De fiecare data in ultimii ani cand s-a intamplat o fuziune bancara de proportii in Europa, comentariile presei financiare au sunat la fel: iata, sunt sanse ca aceasta ultima tranzactie sa dea semnalul unui val de alte fuziuni in mediul bancar de pe continent. Asa s-a intamplat si acum, dupa anuntarea fuziunii intre bancile italiene Intesa si Sanpaolo IMI.
Precum o casnicie veche, piata comuna europeana are nevoie de atentie si grija permanenta spre a o mentine in stare de functionare. Dar, daca de obicei casniciile vechi pot fi amenintate de activitati extramaritale, piata comuna este amenintata acum de insuficienta deschidere, de protectionism si inchiderea granitelor – caci piata comuna are nevoie de competitie, dinauntru si din afara.
Autorul acestor reflectii un pic bizare este insusi Charlie McCreevy, comisarul european pentru piata interna si servicii, intr-un discurs tinut la 9 martie curent la London School of Economics. Discursul incepuse cu un elogiu la adresa pietei UE, comparata cu o casnicie solida si de nadejde, la polul opus fata de o aventura de-o noapte, pentru a continua cu un avertisment voalat: Intr-o astfel de casnicie, lucrurile s-au asezat de atata vreme, incat partenerii au ajuns sa considere ca ele vin de la sine. Lucruri care imbunatatesc viata, care o fac mai usoara in atatea feluri – lucruri de care iti dai seama ca exista abia cand ele nu mai sunt.
McCreevy continua astfel sirul demersurilor facute, mai ales de anul trecut incoace, de oficialii UE alarmati de nationalismul economic inversunat al unor guvernanti din statele membre, porniti sa impiedice tranzactiile care ar instapani capitalul strain peste marile companii din tarile lor. Oaia neagra a liberalilor de la Comisia Europeana sau exemplul dat cel mai des de protectionism cu orice pret a fost pana in decembrie trecut Antonio Fazio, guvernatorul Bancii Italiei, care a incercat sa blocheze doua tranzactii importante: preluarea bancii Antonveneta de catre grupul olandez ABN Amro si incercarea bancii spaniole BBVA de a deveni actionar majoritar la Banca Nazionale del Lavoro. Din nefericire pentru Fazio, acesta a actionat fara inteligenta, ajungand sa fie silit sa-si dea demisia si sa fie anchetat pentru abuz in serviciu, dupa ce si-a pus un prieten bancher sa contracareze oferta ABN Amro, peste capul consiliului de conducere al Bancii Italiei. Reclamatiile la Comisia Europeana si procesele declansate de ABN Amro si de BBVA au ridicat insa scandalul din Italia la rang de precedent pe plan european: Charlie McCreevy a acuzat autoritatile italiene ca se opun liberei circulatii a capitalului si dreptului companiilor de a face afaceri in alte state membre ale Uniunii Europene.
Demisia lui Fazio din functie, dupa 12 ani de stat la conducerea Bancii Italiei, a facut loc unui nou guvernator cu vederi total opuse – Mario Draghi, fost bancher de investitii in grupul financiar american Goldman Sachs. Acesta si-a facut cunoscuta inca de la inceput intentia nu numai de a accepta, ci si de a accelera concentrarea pietei bancare italiene, inclusiv cu concursul unor institutii de credit din strainatate, atata vreme cat sectorul bancar din Italia ramane, alaturi de cel din Germania, cel mai fragmentat din Europa, cu cateva sute de banci prezente pe piata.
Mai nou, chiar i-a indemnat pe bancherii italieni sa ia initiativa, reprosandu-le indirect ca nu se preocupa sa creeze in domeniul lor campioni nationali, dupa expresia consacrata in Franta: Aveti raspunderea sa creati operatori de talie europeana, capabili sa exploateze toate oportunitatile, inclusiv cele care apar pe piata externa. Ori, daca nu, lasati aceste oportunitati operatorilor straini, a spus guvernatorul Draghi, la o intrunire de luna trecuta a asociatiei bancherilor.
Pana acum, campion national al Italiei s-a dovedit doar grupul UniCredit, care sub conducerea energica a lui Alessandro Profumo a facut o achizitie de proportii anul trecut, aruncand in joc 19,2 miliarde de euro pentru grupul german HVB. Evenimentul, cea mai mare tranzactie de acest fel de pe continent, a propulsat UniCredit de pe locul 23 pe locul 6 in Europa in topul celor mai mari banci occidentale, intocmit anual de revista The Banker. Saptamana trecuta, la orizont a aparut insa al doilea posibil campion national, odata cu fuziunea intre a doua si a treia banca de pe piata – Intesa din Milano si Sanpaolo IMI din Torino, intr-o tranzactie estimata la aproape 30 de miliarde de euro.
Analistii au salutat in aceasta atat efectele politicii liberale a guvernatorului Draghi, cat si ambitia lui Corrado Passera, CEO al Intesa, cel ce a lansat oferta de preluare a Sanpaolo IMI si cel ce va conduce noul grup bancar format in urma fuziunii. Si, asa cum s-a intamplat de fiecare data in ultimii ani cand a avut loc o fuziune bancara importanta, concluzia comentatorilor a fost ca se anunta un nou val de tranzactii de acest fel pe continent, spre beneficiul fara rest al solidei casnicii europene de care vorbea comisarul Charlie McCreevy. Dar lucrurile nu sunt deloc simple. Passera va avea nevoie de votul favorabil al actionarilor de la cele doua banci (moment asteptat pentru luna decembrie) – or, printre acestia se numara Crédit Agricole din Franta, care ar urma sa fie cel mai important actionar al Intesa-Sanpaolo, cu peste 9% din capital, precum si Santander Central Hispano, cu peste 4%.
Ezitarea celor doua banci, in special a bancii spaniole, in a aproba fuziunea se explica prin propriile lor interese pe piata bancara italiana, care vor fi in mod evident afectate de o astfel de tranzactie. Si sunt deja analisti ce inclina sa creada ca, daca macar una din cele doua banci straine va prefera sa-si vanda participatia, va alege o alta institutie de credit italiana ca tinta de achizitie. Morala povestii de la Intesa/Sanpaolo este deci ca prezenta capitalului strain poate ajunge cu usurinta sa vina in contradictie cu interesele locale, atunci cand e vorba de o piata bancara aspiranta la consolidare pe cont propriu. Nu ca astfel de situatii ar justifica un comportament ca al lui Antonio Fazio; optimismul analistilor care mizeaza totul pe cartea fuziunilor transeuropene, ca premisa pentru omogenizarea pietei unice europene, trebuie ponderat insa cu nuantele de care e nevoie.
In plus, exista accidente de crestere, cu atat mai importante cu cat ele se petrec in zone sensibile ale Europei financiare. Cum stim, in momentul de fata, centrul de greutate al pietei bancare s-a mutat spre Est, zona cu cea mai mare crestere si care concentreaza interesul mai tuturor grupurilor financiare occidentale in cautare de tinte de achizitii. Or, dupa ce a venit la putere regimul conservator al fratilor Kaczynski, parlamentul de la Varsovia a incercat in primavara sa blocheze fuziunea celor doua banci detinute in Polonia de UniCredit (PKO si PBH, aflata anterior sub controlul grupului HVB), pe motiv ca fuziunea ar duce la reduceri masive de personal. Atunci a aparut si ideea ca statul polonez sa revizuiasca toate privatizarile bancare petrecute in tara in ultimul deceniu si jumatate, cu perspectiva de a renationaliza acele banci in cazul carora s-ar constata ca vanzarea catre straini a fost facuta in dauna intereselor Poloniei.
Comisarul european pentru concurenta, Neelie Kroes, in calitate de supervizor al fuziunilor si achizitiilor in UE, a amenintat Varsovia cu sanctiuni in caz ca ar incerca sa blocheze accesul capitalului strain in firmele poloneze, proclamand ca e de datoria Comisiei Europene sa garanteze companiilor ca pot profita de avantajele pietei unice europene. Si daca e de prevazut ca rebeliunea poloneza se va potoli dupa asemenea amenintari, orgoliile nationale si dorinta de a impune (sau macar de a mentine) propriile business-uri pe piata comuna europeana vor mai hrani vreme buna de-aici inainte tendinta spre protectionism in statele UE.
Orgoliile nationale nu influenteaza insa doar sansele ca o fuziune sa aiba loc, ci si eficienta ei. Alessandro Profumo de la UniCredit recunostea recent ca dificultatile culturale sunt cele ce intarzie acum, mai mult decat se asteptase el, perfectarea fuziunii cu HVB. Previzibil, fraza lui vaga despre italienii mai emotionali si nemtii mai rationali, citata de New York Times, s-a pierdut printre laudele la adresa pietei unice europene si a fuziunilor bancare transfrontaliere.
Dar acelasi New York Times noteaza ca diferentele de stil de business si de mentalitate intre cei de la UniCredit si cei de la HVB au facut deja pana acum ca mai multi bancheri nemti sa paraseasca noul grup bancar, acuzand despotismul italienilor.
De eventualele discrepante culturale se temeau cel mai mult comentatorii financiari acum doi ani, la prima fuziune transfrontaliera de pe continent, cand banca spaniola Santander Central Hispano se aventura sa cumpere banca britanica Abbey. Iata ca la sfarsitul anului trecut, un raport de evaluare al spaniolilor aprecia ca gradul actual de integrare a celor doua grupuri este mediu – nu din cauze tehnice, ci din ratiuni legate de armonizarea culturala si a filozofiilor de business.
In zona fuziunilor si a achizitiilor, inclusiv pe piata bancara, acea piata realmente unica elogiata de comisarul european Charlie McCreevy ramane mai curand un ideal. Tendinta de consolidare a pietei se manifesta intr-adevar, in ciuda fortelor de sens contrar, de care a fost vorba in cele de mai sus. Numai ca, pentru moment, gradul de integrare ramane – vorba celor de la Santander Central Hispano – mediu.