Alrosa a produs 34,76 milioane de carate de diamante in 2009,
potrivit Ministerului rus de Finante, De Beers 24,6 milioane de
carate, iar compania Debswana, din Botswana, ocupanta locului trei,
a livrat 17,7 milioane de carate.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Curentul, denumit Le Fooding, este creatia unui fost critic de
restaurante, Alexandre Cammas, aflat in cautarea unei alternative
la un sistem considerat de el “inchistat”. Inspirat de atmosfera
unui restaurant londonez, a inceput prin a organiza asa-zise
picnicuri cu bucatari tineri si necunoscuti. Acestia isi preparau
bucatele, in timp ce DJ-ii se ocupau de muzica.
Caracterizat drept “slow food cu ceva ritmuri muzicale” sau, asa
cum il descrie Cammas, drept o combinatie de gastronomie si cultura
a strazii, Le Fooding si-a castigat in timp adepti la Paris si la
New York, ajungand sa publice chiar un ghid care clasifica
restaurantele dupa alte criterii decat ghidul Michelin.
Sunt apreciate bistrourile “cool” si in pas cu vremurile, autorii
ghidului fiind mai putini impresionati de luxul afisat in materie
de decoratiuni sau accesorii ca servetele sau fete de masa.
Urmatorul ghid anual al Le Fooding urmeaza sa apara in noiembrie
2011 si, desi considerat ca fiind anti-Michelin prin criteriile
sale de apreciere, Alexandre Cammas sustine ca ambele ghiduri pot
coexista fara probleme pe piata.
Cum in decembrie se vor implini zece ani de la aparitia Le Fooding,
aniversarea va fi marcata din timp printr-o serie de evenimente
incepand cu luna aprilie, cand picnicurile caracteristice miscarii
se vor tine la Val d’Isere, Nisa si Paris.
Alte evenimente vor fi organizate la Milano si la Paris, unde un
restaurant improvizat va sta deschis vreme de saptezeci si doua de
ore, iar bucatarii vor incanta publicul cu arta lor, in schimburi
de cateva ore. O parte din veniturile obtinute vor fi donate in
scopuri caritabile.
In ianuarie 2010, castigul salarial mediu nominal brut a fost de
1.967 lei, cu 2,8% mai mic fata de luna precedenta, se arata
intr-un comunicat al Institutului National de Statistica
(INS).
Valorile cele mai mari ale castigului salarial mediu nominal net
s-au inregistrat in activitatile de transporturi aeriene (3.184
lei), iar cele mai mici in fabricarea articolelor de imbracaminte
(809 lei).
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Editura Vellant a gandit o strategie ingenioasa pentru lansarea
“Retorno 201” a scriitorului mexican Guillermo Arriaga – o editie
speciala, in care autorul este sustinut de 186 de cititori, care
contribuie in tot atatea moduri la editarea cartii.
Avem deci o colectie de 14 povestiri scrise de autorul scenariilor
“Babel”, “21 de grame” sau “Amores perros”, insotite de reflectiile
coautorilor – 186 de persoane, atat personalitati publice (Ada
Milea, Alexandru Andries), cat si oameni obisnuiti (cea mai tanara
coautoare are doi ani si jumatate), carora li s-a dat o pagina unde
au fost liberi sa creeze. Proiectul s-a desfasurat timp de trei
luni pe pagina de Facebook a editurii, unde cei care au fost atrasi
de initiativa editurii au primit o pagina din cartea surpriza pe
care au insemnat-o.
Prima pagina (75) s-a intors la nici 24 de ore de la trimitere.
Insusi scriitorul mexican a intrat in joc si a desenat pe una
dintre paginile volumului o schita a strazii Retorno 201, in care
apar toate casele personajelor celor 14 povestiri din volum.
Unii au scris poezii, au facut insemnari, altii au desenat sau
preluat citate din scriitori celebri, insa aproape au reusit sa
puna in umbra scrierile lui Arriaga. Asta daca vorbim despre editia
speciala, pentru ca in cartea normala, Arriaga socheaza prin
povestile copilariei petrecute pe aceasta strada dintr-un cartier
rau famat din Mexico City, marcate de violente, orori, dar si
tandrete pe alocuri.
Guillermo Arriaga “Retorno 201”, Editura Vellant,
Bucuresti, 2010
Aparitii noi:
Premiile Oscar au fost decernate duminica seara, in cadrul unei
gale care a avut loc la Kodak Theatre din Los Angeles, potrivit
imaginilor difuzate de postul TV HBO.
Astfel, “The Hurt Locker”, care a avut noua nominalizări, a
obtinut sase premii Oscar, la categoriile “cel mai bun film”, “cel
mai bun regizor”, “cel mai bun scenariu original”, “cel mai bun
mixaj de sunet”, “cel mai bun montaj de sunet”, “cel mai bun
montaj”.
Filmul “The Hurt Locker” a ramas “copilul preferat” al
criticilor americani, desi nu a avut succes la public – incasarile
mondiale au atins 21,3 milioane de dolari, o suma mediocra potrivit
canoanelor hollywoodiene.
Cititi mai multe despre castigatorii premiilor Oscar pe
www.mediafax.ro
Jaron Lanier este unul dintre eroii mei in lumea tehnologiei. Nu
neaparat pentru ca el a inventat termenul de “realitate virtuala”,
precum si cateva dintre tehnologiile esentiale care s-o faca
posibila. Nici pentru ca este un mare muzician, manuind o multime
de instrumente vechi sau moderne alaturi de Ornette Coleman,
Stanley Jordan si altii de acelasi calibru. Nici pentru ca a
devenit fabulos de bogat, iar apoi a pierdut tot. Nici pentru ca
poarta parul pana la brau si nici macar pentru ca suntem de aceeasi
varsta. Ci pentru ideile lui – adesea critice – cu privire la
implicatiile tehnologiei in societate si in viata noastra. O parte
dintre ele s-au adunat intr-o carte aparuta de curand (“You Are Not
a Gadget: A Manifesto”), altele sunt raspandite in numeroase
eseuri, articole, interviuri sau in conferinte si dezbateri.
Desi foarte diverse, ideile lui Lanier au un numitor comun: singura
inteligenta acceptabila este cea individuala. Nu intamplator, este
un dusman declarat al notiunii de “inteligenta artificiala” (nu
insa si al tehnologiilor care se dezvolta sub aceasta titulatura).
In opinia lui Lanier, interfata dintre om si computer care se
pretinde inteligenta este alienanta pentru utilizator, deoarece
acesta va tinde sa se coboare la nivelul impus de interfata, in
dauna propriei personalitati. Desi Lanier a argumentat mai intai
aceasta idee intr-un articol care se referea la un anume tip de
interfata (agenti autonomi), ea este apoi reluata si aplicata
asupra oricarui raport dintre om si masina. In cartea pe care am
amintit-o, Lanier critica si ideea realizarii unor “filtre
inteligente” care sa ne puna la adapost de abundenta de informatie
cu care suntem bombardati, selectand pentru noi informatia cea mai
buna.
In spiritul aceleiasi idei, Lanier respinge orice forma de
“inteligenta colectiva” si, in consecinta, este un critic al
metodelor practicate de ceea ce se cheama Web 2.0, iar eseul sau pe
aceasta tema – “Maoismul digital” – a starnit numeroase
controverse. Ideea centrala este ca internetul devine
anti-intelectual, deoarece colectivismul indus de Web 2.0 ucide
vocea individuala. Devine tot mai descurajant pentru cineva sa
abordeze un subiect in profunzime, deoarece oamenii tind sa
citeasca doar ceea ce le furnizeaza motoarele de cautare
(rezultatele acestora se bazeaza in principal pe popularitate, deci
tot pe “inteligenta colectiva”), iar acestea conduc tot mai adesea
catre Wikipedia, care este efigia colectivismului digital.
Oamenii confera in mod eronat autoritate opiniilor sau
informatiilor care sunt impartasite de multime, iar creativitatea
individuala este afectata. De altfel, Lanier este critic si in
privinta sistemului de operare Linux, o alta opera colectiva de
succes, dar care nu aduce nimic nou, ci doar reitereaza o
tehnologie a anilor ’70, in speta sistemul Unix. Pe de alta parte,
pentru a iesi in evidenta in contextul dominat de colectivism al
noului web, multi recurg la stridente si devin in mod artificial
caustici sau agresivi. Un efect imediat il putem gasi in
comentariile la diferite articole (in general de opinie) din multe
ziare, in care orice voce pertinenta se pierde in multimea de
aberatii sau chiar insulte. In opinia lui Lanier, o parte din vina
revine si tehnologiei (in particular software-ul), care starneste,
uneori involuntar, spiritul de turma, de unde apoi se nasc
partizanate ireconciliabile sau productii mediocre care intra in
mainstream, fiind sustinute de multime.
Exista vreo solutie? Lanier schiteaza cateva intr-un interviu in
The Observer, dintre care una poate parea chiar extravaganta. Cel
mai eficient filtru este banul, iar internetul a ajuns in faza in
care se poate constitui intr-un sistem universal de micro-plati:
fiecare plateste o suma infima (“a half penny”) de fiecare data
cand acceseaza o informatie. In schimb, cineva care contribuie cu
un comentariu la un articol dintr-o publicatie sau publica un
articol intr-un blog sau posteaza o poza sau clip video poate sa
capete o suma mai consistenta (de pilda 50 de dolari). In felul
acesta utilizatorul simte ca devine cetatean al web-ului, parte a
unui contract social, si in consecinta este probabil ca se va
comporta altfel. Probabil ca si discernamantul individual ar fi
incurajat astfel.
Am gresit cand intr-un articol mai vechi l-am considerat pe Jaron
Lanier un pesimist. Se declara un entuziast sustinator al web-ului
si un tehno-optimist convins. Uneori inclinat spre utopie, cred eu,
dar in orice caz lucid.
Mai precis, cu 50 de euro doritorii cumpara o groapa si o
repara. Cu ocazia reparatiei, cumparatorul poate insera un text in
spatiul cumparat. Si nu e greu de imaginat ca se vor gasi destui
publicitari, dar si indragostiti, revoltati sau partizani politici
dispusi sa plateasca pentru a-si nemuri in asfalt marfa, dragostea,
revolta sau partizanatul.
In alta parte a lumii, in regiunea North Tyneside, pe coasta Marii
Nordului, in Marea Britanie, consiliul local a decis sa mascheze
dezolantele spatii comerciale parasite ce strica armonia strazilor
principale cu imagini ale unor magazine pline de marfa si clienti.
“Delicatessen?” este firma unui fals magazin, pictat, in centrul
oraselului Whitley Bay, iar solutii asemanatoare sunt prevazute a
fi aplicate si in North Shields si Wallsend. Castigul este dublu –
imaginea informeaza trecatorul intr-un mod civilizat ca spatiul
comercial in cauza poate fi inchiriat si ii ofera o perspectiva si
asupra potentialului locului. Pentru ca una e sa te holbezi la o
gaura prafuita printr-o vitrina sparta si alta e sa ai o imagine
clara a ceea ce ti se propune.
Am citit cele doua stiri asa, de funny, dupa ce am rasfoit un
interesant dar trist raport de 146 de pagini al Roosevelt Institute
privind criza financiara, un studiu condus de Rob Johnson, expert
financiar la ONU si Elizabeth Warren, profesoara la Harvard si sefa
comisiei parlamentare care investigheaza Troubled Assets Relief
Program.
Concluzia textului este simpla: criza din 2008 a fost predictabila,
urmatoarea criza este inevitabila.
Ideile studiului, la care adera inclusiv Joseph Stiglitz, privesc
in primul rand reforma sistemului financiar si domolirea setei de
risc a marilor banci, generata de dorinta de bonusuri a managerilor
si de dividende a actionarilor. Raportul mai critica si lipsa de
elan legislativ a autoritatilor, dar si masurile anticriza luate de
acestea, carpeli stangace si generatoare de inflatie.
Nu lipsesc afirmatii de genul “rapoartele financiare sunt
literatura, fictiune” sau condamnari ale mixului de produse bune cu
cele rele – de o parte iPod-uri, televizoare sau masini, de
cealalta parte credite, carduri si ipoteci cu clauze ascunse si
riscuri inalte.
Sincer, multe chestiuni de acolo mi se par a avea o abordare putin
populista, asa cum una din solutiile propuse de expertii si
profesorii care semneaza raportul, adica o entitate care sa apere
consumatorii de practicile abuzive din sistemul financiar, mi se
pare lipsita de fezabilitate. Asta chiar in America, pentru ca in
Romania asa ceva, daca ar putea aparea ideea unui asemenea
organism, ar fi un copil nascut mort.
Pe de alta parte ideea ca deranjul nu s-a terminat si ca de fapt
nici nu a inceput sa se manifeste la adevarata amploare devine din
ce in ce mai raspandita.
Si nu avem de-a face cu pesimismul nativ al patitului, ci cu
manifestari palpabile – deficite, Grecia, devalorizari, petrol,
agonia companiilor din economia reala, China, somajul, impartirea
cu larghete a banului public, ca sa nu-i spun risipa.
Nu stiu cum poate fi insanatosit capitalismul si nu stiu daca si
cand va incepe urmatoarea etapa a crizei. Am invatat numai, intr-un
an si ceva de criza, sa nu mai am asteptari nejustificate, lucrand
intr-o industrie – presa – care are propriile ei probleme, detasate
intr-o oarecare masura de fenomenul economic. Asteptari
nejustificate – adica bonusurile acelea ale managerilor,
dividendele actionarilor, solicitarile unora si altora de ajutor
din partea statului, guvernului sau oamenilor pur si simplu,
dobanzi de doua cifre la depozite, o pensie decenta si o batranete
senina, poate si guvernanti inteligenti?!
Cred ca abordarea mea, ca si cea a primariei care vinde gropile sau
a consiliului care construieste o imagine atragatoare in locul
spectacolului dezolant sunt singurele solutii de depasire a
problemelor. Primarul neamt a preferat sa gandeasca si sa gaseasca
o solutie decenta si atragatoare, aplicabila, in loc sa joace
teatru ieftin in fata camerelor de luat vederi. La fel si
englezii.
In tot acest timp ma uit la ai nostri si parca vad preoti mayasi,
care jertfesc si omoara si jertfesc si omoara oameni la nesfarsit,
pentru ca nu stiu si nu se pricep la altceva. In timp ce in jurul
lor civilizatia se prabuseste, iar ei nu inteleg asta.
“Nu suntem in competitie, chiar suntem foarte bune prietene.” Mariana Gheorghe zambeste larg cand face aceasta afirmatie. O leaga multe de Liliana Solomon: copilaria la Cluj, studiile in strainatate, experientele de management de la Londra si nu numai, multiculturalitatea si mai ales administrarea, de cativa ani incoace, a doua dintre cele mai mari afaceri din Romania. Mariana Gheorghe si Liliana Solomon au privit impreuna in urma si si-au detaliat atat experientele ca CEO, precum si planurile de viitor, in prima editie a “Meet the CEO”, un eveniment BUSINESS Magazin care si-a propus sa aduca fata in fata membri marcanti ai comunitatii de business cu manageri si oameni de afaceri din diverse domenii.
Cu o seara inainte de a veni la “Meet the CEO”, Mariana Gheorghe si-a dat seama ca va trebui sa faca o expunere a carierei sale, care implineste 30 de ani in 2010: “Nu imi vine sa cred ca a trecut atata timp, e foarte ciudat cand spui cu voce tare ca ai o experienta de 30 de ani si ca nu mai esti o tanara speranta pentru business”. Mariana Gheorghe vorbeste din prisma managerului cu o experienta complexa – care a inceput in industrie, in productia chimica, a continuat cu comert intern si international, apoi cu macroeconomie (fiind angajata la inceputul anilor ’90 in Ministerul de Finante), iar de la mijlocul anilor ’90 cu banking in cadrul BERD: “Cei 14 ani de banking la Londra au fost cea mai lunga etapa din cariera mea, care a marcat foarte mult profilul meu de profesionist, dar si personalitatea si cariera in final”.
Iar daca in urma cu ceva ani Mariana Gheorghe se gandea ca la 50 de ani s-ar putea retrage din business (“in Vest, bancherii mai reduc din motoare la 50 de ani”), chiar in jurul acelei varste a fost recrutata de unul dintre clientii cu care lucra ca bancher BERD in acea vreme, OMV: “Asa a inceput cea mai mare aventura din viata mea si nu este doar un alt job, ci un job la care, cand mi s-a oferit, am reactionat: wow, pot sa fac eu asta?”.
Mariana Gheorghe conduce deja de patru ani OMV Petrom si tot in seara dinaintea evenimentului “Meet the CEO” si-a dat seama ca nu a fost niciodata in postura de a-si cauta un alt job: “Niciodata nu am trimis CV-ul unui head-hunter; pentru ca totdeauna am facut totul din pasiune, nu am simtit nevoia de schimbare, ci doar am acceptat oportunitatile care mi s-au oferit”. Iar cand isi descrie cariera, Mariana Gheorghe foloseste cuvintele “diversitate si schimbare”: “de fiecare data am invatat ceva nou, dar niciodata nu am trecut de la alb la negru, niciodata nu am facut o miscare fara sa am un fundament pe care sa construiesc urmatoarea miscare de cariera”.
Undeva la jumatatea avionului, pe scaunele dinspre coridor ale
randurilor 22-23, patru barbati pe la 50 de ani se veselesc nevoie
mare.
“Aici e zona directorilor”, spune cel mai in varsta dintre ei,
in timp ce ii saluta pe unii dintre ziaristii care incearca sa isi
gaseasca un loc pentru bagajul de mana in avionul
supraincarcat.
Dan Mihoc, Brent Valmar, Cristian Helvig si Paul Badea glumesc
permanent pe parcursul celor 40 de minute, cat dureaza zborul
Zürich-Geneva. Nici nu ar fi greu sa fie asa, pentru ca cei patru
se cunosc inca din anii ’90, cand piata auto insemna cateva mii de
masini noi vandute si afaceri de cateva milioane de euro. Erau in
piata si in anul 2007, cand vanzarile de masini noi treceau de
350.000 de bucati, dar au trait si deziluzia prabusirii la mai
putin de 150.000 anul trecut si, foarte probabil, si mai putin anul
acesta.
“Sa vedem ce o sa se mai intample si anul asta, ati vazut ca a
inceput bine programul Rabla.” Afirmatia facuta cu jumatate de gura
de Brent Valmar, seful celui mare importator, Porsche Romania, in
timp ce astepta alaturi de amicii sai bagajele la banda numarul
trei a aeroportului din Geneva, vizeaza cele 10.000 de masini deja
casate de romani in prima saptamana a programului de stimulare a
parcului auto prin prime de casare (cunoscut popular ca programul
Rabla).
“Nu am niciun dubiu ca in conditiile si la pretul de care se
vorbeste si masina asta noua de la Dacia o sa fie un succes. Chiar
daca o sa ia o parte dintre clientii Sandero. Dar mai vorbim maine
despre asta, ne vedem la Dacia la stand, vine si Tariceanu”, imi
spune Valmar si le face semn amicilor sai ca ii prinde din
urma.
De mai bine de o luna, in fiecare pauza publicitara de la
televizor, apare scurt vocea grava a unui domn care spune “Alico.
The American Life Insurance Company”. Este vorba despre fosta
companie de asigurari AIG Life, despre a carei schimbare de
identitate se vorbeste de aproape un an. Cand Theodor Alexandrescu,
directorul general al AIG Life Romania, a anuntat ca numele
companiei s-a schimbat in Alico Romania, n-a mai fost o surpriza
pentru nimeni.
Anul trecut au avut loc alte trei campanii similare, pentru care
au fost alocate milioane de euro. Eureko a investit aproximativ
doua milioane de euro in campania de rebranding, in timp ce
Groupama a alocat o investitie impresionanta pentru piata – la 20
de milioane de euro s-au ridicat cheltuielile legate de fuziune si
de promovarea brandului Groupama. Din aceasta suma au fost deja
cheltuite 12 milioane de euro, restul de opt urmand sa fie
investite anul acesta. Si Unita, care anul trecut a devenit Uniqa,
a avut o campanie care s-a ridicat la aproximativ un milion de
euro. Reprezentantii Alico, in schimb, spun ca au mers pe un buget
de economie, iar intregul cost al campaniei nu va depasi cateva
sute de mii de euro.
Daca transformarea AIG Life in Alico era asteptata inca de anul
trecut, schimbarea numelui companiei InBev Romania, unul dintre cei
mai importanti producatori de bere de la noi, a fost destul de
surprinzatoare. Din luna martie, compania s-a asociat direct cu
imaginea celui mai popular brand din portofoliu – Bergenbier. “Am
ales sa ne numim Bergenbier SA ca semn firesc al recunoasterii unui
renume pe care compania si l-a creat in ultimii 15 ani. Oricare a
fost numele entitatii juridice, suntem cunoscuti prin Bergenbier,
brandul creat in mai 1995. In urmatorii ani, sub numele de
Bergenbier SA, vom continua sa investim in branduri si in oameni”,
spune Mihai Ghyka, presedintele Bergenbier SA. Decizia schimbarii
numelui companiei a fost luata in contextul in care, in decembrie
2009, aceasta a iesit din grupul Anheuser-Busch InBev, odata cu
vanzarea tuturor operatiunilor sale din noua tari ale Europei
Centrale si de Est (Romania, Bulgaria, Croatia, Cehia, Ungaria,
Muntenegru, Serbia, Bosnia si Slovacia) catre CVC Capital Partners,
unul dintre principalele fonduri de investitii private si
consultanta in investitii la nivel mondial.
Bergenbier, brandul principal al companiei, este prima marca din
portofoliu lansata pe piata romaneasca si totodata motorul
afacerii, reprezentand anual aproximativ jumatate din volumul si
valoarea vanzarilor firmei.