea finala a criticilor este ca look-ul actritelor este mult prea studiat pentru a putea fi considerat real, mai ales ca duce cu gandul la divele din anii ‘80 si nu la cineva care decide moda anilor 2000.

     

    Daca hainele nu au fost pe placul tuturor, filmul a reusit macar sa arate modul in care gandesc personajele din aceasta lume, pentru ca „Diavolul se imbraca de la Prada“ este totodata si un film de lifestyle, un fel de poveste a modului in care traiesc cei care dicteaza tendintele. Dimineata – obligatoriu cafea de la Starbucks, la pranz – carne de vita, iar seara se incheie cu o petrecere stralucitoare printre vedete si haine de lux. Ginia Bellafante, editorul rubricii de moda din New York Times, spune ca filmul descrie cu acuratete modul in care traiesc si gandesc cei din domeniu. „Filmul este de departe cel mai adevarat portret al culturii modei de la «Unzipped», documentarul din 1995 despre Isaac Mizrahi, incoace“, scrie ea.

     

    „«Diavolul se imbraca de la Prada» arata ca oamenii din moda sunt ambitiosi, dar sunt manati de o ambitie pe care nimeni din exterior nu ar putea sa o inteleaga.“ De exemplu, Emily, cealalta asistenta a Mirandei, lucreaza pana in prag de colaps pentru a-si indeplini scopul de a merge la saptamana modei de la Paris.

     

    Bellafante spune ca Emily ii aminteste de mai multe personaje pe care le-a intalnit, ahtiate dupa munca si care ar fi in pragul unui atac daca ar vedea ca nu se afla in primul rand la o parada de moda. Poate ca pentru un om obisnuit aspiratiile lor par superficiale, dar pentru cei care lucreaza in domeniu sunt detalii de viata si de moarte.

  • Jocurile negocierii

    Guy Cabana ne avertizeaza, inca din primele pagini, ca la sfarsitul lecturii vom deveni constienti de cel putin un lucru semnificativ, si anume de faptul ca viata este un continuu proces de negociere.

     

    Se poate chiar afirma ca acest proces incepe odata cu venirea pe lume: plangand, ne negociem hrana si atentia care ni se acorda; surazand, ne manifestam aprobarea etc. Pe scurt, devenim constienti ca actiunile si cuvintele noastre sau tacerile noastre influenteaza cursul evenimentelor si comportamentul oamenilor care ne inconjoara. Pe masura ce inaintam in varsta, devine tot mai dificil sa ne impunem nevoile in fata celorlalti, pentru ca, vrand-nevrand, intram intr-un proces de ascultare si de participare care nu corespunde intotdeauna cu obiectivele noastre. De aceea,trebuie sa ne perfectionam abilitatile de comunicare, iar in randul acestora – abilitatea de negociere, care este cea mai evoluata dintre toate tehnicile de rezolvare a conflictelor de interese. Evoluata – cu certitudine, dar nu intangibila sau accesibila doar celor initiati. Si asta pentru ca – ne sfatuieste Cabana – ea trebuie perceputa mai ales  ca fiind o atitudine in fata vietii, ca o maniera de a actiona care ne permite sa spunem cine suntem si ce dorim. Desi negocierea se dovedeste adesea un lucru complicat, exista mijloace deja experimentate, tehnici sigure pentru a negocia in perfect respect pentru sine si pentru ceilalti, in scopul de a acoperi nevoile reale ale celor doua parti si a transforma conflictele potentiale in acorduri agreabile.

    Pentru a ne face sa intelegem esenta negocierii, autorul insista asupra acestui din urma aspect, deschizandu-ne ochii asupra faptului ca „este mult mai placut atunci cand negocierea se termina cu victoria ambelor parti“. Iata si unul dintre exemplele care-i ilustreaza teoria. Intr-o zi, proprietarul unei fabrici de produse de patiserie din SUA si-a invitat fiul sa se distreze cu un nou joc inventat de salariatii sai in timpul pauzei:  aruncarea de la unul la altul a unei farfurii plate. Trecatorii adunati spontan langa doi jucatori au fost imediat cuceriti. Unul dintre ei l-a intrebat pe proprietar: „Domnule, cine va castiga?“. „Nimeni, a raspuns acesta. Nu exista invingator, nici invins. Scopul este sa-ti faca placere si toata lumea sa profite. De fapt, toata lumea castiga!“ Dupa un veac, o companie de jucarii a preluat ideea si     i-a dat numele proprietarului fabricii, care se numea William Frisbee…