Una dintre mantrele care s-au cazat anul acesta la Forumul
Economic Mondial de la Davos a fost ca “balanta internationala de
putere s-a schimbat, dandu-le statelor emergente mai multa putere
economica la negocierile globale”; o alta a fost optimismul legat
de revenirea economiei mondiale, care, potrivit prognozelor
Fondului Monetar International, va creste robust, cu 4,4% anul
acesta si cu 4,5% anul viitor. Evident, nu Occidentul vlaguit de
criza financiara va fi motorul cresterii, ci noii vechi tigri
asiatici China si India, care vor prelua conducerea lumii (alaturi
de Brazilia), un scenariu ce nu s-a mai repetat in ultimii o mie de
ani. Aceasta lume cu trei viteze de crestere – tarile emergente,
urmate de departe de SUA si la distanta de economia europeana – ar
urma sa mai arate asa cel putin cativa ani, rezulta din discutiile
de la Forumul Economic Mondial.
Dar, dupa cum observa Martin Wolf, editorialistul Financial
Times, aceste tipuri de previziuni emanate la Davos au o
binemeritata reputatie de a se dovedi gresite; intrebarea e: ce va
merge rau in acest an?
In primul rand, omul negru pare sa fie, spun unii, premierul grec
Giorgios Papandreou, care a venit sa dea asigurari ca tara sa isi
va plati datoriile si ca nu va avea nevoie de asistenta financiara.
Daca va suna oarecum cunoscut e pentru ca si anul trecut oficialul
de la Atena a spus cam aceleasi lucruri, pentru ca peste cinci luni
sa fie ingenuncheat de piete si silit sa accepte un pachet de
aproape 120 de miliarde de euro de la colegii din eurozona si de la
FMI.
Majoritatea comentatorilor – inclusiv Dr. Doom, Nouriel Roubini
– cred ca Grecia va declara incapacitate de plata “mai degraba mai
devreme decat mai tarziu” (dupa cum s-a exprimat miliardarul George
Soros), datoria publica a tarii fiind estimata sa ajunga la peste
150% din PIB pana la sfarsitul acestui an. Dar deznodamantul de
care se teme toata lumea nu e atat anuntul Greciei ca nu-si mai
poate rascumpara creditele, ci frustrarea pietelor care se vor
trezi ca nu-si mai pot recupera banii si vor fi inca si mai
necrutatoare cu problemele altor state (adica vor cere dobanzi si
mai mari). Cazul cel mai de temut ar fi Spania (prea mare pentru a
fi salvata, dar si prea mare pentru a fi lasata sa dea faliment,
sustine Roubini), care ar ascunde in dulap scheletele caselor de
creditare regionale, cajas, ale caror pierderi contabile sunt mult
subevaluate – Barclays Capital le cifreaza intre 46-90 de miliarde
de euro, mult peste cele 30 de miliarde de euro pe care le
recunoaste guvernul de la Madrid.
De aceea e posibil sa se fi grabit cei care au citit in cheie
optimista declaratia lui Roubini ca “paharul e pe jumatate plin”
din punctul de vedere al iesirii din criza; evident, cealalta
jumatate e tot goala si, dupa legile gravitatiei, ea e intotdeauna
deasupra celei pline. Acceleratul economiilor emergente are mari
probleme de structura, sustine cel care a avut viziunea crizei
economice inaintea multora, inclusiv a colegilor din Davos.
Supraincalzirea, sindrom cunoscut de noi in 2008, este corelata cu
cresterea inflatiei, pe seama intrarilor masive de capital din
strainatate (o crestere economica de 10%, ca in China, e un magnet
pentru speculatori) ce pot duce la baloane ale preturilor activelor
si la aprecierea nesustenabila a monedelor nationale (cum e cazul
Braziliei). In China, unii spun ca recunosc deja un balon al
preturilor imobiliare si ca unul al creditelor e deja pe drum. Dar
investiti linistiti: profetul crizei spune ca nu sunt semne ca
vreuna dintre pietele emergente sa cada din astfel de pricini pana
la urmatorul Forum din 2012!
Pe actuala harta a dezvoltarii economice globale creionate la
Davos nu apar insa potentiale solutii la conflictele economice care
s-au acutizat sensibil in 2010. Un acord definitiv privind
reducerea tarifelor comerciale pentru schimburile globale –
asa-numita “runda Doha” – nu pare plauzibil in acest an, desi
Camera Internationala de Comert estimeaza ca, dintr-o asemenea
intelegere, produsul global brut ar creste cu 280 de miliarde de
dolari intr-un an. Cerut cu insistenta de economiile emergente, ale
caror marfuri ieftine se mentin competitive chiar dupa suprataxarea
de catre partenerii occidentali, un astfel de acord nu poate fi pe
placul Statelor Unite in special, care cu greu s-ar lasa convinse
sa acorde Chinei inlesniri comerciale, atata vreme cat Beijingul
acumuleaza masiv excedent comercial cu Washingtonul, avand o
contributie decisiva la somajul de 10% cu care mai nou se confrunta
americanii.
