BusinessMagazin

Blog

  • Puştiul de opt ani care câştigă 1,3 milioane de dolari pe an jucându-se

    La doar opt ani, Evan este al 20-lea cel mai bine plătit star al YouTube, datorită recenziilor pe care le face într-un stil cât se poate de personal jucăriilor şi jocurilor video preferate.Canalul său,  EvenTubeHD a depăşit 750 de milioane de vizualizări, iar veniturile din publicitate ale lui Evan sunt estimate la 1,3 milioane de dolari anual, potrivit Business Insider.

    Evan se ocupă de canalul său de YouTube, EvanTubeHD cu ajutorul tatălui său, Jared. Ei au început să pozteze filme pe acest canal în urmă cu doi ani, când s-au decisă să facă videoclipuri cu jucării Angry Birds.

    Evan i-a sugerat tatălui său să posteze filmuleţele pe Youtube, astfel încât şi prietenii lui să se bucure de acestea. “Când am început, făceam un videoclip lunar pentru amuzamentul personal”, a declarat tatăl copilului. În momentul în care primul filmuleţ cu Angry Birds a ajuns la un milion de vizualizări, Jared a realizat cât de important devenise proiectul lor.

    În prezent, Evan este personajul principal al filmuleţelor, iar uneori la realizarea acestora participă şi sora sa. Tatăl copiilor, care se ocupă de un studio de producţie video şi fotografie, retuşează filmările adăugând efectele speciale.  

    Toate câştigurile obţinute astfel sunt direcţionate înspre educaţia copiilor, potrivit publicaţiei citate. Între timp, Evan îşi desfăşoară activitatea normal: “Se poartă la fel ca un copil de clasa a doua obişnuit. Merge la şcoală, îşi face temele şi petrece timp cu prietenii lui…pe măsură ce popularitatea canalului a crescut, a fost recunoscut de câteva ori, dar nu cred că realizează încă dimensiunea celebrităţii sale. “

  • Banii, un subiect delicat în religie

    Subiectul banilor este unul regăsit deseori în temele religioase.

    Luca 16:13 – “Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi banului”.

    Luca 14:33 – “Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”.

    Eclesiastul 5:10 – “Cine iubeşte argintul, nu se satură niciodată de argint, şi cine iubeşte bogăţia multă, nu trage folos din ea. Şi aceasta este o deşertăciune!

    Pe de altă parte, monedele vechi au purtat mesaje creştine: imaginea Fecioarei Maria şi a Pruncului, texte sau imagini biblice, imagini de îngeri.
     

  • Superstiţii legate de bani

    Cea mai cunoscută este aruncatul unei monede într-o fântână, pentru noroc.

    La fel de norocoase erau socotite monedele găsite în timpul unei furtuni; erau văzute drept bani căzuţi din rai şi folosiţi drept amulete.

    Vederea unui fluture alb sau galben, primăvara, asigura bunăstare. Aceeaşi bunăstare o asigura vederea lunii noi, pe fereastră sau uşa deschisă.

    Un bun leac pentru boli era înghiţirea unei monede pe care era gravat fie un crucifix, fie figura Fecioarei Maria.

    Şi banii găsiţi în anii bisecţi erau socotite drept purtătoare de noroc.

  • O scurtă istorie a falsificatorilor de bani

    PF 47 este indicativul dosarului poliţienesc care îl priveşte pe fierarul Daniel Pavlicek. Acesta aîncercat să falsifice moneda de cinci mărci aflată în circulaţie. Încercarea nu a reuşit pentru că Pavlicek a omis să magnetizeze monedele. În acelaşi timp poliţiştii au făcut public faptul că moneda falsă nu scotea acelaşi sunet ca aceea originală. Aruncate pe o suprafaţă tare, falsul suna “cling-a-ling”, iar originalul numai “cling”….

    Monedele antice au început să fie colecţionate în urmă cu 600 de ani, dar numărul de monede s-a dovedit insuficient pentru numărul mare de doritori. Intră în scenă Antonio Cavino, un apropiat al lui Benvenuto Cellini, locutor al cetăţii Padova şi creator de false monede antice. Produsele sale au devenit astăzi mai căutate decât originalele pe care le imită şi se comercializează la preţuri mai mari. De fapt monedele lui Cavino sunt recunoscute drept opere de artă renascentiste şi apreciate pentru încărcătura lor istorică. Falsurile nu sunt de fapt falsuri, ci mai degrabă produse ale imaginaţiei lui Cavino, pentru că acesta a schimbat şi metalele şi inscripţiile faţă de originale. Una din “victimele” lui Cavino este Goethe, colecţionar a peste 4.000 de monede.

    Hubert Goltzius (1526 – 1583) a fost un alt “artist” cu resurse. Olandezul, gravor, pictor, tipograf şi numismat, spunea că a studiat 950 de colecţii de monede şi a scris o carte despre banii Imperiului Roman. Dar ilustraţiile prezentate în lucrarea sa nu corespundeau în întregime cu originalele, erorile fiind descoperite abia 200 de ani mai târziu.

    Karl Wilhem Becker (1772 – 1830) a fost unul din cei mai celevri falsificatori din secolul XIX, talentul său fiind recunoscut de cunoscători. A realizat peste 300 de copii de monede antice, care în prezent sunt identificate ca atare. Nu s-a îmbogăţit, pentru că s-a folosit de intermediari care şi-au tras partea leului. Un amănunt: creaţiile lui Becker erau îmbătrânite artificial, în balegă.

  • Numismatica, dragostea de bani

    Întemeietorul şcolii româneşti de numismatică, matematicianul Constantin Moisil: spunea că ,,monedele au fost în toate timpurile în primul rând instrumente comerciale, mijloace de schimb care au determinat şi favorizat propăşirea economică a popoarelor. Deci ele trebuie studiate şi din punct de vedere al valorii lor intrinsece, al circulaţiei, al rolului ce au avut în dezvoltarea economică a omenirii.

    Numismatica nu cuprinde numai ştiinţa monedelor, adică studiul tipurilor inscripţiilor, a stemelor de pe monede sau al măiestriei artistice în care sunt lucrate ci şi istoria monetară care studiază monedele ca factori economici, ca bani…”

    Primii colecţionari de bani apar în scrierile istoricilor grec Pliniu cel Tânăr şi roman Plutarh. Aceştia nu precizează dacă era vorba de colecţii publice sau private, dar spun că numismaţii antici au fost atraşi de frumuseţea şi valoarea monedelor.

    În secolele XIII – XV, monede antice erau incluse în colecţiile familiei Medici – o listă publicată în 1465 menţiona 100 de monede de aur şi peste 500 de argint. Papa Bonifaciu VIII (1294 – 1303) şi poetul italian Petrarca au deţinut coleţii numismatice.

    În secolul XVII, regina Christina a Suediei, care a abdicat în 1654, avea o colecţie de 15.000 de monede. O parte le-a luat cu ea în exil.

    Mayer Amschel Rothschild (1745 – 1812) nu este numai fondatorul casei Rothschild, instituţie care la un moment dat fixa preţul aurului în lume, ci şi un numismat pasionat. Colecţia sa i-a permis să stabilească relaţii apropiate cu parteneri de afaceri.

    În mod curios, în perioada regimului nazist nu au fost emise monede cu imaginea lui Adolf Hitler, acesta hotărând ca astfel de monede să apară pe piaţă la sfârştul războiului. Astfel încât colecţiile din acea perioadă nu au imaginea fostului fuhrer, dar nu sunt complete fără o curiozitate numismatică: monede germane cu Steaua lui David imprimată. Monedele în cauză au fost emise pentru evreii din ghettoul din Lodz.

    Un colecţionar român contemporan apreciază că preţul unei colecţii complete de bancnote româneşti, cu toate datele şi toate specimenele, ar valora în jur de 100.000 de euro, dar nu recomandă, în acelaşi timp, transformarea pasiunii în afacere.

  • Lucruri mai mult sau mai puţin amuzante despre bani

    Greşiţi dacă vă închipuiţi că banii nu cresc în copaci. Din secolul 3 înainte de Hristos până în secolul IX, clasele superioare din China îşi turnau banii sub forma unor copacei cu monede drept fructe. Monedele se rupeau la nevoie, iar în final scheletul copacului era topit şi refolosit.

    Studiile au identificat 93 de tipuri de bacterii, incluzând E.coli şi S.aureus pe suprafaţa banilor. În Japonia există ATM-uri care dezinfectează banii, trecându-i printre două role încinse.

    Un studiu al Departamentului antidrog al SUA a demonstrat că mai mult de jumătate din bancnotele de 50 şi de 100 de dolari furnizate de ATM au urme de cocaină pe ele. Alte teste au arătat că 70% din bancnotele folosite în Chicago, Miami şi Huston sunt în această stare. Obiceiul americanilor de a priza cocaina cu ajutorul unei banconte rulate nu este, oricum, la baza situaţiei; cocaina este o pulbere fină, care se transmite de la o bancontă la alta, în interiorul unui ATM.

    Cea mai valoroasă monedă din lume este cea de 20 de dolari, din aur, bătută în 1933 şi cunoscută sub numele de Double Eagle. În acelaşi an preşedintele Roosevelt a decis să renunţe la standardul aur şi a ordonat ca toate monedele de aur să fie distruse. Una singură a apărut în 1996, iar şase ani mai târziu a fost vândută la licitaţie pentru 7,95 milioane dolari.

    Regina Marii Britanii Elisabeta a II-a este persoana care apare pe cele mai multe banconte şi monede, în întreaga lume.

    În 1994, în fosta Iugoslavie apărea o bancnotă de 500.000.000.000 de dinari, fiind hârtia cu cele mai multe zerouri din lume.

    Cel mai mare depozit de aur din lume se află în Manhattan. Mai mare decât Fort Knox, în seif, administrat de Rezerva federală din New York, se află 90 de miliard de dolari în lingouri de aur, aparţinând unor bănci, organizaţii sau naţiuni. 

    Termenul de milionar a fost folosit pentru prima oară de scriitorul Benjamin Disraeli, în 1826, în romanul “Vivian Grey

    În lume există în jur de 7 milioane de milionari. 80% dintre aceştia conduc maşini la mâna a doua.

  • Istoria banilor: de la reforma monetară britanică la crizele financiare ale secolului XX

    Elizabeth I începe în 1560 o reformă monetară menită să cureţe sistemul de multele tipuri de monede care circulau. Acţiunea s-a derulat sub supravegherea lui Thomas Gresham, care a devenit celebru atât printr-o lege (“Moneda rea alungă din circulaţie moneda bună”), cât şi prin faptul că a întemeiat bursa londoneză – Royal Exchange. Apar tot mai multe bănci (Amsterdam, Bank of Middelburg, Hamburg Girobank, Bank of Nuremburg) dar şi companii importante – London East India, Dutch East India, Dutch West India, şi în general este o perioadă de efervescenţă care premite aurarilor britanici să evolueze în bancheri. De altfel certificatele de depozit emise de aceştia capătă, după 1600, putere de circulaţie, fiind acceptate şi recunoscute în tranzacţiile comerciale. 

    Poate un anacronism (pentru acea vreme) sau poate nu: tutunul devine monedă în Virginia! Tot în coloniile americane mai are loc o premieră, pentru că în 1690, Massachusetts Bay emite în mod oficial bani de hârtie, folosiţi pentru a-i plăti pe soldaţii care au efectuat o expediţie în Quebec.
    În 1694 şi 1695 sunt fondate Bank of England şi respectiv Bank of Scotland. În 1698 monedele mai reprezentau mai puţin de jumătate din banii aflaţi în circulaţie în Anglia, restul fiind hârtii de valoare. Au loc şi falimente spectaculoase – Darien Company în Scoţia, a cărei cădere a grăbit unirea cu Anglia în 1707, Mississippi Company şi South Sea Company,  două companii care au încercat să speculeze bogăţiile Amercii şi ale Indiilor, dar care au eşuat.

    Benjamin Franklin nu s-a mulţumit să dea lumii paratrăsnetul, pentru că în 1729 scrie “Modest Enquiry into the Nature and Necessity of a Paper Currency”, operă care îi asigură un contract cu Pennsylvania Land Bank pentru o emisiune de hârtii de valoare.

    Mai târziu, Franklin nu a convins Parlamentul britanic să permită americanilor să folosescă banii de hârtie. Franklin şi-a găsit un susţinător în persoana lui Adam Smith, care în “Averea naţiunilor” vorbeşte despre beneficiile banilor de hârtie. Şi nu numai….

    Pentru că pe bătrânul continent începuse revoluţia industrială şi nebunia capitalismului modern: căi ferate, maşini cu aburi, fabrici şi nori de fum, revoluţia americană, crize bancare, dezvoltări fără precedent şi eşecuri răsunătoare, inflaţie şi dispute economice şi politice, totul pe fondul sonor al clinchetului banilor. În perioada 1860 – 1921, numărul băncilor americane a crescut de 19 ori, ajungând la 30.000.

    Economistul american John Kenneth Galbraith a rezumat secole de dezvoltare monetară în câteva cuvinte: “Banii sunt o creaţie unică. Sunt egali cu dragostea, fiind cea mai mare sursă de bucurie pentru om. Şi sunt egali cu moartea prin grijile pe care le iscă”.

  • Istoria banilor: Evul Mediu şi ascensiunea băncilor

    Evul Mediu a fost o perioadă în care moneda s-a diversificat, fiecare regat folosind propriul sistem monetar. Monedele bizantine şi-au păstrat puterea de circulaţie, cele create de Constantin cel Mare, milliarense, siliqua şi solidusul, la mijlocul secolului al IX-lea apărând, pe lângă monedele plane şi unele concave (skeyphate). Lumea medievală a folosit drept etalon, pe rând, dinarul, grosul şi talerul, dar statele germane au adoptat pfenigul, care în Anglia a devenit penny.

    Perperul a fost emis de împăratul Alexis I, în cadrul unei mari reforme monetare, în anii 1092 – 1093. Moneda a fost bătută până la finele domniei lui Andronic al III-lea, în 1328. În secolul XII statele germane scot piese noi, aşa numitele bactreate – bani de tinichea, foarte subţiri, care foşneau. În secolul XIII în Anglia apare sterlingul, monedă din argint, în Austria creiţarul (cu o cruce – kreutz – pe revers) iar la Florenţa florinul, de aur. Cruciadele şi sumele importante de bani necesare finanţării acestora au constituit un stimul pentru sistemul bancar european.

    În jurul anului 900 în China apar banii de hârtie, iar în 960 emisiunile de bancnote au devenit regulate. Rezultatul nu este greu de ghicit: inflaţie, cămătărie, dar şi primul tratat despre monetărie, al împăratului Hung Tsun (1149). Banii de hârtie sunt folosiţi şi de Imperiul Mongol, care după 1230 includea şi China. în următoarea sută de ani hârtia devine ban în India, Japonia şi Persia. După 1400 putem vorbi deja de hiperinflaţie – o bancnotă cu o valoare nominală de 1000 de monede ajunge să valoreze numai trei.

    Europenii află despre banii de hârtie de la Marco Polo, care a trăit în China între 1275 şi 1292.

    În 1355 Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu publică De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum, unde face conexiunea dintre cantitatea de metal preţios aflat în circulaţie şi valoarea banilor. În 1370 Oresme devine consilier al regelui Charles V al Franţei.

    Din 1400 încep să apară băncile, la Barcelona şi la Genoa în timp ce la Florenţa este legalizată modificarea dobânzilor.
    1440 însemnă inventarea tiparului, de către Gutenberg. Tiparniţa este modificată, printre alţii şi de Leonardo da Vinci, pentru a putea fi folosită la producerea banilor, cu 200 de ani înainte de apariţia primelor bancnote în lumea occidentală.

    Cincisprezece ani mai târziu chinezii renunţă la banii de hârtie, după 500 de ani de folosire a acestora. La baza deciziei pare a sta inflaţia.

    Pentru europeni urmează perioada marilor descoperiri geografice – America, drumul spre India, conchistadorii în America de Sud – iar dezvoltarea comercială care a urmat acestora a fost cât se poate de benefică dezvoltării sistemului financiar.

  • Istoria banilor: dezvoltarea sistemului financiar mondial

    Pe măsură ce timpul a trecut, sistemul financiar mondial, pentru că putem vorbi deja de aşa ceva, se dezvoltă: egiptenii pun bazele unui sistem bursier, romanii se confruntă, în timpul celui de-al doilea război punic, dintre Roma şi Cartagina, cu inflaţia generată de enorma cerere de bani pentru plata trupelor iar insula greacă Delos devine un important centru bancar. Spiritul novator chinez se manifestă şi el: apar banii din piele (de cerb), cu o valoare de 40.000 de monede de bază.

    Romanii au reacţionat cu o relativă întârziere la baterea de monedă, dar au adoptat, pe lângă aur şi argint, şi metalele mai puţin preţioase, cum ar fi arama. Împăratul Augustuts a reformat atât sistemul monetar cât şi pe cel al taxelor, impozitând tranzacţiile comerciale, deţinerea de terenuri şi câştigurile.

    În toată această perioadă, cele mai folosite unităţi monetare de către greci erau halcousul (din aramă, echivala cu o treime de obol), obolul (o şesime de drahmă), drahma (din argint), staterul (din aur, echivala cu 4 drahme) şi talantul (600 de drahme). Romanii foloseau libra şi uncia, din aramă, denarii din argint şi aureusii din aur.

    Alungarea cămătarilor din templul Ierusalimului de către Isus nu a fost decât un episod minor al dezvoltării sistemului monetar, cu bunele şi relele sale: în anul 250 conţinutul de argint al monedelor romane scade la 40% iar în 270 la numai 4%, consecinţe ale inflaţiei accelerate. Aurelian încearcă să combată acest flagel printr-o emisiune de noi monede de aur pur, cărora le ridică valoarea de două ori şi jumătate. Fără prea mare succes, pentru că inflaţia rămâne o problemă şi pentru Diocleţian. Acesta este învins de forţele pieţei, chiar dacă a introdus controlul preţurilor şi al dobânzilor, şi abdică. Pe de altă parte, Diocleţian este cel ce a introdus primul sistem de buget anual, cu succes.

    Inflaţia nu s-a lăsat învinsă nici de trecerea la creştinism a Imperiului Roman, chiar dacă, cu această ocazie, împăratul Constantin cel Mare a confiscat enormele comori acumulate în templele “păgâne”.

    Mai trebuie remarcat şi faptul că împăratul Constantin a emis o monedă de aur, solidus, în anul 306, care a fost produsă, fără a i se schimba greutatea sau puritatea timp de 700 de ani. O măsură a inflaţiei acelori timpuri este evoluţia valorii aurului: în anul 307 preţul era dublu faţă de cel stabilit de Diocleţian cu şase ani mai devreme iar în 324 preţul era de şase ori mai mare. Ceva mai târziu, în Egipt, o măsură de aur care valora 300.000 de denari ajunge să coste 2.120.000.000 de denari.

    Invaziile barbare au frânat evoluţiile monetare, activităţile bancare sunt abandonate, iar monedele emise de episcopul Mellitus în Londra sunt folosite mai mult drept bijuterii decât pentru scopuri comerciale.

  • Istoria banilor: apariţia monedelor metalice

    Cine putea să marcheze apariţia monedelor metalice, apropiate de forma modernă, dacă nu Herodot, părintele istoriei? Acesta critica spiritul mercantil al locuitorilor cetăţii Lidia, colonie grecească din Asia mică, care nu s-au mulţumit să bată monedă, dar au şi inventat magazinele.Primele monezi au apărut în 640 – 630 î.Ch., fiind fabricate din electrum (aur alb – un aliaj de aur din râurile actualei Anatolii şi din argint, în proporţii egale). Apariţia monedei, repede adoptată în varii forme de restul civilizaţiei antice, a dus şi la apariţia primului bancher. Acesta a fost Pithius, care, la începutul celui de-al cincilea secol înainte de Hristos opera în Asia Mică.

    Tot în această perioadă monedele îşi fac apariţia şi în China, de formă rotundă şi din metal; nu aveau o valoare foarte mare şi s-au dovedit incomode în tranzacţiile costisitoare, spune Glyn Davies, în lucrarea Istoria banilor.

    Cetăţile greceşti Atena şi Corinth încep să bată monedă proprie în 575 – 570 î.Ch., iar un sfert de veac mai târziu legendarul rege Cressus începe să producă, în Lidia, monede de aur şi argint. Capturat de persani, Cressus deschide drumul primilor bani în Persia, care se îndrăgostesc rapid de monezile din aur.

    Apariţia monezilor duce, inevitabil, la ceea ce peste secole, în presa financiară, vor fi denumite “sucess stories”; prima pare a fi cea a sclavului atenian Pasion, care devine în anii 394 – 371 î.Ch. cel mai înstărit şi faimos bancher grec, câştigându-şi, totodată, şi libertatea.

    În timp ce Pasion îşi dezvolta pasiunea pentru bani, pe alte meleaguri, la Roma, gâştele se dovedeau paznici vigilenţi ai Capitoliului (unde se păstrau rezervele monetare ale cetăţii). Preveniţi asupra atacului galilor, romanii i-au mulţumit zeiţei Moneta, din al cărui nume derivă cuvântul “money”. 

    Mânuirea banilor se dezvoltă: în Grecia cu 350 de ani înainte de Hristos dobânda practicată pentru activităţi cuminţi, cum este morăritul, era de 10%, în timp ce pentru activităţile ce implicau riscuri sporite, cum ar fi transportul naval o dobândă de 30% era normală.

    Alexandru cel Mare poate trece drept unul din primii mari cheltuitori ai lumii: întreţinerea uriaşei sale armate costa o jumătate de tonă de argint pe zi. Dar cuceririle sale şi prăzile bogate au stimulat schimburile comerciale; drept urmare Alexandru a simplificat cursul de schimb, fixând o rată de schimb de 10 monezi de argint pentru una de aur.