BusinessMagazin

Blog

  • DUPA 20 DE ANI

    Grupul de telecomunicatii britanic Vodafone, infiintat in 1984 ca filiala a Racal Electronics sub numele de Racal Telecomms, a ajuns azi liderul mondial al pietei de telefonie mobila, cu 155 de milioane de clienti si o valoare de 135 de miliarde de dolari, in urma unei politici de achizitii si fuziuni repetate. 

    1982, PRIMA LICENTA
    Istoria Vodafone incepe sa se scrie in anul cand Gerald Whent, presedintele grupului Racal Radio, reuseste sa convinga actionarii companiei-mama, Racal Electronics, sa participe la licitatia organizata de guvernul britanic pentru o licenta de operare a unei retele celulare analogice.

    1984, PRIMII CLIENTI
    Termenii licentei adjudecate de Racal Telecomms interziceau proprietarului retelei sa ofere servicii direct catre consumatori. Asa ca Racal Telecom infiinteaza Vodac, companie prin care ofera serviciile de comunicatii.

    1985, VODAFONE
    Numele comercial al retelei construite de Racal si lansata chiar in prima zi a acelui an trebuia sa arate faptul ca este vorba de servicii de voce si date oferite prin intermediul telefonului mobil. Asa ca „Vo“ de la „voce“, „da“ de la „date“ si „fone“ de la „telefon“ au format numele Vodafone. La sfarsitul primului an de activitate reteaua Vodafone avea 19.000 de clienti.

    1987, PRIMELE RECORDURI
    Gerald Whent are ambitia de a transforma Vodafone intr-un serviciu de telefonie mobila la nivel international. Formeaza diverse consortii pentru a putea participa la licitatii si urmareste atent orice posibilitate de a achizitiona companii de telecomunicatii. Vodafone ajunge cea mai mare retea de telefonie mobila din lume, lanseaza primul serviciu de mesagerie vocala si serviciile de paging.

    1988, LISTAREA LA BURSA
    20% din actiunile Racal Telecomms sunt listate la bursele din Londra si New York. 

    1991, DESPARTIREA DE RACAL
    Whent intuieste potentialul de dezvoltare al telefoniei mobile si nu vrea sa mai imparta profitul cu altii. Racal si Vodafone se despart. Racal Telecomms isi schimba numele in Vodafone Group iar actiunile noii companii, independenta in totalitate, sunt listate la New York si Londra. Imediat dupa despartirea de Racal, Vodafone paseste in era digitala: este lansat in Anglia serviciul de telefonie mobila GSM.

    1992, PRIMUL ACORD DE ROAMING
    Vodafone si Telecom Finland semneaza primul acord de roaming din lume. Vodafone cumpara in totalitate compania Packnet de la Cable & Wireless.

    1993, PE PATRU CONTINENTE
    Vodafone incheie parteneriate si formeaza consortii in Germania, Africa de Sud, Fiji, Australia si Grecia pentru a achizitiona licente de telefonie mobila. Se infiinteaza Vodafone Group International pentru a supraveghea activitatea internationala a grupului. 

    1994, PRIMUL SMS
    In Anglia este trimis primul SMS din lume printr-o retea digitala, reteaua GSM a Vodafone.

    1996, PRIMUL PRE-PAY
    Vodafone lanseaza primele servicii pre-pay din Marea Britanie.

    1997, CU GENT LA CARMA
    La conducerea Vodafone, Chris Gent ii succede lui Sir Gerald Whent. Compania intra intr-o noua era de achizitii si fuziuni agresive. In 1998, Sir Ernest Harrison, presedintele Vodafone, si Gerald Whent parasesc compania. Lordul MacLaurin, fostul presedinte al Tesco, este numit presedinte al Vodafone Group.

    1999, FUZIUNEA CU AIRTOUCH
    Ca urmare a fuziunii dintre grupul britanic Vodafone si compania americana AirTouch Communications, la 30 iunie ia nastere Vodafone AirTouch, cea mai mare companie de telecomunicatii mobile din lume. Astfel ajunge Vodafone actionar si la Connex, prin preluarea pachetului detinut de AirTouch Canada. Bell Atlantic si Vodafone AirTouch isi unesc infrastructura si eforturile intr-un joint-venture pentru a crea o retea de telefonie mobila care sa acopere intreg teritoriul SUA.

    2000, ACHIZITIA MANNESMANN
    Este lansata Verizon Wireless, reteaua comuna a Bell si Vodafone. In Marea Britanie, grupul castiga prima sa licenta 3G si lanseaza primele servicii GPRS. Pe 4 februarie Vodafone ajunge la o intelegere de achizitionare a grupului de telecomunicatii german Mannesmann. Tranzactia de aproape 130 de miliarde de dolari este cea mai mare din istoria corporatista a lumii. In iunie acelasi an, France Télécom achizitioneaza o alta parte a grupului Mannesmann: Orange.

    2001, ALTE ACHIZITII
    Vodafone AirTouch revine la denumirea de Vodafone Group. Achizitioneaza Eircell, cel mai mare operator mobil din Irlanda. Semneaza un parteneriat strategic cu operatorul China Mobile din Hong Kong si achizitioneaza 25% din Swisscom Mobile. Baza de clienti Vodafone ajunge la 91,8 milioane. Incluzand si companiile la care Vodafone detine actiuni, baza de clienti ajunge la 202,6 milioane. Vodafone relizeaza primul apel 3G in roaming, intre Spania si Japonia.

    2002, PLECAREA LUI GENT
    Vodafone semneaza acorduri cu Ericsson si Siemens ca furnizori globali de platforme pentru mesaje multimedia (MMS), respectiv de platforme pentru servicii bazate pe localizare. Arun Sarin il inlocuieste pe Sir Christopher Gent in postul de director general.

    2003, MARS SPRE EST
    Acord de parteneriat intre Vodafone si Mobilkom Austria pentru a introduce serviciile Vodafone in Austria, Croatia si Slovenia. Printr-un acord similar cu Bite GSM serviciile Vodafone patrund in Lituania. Vodafone vinde actiunile detinute la operatori din Mexic si India.

  • PERSONAJELE PRINCIPALE

    OAMENII CONNEX

    • ALEXANDER TOLSTOY presedinte Connex, CEO (1997-2000)

    Canadianul Alexander Tolstoy, unul dintre stra-stranepotii scriitorului rus Lev Tolstoi, este artizanul transformarii Connex, in cativa ani, dintr-un pionier al comunicatiilor mobile in „cea mai admirata companie romaneasca“, dupa cum o numea Ziarul Financiar la sfarsitul lui 2003. Tolstoy a condus compania romaneasca al carei principal actionar era TIW pana in februarie 2000, cand s-a mutat la Praga, preluand atat conducerea executiva a noului operator ceh Oskar Mobil cat si conducerea TIW-EE, divizia est-europeana a companiei canadiene.

    • TED LATTIMORE presedinte Connex, COO (2000-prezent)

    Canadianul Ted Lattimore l-a inlocuit in 2000 pe cel care a pus bazele Connex, Al Tolstoy. Cei doi au lucrat impreuna in Canada in anii ‘80. Cand a venit in Romania, Lattimore avea deja, la 47 de ani, o experienta de 20 de ani in telecomunicatii. Ultima lui functie inainte de Connex a fost cea de vicepresedinte al companiilor Bell Mobility si BCTEL Mobility in Canada. Prima lui slujba a fost insa cea de instructor de schi. Intr-un interviu recent, Lattimore marturisea ca i-ar place sa se implice in organizarea Olimpiadei de Iarna.

     

     

    OAMENII VODAFONE

    • CHRIS GENTCEO, 1997 – 2002

    Christopher Gent a venit pe postul de director general al Vodafone Group in locul lui Sir Gerald Whent. „Anii Chris Gent“ marcheaza pentru Vodafone o perioada de expansiune, achizitii si fuziuni intr-o perioada marcata de o criza profunda a industriei. Gent a propulsat operatorul britanic la statutul de lider mondial al telecomunicatiilor mobile. Gent are viziunea de a structura toate operatiunile grupului sub un singur concept si o marca unica, la nivel global. Sub bagheta sa, Vodafone intra pe cea mai conpetitiva piata telecom, cea din SUA, se extinde in Africa si Pacificul de Sud.

    • ARUN SARINCEO, 2002 – prezent

    Venirea lui Arun Sarin pe postul de director general al Vodafone Group marcheaza restructurarea organizatorica a companiei si simplificarea managementului. Noul sistem impune managerilor de filiale o raportare directa catre Sarin, fara a mai trece deciziile prin managementul zonal. La inceputul lui 2005, Arun Sarin reia politica de expansiune Vodafone prin participarea la licitatia pentru operatorul american AT&T Wireless. Desi a oferit in jurul a 35 de miliarde de dolari, Vodafone pierde in favoarea Cingular. O parte din bani sunt folositi acum pentru a investi in Europa de Est.

  • Ultimul cadru in publicitate

    Odata crescut „aluatul“ creativ, se trece la „coacerea“ reclamelor. Dupa ce e totul gata, se „adauga“ cireasa: post-productia. Oferita de obicei la pachet cu productia reclamei, editarea audio-video a inceput sa devina un business de nisa. Business care atrage, dupa unele estimari, 15-20% din piata productiei de reclama.

    In urma cu zece ani, o agentie de publicitate autohtona trebuia sa mearga in afara ca sa editeze un spot cu o grafica de exceptie si o compozitie de impact. Astazi, agentia poate ramane acasa, sa lucreze cu un partener local. Iar clientul se alege cu de doua-trei ori mai multi bani decat daca agentia i-ar edita spotul la Londra, de exemplu. Majoritatea agentiilor fac outsourcing pentru executia reclamelor. Aparatura de specialitate, softurile si profesionistii in domeniu ar fi o investitie mult prea mare si „poate nu cea mai necesara“ pentru agentii, spun specialisti din domeniu.

    Mirosind potentialul acestei nise, au inceput sa apara companii specializate in post-productie audio-video. Cele care au avut bani sa investeasca in tehnologie, profesionisti si marketing s-au extins catre alte piete conexe: productie si editare film si videoclipuri. Corina Stan, director de productie al studioului Libra Film, spune ca in anii trecuti nisa cea mai profitabila a fost productia de videoclipuri. „In ultimul timp insa, am incercat sa ne axam doar pe productia de filme si reclame“, spune Stan. 

    Alte companii au preferat sa puna accent pe executia reclamelor. Din trei motive: anual, productia de reclame creste cu 10-15% pe an, dupa estimarile unor specialisti. Implicit, daca se produce mai mult, „se post-produce mai mult“, cum spune Dinu Panescu, senior copywriter al agentiei Friends Advertising.

    Al doilea motiv este tehnologia. Care este mai putin pretentioasa decat in cazul editarii filmelor, de exemplu. Razvan Sabie, directorul Carter Films (productie si post-productie de spoturi publicitare si filme) spune ca echipamentele de post-productie, „in special cele low-medium“, au devenit „din ce in ce mai accesibile“ din punct de vedere financiar. Asa se explica de ce sunt „din ce in ce mai multe“ companii de post-productie pe piata. Pe de alta parte, aceasta dezvoltare a pietei in segmentul de mijloc s-a produs si pentru ca a fost cerere pe segmentul respectiv. In Romania, inca sunt multi clienti care se multumesc cu o executie medie a spoturilor, spun unele agentii, care pun aceasta realitate si pe seama bugetelor reduse de productie in general.

    Al treilea motiv care sta la baza cresterii pietei de editare a reclamelor – si poate cel mai important dintre toate – sunt  tarifele de doua-trei ori mai mici comparativ cu alte tari. Acestea sunt atractive atat pentru clientii din Romania, dar, mai ales, ele fac cu ochiul peste hotare. Ca si in cazul filmelor, vestea ca in Romania se pot face productii si post-productii de reclame la preturi mici a ajuns si prin alte tari. De pilda, agentia de publicitate japoneza Dentsu (una dintre cele mai mari conglomerate de publicitate din lume) a venit in Romania sa produca un spot pentru o firma de medicamente japoneza, in luna octombrie a anului trecut. Dentsu a lucrat cu Carter Films, la care a ajuns pe „filiala londoneza“.

    De altfel, agentiile si clientii straini apeleaza la serviciile din Romania „in mod curent“, spune Laura Georgescu-Baron, A/V production director al agentiei Leo Burnett Romania. Pentru ca obtin „calitatea dorita cu o reducere considerabila a bugetului“. De regula, clientii straini apeleaza la serviciile companiilor care au in dotare tehnologie de ultima ora. 

    Asadar, piata post-productiei de reclame pare sa se imparta in doua: segmentul low-medium si segmentul premium. In ce priveste primul segment, acesta atrage agentiile si clientii locali cu bugete mici si medii. Dupa estimarile unor specialisti, acestea variaza de la 2.000 USD (numai post-productie) la circa 30-40.000 USD, cazul fericit (cu tot cu productia spotului). Cel de-al doilea segment, considerat „premium“ de cunoscatorii pietei, atrage bugete si clienti „premium“. Numai editarea spotului poate costa pana la 100.000 USD, dar si rezultatul este pe masura: grafica originala, compozitie de exceptie, animatie 3D. De regula, clientii dispusi sa cheltuie acesti bani numai pentru post-productie vin din alte tari.

    Si totusi, au fost cazuri in care „miscarea“ s-a produs si in sens invers. Adica au fost agentii din Romania care au ales sa faca post-productia in alte tari. Laura Georgescu-Baron, de la Leo Burnett povesteste ca in 1998, agentia a filmat doua spoturi la Hopfen Konig in Slovenia. Post-productia a fost facuta tot acolo. Nu a fost o filmare care sa presupuna „ceva deosebit“, spune ea, insa clientul „nu a avut incredere“ in executia acestui spot in Romania. Georgescu-Baron spune ca cele doua spoturi au costat de patru ori mai mult decat in Romania. In general, cel mai mic buget pentru realizarea unui spot in strainatate este de 100.000 USD. „In Romania, nu stiu daca se fac trei spoturi cu astfel de buget“, a spus ea.

    Insa aceasta practica a agentiilor locale de a post-produce reclame in alte tari a devenit din ce in ce mai rara. Pentru ca nu a mai fost nevoie. Exista acum in Romania, „in mare parte“, atat aparatura cat si tehnologia existenta in alte tari, spun reprezentanti ai agentiei Graffiti/BBDO. Agentia spune ca nu a fost cerere care sa le fi ramas „neonorata“ aici. Bineinteles, si preturile sunt „mult mai mici“. Exceptie a facut spotul Dacia Logan, realizat integral in Spania. Dar exista si agentii care nu au apelat niciodata la servicii de post-productie in alte tari. NextCap, de pilda, spune ca nu a avut nici un proiect pe care „sa nu-l poata rezolva“ aici.  „Spotul pentru cafeaua Ackerman s-a filmat in Olanda pentru ca am avut nevoie de casting si locatii olandeze, dar post-productia s-a facut in Romania“, spune Otilia Mihailov, PR Coordinator.

    Concluzia? Romanii „incep sa iasa de sub farmecele studiourilor straine“, dupa cum spune Dinu Panescu de la Friends Advertising. Cele romanesti au ajuns sa fie „la fel de capabile“ ca si cele din alte tari. Simplul fapt ca sunt studiouri si chiar freelanceri care lucreaza pentru Hollywood, spune Panescu, demonstreaza clar ca „in Romania poti face cam orice-ti trece prin cap. Totul e sa ai bani“.

    In ce masura sunt clientii dispusi sa dea acesti bani pentru o post-productie de calitate? Raspunsul il dau tot agentiile: cu ani de zile in urma post-productia se rezuma la un montaj simplu, cateva efecte de baza, un voice-over si apoi spotul mergea la emisie. Acum lucrurile stau cu totul altfel. „Se tinde spre perfectiune“, spun agentiile. Ceea ce inseamna ca va creste si disponibilitatea clientilor de a cheltui bani pentru finisajul de calitate al reclamelor.

    Dinamica pietei autohtone nu a ramas neobservata nici de investitori. Chainsaw, o companie americana specializata in post-productia digitala, a deschis de curand un studio la Bucuresti. Investitia a fost de un milion de dolari – in birouri, tehnologie si oameni. Despre compania pe care o conduce, Bill DeRonde spune ca lucrat la post-productia unor evenimente de notorietate, cum ar fi Gala de decernare a premiilor Oscar, MTV Movie Awards. In Romania, Chainsaw se va concentra pe postprocesarea reclamelor TV, „pentru ca acest segment de piata este in crestere“. Insa planurile de extindere „sunt mari“. Chainsaw intentioneaza sa lucreze si pentru televiziuni si studiouri de productie si sa devina, pe viitor, un punct de lucru european. DeRonde a mai spus ca studioul sau este „primul care ofera servicii integrate, bazate pe tehnologie digitala, dedicat in intregime post-productiei“. Chainsaw intra pe o nisa in care activeaza in jur de zece companii, conform estimarilor unor jucatori. O nisa care nu „este foarte aglomerata“, cum o caracterizeaza DeRonde.

    O nisa si mai putin aglomerata este cea a serviciilor de post-productie foto. Reprezentantii recent-infiintatei companii Carioca (o investitie de circa 80.000 de euro) spun ca ei sunt singurii care ofera servicii integrate pentru productia de fotografie de publicitate. Adica inclusiv „faza de postproductie, de la prelucrarea fotografiilor, pana la intregrarea in imagine a efectelor speciale sau a realizarii colajelor foto“. Aceasta piata tinde sa devina comparabila cu cea a productiei audio-video – care atrage multi clienti straini. „Asta pe masura ce oferta se profesionalizeaza si rezultatele devin similare cu cele din Vest.“

  • Nisa post-productie

    Nisa post-productie

    Perfectiunea detaliului si preturile scazute sunt motivele cel mai des invocate pentru cresterea pietei de post-productie.

    • se tinde spre perfectiunea finisajului 
    •  productia de reclame creste cu o medie de circa 15% pe an
    • exista clienti mari dispusi sa cheltuie pentru calitate
    • preturile sunt cu 50-70% mai ieftine in Romania fata de alte tari
    • piata este atractiva pentru agentiile si clientii straini 
    • au inceput sa apara investitori straini

     

    Post-productie de calitate


    Principalele „ingrediente“ ale unei editari performante:

    • sunete montate sincron cu imaginea
    • filmarea reala editata in combinatie cu grafica
    • post-sincron-ul de dialog 
    • post sincron-ul de zgomote
    • eliminarea totala a zgomotelor din montaj
    • animatia de ultima ora (3D)

  • Efect de domino

    Daca o singura piesa se misca, tot sirul se clatina. La jocul de domino, reactia este in lant. La fel stau lucrurile, se pare, si in presa sportiva autohtona: o demisie in bloc inseamna, intotdeauna, o noua echipa redactionala, in alta parte.

    Aparent, intre o divergenta in punctul A si un business nou in punctul B nu este nici o legatura. Sunt „bucatarii“ diferite si „bucatari“ diferiti. Dar, daca „bucatarii“ de la A pleaca la B, lucrurile se schimba. Miscarea provoaca o reactie in lant. Ca la domino. Saptamana trecuta, cand 19 jurnalisti ai trustului Ringier au anuntat ca vor pleca de la Pro Sport, piata a exclamat „iar?“, apoi s-a intrebat, mai degraba, „unde?“, decat „de ce?“. Déjà-vu! Pentru ca presa sportiva a fost, in ultimii opt ani, martora a numeroase convulsii similare.

    Framantarile propriu-zise ale presei sportive romanesti incep cu 1997. Peste 40 de ziaristi condusi de Ovidiu Ioanitoaia si de Catalin Tolontan demisioneaza de la Sportul Romanesc, lider de audienta. Ziarul infiintat de Ioanitoaia in 1991 reusise sa devanseze Gazeta Sporturilor, primul ziar romanesc sportiv (mostenire de dinainte de 1989, aflata in acel moment in proprietatea angajatilor).

    Ioanitoaia si Tolontan au pus bazele Pro Sport, editat de MediaPRO. In scurt timp, noul ziar devenea liderul absolut al presei sportive. Este un moment important, cu efect de domino pe termen lung. Respectiv, dupa numai patru luni de la aparitia Pro Sport, ziarul concurent editat de Intact, Sport XXI isi inceteaza aparitia, dupa numai un an de existenta. Peste doi ani (1999), se desfiinteaza si Sportul Romanesc. Ziarul nu reusise sa supravietuiasca fara echipa condusa de Ioanitoaia. In acelasi an, 1999, se petrece un alt moment important: angajatii-proprietari ai Gazetei Sporturilor vand ziarul (marca) trustului Ringier, pentru suma de 350.000 USD (conform unor estimari din piata). Ringier nu reuseste insa pe aceasta piata, ramanand la distanta de liderul Pro Sport. Mai mult, surse neoficiale spun ca Ringier a inregistrat pierderi de aproximativ 1 milion USD intr-un an. Razvan Corneteanu, director executiv Ringier, nu comenteaza cifra. Insa, isi aduce aminte ca in 1999, performantele trustului erau „foarte proaste“. Trustul era in plina campanie de investitii. Se punea pe picioare Libertatea, „regina“ audientelor de astazi. „Se faceau investitii foarte mari in distributie“, a declarat Corneteanu pentru BUSINESS Magazin. 

    Ce a urmat? La numai un an de la achizitia Gazetei Sporturilor, elvetienii iau decizia sa renunte pur si simplu la publicatie (vara lui 2000). Cine a fost dispus sa dea bani pentru un ziar in deriva? Nimeni. In schimb, a fost cineva care a fost dispus sa o „preia“. Este vorba despre Intact, acelasi trust care inchisese Sport XXI cu doi ani in urma. 

    Pro Sport ramanea imbatabil pe segmentul sau. Gazeta Sporturilor nu se apropia nici cu gandul. Trei ani de zile, lucrurile au mers pe un fagas linistit. Nu s-a mai vandut, nu s-a mai pre-luat nimic. Fara convulsii. Pana in 2003, cand piata este martora unei miscari-surpriza. Media Pro isi vinde una dintre „bijuteriile“ de pret: Pro Sport. Si, iar, surpriza: cumparatorul este Ringier. Acelasi trust care renuntase la Gazeta Sporturilor, in 1999. De ce Ringier a hotarat sa intre, din nou, in lupta pentru audienta sportiva? Corneteanu spune ca trebuie accentuat contextul acestor decizii. In 2003, situatia era „alta fata de 1999“. Performantele trustului erau bune in anul achizitiei Pro Sport. „Daca in 1999 am fi avut performantele din 2003 sau pe cele de astazi, nu am fi renuntat la Gazeta Sporturilor“, spune Corneteanu.

    Anul 2003. Scenariul demisiei in bloc, din 1997 se repeta. Tot cu Ioanitoaia si Tolontan in rolurile principale, la doar cateva luni de la preluarea Pro Sport de catre Ringier. Toti cei 108 angajati ai Pro Sport demisioneaza si pleaca la Gazeta Sporturilor. Sefi, ziaristi, graficieni, agenti de publicitate, oameni de IT –  rup din radacini relatia cu trustul elvetian. Aceasta mutare a fost calificata de mass-media „o premiera in istoria presei postdecembriste din Romania“.

    Anul 2005. Efectul domino-ului convulsiei de acum doi ani este vizibil. Perdanta traditionala a segmentului, „Gazeta Sporturilor“, reuseste sa isi dubleze vanzarile. Spre deosebire de ianuarie 2003, cand abia avea o treime din vanzarile Pro Sport (marca MediaPRO, pe atunci). Pro Sport atrage in prezent de doua ori mai putina reclama decat Gazeta Sporturilor, conform ultimelor monitorizari Alfacont Mediawatch (ianuarie-februarie).

    Si, totusi, in ciuda cresterii spectaculoase a concurentului sau de la Intact, Pro Sport ramane lider. Are 514.000 cititori pe zi, cu 12.000 in plus fata de Gazeta Sporturilor, conform ultimului Studiu National de Audienta (aprilie-octombrie 2004). Este o diferenta confortabila pentru Ringier? Specialistii spun ca este posibil ca urmatorul SNA sa aduca schimbari de lider, pe acest segment agitat. Sa readuca „Gazeta Sporturilor“ pe prima pozitie, dupa mai bine de un deceniu. Va reusi tandemul Ioanitoaia-Tolontan acest lucru, sa duca un ziar aparent perdant sau absolut nou in pozitia de lider pentru a treia oara? Sa fie vreo legatura intre recentele demisii de la Pro Sport si dificultatea luptei cu Gazeta? Ringier neaga orice ipoteza in acest sens. 

    Ca si in 2003, jocul din culisele Ringier de saptamana trecuta pare acelasi. Dar „cartile“ sunt diferite: numarul demisionarilor, motivele plecarii si destinatia. Atunci au fost 108 oameni, acum sunt doar 19.  Atunci, Ovidiu Ioanitoaia invoca trei motive ale plecarii: „viitorul ziarului, oferta catre cititori si tratamentul acordat angajatilor“. Acum, redactorul-sef adjunct Marius Mitran invoca o „oferta din partea unui al treilea ziar de sport“. Atunci, destinatia era Gazeta Sporturilor. Acum, este Sport Total.

    „Este decizia lor si noi o respectam“, spune Razvan Corneteanu. In opinia lui, un cotidian nou are nevoie de oameni si „ii va lua de undeva“. Ce spune cealalta parte? „Ce se intampla acum la Pro Sport nu are legatura cu noi. Vom avea ziaristi de la mai multe publicatii. Veti vedea si niste surprize“, a declarat Nicolae Bara, persoana din spatele ziarului Sport Total, pentru BUSINESS Magazin. Bara este deputat PD de Bucuresti si actionar la Frigotehnica. El a mai spus ca Sport Total, care va fi condus de Andi Vilara, este o investitie de peste un milion de euro. Ziarul va aparea dupa Paste si va avea 24 de pagini „pentru inceput“.

    Va fi tiparit in 30-35.000 de exemplare. Tot „pentru inceput“. Asadar, nici nu s-au linistit bine apele la Ringier dupa scandalul de la Evenimentul Zilei din ianuarie, ca trustul elvetian – lider al pietei de publishing din Romania – primeste o noua lovitura in relatia cu jurnalistii din ograda sa. „Cred ca Ringier gestioneaza destul de bine astfel de crize“, spune Corneteanu. De altfel, continua oficialul Ringier, „avem, din pacate, o oarecare experienta pentru situatii de acest gen“. Corneteanu este optimist. Pro Sport a „rezistat si castigat“ lupta cand au plecat 108 oameni. Acum, aceasta „problema temporara“ va fi rezolvata „destul de repede“, spune el. Mai mult ca sigur, Pro Sport se va redresa mai repede decat in 2003 – asta daca va avea vreo alta problema decat un minim deficit de imagine. Vor reusi insa elvetienii sa recapete succesul ziarului din anii de glorie ai cotidianului? Pana la urmatorul SNA, Pro Sport ramane pe primul loc. Dar, probabil, va cauta sa creasca distanta scurta care il desparte de Gazeta Sporturilor (care anunta deja vanzari medii zilnice mai mari decat ale rivalului sau direct). 

    In plus, desi nu figureaza inca la masa de joc, noul ziar, „Sport Total“, se va lupta pe aceeasi audienta si pe aceleasi bugete ca si restul presei sportive. Semn ca piata se va misca si in continuare si ca vremurile linistite nu se vor intrevedea prea curand.

  • CATEVA MOMENTE CHEIE

    Audienta sportiva a fost campul de bataie al marilor trusturi autohtone. De aici si convulsiile care au marcat presa sportiva post-decembrista.

    1990 Imediat dupa 1990, Gazeta Sporturilor este privatizata prin metoda MEBO (prin care salariatii cumpara integral societatea).

    1991 Ovidiu Ioanitoaia (foto) pune bazele Sportului Romanesc, prima initiativa privata in presa sportiva autohtona. Sportul Romanesc devine astfel singurul concurent al ziarului sportiv mostenit din perioada pre-decembrista. 

    1994 Sportul Romanesc devine lider de audienta, pozitie pe care si-o mentine pana in 1997 (anul aparitiei Pro Sport).

    1996 Trustul Intact scoate ziarul Sport XXI.

    1997 Peste 40 de ziaristi condusi de Ovidiu Ioanitoaia si de Catalin Tolontan demisioneaza de la Sportul Romanesc (al lui Dumitru Dragomir) si pun bazele Pro Sport, editat de Media PRO. La scurt timp, Sportul Romanesc isi schimba echipa. Pro Sport devine imediat lider de audienta. Tot in 1997, Sport XXI isi inceteaza aparitia, la doar patru luni dupa aparitia Pro Sport.

    1998 Sportul Romanesc intra in proprietatea lui Sorin Ovidiu Vantu si il are ca director pe Adrian Paunescu. Un an mai tarziu, isi inceteaza aparitia.

    1999 Angajatii Gazetei Sporturilor vand ziarul (marca) catre Ringier, pentru suma de 350.000 USD, potrivit unor estimari din piata. Ringier insa nu reuseste sa faca business din acest ziar, ramanand la distanta de liderul Pro Sport. Surse din piata spun ca Ringier a inregistrat pierderi de aproximativ 1 milion USD intr-un an.

    2000 In vara lui 2000, trustul elvetian se hotaraste sa renunte la publicatie (inainte de campionatul mondial de fotbal din Franta). Ringier ii „serveste“ pur si simplu Gazeta Sporturilor lui Dan Voiculescu – proprietarul trustului Intact –  contra unei sume de GRP-uri pentru publicatiile trustului (Gross Rating Points, adica puncte de audienta – n.r.). 

    2003 La inceputul lui 2003, Media Pro vinde ziarul Pro Sport catre Ringier, pentru 6,5 milioane USD, potrivit unor estimari din piata. In vara aceluiasi an, toti angajatii Pro Sport (108) in frunte cu Ovidiu Ioanitoaia si Catalin Tolontan demisioneaza in bloc si pleaca la Gazeta Sporturilor.

    2004 Apare saptamanalul sportiv Fanatik (director general Horia Ivanovici).

    2005 Un nou cotidian sportiv, Sport Total, isi anunta aparitia (director general Andi Vilara).

  • Falsul razboi al scriitorilor cu tehnologia informatiei

    Razboi intre scriitori si imprimante? Intre scriitori si copiatoare? E greu de crezut, dar un astfel de conflict exista. Miza? Sute de mii de euro anual, bani colectati incetul cu incetul in contul drepturilor de autor, de fiecare data cand dumneavoastra cumparati un echipament IT care copiaza sau multiplica. Principala suspiciune: pierderea urmei acestor bani in ceata birocratica.

    Imprimanta tipareste, copiatorul copiaza, scanerul scaneaza. De-asta au fost inventate. Aceste echipamente poarta insa o „vina“. Pentru ca utilizatorul este suspectat  ca poate sa multiplice cu ajutorul lor, la nesfarsit, un volum de Cioran sau o proza semnata Cartarescu, el este silit sa plateasca, de fiecare data cand cumpara un echipament de multiplicare, o suma de bani, asa-numita „taxa pe copia privata“. Cuantumul: intre 0,5-1,5% din pretul de catalog al echipamentului. Pare putin? Vom vedea ca nu e asa.  Era revolutiei digitale pune in legatura milioane de persoane, de carti, de discuri, de idei, de articole, de fotografii, de filme, iar conceptul multiplicarii a scapat de sub control. Nu se mai poate sti cine, cum si cat de mult foloseste creatiile artistice, asa ca autorilor ar trebui sa li se cedeze un anumit procent din valoarea echipamentelor „care pot reproduce operele“. Asa suna recomandarea UE, idee insusita in numeroase tari europene, inclusiv in Romania. Numai ca in Romania – de ce nu ne mira oare? – procesul de colectare si distribuire a banilor catre artisti pare a fi guvernat de legile haosului. 

    Circuitul banilor este complicat, lipsit de transparenta si de fair-play – asa suna acuzele celor care platesc taxa pe copia privata („ascunsa“ in pretul final al echipamentului“), adica importatorii, producatorii si distribuitorii de produse IT. De cealalta parte a baricadei, reprezentantii asociatiilor abilitate prin lege sa stranga acesti bani in numele creatorilor de opere artistice si sa-i imparta acestora sustin ca totul este clar ca lumina zilei, corect si cinstit. Ba chiar le imputa celor din IT ca nu platesc intotdeauna sumele datorate. „Meciul“ e cu atat mai complicat cu cat arbitrul – Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor (ORDA) – e si el acuzat de blat, iar spectatorii, adica cumparatorii de echipamente IT, sunt primii care au de suferit.

    Sumele stranse anul trecut din taxa pe copia privata (opere literare, muzica audio-video etc.) au depasit valoarea de 720.000 de euro, spune Valentin Negoita, presedintele Asociatiei Producatorilor si Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informatiei si Comunicatiilor (APDETIC), societate care reprezinta interesele a aproape 40 de companii din industria IT. „E o suma frumusica, trebuie sa recunoastem“, exclama el. Datele provin de la ORDA, „arbitrul“ care trebuie sa medieze neintelegerile dintre APDETIC si organizatiile de colectare a drepturilor de autor.

    Ideea in sine a taxei nu este respinsa de companiile de IT. „In principiu, taxa este oportuna“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Horia Chitu, reprezentant al Scop Computers, companie care distribuie, intre altele, copiatoare si multifunctionale. Taxa are rostul ei, dar cu conditia sa se respecte cateva lucruri, spune el: sa se stie cum sunt utilizate fondurile colectate, iar procentul  sa fie rezonabil. Asadar, distribuitorii sunt datori sa plateasca  organizatiilor care apara drepturile creatorilor aproximativ 1% din pretul de vanzare al aparatelor de multiplicare. Pare putin, insa ajunge o privire aruncata pe documente pentru a vedea ca nu-i asa. Piata de copiatoare, de exemplu, a valorat 20 de milioane de euro in 2004, ceea ce inseamna ca un procent din ea reprezinta „un mizilic“ de 200.000 de euro.

    „Mizilicul“ era chiar mai mare pana anul trecut, cand legea a fost modificata pentru a mai diminua din procentul de 5% din valoarea echipamentelor platita in contul taxei pe copia privata, procent considerat exagerat de catre oamenii din IT. 

    „Procentul de 5% era absurd, pentru ca firmele isi cumpara copiatoare pentru scopuri de business, si nu ca sa-si copieze angajatii cartile autorilor romani“, spune Horia Chitu, de la Scop Computers. „Un exemplu: o pagina de copiator costa circa 1.500 de lei; ca sa copiezi o carte de 200 de pagini costa circa 300.000 de lei si iti ia cateva ore. Este mai ieftin si mai eficient sa cumperi cartea“.

    Conform legii drepturilor de autor, reprezentantii producatorilor si importatorilor (platitorii de taxe pe echipamente care copiaza), pe de o parte, si organizatiile care aduna si administreaza banii in contul artistilor, pe de alta, trebuie sa se aseze la aceeasi masa, o data pe an, si sa stabileasca lista exacta a echipamentelor de multiplicare care sunt taxate in numele artistilor, precum si cuantumul (procentul din valoarea echipamentului) pentru fiecare tip de echipament in parte. Iar procentul, spune legea, nu trebuie sa fie mai mic de 0,5% sau mai mare de 1,5% din valoarea echipamentului taxat si trebuie stabilit pe baza intelegerii intre cele doua parti, pentru fiecare tip de aparat in parte. Greseala imensa, pentru ca experienta a dovedit ca e greu ca partile implicate sa ajunga la un acord.

    Legiuitorii nu si-au imaginat ca negocierile se vor prelungi peste masura si au facut asadar o eroare – nu au specificat ce se intampla in perioada pana cand cele doua parti cad de acord. In limbajul avocatilor, nu au stabilit „dispozitii tranzitorii“.

    „Am gresit ca nu am facut acest lucru, presupunand in mod naiv ca negocierile se vor finaliza in termenii prevazuti“, admite presedintele Comisiei IT&C din Camera Deputatilor, Varujan Pambuccian, unul dintre promotorii noii legi a drepturilor de autor 285/2004.  In aceste conditii, cele doua tabere au ajuns pe pozitii aparent ireconciliabile. „Ei sunt foarte fericiti cu acele 5% prevazute de vechea lege pentru ca sustin ca vechile prevederi functioneaza pana cand rezultatul primei negocieri schimba situatia“, a spus Valentin Negoita, presedintele APDETIC. Cand spune „ei“ se refera la Copyro, organizatia de gestiune a drepturilor de autor ce li se cuvin scriitorilor si editorilor, si „nuca“ cea mai tare dintre toate asociatiile de colectare a drepturilor de autor cu care APDETIC trebuie sa discute pe aceasta tema.

    Si Irinel Ilie, directorul diviziei Imaging & Printing la Hewlett-Packard Romania, sustine ideea „tragerii de timp“: „Copyro tergiverseaza pentru ca 5% e un procent mai mare. Problema e ca asa nu colecteaza nimic. Nu e clar cine trebuie sa plateasca, cat si pentru ce produse, asa ca nu vad de ce ar trebui platiti acesti bani“.

    Insa neintelegerile nu tin numai de procente, ci si de categoriile de aparate care trebuie taxate. „Ultima intalnire cu ei a durat doar cinci minute, pentru ca erau dispusi sa negocieze numai procentele, nu si lista aparatelor supuse taxarii“, afirma reprezentanti ai industriei IT. „S-au ridicat si au plecat, desi neintelegerile totale le aveam numai in privinta scanerelor si a imprimantelor“.

    Care sunt totusi criteriile dupa care se stabileste lista aparatelor ce pot realiza „copii private“? Nici aici legea nu e prea clara: este vorba de aparatele cu functii de copiere ce pot functiona „de sine statator“. Legea se fereste sa ia in calcul si computerul, pentru ca dupa aceea lucrurile ar putea scapa de sub control si am putea ajunge sa platim taxe pe mouse, pe tastatura sau, de ce nu, pe comanda copy-paste.

    Deocamdata, cele doua tabere implicate au cazut de acord ca trebuie taxate copiatoarele si multifunctionalele (n.r. – echipamente ce inglobeaza functii de copiere, imprimare, scanare, telefon). Asupra imprimantelor si scanerelor insa, nu pot sa bata palma cu nici un chip.

    „Imprimantele nu se incadreaza“, este de parere Irinel Ilie, argumentand ca aceste echipamente nu pot functiona de sine statator, ci numai asistate de un computer. „Daca ei reusesc sa copieze doar cu o imprimanta, atunci sa le taxeze“.  Altfel spus, daca apesi pe buton nu se intampla nimic. Ai nevoie de calculator. Iar Irinel Ilie este de parere ca pretentiile Copyro sunt numai o strategie de negociere. „Parerea mea este ca incearca sa forteze nota cu imprimantele si scanerele ca sa obtina cat mai mult din negocierile pentru celelalte echipamente“, a spus ea. 

    Adrian Mantoiu, manager de marketing si comunicare la Tornado Systems, distribuitor de echipamente IT, spune si el ca „acesti bani sunt platiti pentru a sustine cultura, asa ca vrem sa fim convinsi ca sunt folositi chiar in acest scop“. Poate ca o varianta mai buna ar fi sprijinirea in mod direct de catre companii a unor activitati artistice, sumele platite artistilor urmand sa fie deduse din taxe, este de parere Mantoiu. De cealalta parte, Copyro precizeaza sec: „Procentul legal datorat constituirii fondului comun al copiei private trebuie aplicat tuturor categoriilor de aparate care in mediul privat pot reproduce opere, respectiv: copiatoare, imprimante, scanere, multifunctionale“.

    Dezacordul este arbitrat de Oficiul Roman pentru Drepturile de Autor (ORDA), organism care este insa suspectat de oamenii din IT ca tine partea organizatiilor de colectare a drepturilor de autor.

    „In tot acest conflict, ORDA sta degeaba si someaza companiile sa plateasca, in conditiile in care negocierile noastre cu Copyro treneaza“, spune Valentin Negoita. Desi negocierile sunt in impas, iar rolul ORDA este tocmai de a rezolva acest impas, Rodica Parvu, director general ORDA, afirma ca este normal ca acest organism sa someze firmele IT sa-si plateasca obligatiile fata de Copyro, avand in vedere ca „remuneratia compensatorie se datoreaza din anul 1996 (n.r. – anul aparitiei primei legi a drepturilor de autor), iar neplata acesteia constituie contraventie“. Parvu spune ca ORDA a constatat, in urma unor sesizari, ca „exista mari importatori care nu au respectat obligatiile legale inca din 1996, intrand astfel in competitie neloiala cu alti agenti economici, care au inteles sa respecte legea“.

    Autoritatea este insa acuzata de atitudine partinitoare de unii jucatori din piata IT. „ORDA nu poate fi arbitru, pentru ca este cu un picior in Copyro“, spune Irinel Ilie, de la HP Romania. „In ultimii ani au favorizat intotdeauna organismele de colectare a drepturilor de autor. Istoria arata ca n-au dat niciodata dreptate celorlalti. Este, fara indoiala, un lucru suspect“.

    Iar ideea platii retroactive nu este agreata nici ea. „Oricine poate sa plateasca taxa, cu conditia sa stie asta dinainte si sa includa procentul in pret“, spune Irinel Ilie. „Sa ceri retroactiv poate insemna sa il scoti pe acel jucator din piata“. Doina Pop, PR manager la Panasonic Romania, importator de imprimante si copiatoare, spune ca „in ultimii ani a existat multa confuzie, nu s-a stiut cat si pe ce trebuie platit, unii au platit, altii nu“. Panasonic a platit numai anul trecut „sute de milioane de lei in contul taxei pe copia privata“, spune ea. „Nu am aflat niciodata unde s-au dus banii.“ „Nu vreau decat sa fie clar!“, exclama Irinel Ilie de la HP. „Poate ar fi bine ca taxa sa se colecteze in vama, ca astfel sa plateasca toata lumea. Dar acum nu stie nimeni pentru ce trebuie dati acesti bani. Multi oameni de cultura n-au auzit de Copyro si n-au primit niciodata vreun ban de la ei.“

    Pe de alta parte, Copyro spune ca „repartizarea sumelor colectate pentru operele scrise se face in proportii egale de 50% atat editorilor cat si autorilor. In cazul autorilor – unde Copyro reprezinta toate domeniile de creatie de la opera literara pana la cea stiintifica – repartizarea remuneratiei compensatorii se face in functie de utilizarea operei acestora“, conform unui document trimis pe adresa Business Magazin.

    Numai ca unul din autorii romani a carei opera este printre cele mai „utilizate“ astazi, Mircea Cartarescu, spune ca nu stie foarte multe lucruri despre domeniul de activitate al Copyro. „Nici macar n-am stiut ca exista taxa pentru copia privata, nici vorba sa fi primit bani de la Copyro“, a declarat Cartarescu pentru BUSINESS Magazin. Sorin Alexandrescu, eseist si teoretician, a spus si el ca nu a fost contactat de Copyro si nu a primit niciodata bani de la aceasta organizatie. „Nu stiam ca Copyro se ocupa cu asa ceva“, a spus el.

    Contactat de BUSINESS Magazin, scriitorul George Balaita, director Copyro, a spus ca banii sunt virati catre autori numai sub forma de premii si burse. El a precizat ca, in viziunea Copyro, numai autorii care sunt membri ai acestei organizatii pot primi recompense. „Legea ne da dreptul la aceasta interpretare. ORDA nu a reactionat negativ la acest lucru“, a spus Balaita. 

    Cel care reactioneaza negativ este insa APDETIC. „Copyro ia banii in numele autorilor romani si ii imparte prin premii si burse numai catre unii. Pe ce criterii sunt acordate aceste recompense?“, spun reprezentantii asociatiei.

    George Balaita nu a precizat care a fost valoarea sumelor investite in premii si burse anul trecut si nici cati bani a colectat Copyro in 2004 de la platitorii taxei pe copia privata. Balaita afirma de asemenea ca nu stie pe „de rost“ lista creatorilor care sa fi fost recompensati de Copyro anul trecut. El a spus doar ca „sunt foarte multi“. Pe site-ul institutiei, ultimul an pentru care sunt prezentati autorii premiati de catre Copyro este anul 2001. 

    Bogdan Lefter, presedinte al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti din Romania (ASPRO), printre ai carei membri se numara si Mircea Cartarescu si Sorin Alexandrescu, este de parere ca in cazul Copyro „exista o regretabila lipsa de transparenta“ in privinta destinatiei banilor. In schimb, reprezentantii Copyro spun ca sumele colectate sunt comunicate anual catre ORDA, APDETIC, asociatiile de editori beneficiari precum si tuturor membrilor societatii.  Valentin Negoita, presedintele APDETIC, contrazice acest lucru. „Copyro nu ne spune ce se intampla cu banii. Tot ce am aflat de la ei a fost ca anul trecut au strans aproximativ 360.000 de euro“. Suma nu a fost confirmata de George Balaita, director Copyro. Acesta a spus doar ca „rapoartele financiare, care contin si date confidentiale, sunt inaintate catre ORDA, organismul abilitat prin lege sa controleze aceasta activitate“. 

    In afara de banii care se indreapta catre Copyro, si alte organizatii de gestiune a fondurilor din copia privata mai primesc fonduri din aceasta taxa. Printre ele se numara Uniunea Producatorilor de Fonograme din Romania (UPFR), Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor din Romania – Asociatia Drepturilor de Autor (UCMR-ADA), Societatea pentru Drepturi de Autor in Cinematografie si Audiovizual (Dacin-Sara) si Centrul Roman pentru Administrarea Drepturilor Artistilor Interpreti (Credidam). 

    Si cu aceste organizatii exista niste puncte de negociere unde nu s-a ajuns la un acord (daca trebuie sau nu taxate CD-writerele, DVD- writerele, scanerele), insa presedintele APDETIC, Valentin Negoita, spune ca principalul conflict este cel cu Copyro. „Negocierile cu Copyro sunt esuate total“, subliniaza el. „Eu sunt de acord cu ideea platirii acestor bani, dar trebuie sa fie stabilita de comun acord si sa fie transparenta. In acelasi timp, trebuie sa respecte sansele de dezvoltare ale pietei locale, pentru ca la noi, a introduce taxe prea mari inseamna a lovi in consumator si in piata“. El nu este de acord nici cu comparatiile invocate de Copyro, cu taxele platite in Germania sau Polonia, piete considerate mult prea dezvoltate pentru a fi comparate cu cea romaneasca. 

    Varujan Pambuccian admite la randul sau ca piata locala poate avea de suferit de pe urma acestor taxe. „Ca sustinator al industriei IT&C nu pot spune ca sunt in culmea fericirii.“ El spune ca, pe de alta parte, taxele au rostul lor, insa ar trebui respectate niste reguli. „Copia privata inseamna diminuarea incasarilor autorilor ale caror opere sunt copiate si este just ca aceasta diminuare sa fie compensata. Insa, fiind vorba de o obligatie de plata impusa prin lege, este normal ca, tot prin lege, celui care plateste sa i se dea drept de control al modului de utilizare a banilor respectivi. Fara transparenta si cuantificare, orice supozitie e posibila“, a spus Pambuccian.

    „Tehnologia nu trebuie sa fie neaparat vaca de muls a creatorilor, care, paradoxal, si ei folosesc de multe ori tehnologia pentru a-si realiza operele“, spune Valentin Negoita, presedintele APDETIC. „De ce sa fie consumatorul roman mai bun platitor decat alti europeni? In Marea Britanie aceste taxe nu se platesc, iar in Danemarca sunt si ele destul de restranse. Este greu sa ne comparam cu Germania sau Austria unde puterea de cumparare este mult mai mare.“ Mai ales ca in Romania, IT-ul este unul din motoarele societatii, este de parere Irinel Ilie de la HP Romania. „Taxa se plateste in final tot de catre utilizatori, pentru ca ea este inclusa de vanzatori in pret.“ 

    Deocamdata insa, pana cand partile implicate vor impinge acest razboi de uzura catre un armistitiu, situatia ramane in coada de peste. Societatile de colectare a fondurilor continua sa ceara banii, iar oamenii din IT continua sa solicite reguli clare si egale pentru toata lumea. Intre timp, consumatorii de echipamente IT platesc de multe ori fara sa stie niste taxe pentru a-i sustine pe artisti. Ajung acesti bani la destinatie? Poate da. Poate nu. Ceata totala.

  • Ce se taxeaza

    • 20 mil. euro Valoarea pietei romanesti de copiatoare in 2004. 
    • 21 mil. euro Suma cheltuita anul trecut pentru multifunctionale (echipamente ce inglobeaza functii de copiere, imprimare, scanare, fax). 
    • 33 mil. euro Piata romaneasca de imprimante in 2004. 
    • 720.000 euro Suma stransa anul trecut de organizatiile romanesti abilitate sa colecteze asa-numita „taxa pe copia privata“.

  • Copyright? Nu, copyleft

    Urmatoarea revolutie in domeniul drepturilor de autor ar putea fi una la care nu ne asteptam: abolirea drepturilor de autor, scrie publicatia italiana L’Espresso.  

    LEGI DEPASITE „In ultimii 20 de ani, in domeniul copyright-ului s-a schimbat totul, mai putin legile care il reglementeaza“, spune Lawrence Lessig, unul dintre cercetatorii care studiaza fenomenul. Pentru ca legile au ramas legate de societatea industriala si pretehnologica, ele sunt depasite si nu mai pot face fata avalansei informationale care permite circulatia cartilor, melodiilor, fotografiilor pe milioane de site-uri, de PC-uri, de telefoane mobile, spune Lessig.

    COPYLEFT Lessig este sustinatorul unui curent numit „copyleft“, termen rezultat dintr-un ingenios joc de cuvinte in limba engleza: „left“, stanga, este opusul lui  „right“, care inseamna dreapta, dar si drept (la ceva). In acelasi timp, „left“ este si participiul verbului „leave“, a lasa, a renunta. Cu alte cuvinte, sustine ideea „renuntarii la drepturile de autor“, „permiterea circulatiei libere a informatiei“. 

    OPEN-SOURCE Sustinatorii ideii sunt de parere ca software-ul ar trebui sa fie in exclusivitate open-source (oricine sa poata citi schita de program si sa o poata modifica pentru a o imbunatati), iar acest concept, spun ei, ar trebui extins asupra tuturor formelor de proprietate intelectuala, precum carti sau suporturi audio-video, „in numele liberei circulatii a informatiei“.

    CONCILIERE Teoreticienii curentului „copyleft“ nu neaga insa existenta dreptului avut de autor asupra operei sale. Obiectivul lor este sa „concilieze exigenta unei compensatii corecte pentru munca depusa la crearea unei opere cu dreptul de a reproduce opera respectiva si de a o include cat mai facil in circuitul social“.

  • Micul nostru Internet

    Cea mai mare atractie a Internetului o constituie caracterul global. Odata conectat, pasesti intr-o lume informationala pe care o imparti cu miliarde de alti utilizatori. Si totusi, in anumite imprejurari, acest caracter public este mai degraba un impediment.

    Uneori ai vrea sa poti utiliza intreaga putere a Retelei intr-un cadru mai restrans, ferit de priviri indiscrete sau chiar rautacioase – uneori chiar dusmanoase. Poate ca e vorba de chestiuni legate de business sau poate doar de chestiuni cu caracter privat.

    Aici intervine puterea Internetului, care consta in descentralizare. Spre deosebire de reteaua telefonica, centralizata, unde puterea este concentrata in centru (in centrale) iar capetele (aparatul telefonic) au functii extrem de limitate, Internetul nu este decat o intelegere intre calculatoarele care sunt conectate. Daca eu si prietenul meu din Noua Zeelanda ne intelegem asupra unui protocol propriu pe care-l implementam pe baza celor care fac Internetul sa functioneze (in speta TCP/IP), avem propria noastra retea. Acest principiu elementar a nascut o intreaga industrie, in care cuvintele de ordine sunt securitate si confidentialitate.

    Poate cea mai importanta incarnare a acestui model in domeniul afacerilor il reprezinta asa-numitele „retele virtuale private“ (VPN – Virtual Private Networks). O explicatie tehnica nu-si are locul aici, insa metafora este simpla. Pentru o firma care are sedii sau angajati in mai multe zone geografice si care doreste ca informatiile pe care le vehiculeaza sa nu fie publice, varianta construirii unei retele proprii (de pilda folosind linii telefonice inchiriate) este nu doar scumpa ci si inflexibila. Alternativa o constituie utilizarea Internetului public doar pentru transportul datelor. Acestea sunt criptate si „impachetate“ pentru a putea calatori prin Internet, iar la destinatie sunt despachetate si decriptate pentru a-si urma cursul normal. Rezultatul final este ca, din perspectiva utilizatorului, totul pare a se desfasura intr-o retea locala, indiferent daca unele dintre computere sunt in cladirea de peste drum sau pe un alt continent. Pana si reteaua telefonica interna se poate extinde prin reteaua virtuala privata.

    O alta tehnologie din ce in ce mai populara o reprezinta retele peer-to-peer (s-ar putea traduce „de la egal la egal“). Aceste retele – intr-un fel, tot „virtuale“ – folosesc la randul lor Internetul ca mediu de transport si implementeaza protocoale proprii, dar sunt mai simple si mai ieftine, deoarece folosesc doar PC-uri obisnuite, care se servesc reciproc. Utilizatorii desemneaza zone partajate pe hard discurile locale, care devin astfel resurse comune, accesibile direct membrilor retelei – exact ca intr-o retea locala.

    Desigur, mare parte dintre aceste retele sunt publice: este suficient sa instalezi un program client si devii membru al retelei, astfel incat ai acces la resursele partajate (de regula fisiere). Din nefericire, aceste retele (de pilda Gnutella, Kazaa etc.) nu au o reputatie grozava, deoarece se difuzeaza multe materiale sub copyright (muzica, filme) sau cu caracter pornografic. Insa, evident, nu este vina tehnologiei pentru scopul in care este utilizata. 

    Noul val de aplicatii peer-to-peer aduce o serie de noi caracteristici, printre care la loc de frunte se afla caracterul privat. O familie raspandita in cele patru colturi ale lumii isi poate constitui propria retea privata si sa-si partajeze (imparta, schimbe) pozele prin aplicatii precum OurPictures sau ShareALot. Un grup de prieteni poate recurge la Grouper pentru a conversa prin chat si a partaja fisiere in grup restrans (nu si cele muzicale, care insa pot fi ascultate on-line). Qnext merge mai departe, furnizand si facilitati pentru conversatii audio si chiar teleconferinte (plus chat universal), ceea  ce-l recomanda si in medii de business. Iar Groove – realizat de Ray Ozzie, creatorul lui Lotus Notes – este destinat indeosebi acestor medii, deoarece pe langa chat si grupuri de discutii furnizeaza si spatii de lucru colaborative, fiind un adevarat „birou virtual“ care permite conlucrarea in timp real.

    Asadar, alaturi de Internetul public avem acum la dispozitie si retele private. Singura problema este ca trebuie sa alegem una dintre ele, pentru ca – evident – sunt incompatibile. Iar pana la un program peer-to-peer universal mai avem de asteptat.