BusinessMagazin

Blog

  • Miliardele care le schimba viata

    Nu toti multimiliardarii americani aleg un trai excentric. Daca un om de afaceri roman se simte asigurat pe viata cand are 2-3 milioane de dolari, cum trebuie sa te simti cand ai un miliard, zece sau 46 de miliarde – suma la care se cifreaza averea celui mai bogat om din lume, Bill Gates, presedintele Microsoft. Ce iti poti cumpara cu acesti bani? Aproape orice. Revista Forbes care, an de an, face topul celor mai bogati americani a publicat o ancheta despre cum arata casele multimiliardarilor si cum se reflecta personalitatea acestora in bunurile pe care le acumuleaza.

     

    Potrivit Forbes, bogatasii Americii din zilele noastre nu mai seamana deloc cu inaintasii lor. Daca in secolul 20, majoritatea americanilor bogati se imbracau la fel si locuiau in case somptuoase, insa oarecum similare, tendinta secolului 21 este individualismul. In acest sens, este cat se poate de ilustrativ stilul de viata al lui Larry Ellison, seful companiei de IT Oracle, a carui avere este estimata la 17,85 miliarde de dolari. Admirator al artelor martiale, Ellison locuieste intr-o vila construita in stil japonez a carei constructie l-a costat aproximativ 100 de milioane de dolari, imprejmuita de 500 de ciresi si artari.

     

    Nu toti miliardarii lumii vor sa faca parada de bogatia lor. Finantistul Warren Buffett, cu o avere de 36 de miliarde de dolari, locuieste in aceeasi casa din Omaha pe care a cumparat-o in 1958 cu 31.000 de dolari. Desi locuinta nu e deloc modesta, totusi cartierul in care sta Buffett nu e nici pe departe cel mai bogat din Omaha. „Este o zona scumpa, dar nu este cea mai scumpa. Casa lui Buffett seamana mult cu proprietarul: este foarte conservatoare si mentinuta impecabil“, afirma un agent imobiliar.

     

    Dupa cum era de asteptat, Bill Gates, cel mai bogat om din lume, detine una dintre cele mai mari case locuite de o singura familie din SUA. Casa, situata in Medina Washington, are o suprafata totala de 6.000 de metri patrati, iar nota de plata pentru cladire a fost de 50 de milioane de dolari (totusi, jumatate din pretul casei lui Larry Ellison). Gates are acasa o piscina cu o lungime de 20 de metri dotata cu un sistem audio subacvatic, un teatru privat in stil Art Deco si o sala de receptii cu 150 de locuri.

     

    Bogatia poate cunoaste si aspecte paradoxale: cand esti foarte instarit iti permiti nu doar sa cumperi doua bilete de avion, ca scaunul de langa tine sa fie liber, ci si doua case una langa alta, pentru a-ti alege vecinul. Este cazul actorului Sylvester Stallone, care cand s-a mutat in Beverly Hills a cumparat si vila de alaturi. A asteptat cat a asteptat si l-a ales vecin pe Sumner Redstone, presedintele companiei de media Viacom.

  • De unde incepe bogatia?

    Cati bani iti trebuie ca sa te simti asigurat pe viata? Care este averea care ti-ar permite sa te gandesti mai mult la hobby-uri decat la banii din buzunar? BUSINESS Magazin a adresat aceste intrebari unui numar de opt businessmani a caror avere cumulata depaseste 1 mld $.

     

    Ideea acestui articol a incoltit cu trei ani in urma. Atunci, omul de afaceri Dinu Patriciu stabilea, intr-o discutie cu mai multi jurnalisti, care este suma minima care poate asigura, in opinia sa, un trai lejer nu numai celui in cauza ci si copiilor sai. Un fel de limita inferioara a bogatiei. Afaceristul roman a avansat atunci valoarea de trei milioane de dolari, bani ce pot indeplini visul de aur al romanului – acela de a fi rentier.

     

    De la suma avansata de „petrolistul“ Dinu Patriciu a inceput totul. BUSINESS Magazin a intrebat alti sapte milionari in dolari daca exista un prag financiar minim care, odata depasit, sa te propulseze in randul bogatasilor absolviti pe viata de stresul problemelor materiale.

     

    In functie de idealuri, de pregatire sau domeniul in care au facut bani, oamenii de afaceri au raspuns diferit. Cu toate ca nu a existat o convergenta in raspunsuri privind valoarea minima de la care incepe bogatia,

    valabilitatea pragului psihologic reprezentat de  primul milion de dolari a fost recunoscut de majoritatea celor chestionati. In plus, analistii financiari cu care am vorbit chiar au explicat „matematic“ modul in care un milion sau doua-trei pot sa-ti asigure un trai linistit, cu tot cu familia, pentru tot restul vietii.

     

    „Am facut primul milion de dolari in anul 2000, dupa sapte ani de la intrarea in afaceri“, isi aminteste Dumitru Becsenescu (38 de ani), proprietarul grupului de firme Antares, cu activitate in industria petroliera, imobiliare, transport si turism. Fost ofiter de marina inainte de Revolutie, si-a inceput cariera de businessman in 1993, cultivand morcovi. A renuntat la timp sa faca afaceri mici, incepand activitati de anvergura, precum distributia de gaz lichefiat. Ulterior, a consolidat afaceri in imobiliare, constructii, transport de marfa pe calea ferata, transport de persoane si turism. Anul trecut, grupul de firme Antares a avut un volum de afaceri de peste 30 de milioane de euro.

     

    Cand a simtit ca afacerile ii confera siguranta? „Cand mi-am permis sa imi cumpar propria casa si cand business-ul genera mai multi bani decat imi trebuia pentru a plati ratele la banca.“ In aceeasi logica intra si momentul in care a putut sa isi cumpere o masina noua. „La inceput am avut un Oltcit. Ulterior, mi-am cumparat masini la mana a doua, iar in 1998 a venit momentul cel mare: mi-am permis o Skoda Octavia nou-nouta“, rememoreaza Becsenescu.

     

    Omul de afaceri valcean este adeptul investitiilor cu grad de risc redus. „Niciodata nu am riscat totul.“ Becsenescu spune ca afacerile au fost o forma de a asigura linistea si bunastarea familiei. De aceea, nu a conceput sa ia credite pe care sa le garanteze ipotecand propria casa. Chiar a refuzat o banca comerciala care ii propunea o astfel de garantie.

     

    Pana acum a preferat sa-si reinvesteasca profiturile in companii, insa considera ca a venit momentul sa puna bani deoparte. Crede ca afacerile sale au ajuns la maturitate. Zice ca isi da seama de asta dupa faptul ca imprumuturile bancare sunt mici in raport cu investitiile, iar valoarea afacerilor este in crestere. De exemplu, cele doua hoteluri pe care le-a cumparat in statiunea Mamaia, desi necesita investitii mari (patru milioane de euro doar in 2004 si 2005), au o valoare de piata suficient de mare pentru ca o eventuala iesire din afacere sa nu se faca in pierdere.

     

    Gabriel Mardarasevici (tot 38 de ani), om de afaceri iesean care a vandut in primavara o companie de IT cu 9,1 milioane de dolari, are o raportare la bogatie asemanatoare cu cea a lui Dumitru Becsenescu. Primul prag psihologic al bogatiei a fost pentru el cumpararea unei case pe pamant, dupa ce anterior locuise intr-un apartament la bloc. 

     

    Apropo de importanta primului milion, Mardarasevici are o opinie nuantata:  „Daca ai strans un milion de dolari, insa cheltuielile lunare ale firmei tale reprezinta o treime din aceasta suma, nu te simti deloc sigur“, spune Mardarasevici. „Dar daca business-ul tau implica  cheltuieli de doar 50.000 de dolari pe luna, parca mai merge.“ Cu alte cuvinte, pentru un businessman nu este importanta neaparat suma neta agonisita, ci raportul dintre aceasta si cheltuielile lunare.

     

    Solutia linistii absolute? Sa ai doua milioane de dolari: pe unul sa il pui „la conservat“,  iar pe celalalt sa il pompezi in afaceri in momentele de cotitura. Mai pe romaneste, sa il ai pus deoparte pentru zile negre. Sunt momente, mai ales in servicii, cand cheltuielile cresc fara ca veniturile sa respecte aceeasi dinamica. Si atunci e nevoie sa aduci bani de-acasa pentru a reechilibra afacerea. O data pus la „conserva“, dupa formula care ii place lui Mardarasevici, milionul nu va sta pe loc, ci va face pui, daca stii cum sa il investesti. Nu e greu, daca ai consilierii potriviti.

     

    Matei Paun, directorul pentru Romania al bancii regionale pentru investitii BAC Investment Bank, crede ca un milion poate aduce un  randament anual de 10% daca sunt folosite instrumente de plasament cu grade de risc diferite: actiuni, investitii imobiliare, depozite bancare, titluri de stat. Cand ai un milion, lucrurile sunt clare. Problemele, daca pot fi numite asa, incep atunci cand ai mai multe. „Intr-un fel investesti milionul de euro sau de dolari daca este singurul milion pe care il detii si cu totul altfel daca vorbim de un milion dintr-o avere de 100 de milioane“, explica Paun. In al doilea caz, mijloacele sunt practic nelimitate.    

     

    Valeriu Ionescu, directorul companiei de consultanta Valeriu Ionescu si Asociatii, spune ca, pentru a fi linistit, un om de afaceri are nevoie de un randament de 100.000 de euro pe an, fara sa isi asume riscuri investitionale majore. Si Ionescu pledeaza pentru o diversificare a investitiilor: „Ca sa ajungi la acest venit anual, absolut linistitor, ai nevoie de doua milioane pe care sa le investesti, intr-un mod conservator, cu un randament de 5% pe an“. Peste aceste doua milioane, mai poti sa pui 500.000 de euro pe care sa le investesti mai riscant, dar cu speranta unor castiguri mai mari, completeaza Ionescu.

     

    Cu cele 2,5 milioane de care vorbeste Ionescu ne apropiem, practic, de „sentinta“ data de Dinu Patriciu: ai nevoie de trei milioane de dolari pentru a deveni rentier pe viata. Daca toti banii sunt investiti intr-un mod mai indraznet, insa cu un risc controlat  (de exemplu, piata de capital si imobiliare), atunci randamentul anual poate fi mult mai mare. Matei Paun vorbeste de 30% pe an, cu mentiunea ca „acest tip de investitie nu va aduce cresteri la fel de mari pe termen lung“. Dincolo de valori absolute (100.000, un milion, o suta de milioane), lucrurile se simplifica mult daca exprimam bogatia in functie de bunurile care se pot acumula cu banii detinuti.

     

    Dan Sucu (42 de ani), presedintele grupului de firme Mobexpert, crede ca momentul in care ai avere suficienta este atunci cand „nu te mai uiti la nota de plata sau la preturile de pe etichete“. Cand vine vorba de cifre, omul care s-a imbogatit din productia si vanzarea de mobila avanseaza suma de cinci milioane de euro ca prag al bogatiei. Cifra nu este intamplatoare, iar Sucu are aici o teorie. „De la acest nivel exista doua directii: fie averea stagneaza, fie creste semnificativ. E mult mai greu sa ajungi de la zero la cinci milioane decat de la cinci la cincizeci“, argumenteaza Dan Sucu.

     

    Exista si situatia – de neinteles pentru cei fara prea multi bani – cand, pur si simplu, nu stii cu exactitate de ce avere dispui. Omul de afaceri Viorel Micula care, impreuna cu fratele sau Ioan, detine grupul de firme European Drinks, Centrul National Media si 12 hoteluri pe litoral sustine ca nu a tinut „contabilitatea“ propriei averi. „Personal, nu am stiut cand am facut primul milion de euro, primele zece sau primele o suta“, afirma lapidar Viorel Micula. In orice caz, averea celor doi frati este evaluata la 700 de milioane de dolari.

     

    De altfel, el nu crede ca exista neaparat o suma fixa care, odata depasita, sa-ti dea relaxarea de care il intrebam. „Daca crezi intr-o idee si o dezvolti, vin si banii“, afirma Micula, nu fara a enunta un truism: „Nu e asa usor sa faci un milion de euro sau doua doar daca iti propui. Trebuie sa mai gasesti si calea potrivita“. Micula crede ca goana dupa bani poate reprezenta in anumite situatii o frana in dezvoltarea unui om de afaceri. Pana acum, Micula a reinvestit toti banii in companie si nu s-a gandit, deocamdata, la momentul in care va face acumulari cu titlu personal sau isi va vinde afacerile, pentru a incepe altceva. „Deocamdata ne concentram pe grupul nostru de firme, insa va veni si un moment in care vom atrage investitori. De aceea exista bursa sau fondurile de investitii“, adauga Micula.

     

    Nici Marius Ivan (48 de ani), director general si actionar la Henkel Bautechnik, producator si distribuitor de materiale de constructii, nu are o reprezentare exacta a pragului minim de avutie. An de an, a simtit ca averea sa este mai mare, insa afirma ca nu a masurat-o in bani, ci in proiecte definitivate.  „Ba am mai deschis o fabrica, ba am facut un bloc, ba am mai construit o casa“, sintetizeaza Ivan. Craiovean de origine, Ivan a inceput sa faca afaceri imediat dupa 1990.

     

    A inceput sa importe si sa distribuie dulciuri, bere, ulei sau electronice. Era o perioada cand multi isi incercau norocul in comert, insa nu era genul de activitate care sa dureze prea mult. La mijlocul anilor ‘90, Marius Ivan a atras primul partener german (Meffert AG) cu care a inceput afacerea Dufa, in domeniul vopselurilor. Ulterior, convinsi ca lucrurile se misca, au venit si alti nemti: Henkel si Interpares & Mobau. Impreuna cu partenerii germani, Ivan a reusit sa creeze companii importante in domeniul productiei si distributiei de materiale de constructii.

     

    Pana de curand, a fost actionar si in afacerea Dufa, pe care a vandut-o fondului de investitii Advent, intr-o tranzactie estimata la 17-18 milioane de euro. Cu banii obtinuti pe actiunile sale (40%), se gandeste sa faca investitii tot in domeniile pe care le cunoaste bine: centre de distributie a materialelor de constructii sau dezvoltarea de cladiri pentru inchiriere sau vanzare. „Au venit la mine multi sa imi propuna afaceri care mai de care mai rentabile – in viziunea lor – dar am continuat tot in domeniile care imi sunt familiare“,  isi explica Ivan modul prudent de a face business.

     

    „Nu stiu cand o sa ma simt confortabil din punct de vedere financiar. Deocamdata, vreau sa imi vad afacerile dezvoltandu-se.“ Care este secretul lui Ivan? Si-a construit toate companiile alaturi de parteneri germani pe care i-a convins ca si in Romania se pot face afaceri rentabile. Cel mai greu a fost sa il convinga pe primul. Ulterior, lucrurile au mers de la sine, fiecare proiect incheiat fiind o recomandare pentru urmatorul.

     

    Principiul de a securiza business-ul prin atragerea unor parteneri solizi l-a urmat si Dumitru Becsenescu. Dupa o colaborare cu Rompetrol in domeniul distributiei de produse petroliere, el vorbeste de un parteneriat cu RIU (retea internationala de hoteluri), sub brand-ul caruia urmeaza sa functioneze hotelurile sale de la Mamaia.

     

    Intre Becsenescu si Ivan mai exista o apropiere: tentatia politicii. Becsenescu este deputat de Valcea din 2004, in vreme ce Marius Ivan cocheteaza cu ideea de a intra in politica. „Anul acesta ma voi decide daca voi intra in politica si, totodata, imi voi alege si partidul.“ Directorul de la Henkel Bautechnik se considera un bun administrator, nu un om de doctrina. „Cred ca mi s-ar potrivi un post de primar“, spune Ivan.

     

    In general, implicarea in politica a oamenilor de afaceri poate fi interpretata in mai multe feluri: ambitia de a repeta si in alt spatiu povestea de succes din business, o modalitate de a dobandi mai multa influenta, dar si dorinta de a se implica in viata comunitatii (cel putin la nivel declarativ). Despre implicare sociala vorbeste si Florin Pogonaru (52 de ani), specialist financiar si presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri (AOAR). „Un antreprenor caruia ii pasa cu adevarat de soarta copiilor sai va avea grija sa cheltuiasca pentru educatia lor si pentru societatea in care se vor dezvolta acestia.“

     

    Pogonaru, prin actiunile pe care le detine in fonduri de investitii, proiecte imobiliare si companii, este, la randul sau, un om bogat, cu o avere estimata la mai multe milioane de dolari. Din aceasta perspectiva, el crede ca suma care ii poate aduce unui businessman independenta difera de la caz la caz. „Depinde daca businessman-ul respectiv  se poate echilibra si in altceva decat in bani sau daca setea de putere este cea care ii conduce viata.“

     

    Pogonaru crede ca atitudinea fata de viitorul copiilor creeaza doua tipologii ale omului bogat: prima – dupa cum am vazut – cea a persoanei preocupate sa investeasca nu doar pentru sine, ci si pentru dezvoltarea societatii, a doua – a businessman-ului insetat de bani. Si acesta din urma isi va motiva goana dupa bani prin grija pe care o are „sa lase copiilor ceva“. Asadar, suma variaza foarte mult in functie de echilibrul interior si viziunea fiecarui individ, conchide Pogonaru.

     

    Pana la urma, de ce este atat de important sa depasesti pragurile de care vorbesc toti oamenii de afaceri: o suta de mii, un milion, zece, o suta? La ce sunt buni banii? „Cred ca avem de a face cu o intrebare filosofica“, raspunde Matei Paun de la BAC Investment Bank. „Banii au doua roluri: 1) ne ajuta sa achizitionam bunuri materiale si 2) ne arata cine si cat castiga in afaceri.“ In privinta capacitatii de a achizitiona bunuri, desi, in principiu, oamenii au nevoi primare comune, dorintele sunt inegale de la individ la individ. „Cu totii avem nevoie de ceva bani, dar suma depinde de intensitatea propriilor temeri, de nivelul

    lacomiei sau de dimensiunea luxului in care vrem sa traim“, comenteaza Matei Paun.

     

    Pentru omul de afaceri valcean Dumitru Becsenescu, explicatia este mai putin sofisticata. In opinia sa, cheltuielile se autodimensioneaza dupa castiguri. Cu timpul pretentiile cresc. „Daca ai o renta lunara de 500 de euro, vei cheltui 500 de euro. Aceeasi regula se aplica si atunci cand vei castiga 5.000 de euro“, explica Becsenescu.

     

    Pentru Marius Ivan, al carui succes s-a materializat pe piata materialelor de constructii si in domeniul imobiliar, obtinerea profitului nu este un scop in sine. El se defineste ca un afacerist de profesie. „Fac afaceri nu pentru a ma imbogati. Afacerile sunt profesia mea. Cum altii fac politica, management sau medicina, eu fac afaceri“, spune Ivan. Firul rosu care strabate cu claritate marturiile oamenilor de afaceri chestionati nu se refera neaparat la o suma neta care te propulseaza in randul bogatasilor.

     

    Aici sunt si vor fi opinii divergente. Punc-tul de convergenta este in alta parte: cu rare exceptii, majoritatea intreprinzatorilor vor sa continue lupta, dupa incheierea fiecarei etape. Foarte putini isi planifica sa creasca valoarea afacerilor pana la un anumit nivel (un milion de dolari, de exemplu), dupa care sa vanda totul si sa se retraga, impreuna cu familia, pe o insula in Atlantic unde sa stea toata ziua la plaja si sa se plimbe cu iahtul. Acesta este un vis pe care putini ajung sau vor sa il puna in aplicare.

     

    Odata prins in mecanismul succesului in afaceri, vrei sa dovedesti mai mult. „In momentul in care te ambalezi intr-o afacere, nu te mai intereseaza banii, ci performanta societatii pe care o detii sau o conduci“, confirma Radu Enache (55 de ani), presedintele lantului de hoteluri Continental. Omul de afaceri spune ca nu obisnuieste sa isi evalueze averea in bani, ci in numar de hoteluri, camere sau clienti. Cat despre vanzarea afacerii si retragerea pe post de rentier, Enache crede ca o asemenea miscare se face doar in conditii cu totul neprielnice pentru business.

     

    Doua exemple de antreprenori de profesie sunt Florin Andronescu, fondatorul firmei de credite de consum Credisson, si Florentin Banu, omul care a dezvoltat marca de napolitane Joe. Ambii au creat afaceri de la zero pe care le-au vandut unor investitori financiari sau strategici, dar continua jocul in alte zone de afaceri. La celalalt pol, practic printre exceptii, se numara Ovidiu Ioan Crisan. Dupa ce a vandut cu succes o afacere de cablu TV si Internet, a experimentat mai multe business-uri, iar acum vrea sa isi traiasca viata linistit ca rentier.

     

    Iar romanii nu difera de altii in materie de reactie fata de propria bogatie. Richard Branson, fondatorul imperiului Virgin (cu afaceri in industria transportului aerian, productia si distributia de muzica, servicii financiare sau industria bauturilor racoritoare) ilustreaza perfect sentimentul nelinistii permanente pe care o are un intreprinzator adevarat. Branson scrie astfel in epilogul volumului autobiografic „Pierderea virginitatii“: „Anul 1993 a fost un punct de cotitura pentru Virgin.

     

    Pentru prima oara dispuneam de toti banii de care aveam nevoie, iar Virgin era o marca puternica pe care o puteam aplica asupra unei mari varietati de afaceri (…) Aveam 500 de milioane de dolari in banca. In acel moment as fi putut sa ma retrag din afaceri si sa-mi petrec tot restul vietii pictand sau invatand sa o bat pe mama la golf. Dar nu era stilul meu“. In 1998, anul in care a aparut cartea, grupul Virgin era evaluat la un miliard de dolari.

  • Milionari in siguranta

    1. Dinu Patriciu Unde are averea: averea lui Dinu Patriciu provine din pachetul majoritar (80%) pe care il detine la grupul Rompetrol. Valorea de piata actuala a actiunilor lui Patriciu detinute la cele trei companii cotate pe piata de capital (rafinariile Vega si Petromidia, precum si Rompetrol Well Sevices) se cifreaza la circa  280 de milioane de euro. In plus, Rompetrol avea, la sfarsitul lui 2004, 80 de benzinarii proprii, valoarea de piata a unei statii moderne fiind de circa un milion de euro. Evolutii recente: ancheta penala initiata impotriva lui Dinu Patriciu si a managerilor Rompetrol a dus la scaderea actiunilor companiei. Scaderea generala a bursei si ancheta au diminuat valoarea actiunilor lui Patriciu cu aproape 90 de milioane de euro. Omul de afaceri a anuntat ca va cere statului roman despagubiri de sute de milioane de dolari.

     

    2. Viorel Si Ioan Micula Unde au averea: cei doi frati detin in proportii egale grupul de firme European Drinks, care produce si distribuie produse alimentare, bauturi racoritoare si alcoolice. Cei doi mai detin grupul de presa Centrul National Media (posturile TV si de radio National). In plus, au cumparat 12 hoteluri pe litoral. Evolutii recente: In 2004, grupul de firme European Drinks si-a dublat profitul net, in vreme ce vanzarile au crescut cu 25%. European Drinks este cel mai mare grup de produse alimentare din Romania, cu vanzari cumulate de 500 de milioane de euro.

     

    3. Dumitru BecSenescu Unde are averea: Becsenescu este proprietarul grupului de firme Antares, cu activitate in distributia de gaz lichefiat, imobiliare, constructii, transport de marfa si calatori, turism. Grupul lui Becsenescu a avut, in 2004, o cifra de afaceri de aproximativ 34 de milioane de euro. Evolutii recente: investitiile din 2004 si 2005 in fostul complex Jupiter-Junona de la Mamaia insumeaza patru milioane de euro. De anul viitor, complexul va intra in reteaua internationala de turism RIU.

     

    4. Gabriel Mardarasevici Unde are averea: omul de afaceri iesean a dezvoltat o companie de servicii IT si a facut, de asemenea, investitii in turism, la Vatra Dornei. Evolutii recente: La inceputul anului, Mardarasevici a vandut compania (in care detinea alaturi de sotia sa 75% din actiuni) americanilor de la Ness Technologies, intr-o tranzactie totala de 9,1 milioane de dolari. O parte din bani ii va primi in functie de rezultatele ulterioare ale companiei. Mardarasevici a ramas in continuare director general.

     

    5. Dan Sucu Unde are averea: Sucu este presedintele grupului de firme Mobexpert, axat pe productia si distributia de mobila. Compania care face distributie de mobila (Mobexpert) este cel mai mare retailer din Romania, iar divizia care se ocupa de productie (Mex) cuprinde opt fabrici de mobila. Evolutii recente: in luna mai, Sucu a anuntat investitii de 33 de milioane de euro pentru extinderea lantului de distributie in Brasov, Ploiesti, Bucuresti si Sofia.

     

    6. Marius Ivan Unde are averea: filosofia lui Marius Ivan a fost sa faca afaceri doar in asociere cu companii germane. Ivan este director general la Henkel Bautechnik (producator de materiale de constructii) si totodata actionar (35%). Restul actiunilor sunt detinute de nemtii de la Henkel. Ivan mai este asociat cu parteneri germani la centrul de materiale de constructii Global Real Invest. Evolutii recente: Ivan a vandut in mai pachetul de actiuni detinut in afacerea Dufa (40%) fondului de in-vestitii Advent, intr-o tranzactie totala estimata la 18 milioane de euro. Imediat dupa, un grup de investitori irlndezi a preluat pentru 6,5 milioane de euro si sediul de birouri pe care Dufa il avea in zona de nord a Bucurestiului. Ivan avea din cladire acelasi procent: 40%. Ivan ramane conservator in investitii, continuand investitiile pe piata imobiliara.

     

    7. Radu Enache Unde are averea: impreuna cu familia detine aproximativ jumatate din lantul de hoteluri Continental. Lantul condus de Enache numara 12 hoteluri, din care trei poarta brand-ul Ibis. Valoarea medie a unui hotel este de 7-8 milioane de euro. Enache anunta deschiderea a inca cinci hoteluri pana in 2007, cu un efort investitional de 34-35 de milioane de euro. Mai are afaceri si in panificatie. Evolutii recente:  Enache a unificat intr-o singura societate cele patru companii care formau lantul Continental. Scopul? Noua entitate va fi listata la bursa, ca sa atraga fonduri pentru investitii.

     

    8. Florin Pogonaru Unde are averea: Pogonaru are bani plasati in fonduri de investitii precum Romanian Post Privatisation Fund sau Capital Bank. Pogonaru este actionar si la Romcolor. Evolutii recente: continua activitatea de presedinte al Asociatiei Oamenilor de Afaceri (AOAR) si este seful Central European Financial Services (CEFS) pentru Romania. CEFS furnizeaza servicii de consultanta pentru companii din industriile metalurgica,  hoteliera sau alimentara.

  • Europa investeste in apararea americana

    European Aeronautic Defense and Space (EADS) – cea mai mare companie aerospatiala si de aparare a Uniunii Europene – a anuntat ca planuieste construirea unui spatiu de asamblare pe teritoriul SUA, in cazul in care Pentagonul ii va acorda, prin contract, dreptul de a produce un avion cu cisterna, consemneaza revista Forbes. Planurile EADS urmeaza trendul general al industriei mondiale de aparare, ale carei cheltuieli au depasit anul trecut 1.000 de miliarde de dolari, din care 50% numai in Statele Unite (anul acesta, SUA au alocat bugetului apararii alte 500 de miliarde de dolari). 

    EADS a ajuns pe piata din SUA dupa achizitionarea, in octombrie anul trecut, a Racal Instruments. Principala sa strategie a fost aceea de a-si adjudeca contracte in valoare de 25 de miliarde de dolari pentru a inlocui flota avioanelor-cisterna imbatranite ale SUA. In martie, British Aerospace and Marconi Electronic System a achizitionat, in schimbul a 4,1 miliarde de dolari, producatorul american de armament United Defense Industries, devenind astfel a cincea mare companie din domeniul apararii din SUA. Finmeccanica, o alta companie de succes din Italia, a urcat rapid in topul companiilor de aparare din Europa dupa privatizarea sa din 2000 si a patruns, fara probleme, si pe piata americana. Penetrarea pietei americane de aparare de catre companii straine demonstreaza ca Pentagonul se gandeste serios la micsorarea costurilor, prin intensificarea competitiei. SUA au fost, insa, prudente: majoritatea contractelor importante sunt incheiate cu aliatii sai apropiati, precum Marea Britanie si Italia.

  • AFACERI: Pana sa faca afaceri in turism, Lazar a vandut carnati si pui

    Pentru mediul de afaceri, numele lui Ion Lazar este legat de complexul hotelier Caro si de locul pe care il ocupa in topul celor mai bogati romani. Insa averea lui Lazar isi are radacinile in presa. Toate activele pe care si-a ridicat afacerile in ultimii zece ani au apartinut candva ziarului Adevarul: un teren de cinci hectare pe Barbu Vacarescu si doua structuri de bloc pe malul Dambovitei.

    Alo, buna ziua, Editura Adevarul. Cu ce va putem ajuta?“ – acesta este mesajul de intampinare pentru oricine suna la birourile hotelului Caro, cladirea din caramida rosie de la intersectia bulevardului Barbu Vacarescu cu Fabrica de Glucoza. Prima data te intrebi daca nu ai gresit cumva numarul de telefon. Nu e nici o greseala. Editura Adevarul nu mai inseamna nimic altceva decat complexul Caro din Bucuresti. Din mai 1991, Editura Adevarul si actualul ziar Adevarul sunt doua societati distincte. Editura Adevarul este fosta companie de stat care a editat ziarul in primul an de dupa Revolutie, ulterior privatizata, iar actualul ziar este o companie privata separata, desprinsa din entitatea de stat in 1991.

    In anii de dupa 1989, valoarea activelor fizice era subestimata. Petre Roman, premierul din acele timpuri, obisnuia sa spuna ca toata industria romaneasca este „un morman de fier vechi“. Prin extensie, orice cladire veche sau orice alt obiectiv industrial putea fi asimilat cu „mormanul de fiare vechi“.

    Ion Lazar, fost ziarist si angajatul unei firme de comert exterior inainte de 1989,  s-a numarat printre putinii care au intuit ca valoarea terenurilor si a cladirilor va creste in timp. La 58 de ani, Lazar e zambitor si rosu in obraji si are ceva din siguranta omului care stie ca daca s-a descurcat asa bine pana acum, va sti si de-acum inainte pe ce carti sa parieze; e atat de sigur, incat vorbeste fara retineri despre afacerile sale, dand chiar detalii financiare.

    In primele luni de dupa caderea regimului Ceausescu, pe vremea cand Editura Adevarului era, ca orice in tara asta, a statului, Lazar a transferat active imobiliare pretioase de la alte institutii de stat. Si s-a miscat repede, pentru ca, spune el, „transferul activelor de la o entitate a statului la o alta a fost posibil doar pana in iulie 1990“. 

    In acest interval, Lazar a adus in curtea Editurii Adevarul un teren de sapte hectare in zona Barbu Vacarescu (pe platforma fostei fabrici de glucoza, in care s-a turnat filmul „Pistruiatul“), doua structuri de bloc pe malul Dambovitei (la podul Natiunilor Unite), un teren la Mogosoaia si un altul langa soseaua de centura. Transferul in sine a fost gratuit, insa Editura a platit patru milioane de lei pentru niste tevi subterane care reprezentau active neamortizate. 

    „Aveam cunostinte ca pamantul si imobilele vor reprezenta o valoare. Asta stiam foarte bine dinainte de Revolutie, cand am avut ocazia sa vad aproape douazeci de tari straine“, spune Lazar.

    Prima decizie de capitalist luata de Lazar dateaza din februarie 1990. Atunci, a reusit sa separe Adevarul de Editura Presei Libere. „Am obtinut aprobare de la Atanasie Stanculescu, care era ministrul economiei la acea vreme, pentru constituirea Editurii Adevarul. Practic, ne desprindeam de Editura Presei Libere si dobandeam personalitate juridica.“ Actul constitutiv al noii entitati a fost ultimul semnat de Atanasie Stanculescu in calitate de ministru al economiei. Ulterior, Stanculescu a devenit ministrul apararii nationale.

    „La Editura Adevarul, am stabilit doua functii importante: de presedinte si de director general. Ma gandeam ca imi va ramane si mie una“, povesteste, ironic, Ion Lazar.  Ulterior, lucrurile au avut o desfasurare neprevazuta. In prima adunare a salariatilor noii institutii, Darie Novaceanu, primul sef al noului ziar Adevarul, a fost ales si presedinte, si director general, cumuland astfel ambele functii, dupa modelul francez. Propunerea ca o singura persoana sa intruneasca ambele pozitii i-a apartinut lui Dumitru Tinu, care la acea data era redactor-sef adjunct al ziarului, povesteste Lazar.

    Ion Lazar isi dorea mult sa aiba o functie de conducere, motiv pentru care a inceput „investigatiile“. Asa a aflat ca Darie Novaceanu era pensionat pe caz de boala. Si, conform legii contabilitatii de atunci, nu putea semna documente daca nu era angajat. „I-am pregatit lui Novaceanu un document si a fost nevoit sa renunte la una dintre functii. M-a numit director general. asta a fost norocul meu.“

    In Romania anului 1990 se citea presa, iar ziarele faceau bani – pentru stat, pentru ca ziarele care existasera inainte de 1989 nu se privatizasera inca. Adevarul atingea un tiraj de 2 milioane de exemplare pe zi si avea la sfarsitul lui 1990 un tiraj de 120 de milioane de lei, adica de circa 4 milioane de dolari, la paritatea de-atunci.

    Si tot atunci apareau si primele proiecte de privatizare. O incercare demna de notat a fost cea a lui Darie Novaceanu, presedintele Editurii Adevarul. „A fost un grup de cinci oameni din ziar in frunte cu Novaceanu care au incercat sa faca o societate separata. Era in martie 1991“, isi aminteste Lazar. Ulterior acestei incercari, Darie Novaceanu a fost exclus din Editura.

    Dar inevitabilul trebuia sa se produca. In mai 1991, toti ziaristii de la Editura Adevarul s-au transferat, rand pe rand, la ziarul privat Adevarul, unde detineau toti actiuni. Capitalul social al companiei a fost de 2,1 milioane de lei si angajatii au primit actiuni pe o grila de la unu la zece. Si Lazar devenise actionar la noua companie, la care a fost ales chiar membru al Consiliului de Administratie, considerent pentru care a putut cumpara zece actiuni cu 50.000 de lei. Ca o simetrie peste timp, Lazar detine in prezent 10,44% din actiunile Adevarului. Asta, bineinteles in urma unor preluari succesive. 

    Lazar vroia insa sa fie mai mult decat simplu membru al Consiliului de Administratie – isi propusese sa devina director general si la societatea privata. Cum nu s-a putut, s-a resemnat cu postul pe care deja il detinea: director la compania de stat Editura Adevarul. „Din orgoliu, am preferat sa raman director la editura de stat, care nu mai avea obiect de activitate, insa ramasese cu activele. Acum aveam teren, aveam active, dar aproape ca nu aveam bani de taxi“, spune el.

    Dumitru Tinu a fost ultimul care a plecat de la compania de stat, fara sa fi intuit, se pare, cat de bogata avea sa devina Editura Adevarul. Peste ani, Lazar avea sa-l invite la complexul Caro, pe malul lacului, si sa-i arate cum s-a schimbat locul.

    Timp de trei luni, noul ziar privat Adevarul a mentinut relatia cu partenerii prin intermediul Editurii Adevarul. „Noi aveam contractul de tiparire, contractul de hartie si cel de inchiriere“, explica Lazar. Ulterior, ziarul si-a stabilit propriile relatii directe cu furnizorii. Dar de privatizat avea sa se privatizeze, in 1994, si compania de stat. Ion Lazar, impreuna cu membrii Consiliului de Administratie al societatii si 49 de angajati, au preluat compania prin metoda MEBO: Lazar a dobandit 43% din actiuni, printr-un credit bancar, spune el, pe care l-a achitat in trei ani. Activele societatii au fost evaluate la 740 de milioane de lei si reprezentau 5,5 hectare de teren in zona Barbu Vacarescu si doua structuri de bloc de pe malul Dambovitei. Prin preluari succesive, Lazar detine acum 57% din companie. 

    Potrivit unui studiu privind impactul pri-vatizarii in masa realizat de Florin Pogonaru si de Camil Apostol in 1999, circa 6.300 de companii au fost privatizate prin metoda MEBO. „Fondul Proprietatii de Stat a pastrat 70% din capitalul social al celor 6.280 de societati in scopul administrarii in numele statului pana la privatizare. Celelalte 30% din capitalul social au fost distribuite fondurilor proprietatii private conform unor criterii zonale si sectoriale“, se arata in raport. Aceste societati au fost cumparate fie cu bani, fie cu certificate de proprietate. In coplesitoarea majoritate a cazurilor, cei care au devenit proprietarii acestor companii au fost directorii din acea vreme. Ei erau cei care aveau bani – sau acces la bani – si, cel mai important, stiau care e valoarea activelor detinute de fostele societati de stat.

    Celalalt actionar important de la Editura Adevarul este o companie franceza din domeniul energiei, SIIF, cu 37%. Contributia cea mai importanta a celor de la SIIF a constat in ridicarea unei cladiri de birouri in interiorul unei constructii mai vechi din caramida rosie din incinta complexului Caro, pastrandu-se astfel aerul „de epoca“. Partenerul francez este, in egala masura, si investitor, si important client al complexului Caro. Mai intai, a investit 2,7 milioane de euro in constructie si apoi, are cu Editura Adevarul un contract de inchiriere in valoare de 2,6 milioane de euro, pe o perioada de 15 ani. „Pana acum au platit 600.000 de euro. Mai au de dat inca doua milioane de euro. Aceste venituri din chiria pentru teren cresc considerabil profitabilitatea companiei“, explica cu satisfactie Ion Lazar.  

    Pana sa dezvolte complexul Caro, viata n-a fost usoara pentru compania lui Lazar. Primele indeletniciri ale Editurii Adevarul, dupa desprinderea de ziarul Adevarul, au fost comertul cu carnati si cu pui – spre amuzamentul celor de la ziar. Cu timpul, activele cu care se pricopsise compania au inceput sa isi arate valoarea. Pe terenul de pe Barbu Vacarescu a fost ridicat hotelul si cladirile de birouri, iar structurile de bloc de pe malul Dambovitei au fost vandute. In 2002, la opt de ani de la privatizare, blocurile au fost cumparate tot de stat. Lazar deja ii vanduse un bloc lui George Constantin Paunescu. „I l-am dat cu conditia sa il definitiveze pe cel care imi ramasese mie“, spune Lazar. Valoarea fiecarui bloc a fost stabilita la 1,5 milioane de dolari. 

    Acum, se poate spune ca compania condusa de Ion Lazar este extrem de profitabila. Anul trecut, a avut o cifra de afaceri de 2,2 milioane de euro, rata profitului apropiindu-se de 50%. Profitul ridicat se datoreaza, in primul rand, veniturilor din inchiriere. Desi compania se numeste, in continuare, Editura Adevarul, activitatea sa nu mai are nimic in comun cu editarea de carte sau presa. „Circa 70 de procente din cifra de afaceri vin din turism, 15% din inchirieri si restul de 15% din constructii, pentru ca ridic cladiri in regie proprie“, explica Lazar, care a lasat afacerile cu turism pe mana fiului sau, Octavian Lazar. 

    Afacerea cu care de fapt si-a inceput viata de antreprenor, anume ziarul Adevarul, nu mai e o sursa semnificativa de bani pentru Ion Lazar – si nici o preocupare curenta. „Anul trecut, am luat dividende de doua miliarde de lei aferente pachetului de 10% pe care il detin in companie. Insa mi s-a spus sa nu ma bucur de ei, pentru ca banii vor fi investiti in sediul ziarului“, adauga el.

    Modul in care a facut avere Ion Lazar este, de fapt, istoria redusa la scara a privatizarii din Romania postdecembrista. Cine a intuit in primii ani ca niste ruine si cinci hectare de pamant vor valora ceva in timp a ajuns bogat in zilele noastre. Averea lui Lazar este estimata in Topul celor mai bogati romani la 16 milioane de dolari.

  • Aici nu s-a miscat nimic

    Acum opt ani, cred, caricaturistul Ion Barbu a facut intr-una din editiile cotidianului Ziua un desen in care-l infatisa pe Emil Constantinescu, pe atunci presedinte al Romaniei, tinut in carca de consilierul prezidential Zoe Petre. Presedintele se uita peste gard, intreband: „Zoe, tu te misti sau se misca tara?“.

     

    Situatia, transpusa intr-o caricatura, mi s-a parut extraordinar de reprezentativa pentru ceea ce se intampla. Atunci ar fi trebuit sa se intample, din pacate, ceea ce se petrece abia acum. Tara se misca si „economia duduie“, ca sa-l citam pe premierul Calin Popescu Tariceanu. Cresterea puterii de cumparare se simte in buzunare. Dar nu pentru toata lumea, avand in vedere ca nu este distribuita uniform nici la nivelul intregii tari, nici in portofelele oamenilor. Unii castiga mai mult, altii castiga mai putin, altii deloc. Sunt regiuni in tara in care forta de munca a inceput sa fie bine platita, in Transilvania si in Bucuresti (existand chiar deficit de personal), si zone de saracie lucie, precum Moldova.

     

    Ceea ce se intampla de 3-4 ani in domeniul investitiilor, in special al celor straine, in-cepe sa dea roade. Dacia si-a revenit, iar vanzarea de automobile Logan si peste granita va aduce un plus de 300 de milioane de euro la exporturi. Lakshmi Mittal, magnatul otelului, a facut aproape 500 de milioane de dolari profit la Sidex Galati, in conditiile in care combinatul aducea acum cativa ani pierderi de 100 de milioane de dolari anual. Marii retaileri – Metro, Carrefour, Cora, Selgros, Billa etc. – au schimbat din temelii comertul. Lohnul, un apanaj al industriei textile – salvarea economiei romanesti in deceniul trecut, dar avand productivitate si castiguri scazute – e inlocuit de lohnul auto.

     

    Investitiile marilor producatori de componente auto, care depasesc pana acum un miliard de euro, au scos de la naftalina calificarea de inginer, iar cateva orase au ramas fara someri. Conceptul de relocare, atat de familiar americanilor, incepe sa prinda viata si la noi, avand in vedere deficitul de forta de munca din anumite zone. Investitorii austrieci, germani, francezi, italieni (OMV, E.ON Ruhrgas, Gaz de France, Enel) ocupa acum pozitii strategice in sectorul energetic.

     

    Americanii infig steagul, prin achizitii, in industria bunurilor de larg consum si in industria alimentara (e vorba de Pepsi si Smithfield, ca sa le mentionam doar pe cele recente). Si nu pe bani putini. PepsiAmericas, al doilea imbuteliator de Pepsi la nivel mondial, a decis sa plateasca 51 de milioane de dolari pentru 49% din afacerea Pepsi de pe piata romaneasca, dezvoltata de la zero de un grup de investitori israelieni. Si cand te gandesti ca statul a vandut 92% din Sidex pentru 70 de milioane de dolari dupa o administrare falimentara de un deceniu… Primul producator american de carne de porc, Smithfield, anunta ca este dispus sa aloce 800 de milioane de dolari in urmatorii ani pentru a-si intari pozitia pe piata romaneasca si de a ataca, de aici, piata europeana.

     

    Importatorii romani au cel mai bun an si vand masini pe banda rulanta. Retailerii de electrocasnice bifeaza un nou sezon de exceptie, iar antreprenorii imobiliari baga adanc de tot buldozerul in pamant. Exista cerere, iar oamenii cumpara. Au bani. Bancile au ajuns sa alerge dupa clienti, iar vanzatorii de credite nu mai sunt o notiune abstracta. Leul a devenit, in ultimii doi ani, o moneda valoroasa, daca ne uitam cum a scazut cursul valutar fata de euro si dolar. Dobanzile la lei sunt doar cu cateva procente mai mari decat cele la valuta. Putini au fost cei care s-au asteptat la o asemenea evolutie intr-un interval atat de scurt. Iar toate aceste lucruri se petrec in Romania. Dar in Romania privata, in cea care munceste si care produce. In cea care vrea sa castige mai mult, sa se mute intr-o locuinta mai mare, sa-si petrea-ca vacanta la scufundari in Egipt.

     

    In Romania de stat sunt greve. Ceea ce se intampla acum la CFR sau in sectorul sanitar arata cat de in urma au ramas economia si administratia de stat. Aici lucrurile s-au miscat prea putin sau chiar deloc. Desenul facut acum vreo opt ani de Ion Barbu ar putea intra din nou in paginile ziarului, cu amendamentul ca personajele ar trebui schimbate. Ar putea fi pusi in locul lui Emil Constantinescu si al lui Zoe Petre sindicalistii ori cei care conduc companiile de stat – pentru ca oricum au facut si fac afaceri impreuna. Se tin reciproc, de fapt, in carca. Pe ei nu i-a putut schimba nimeni in mai bine de un deceniu – sunt aceiasi, nici un fel de restructurare nu s-a facut. Din pacate, grevele nu produc pagube doar in curtile lor – pagubele intra si in curtile altora, ale celor din economia care se misca.

     

    In 1998 am participat, in Statele Unite, la un seminar despre transporturi. Un consultant american angajat de Traian Basescu, pe atunci ministru al transporturilor, l-a intrebat pe seful de la una dintre societatile CFR-ului cum vede el rezolvarea deficitului dintre venituri si cheltuieli in compania pe care o conducea. Raspunsul a venit imediat, nonsalant si dezarmant: „Maresc tarifele“. Americanul l-a intrebat: „Dar mai intai te-ai gandit la reducerea cheltuielilor?“. Ideea nu trecuse si prin capul romanului. Lucrurile stau la fel si dupa sapte ani de la acea intamplare.

  • De la Scanteia in topul celor mai bogati romani

    In anii ‘70, Ion Lazar era ziarist la Scanteia, ulterior orientandu-se spre treburi strict administrative. Prin preluari succesive, a ajuns sa detina in prezent 10,44% din Adevarul, fiind, dupa Ana Maria Tinu (85%), cel mai important actionar al ziarului.

    DESPRE ACTIVELE ADEVARULUI: „Din punct de vedere al activelor, structura este fragila. Practic, nu are active. S-a investit foarte putin. Avem un singur teren, de 1.400 mp, langa stadionul Dinamo“.

    DESPRE CONCENTRAREA ACTIUNILOR: „Ideea concentrarii a aparut in 2002, cand mai multe grupuri straine erau interesate sa cumpere actiuni la Adevarul. Cel mai mare pachet de actiuni nu depasea 10-15 procente. Dumitru Tinu a fost cel care si-a consolidat pozitia prin preluari succesive. Primul pe care l-a convins sa vanda a fost Cristian Tudor Popescu. In decembrie 2002 Tinu adunase 70% din actiuni“.

    CAT AU COSTAT ACTIUNILE: „Pretul oferit pe o actiune a variat intre unu si 2,5 dolari. Ziarul avea in total 700.000 de actiuni. De exemplu, C. T. Popescu a primit pentru un pachet de 10% circa 170.000 de dolari. Pachetul pe care a reusit sa-l concentreze Tinu, cred ca insuma 500.000 de dolari. O parte din bani i-a avut din platile pe care i le facea Taher in calitate de membru al CA de la Marriott“.

    DESPRE ACTIONARIATUL ACTUAL: „Acum, eu detin 10,44% din companie, iar Ana Maria Tinu are pachetul majoritar: 85%“.

  • Drumurile ocolite sunt cele mai scurte

    Daca n-a putut cumpara direct nici o distributie de gaz de la noi, Gazprom vine in Romania, prin Germania. Compania rusa va face un parteneriat cu E.ON Ruhrgas, proprietarul Distrigaz Nord. Tinta: livrarea de gaz, prin Romania, catre Europa Occidentala.

     

    Acum mai bine de un an, cand Gazprom „dadea tarcoale“ distributiilor de gaz din Romania, seful companiei creiona o oferta tentanta pentru autoritatile de la Bucuresti. Unul dintre cei mai puternici oameni din Rusia, Alexei Miller, presedintele comitetului de conducere al Gazprom, oferea, in schimbul Distrigaz Sud, „un contract de lunga durata pentru livrarea de gaze in Romania“.

     

    Avantajul parea sa fie de partea Romaniei. In loc sa cumpere gaz rusesc, din Germania, l-ar fi putut primi direct din tara de origine. Iar comisionul firmei germane ar fi disparut din pretul final. Cel putin pe hartie. Oficialii MEC nu s-au aratat, insa, impresionati de propunerea lui Miller. Cu atat mai mult cu cat ea a venit acompaniata de o oferta mult prea mica pentru Distrigaz Sud, spun surse din sectorul energetic. Asa se face ca Romania nu a beneficiat de acel contract „pe termen lung pentru livrarea de gaz“, iar Gazprom a fost eliminat din cursa pentru cumpararea distributiilor de gaze.

     

    Surpriza a venit, insa, cu cateva zile in urma. E drept, compania rusa nu a intrat direct pe piata romaneasca a gazelor naturale. In schimb, a gasit portita pentru a veni la Distrigaz. Nu Sud, cum si-ar fi dorit – care a ajuns in mana francezilor de la Gaz de France – ci Nord, aflat in proprietatea germanilor de la E.ON Ruhrgas. Gigantul rus ar urma sa incheie un parteneriat cu compania germana, pentru crearea unui joint-venture pe piata romaneasca.

     

    „Avem ocazia sa intram in afaceri cumparate de E.ON in Romania“, spunea, recent, Alexander Medvedev, directorul executiv adjunct al Gazprom. Calculul a fost simplu: daca nu pot cumpara, atunci macar sa aiba „relatii contractuale“, cum le numea Medvedev, cu proprietarii energeticii romanesti. Analizand „oportunitatile“, Gazprom si-a gasit, pe piata romaneasca, unul dintre partenerii traditionali de afaceri – E.ON. Compania germana detine, deja, 6,5% din Gazprom.

     

    Proprietar al distributiei de gaz din nordul tarii, Ruhrgas ii ofera gigantului rus posibilitatea „conectarii“ la reteaua de clienti-tinta pentru compania rusa. Cum firma rusa furnizeaza deja un sfert din gazul consumat de Europa Occidentala,  drumul direct al conductelor de gaz prin Romania nu face decat sa-i usureze viata. Proiectul asocierii Gazprom – E.ON nu se limiteaza numai la distributia de gaz din Romania. Planurile celor doua companii sunt cu mult mai „largi“. Grupul german ar putea fi cooptat intr-o societate mixta, alaturi de Gazprom si compania germane BASF. Aceasta societate ar urma sa exploateze un zacamant de gaze din Siberia.

     

    Exploatare urmata, oarecum firesc, de construirea unei conducte de gaze din Rusia pana in Germania. Poate cu Romania ca tara de tranzit. Castigatori din toata aceasta afacere par sa iasa doar cele doua companii implicate. Gazprom va reusi sa intre in Romania, pe ocolite, ce-i drept. Ba mai mult, va avea calea deschisa catre tarile europene mari consumatoare de gaz. E.ON va „musca“ o parte din profit. Si va putea vinde pe piata romaneasca energie importata din Rusia, la preturi mici. Consumatorul roman, in schimb, nu va simti foarte tare avantajele importurilor ieftine. Preturile utilitatilor trebuie sa se alinieze cu cele europene, indiferent de pretul la care o companie ar putea importa gaz sau electricitate. Nici statul nu castiga mare lucru.

     

    Daca ar fi sa luam de bune declaratiile lui Alexei Miller, de anul trecut, poate Romania ar fi avut, acum, un contract pe termen lung pentru importul de gaz direct din Rusia. Asta daca Gazprom prelua vreo distributie de gaz de la noi. Asa, Gazprom vine oarecum fara obligatii in Romania. Cat de scumpa a fost alegerea investitorilor pentru distributiile de utilitati incepem sa simtim cu totii. Iar factura lunii iulie va sta marturie pentru acest lucru: 10% in plus pentru gaz, 5% in plus pentru energia electrica. Deocamdata.

  • Afacerea Editura Adevarul

    La inceputul anilor ‘90, ziaristii de la Adevarul au plecat „de la stat“ si si-au facut firma particulara, in vreme ce Lazar a ramas director la stat, stapan peste o avere nebanuita. In prezent, averea lui Ion Lazar este estimata la 16 milioane de dolari in topul celor mai bogati romani.

    ACTIONARIAT: 57% din actiuni sunt detinute de Ion Lazar, 37% ii revin companiei franceze SIIF, restul apartinand unor actionari mai mici. SIIF este si un important generator de venituri pentru companie, platind chirie pentru terenul pe care a construit un sediu de birouri. 

    PROFITABILITATE: Firma a avut anul trecut o rata a profitului de aproape 50% dintr-o cifra de afaceri de 2,2 milioane de euro. Profitul este mare datorita veniturilor din chirii. Suprafata inchiriata catre companii (inclusiv terenul inchiriat de SIIF) totalizeaza 4.200 mp. 

    STRUCTURA VENITURILOR: 70% din cifra de afaceri provine din turism, 15% din chirii si 15% din constructii (e vorba de lucrarile in regie proprie).

  • Lasati copiii sa mearga in Europa

    Poate ca toate vacantele copiilor seamana una cu alta, dar cu siguranta unele sunt mai vacante ca altele, am putea spune, parafrazandu-l pe George Orwell. Pentru ca intre clasicele vacante petrecute la tara, la bunici, si o vacanta de cateva saptamani intr-un campus european sunt ceva diferente.

    Un nou „segment“, cum il numesc specialistii, si-a facut loc in ultimii ani in turismul romanesc: cel al parintilor care-si trimit copiii in tabere in strainatate. Luiza Lupu, notar public, si-a trimis pentru prima oara fetita in-tr-o tabara in strainatate acum trei ani. Copilul, care avea pe atunci 13 ani, a venit „foarte incantat“ de conditiile de acolo, drept pentru care si in anii urmatori parintii au trimis-o in tabere similare fie tot in Anglia, fie in Germania. „Saptamana trecuta am inscris-o pentru o tabara de doua saptamani in Spania, langa Barcelona. Va pleca la inceputul lunii iulie“, explica Luiza Lupu. 

    Ea spune ca aceste tabere internationale sunt avantajoase pentru copii pentru ca, in primul rand, acolo participa la cursuri de limbi straine si, in al doilea rand, pentru ca acolo isi fac prieteni din toata lumea.

    „Pana acum trei ani, cand am aflat ca exista astfel de tabere, ne straduiam sa luam copilul cu noi in concedii, dar era mai rau, pentru ca vacantele erau mai scurte, iar fetita nu se distra la fel de bine precum o face cu cei de varsta ei“, explica Luiza Lupu.  Chiar daca nu au devenit inca o parte semnificativa a turismului romanesc, taberele pentru copii in strainatate incep sa devina macar o moda – una chiar folositoare. Daca acum cativa ani plecau in fiecare vara in tabere in strainatate cateva sute de copii din Romania, pentru acest an agentii de turism estimeaza ca numarul acestora se va apropia de 1.000. Si asta doar prin intermediul agentiilor de turism, pentru ca si Agentia Nationala a Taberelor a trimis „la joaca“ in strainatate peste 1.500 de copii in fiecare din ultimii doi ani.

    Practic, clientii acestui tip de turism sunt copiii persoanelor cu venituri ridicate, care, tocmai pentru ca sunt foarte ocupate, prefera sa isi trimita copiii in astfel de vacante. Si asta se intampla din doua motive. In primul rand, copiii vor invata sa se descurce singuri, inclusiv sa calatoreasca fara parinti, vor cunoaste copii din alte tari, vor constata ca a invata engleza sau franceza la scoala nu e inutil, ci indispensabil, vor fi nevoiti sa se adapteze, fie si pentru o perioada scurta, regulilor unei vieti diferite de cea de-acasa. Un al doilea motiv, pe care putini il formuleaza explicit, e ca trimitandu-ti copilul in tabara, chiar te poti odihni in cele doua saptamani de concediu pe care iti poti permite sa le petreci departe de serviciu.

    Unul dintre „pionierii“ acestei piete e Carmen Ivascu, care din 1992 si pana anul trecut s-a ocupat de programele turistice pentru copii la agentia Lar Tours din Bucuresti.  In urma cu 13 ani, Carmen Ivascu a format prima grupa, spune ea, de doar cinci copii – adica fiica ei si copiii unor prieteni. I-a trimis intr-o tabara de vara la Londra. In anii urmatori, programul a fost dezvoltat, astfel incat in 2004, prin Lar Tours au plecat in vacante in strainatate circa 250 de copii, dintre care 200 au mers in Anglia, iar restul in Spania, Italia sau Germania.

    „In afara exista o adevarata industrie de programe de vara pentru copii. Doar noi si rusii mai mergem in grupe cu copiii in excursii“, explica Ivascu, care s-a mutat intre timp la agentia Regional Air Tours, dar se ocupa tot de organizarea de tabere in strainatate. In general, spun agentii de turism, cei care isi trimit copiii in astfel de tabere aud de la altii. Nu prea intra oameni de pe strada in agentie. „Oricum, acest produs se adreseaza familiilor cu venituri peste medie, adica peste 1.000 de euro pe luna, din ce in ce mai multe in Romania. Parintii acestor copii provin din domeniile bancar, asigurari etc. Cei mai multi vin din Bucuresti, dar de 2-3 ani am inceput sa «atacam» si provincia“, spune Carmen Ivascu.

    Tocmai faptul ca numarul familiilor cu venituri peste medie este in crestere a facut ca si alte agentii de turism sa ia in calcul si acest gen de turism. Happy Tour, de exemplu, cea mai mare agentie de turism din Romania in ultimii ani din punct de vedere al cifrei de afaceri, a lansat in 2003 un program similar de „tabere de limbi straine pentru copii“, organizate preponderent in Anglia si tot la preturi de peste 1.000 de euro pachetul turistic, plus costul biletului de avion.  „Anul trecut, am avut circa 160 de copii care au plecat in strainatate prin astfel de programe. Copiii beneficiaza de 15-20 de ore de engleza pe saptamana, plus diverse excursii si programe de distractii“, explica Ioana Orbeanu, responsabil de programe educationale la Happy Tour.

    La randul ei, si aceasta spune ca cererea de pachete turistice pentru copii este in crestere de la an la an si ca incepe sa se simta, deja, o presiune a cererii. 

    Exista insa si agentii care organizeaza excursii in strainatate pentru copiii ai caror parinti au venituri medii. Agentia Jeka-Turism, de exemplu, a trimis anul trecut in strainatate, cu autocarul, 200 de copii, toti in Austria, in Tirol. Pretul de catalog al unei astfel de excursii de zece zile este de circa 270 de euro, in aceasta suma fiind incluse si mesele. In general, Jeka se adreseaza direct scolilor, iar la fiecare sapte elevi, un profesor insotitor poate merge gratuit in aceste excursii. 

    In principiu, fie ca e vorba de o agentie sau de alta, lucrurile se petrec cam la fel: parintele plateste biletul si isi conduce copilul la aeroport, unde se va intoarce peste doua saptamani – sau peste o luna – pentru a-l lua in primire. Ce se va petrece intre aceste doua vizite la aeroport ii va povesti copilul, la intoarcere. De exemplu ca, la sosire, a fost inclus, in functie de varsta, intr-o grupa de opt copii – de obicei intr-o grupa sunt doar doi copii din aceeasi tara, astfel incat fiecare sa fie nevoit sa vorbeasca intr-o limba straina pentru a se intelege cu ceilalti. Parintii vor mai afla ca primul test din campus a fost cel de limba straina si ca, in functie de nivelul cunostintelor, copilul a fost trecut la incepatori, medii sau avansati. De obicei, taberele internationale includ, in programul zilnic, trei ore de limba straina, dupa-amiaza se organizeaza diverse activitati (inot, tras cu arcul, catarat, carting, plimbari cu motocicleta sau sporturi de apa), iar seara copiii au program de discoteca, barbeque, karaoke sau programe culturale. 

    Aceste tabere, apreciaza Carmen Ivascu, sunt foarte potrivite pentru copii de 9-13 ani. „Pe cei cu varste intre 14 si 18 ani, care, in general, nu mai accepta un program foarte strict, ii dirijam catre campusurile din universitati, unde au un program mai lejer“, adauga ea. Si daca cei din Europa ne trimit an de an ca turisti sute de mii de batrani – una dintre putinele categorii de turisti pentru care Romania mai este cat de cat atractiva, ar fi extraordinar ca in urmatorii ani sa le putem trimite si noi macar cateva zeci de mii de copii.