BusinessMagazin

Blog

  • Ofensiva Ranbaxy: acum si in Romania

    Cu un turban bleumarin si nelipsita ceasca de ceai care-i tradeaza originile indiene, Malvinder Singh vorbeste cu mandrie despre ambitiile Ranbaxy, companie pe care o conduce de la inceputul acestui an.

     

    Dupa ce a platit o suma record pentru a cumpara Terapia, Ranbaxy a anuntat ca va transforma fabrica de medicamente din Cluj-Napoca intr-un hub european al companiei indiene. Intr-un interviu in exclusivitate pentru BUSINESS Magazin, Malvinder Singh, CEO al Ranbaxy, detaliaza planurile companiei pentru piata romaneasca. De fapt, Singh este artizanul unui plan care a adus Ranbaxy in paginile ziarelor de business din intreaga lume, prin miscarile spectaculoase si obiectivele declarate.

     

    Saptamana trecuta, bunaoara, el declara pentru Financial Times ca este „flamand dupa cresteri“, semnaland astfel ca valul de preluari pe care Ranbaxy l-a declansat de la inceputul anului nu este nici pe departe incheiat. La mai bine de jumatate de an dupa ce a semnat preluarea Terapia, directorul Ranbaxy este la fel de incantat de achizitia facuta, cea mai mare din istoria companiei. „Vad o potrivire strategica foarte buna“, spune, cu un zambet larg pe fata, Malvinder Singh, explicand ca Terapia intareste semnificativ prezenta Ranbaxy in Europa. „Ne da un punct de sprijin puternic si o baza de operatiuni pentru mai multe piete.“

     

    De fapt, ce reprezinta Romania in strategia Ranbaxy? „Din mai multe motive, am ales Romania pentru a fi hubul operatiunilor noastre pentru Europa si CSI“, subliniaza inca o data Singh. Primii pasi in aceasta directie au fost deja anuntati: vor fi restructurate unele din facilitatile de productie ale Ranbaxy, inclusiv mutarea unei parti a activitatii din Irlanda, aflate acum in proces de vanzare, in Romania. Ceea ce va presupune investitii de ordinul zecilor de milioane de euro. „Investitii se fac si acum si vor fi continuate, pe masura ce ne vom extinde si vom creste.“ Rolul de „hub“ ce-i revine Romaniei, conform planurilor lui Singh, transforma piata autohtona intr-o rampa de lansare pentru produsele Ranbaxy. „Vom produce, vom dezvolta produse noi aici, le vom livra pe aceste piete (UE si CSI – n.r.)“, spune managerul indian.

     

    Trecand peste rolul strategic al Terapia in cadrul Ranbaxy, zambetul lui Singh devine si mai larg cand vine vorba de piata romaneasca, pe care o considera extrem de interesanta. O piata despre care spune ca, in comparatie cu tarile din Europa Centrala si de Est, se evidentiaza clar in privinta ratelor de crestere, semnificativ mai mari decat in restul regiunii. Piata se extinde rapid, iar obiectivul Ranbaxy este obtinerea cat mai rapida a acceptului autoritatilor din UE pentru facilitatile din Romania, astfel ca toate produsele de aici vor putea fi introduse pe pietele UE.

     

    Ranbaxy a solicitat recent aprobarea autoritatilor din Statele Unite pentru a introduce pe piata americana nu mai putin de 169 de produse. O parte dintre aprobari le-au primit deja. Singh spune insa ca fabrica din Romania nu va exporta insa peste ocean, desi o parte din brandurile pe care Ranbaxy le va vinde in SUA vor fi produse si la Cluj. „Romania, in acest moment, este «rezervata» pentru Europa si CSI. Cred ca este o piata suficient de mare“, spune el. Directorul Ranbaxy nu neaga posibilitatea unei extinderi in viitor, dar apreciaza ca inca nu este momentul. „Cred ca trebuie sa avansam pas cu pas.“

     

    Dar campania de achizitii declansata de directorul executiv al Ranbaxy nu a aratat tocmai a evolutie pas cu pas, iar anuntarea a nu mai putin de  patru tranzactii intr-o singura saptamana a reprezentat mai degraba „un pas imens“. Lucru pe care il recunoaste inclusiv Malvinder Singh. „Da, am facut mai multe lucruri simultan“. Cum s-a simtit negociind patru achizitii in acelasi timp? „Este pasionant, provocator, te tine treaz noaptea de mai multe ori pe diferite contracte si termeni. Trebuie sa fii atent sa nu confunzi diferite date despre fiecare companie. Dar a fost distractiv.“ Atunci, Singh a petrecut 12 zile in Romania, luand parte la procesul de negociere al achizitiei Terapia, in urma careia Ranbaxy Laboratories a platit 324 de milioane de dolari pentru 96,7% din actiunile producatorului clujean de medicamente, detinute de compania americana de investitii Advent International.

     

    Saptamana trecuta, Malvinder Singh a venit pentru a treia oara in Romania, pentru a se asigura ca „lucrurile merg bine si ca evolueaza rapid“. Cea de-a doua calatorie a avut loc in iunie, cand tranzactia dintre Advent si Ranbaxy s-a finalizat, odata cu acceptul Consiliului Concurentei.

     

    Cand va avea loc urmatoarea vizita? „De Craciun! Urmatoarea vizita va avea loc cand el (aratand spre noul director general al Terapia Ranbaxy, Dragos Damian – n.r.) va fi mai aproape de obiectivul de a deveni numarul unu pe piata“, promite Singh. Terapia Ranbaxy este acum cel mai mare producator de generice de pe piata romaneasca, afirma oficialii companiei. „Obiectivul nostru e clar: acela de a deveni prima companie din industria farmaceutica romaneasca“, sustine directorul grupului Ranbaxy. Estimarile vizeaza locul 4 sau 5 pentru sfarsitul anului.

     

    Terapia Ranbaxy are o cota de circa 6% pe piata farmaceutica romaneasca, in timp ce principalul jucator, grupul britanic GlaxoSmithKline are aproximativ 8,5%. Ca urmare, unii analisti apreciaza ca, pentru a-si indeplini obiectivul, Ranbaxy ar trebui sa mai cumpere inca un producator pe piata autohtona. Intrebat daca vor urma alte achizitii, Malvinder Singh prefera un raspuns diplomatic. „Permiteti-mi sa va raspund la intrebare in alt fel, chiar daca ce spun s-ar putea sa nu va raspunda la intrebarea la care ati vrea sa va raspund: Vom face tot ce este necesar pentru a ajunge numarul unu.“

     

    De altfel, managerul Ranbaxy recunoaste ca pentru a-si atinge obiectivul declarat – cel de a ajunge in primii cinci producatori de generice la nivel mondial pana in 2012 (de pe locul opt in prezent) – va mai trece prin cateva runde de negocieri. „Sunt deschis pentru alte achizitii, in prezent evaluam cateva“, spune Malvinder Singh, insistand insa ca nu si pe piata romaneasca. „Momentan, ne concentram asupra procesului de integrare si incercam sa profitam cat mai mult de ce am cumparat si sa ne indeplinim planurile pe care ni le-am facut“, spune el, adaugand ca exista o strategie foarte clara pentru Terapia Ranbaxy, la implementarea si executia careia trebuie sa fie foarte atenti.

     

    Pe de alta parte, Singh insista asupra faptului ca se poate baza si pe cresterea organica pentru a ajunge numarul unu pe piata. „Sigur ca putem ajunge si fara achizitii“, spune directorul Ranbaxy, sustinand ca fluxul de produse pe care il are in pregatire, atat de la Ranbaxy spre aceasta piata, cat si de la Terapia, „este atat de puternic, incat este de departe mai bun decat al oricarui competitor“.

     

    Acum, piata romaneasca este „adulmecata“ de mai multe companii straine, inclusiv din India. Acestea nu au inca o prezenta solida – dupa cum nici Ranbaxy nu avea in urma cu un an -, dar incearca sa-si creasca pozitiile pe piata, inclusiv prin achizitii.

     

    In ultimele luni, dupa cumpararea fabricii din Cluj si integrarea operatiunilor Terapia cu ale Ranbaxy, forta de distributie a companiei si acoperirea clientilor au crescut semnificativ. Iar oficialii Terapia Ranbaxy nu se tem ca si competitia ar putea sa le calce pe urme. „Suntem pozitionati, cu cele 40 de produse pe care planuim sa le lansam in urmatoarele 15 luni, in categoriile cu cea mai mare crestere“, apreciaza Dragos Damian, recent numit director general al Terapia Ranbaxy.

     

    Damian are acum de indeplinit un obiectiv greu – cel de a detrona Faringoseptul din topul preferintelor sefului sau. Dintre toate marcile Terapia, Faringosept este favorita lui Malvinder Singh. „Iubesc reclama cu girafa. Am un desen in biroul meu“, spune el. Care va fi urmatoarea marca favorita? „Am multe marci preferate, pentru ca toate vor fi numarul unu pe segmentele lor de piata.“ O promisiune? „Este ceea ce i-am cerut lui sa faca“, spune Singh, aratand din nou spre Dragos Damian.

  • Planuri locale

    In Romania, Ranbaxy va produce, va dezvolta noi produse, va lansa medicamente destinate pietelor Uniunii Europene si Comunitatii Statelor Independente (CSI).

     

    ACHIZITII: Malvinder Singh spune ca, pentru moment, Ranbaxy nu negociaza o preluare pe piata romaneasca, desi este in continuare interesata de alte achizitii.

     

    LANSARI: Potrivit planurilor in derulare, in urmatoarele 15 luni vor fi lansate pe piata romaneasca 40 de noi produse.

     

    CERCETARE: Ranbaxy pune accentul puternic pe activitatea de cercetare si dezvoltare, iar platforma din Romania pare foarte potrivita pentru acest tip de activitati. Potrivit lui Singh, 6-7% din veniturile companiei sunt cheltuite pentru R&D.

  • INFRASTRUCTURA: NetCity sau cum sa muti retelele de comunicatii in subteran

    Retelele de cabluri aeriene, indiferent ca sunt de TV, telefonie sau Internet, trebuie sa coboare in subteran. O spun normele europene. Un subteran care se va numi NetCity. O spune primaria Capitalei. Un NetCity care se va numi monopol. O spun operatorii.

     

    Teoretic, conform legislatiei UE, pana in 2008 toate cablurile trebuie sa dispara sub pamant. Sunt atat de curios cum vor face alta retea. In Bucuresti, doar daca te uiti in Universitatii ce e pe stalpii aia te gandesti cu groaza ca si «Internetul tau» trece prin cablurile alea“, scria saptamana trecuta un internaut pe forumul portalului softpedia, comentand o stire despre viitoarea retea metropolitana subterana de fibra optica a Capitalei, NetCity.

     

    Datele tehnice sunt cunoscute: noua retea va face nu doar trecerea de la „supra“ la subteran, dar si pe cea de la cabluri coaxiale (folosite predominant in prezent pentru acces TV si Internet) la fibra optica. Viteza de transfer in retea va ajunge la 1,5 gigabiti/secunda si va putea constitui suport pentru mai multe servicii din noua generatie. Lucrarile vor incepe in septembrie 2007 si vor fi realizate in trei etape, urmand ca reteaua sa fie complet functionala in 2014. Investitiile necesare pentru fiecare din primele doua extinderi se invart in jurul a 100 mil. euro.

     

    Asa cum scrie si forumistul nostru, proiectul NetCity e un pas spre armonizarea cu legislatia comunitara. Raportat la aceasta, majoritatea operatorilor de televiziune prin cablu si furnizorii de Internet sunt, teoretic, in afara legii. (Tot saptamana trecuta, primarul general al Capitalei, Adriean Videanu, declara ca, la nivelul Bucurestiului, 90% dintre retelele deja existente sunt in afara legii.)  „Teoretic“, pentru ca, cel putin pana acum, nu a existat o alternativa reala. Fiecare companie ar trebui practic sa investeasca in saparea santurilor si sa-si treaca reteaua in subteran pe cont propriu. Numai ca, doar in domeniul furnizarii de servicii Internet, in Romania exista peste 1.100 de furnizori, conform Agentiei Nationale de Reglementare in Telecomunicatii (ANRC). Adica tot atatea potentiale santiere. Si apare si problema costurilor.

     

    „Costurile difera in functie de amplasarea cablurilor: daca sunt ingropate sau aeriene. Cele ingropate presupun de obicei costuri de doua ori mai mari – si cu mult mai mari daca e vorba de cabluri amplasate in zone urbane, unde se fac si reparatii dupa efectuarea lucrarilor“, spune Ioan Botis, director regional al Romtelecom, adaugand ca, la nivel national, 80% din reteaua companiei este subterana. Chiar si fara obligativitatea operatorilor de a-si muta infrastructura in subteran, apare o alta problema. Stalpii pe care (inca) isi pot monta reteaua de cabluri apartin fie furnizorilor de energie – cum este Transelectrica -, fie altor operatori, gen Romtelecom. Amplasarea cablurilor se face in aceste cazuri in baza unor contracte de inchiriere, iar proprietarii platesc, la randul lor, o anumita cota catre administratia locala. „Romtelecom plateste, in baza legii privind impozitele si taxele locale (pentru infrastructura din Bucuresti – n.red.), sume de ordinul milioanelor de euro catre Primaria Generala si primariile de sector, ca taxe de ocupare a domeniului public“, explica directorul Romtelecom.

     

    Dar, odata cu cresterea numarului de operatori, au aparut si primele refuzuri de inchiriere, pe motiv ca stalpii nu ar putea sustine zeci de cabluri. Solutia ideala in cazul Bucurestiului ar putea parea NetCity. Proiectul este acum in faza de selectie a unuia dintre cei trei ofertanti la licitatia deschisa de Primarie: Luxten (cu subcontractor Alcatel Romania, Ericsson Network Romania, Ericsson Technologies Suedia si Neotel), SC Constructii Cai Ferate Drumuri si Poduri Ploiesti si consortiul Omnilogic – Aro Construct Bucuresti. Un al patrulea ofertant, Europec Galati, a fost eliminat dupa prima faza a licitatiei. Studiul de fezabilitate a fost facut de Trapec S.A., iar consultanta este asigurata de Roland Berger. Planul prevede realizarea unei companii distincte detinuta minoritar de Primaria Capitalei si partenerul care urmeaza sa fie selectat in luna ianuarie. Primaria participa cu cesiunea pentru 49 de ani a domeniului public, iar proiectarea, executia, operarea si actualizarea retelei vor cadea in sarcina castigatorului licitatiei.

     

    Insa aparentele raman aparente, spun reprezentantii operatorilor, care nu au ezitat sa foloseasca inclusiv cuvantul „monopol“. Asociatia de Comunicatii prin Cablu (ACC), bunaoara, a atras atentia asupra faptului ca, in fapt, proiectului NetCity rapeste controlul operatorilor asupra propriilor retele. Din momentul in care vor fi nevoiti sa ingroape cablurile, acestia  vor avea de ales intre a realiza propria canalizare, inchirierea unei lungimi de banda in cadrul retelei metropolitane sau instalarea propriilor cabluri de fibra optica folosind infrastructura NetCity. In primul caz, costurile sunt prohibitive, dar si-ar pastra controlul asupra retelei. In celelalte doua, ar plati chirie catre NetCity, iar accesul la retea va fi facut doar prin intermediul viitorului parteneriat public-privat. „E o resursa care nu poate fi controlata, e monopol clar“, spune Radu Petric, presedintele ACC. „Suntem ingrijorati ca proiectul va crea distorsiuni la nivel de concurenta. Ne temem ca primaria sa nu permita accesul tuturor retelelor de cartier si operatorilor de cablu sau sa nu asigure capacitatile de fibra optica necesare.“ Prin vocea primarului Videanu, municipalitatea sustine insa contrariul. „Realizarea acestei retele va distruge monopolul unor companii precum Romtelecom, Astral si RDS, care controleaza acum sectiuni  importante din piata de profil a Capitalei, si va institui un cadru concurential normal.“

     

    Referindu-se la operatorii care folosesc acum retele supraterane, primarul general al Capitalei a declarat ca „nu vom autoriza pe nimeni, pentru a intra in legalitate, pentru ca singura posibilitate de a intra in legalitate va fi aceea de a utiliza reteaua pe care primaria si partenerul sau o va pune la dispozitie“. Cu alte cuvinte, variante exista, dar sunt mai degraba teoretice, avand in vedere costurile ridicate pe care le implica.

     

    Pe de alta parte, reprezentantii Interlan, o asociatie a „retelelor de cartier“, ai caror membrii servesc aproximativ 50.000 de abonati la servicii de Internet si telefonie fixa din Bucuresti, atrag atentia asupra dificultatilor de a asigura service-ul si intretinerea unei astfel de retele. „Una e sa lipesti doua fire pe stalpi si alta e sa lipesti fibra optica. In loc sa fie 6 fire pe un stalp, vor fi 200 in subteran, e mult mai greu de intretinut“, spune Cristian Copcea, reprezentantul Interlan in discutiile proiectului NetCity. O opinie impartasita si de catre reprezentantii Asociatiei de Comunicatii prin Cablu si Interlan, in opinia carora vor exista perioade „moarte“, cand serviciile nu vor fi disponibile in intervalul in care se va face trecerea pe reteaua subterana. „Sa muti tarabele instalate ilegal pe trotuar e una, sa lasi fara televiziune si Internet o capitala de judet e cu totul altceva, e un risc social si unul politic“, spune Aurelian Stancu, presedintele Interlan. De cealalta parte, primaria promite sa puna bazele unei „societati informationale“,  cu avantaje evidente pentru contribuabilul de rand in relatia sa cu administratia locala. Parerile sunt, asadar, impartite.

     

    Prins in acest razboi al bunelor intentii, un alt forumist de pe aceeasi softpedia pune punctul pe „i“. „Proiectul e chiar ok, daca se va realiza vreodata… cu infrastructura va fi nevoie de dezvoltare, pentru ca, daca am ramane asa, si peste 20 de ani ne vom minuna de viteze cu unitatea de masura Mbps.“

  • DIPLOMATIE: Picatura nord-coreeana a umplut paharul Beijing-ului

    Meticulosul Minister de Externe chinez rezerva termenul „hanran“ – care se traduce prin „sfidator“ sau „flagrant“ – pentru afronturi serioase la adresa demnitatii nationale venite din partea unor state care au o rivalitate sau o dusmanie istorica fata de China.

     

    Cand precedentul premier japonez a vizitat sanctuarul Yasukuni, pe care China il condamna ca onorand militarismul Japoniei din cel de-al doilea Razboi Mondial, actul a fost descris drept „sfidator“. Cand Statele Unite au bombardat ambasada chineza din Belgrad in 1999, Beijingul a calificat actul drept „flagrant“.

     

    Coreea de Nord, un aliat ideologic neclintit, a avut relatii din ce in ce mai tensionate cu China in ultimii ani. Dar abia pe 9 octombrie, la putin timp dupa ce Coreea de Nord se pare ca a detonat un dispozitiv nuclear, China a acuzat-o de violare „sfidatoare“ a angajamentelor sale internationale.

     

    Terminologia este doar un indiciu ca un test nuclear inseamna calcarea liniei rosii pentru China, care si-a dedicat ani de neobosit efort diplomatic si si-a riscat relatia delicata cu Statele Unite, pornind de la premisa ca poate furniza o solutie pasnica si negociata la impasul cu Coreea de Nord.

     

    Aceasta politica, spun analistii chinezi, pare sa fi esuat, iar actiunea Coreii de Nord pune Beijingul in situatia de a adopta o abordare mai dura. Ambasadorul chinez la Natiunile Unite a spus pe 10 octombrie ca s-a cerut un „raspuns prudent“, dar liderii chinezi au vazut sanctiunile cu grad crescut de punitivitate ca de nedorit si contraproductive. Cativa importanti experti chinezi in politica externa au spus ca elita tarii ramane si ea puternic divizata in legatura cu doua chestiuni: pe de o parte, distanta pe care China trebuie sa o ia fata de vecinul sau si, pe de alta, pana unde trebuie sa mearga apropierea de administratia Bush. „Hanran“ a fost folosit la adresa Coreei de Nord pentru prima data. Dar Japonia si SUA, care sunt in favoarea celui mai drastic raspuns, au fost „hanran“ ani intregi.

     

    „China este dezamagita si suparata si va fi dispusa sa sprijine sanctiuni mai puternice“, a spus Jin Canrong, un expert in politica externa la Universitatea Populara din Beijing. „Dar cred ca nu se poate spune ca va fi o schimbare drastica. Este inca o problema de echilibru.“ Motivul pentru care este destul de improbabil sa asistam la o schimbare politica majora, spun Jin si alti experti, ar fi acela ca Phenianul a crescut brusc tensiunile fara a schimba fundamental calculele Chinei privind interesele sale nationale.

     

    Prioritatile sale raman, in primul si in primul rand, promovarea dezvoltarii economice interne, cheia longevitatii pentru Partidul Comunist Chinez, aflat la guvernare. Grijuliii si autoritarii lideri chinezi au ajuns de mult la concluzia ca generarea unei cresteri mari a produsului intern brut necesita o relatie buna cu marile puteri ale lumii, granite sigure si piete deschise – intr-un cuvant, stabilitate. China ar vrea sa obtina denuclearizarea peninsulei coreene, dar a aratat destul de putin ca ar aproba razboiul sau o schimbare fortata de guvern ca o modalitate acceptabila de a atinge acest tel.

     

    „Miezul problemei nu este arsenalul nuclear“, spune Shen Dingli, un important expert in securitate la Universitatea Fundan din Shanghai. „Miezul problemei este pacea si stabilitatea. Acesta este inca interesul major al Chinei.“ In timp ce China a inceput sa gandeasca precum o mare putere in unele privinte, prioritatea sa strategica a fost sa revendice Taiwanul sau cel putin sa impiedice insula sa devina independenta formal de teritoriul chinez. Un conflict in Coreea de Nord sau caderea guvernului lui Kim Jong Il ar putea afecta ambele teluri, spun analistii chinezi. Un razboi este vazut drept cea mai proasta solutie, cu potentialul de a da nastere unui val de refugiati in China si chiar cu riscul de a extinde conflictul care ar ameninta intinsa perioada de armonie din nord-estul Asiei. Chiar si o schimbare pasnica in Coreea de Nord ar putea aduce un guvern nou pro-american la granita nord-estica a Chinei, in vreme ce tara nu stie cum sa abordeze guvernul pro-american din Taiwan, de la frontiera sa sud-estica.

     

    „China trebuie sa continue sa se uite la Coreea de Nord prin prisma Taiwanului“, zice Shed. „Nu te poti astepta ca China sa-si abandoneze complet aliatii, in timp ce America continua sa sprijine Taiwanul si permite miscarii de independenta sa se dezvolte acolo.“ Dar analistii spun ca China nu-si permite de asemenea sa se indeparteze de SUA, dar Beijingul a facut in ultima perioada cativa pasi sa-si repare si relatia tensionata cu Japonia. Aceste legaturi ar putea sa depinda de hotararea de a pedepsi Coreea de Nord pentru testul sau nuclear si cel putin sa testeze daca presiunea ferma pe Coreea de Nord o va aduce din nou la masa tratativelor. Dupa unele estimari, China furnizeaza 70% din combustibilul si hrana Coreii de Nord si ar putea aproape sigur sa creeze o criza economica acolo daca incetineste livrarile de-a lungul intinsei si salbaticei sale granite.

     

    In plus, China s-a alaturat Statelor Unite in incercarea de a elimina contrafacerea de catre Coreea de Nord a dolarilor americani si a yuanilor chinezesti, precum si in a stopa folosirea bancilor chinezesti pentru a spala profiturile Coreii de Nord din traficul de droguri, inclusiv amfetamine. Sanctiuni financiare mai aspre ar putea sa priveze si mai departe Coreea de Nord de valuta forte, care si asa ii lipseste. Intrebarea este cat de jos poate sa coboare China ca sa-si mentina cooperarea cu administratia Bush si fara sa inlature cu totul posibilitatea de a aduce Coreea de Nord inapoi la negocieri. „China a incercat sa convinga Coreea de Nord ca tratativele cu restul lumii sunt in interesul ei“, spune Zhang Liangui, un expert in Coreea de Nord la Scoala Centrala de Partid, o organizatie de cercetare din Beijing condusa de Partidul Comunist Chinez. „Acum China va trebui sa demonstreze ca, pentru ignorarea acelui sfat, trebuie platit un pret.“ Zhang spune ca anuntul Coreii de Nord a semanat cu o palma peste obrazul Chinei. Chiar daca telul ramane o solutie negociata, spune el, China trebuie sa arate in primul rand ca este pregatita sa ia o atitudine mai ferma inainte ca Phenianul sa cedeze.

     

    Susan L. Shirk, un oficial de la Departamentul de Stat responsabila cu Asia de Est in timpul administratiei Clinton, spune ca ea crede ca testul nuclear s-ar putea dovedi un punct de cotitura pentru abordarea problemei de catre China. Va forta, spune ea, China sa aleaga intre Coreea de Nord si un consens international condus de Statele Unite decat sa se imparta intre cele doua. 

     

    Ea spune ca momentul ales de Coreea de Nord pentru anunt – la o zi dupa ce presedintele Hu Jintao a fost vizitat de noul premier japonez Shinzo Abe – a subliniat riscurile pentru conducerea Chinei. „Daca nu actioneaza hotarat, ar putea sa strice tot ce au reusit sa faca cu Japonia, in vreme ce o sa-si deterioreze serios relatiile cu Statele Unite“, mai spune Suan Shirk. „Coreea de Nord le-a dat cu adevarat o lovitura.“

     

    Chiar si asa, multi analisti chinezi vad Coreea de Nord ca pe un bun strategic. O fi ea iresponsabila si nu respecta legile, dar apartine mai mult Chinei decat SUA. Sacrificarea unui aliat pentru a ajuta la atingerea scopurilor Americii de a opri proliferarea arsenalelor nucleare ar putea necesita un consens mai puternic in interiorul elitei chinezesti. „Nu cred ca liderii chinezi sunt dispusi sa investeasca capital politic major in aceasta problema“, a spus Jin de la Universitatea Populara. „Ar prefera sa o faca dupa atingerea consensului. In acest moment este o dezbatere aprinsa, dar nici un fel de consens.“

  • Forza Vista

    Curba eleganta desenata de un inginer de testare software pe o tabla alba din sediul Microsoft, plasata intr-o sala de conferinte fara ferestre, reflecta – deopotriva – si cei cinci ani de frustrari, si progresul din ultima perioada.

     

    Principiul care sta in spatele curbei – acela potrivit caruia 80% dintre consecinte vin din 20% dintre cauze –  isi are originea intr-o observatie facuta in secolul al XIX-lea cu privire la distributia bogatiei. Dar ilustreaza, de asemenea, si o provocare pentru cei ce construiesc noile generatii de Windows si Office, cele mai bine vandute pachete de software din lume.

     

    In vreme ce cei de la Microsoft se zbat sa livreze catre utilizatori programele pana la sfarsitul anului, ecuatia ramane una simpla: sa faci un software fiabil pentru cei mai multi utilizatori de PC-uri e relativ usor; problema e, intr-un univers de PC-uri cu zeci de mii de aplicatii software si periferice, sa inlaturi erorile – „bug“-urile – care pun probleme serioase unora dintre utilizatori.

     

    Efortul de a pune la punct noul sistem de operare Windows – cunoscut initial sub numele de cod Longhorn si rebotezat apoi Vista – a fost menit sa faca tranzitia catre o noua baza software. Dar cateva dintre initiativele ambitioase ale Microsoft nu s-au materializat in timp, iar proiectul a trebuit sa fie luat de la zero in urma cu trei ani. Rezultatul: un soft evoluat, in care accentul cade pe modernizarea vizuala si pe usurinta in folosire.  Compania mai are o luna pana sa-si termine treaba la noile versiuni Windows si Office, reusind – dupa toate aparentele – sa treaca peste dificultatile tehnice care, pana in august, pareau sa anunte un blocaj.

     

    „Arata prost; a fost o chinuitor, dar in cele din urma a fost o problema tehnica, un moment de cotitura“, spune expertul in computere Bharat Shyam, in varsta de 37 de ani, care e director pentru managementul Windows. „Am ametit si analistii, si presa.“

     

    La inceputul lui octombrie, de pe Wall Street a venit insa un vot de incredere – un analist de la Goldman Sachs, Richard G. Sherlund, a scris ca se asteapta ca produsul sa fie totusi lansat la timp. „Echipa de dezvoltare a Windows Vista a facut un progres rapid, imbunatatind performantele, fiabilitatea si compatibilitatea Vista“, a spus el. Iar pe 6 octombrie, compania a lansat ceea ce a numit ultima versiune test a Windows Vista, botezata Release Candidate 2. Daca raspunsul asteptat de la testeri va fi unul pozitiv, soft-ul va intra in productie pana la sfarsitul acestei luni.

     

    Procesul de eliminare a erorilor – „debugging“ – a fost unul vital, Microsoft avand in plan sa lanseze Windows Vista si Office 2007 pentru consumatorii corporate pana la sfarsitul acestui an, iar pentru utilizatorii persoane fizice la inceputul anului viitor. 

     

    Aceasta lansare coordonata este un pariu de mai multe miliarde de dolari pentru Microsoft, care are sistemul Windows instalat pe aproximativ 845 milioane de computere in lume, iar pachetul Office in peste 450 de milioane, potrivit firmei de cercetare Gartner. Intr-adevar, anvergura programului de testare Windows a salvat proiectele de dezvoltare a softului. De-a lungul verii, compania a facut un extraordinar efort de depistare a erorilor, fiind sprijinita de voluntari si de parteneri corporate care au rulat copii gratuite ale Windows Vista si Office, proiectate astfel incat sa trimita date referitoare la fiecare eroare inapoi in computerele Microsoft. Pachetul Office, spre exemplu, a fost testat de peste 3,5 mil. utilizatori; numai luna trecuta, soft-ul rula pe mai mult de 700.000 de PC-uri, generand peste 46 mil. sesiuni de lucru separate. La Microsoft, 53.000 de computere ale angajatilor ruleaza versiuni de test. Si Vista a fost testat extensiv. Peste o jumatate de milion de utilizatori de computere au instalat versiunea de testare a Vista si 450.000 dintre sisteme au trimis date privind erorile inapoi catre Microsoft. Numai datele de la testarea celei de-a doua versiuni beta a Vista au generat 5,5 petabiti de informatie – echivalentul capacitatii de stocare a 690.000 de PC-uri.

     

    Natura complexa a efortului a fost vizibila si in „dansul“ la care au participat in ultimele luni designerii Microsoft si partenerii companiei, care au croit software si hardware care sa mearga cu Vista. Pe 1 septembrie, spre exemplu, Microsoft a oferit o noua versiune Vista – numita Release Candidate 1 – unui mare numar de testeri din exteriorul companiei. Imediat, isi aminteste Mario Garzia, directorul Microsoft pentru stabilitatea Windows, un val de raportari de erori a inceput sa vina inspre Microsoft, scotand la iveala o eroare care aparea din cauza incompatibilitatii cu un modul software scris de o companie partenera. Compania a fost alertata cu privire la problema si a transmis o solutie direct prin Internet catre computerele testerilor in urmatoarele patru zile – o imbunatatire menita sa micsoreze prapastia dintre detectarea problemei si rezolvarea ei.

     

    In ciuda iminentei intrarii pe piata a celor doua proiecte – care sunt rezultatul muncii a peste 5.000 de programatori si testeri la sediul Microsoft -, in industrie persista o anumita incertitudine cu privire la momentul in care Vista, in special, va capata recunoastere. „Am fost impresionati de progres, oamenii merita multa apreciere“, a spus David Smith, vicepresedinte Gartner – dar asta nu inseamna ca Vista va deveni curand sistemul de operare uzual. Distribuirea pe scara larga nu va incepe pentru cele mai multe dintre companii mai devreme de 2008, a spus Smith. Executivii Microsoft sustin ca asemenea predictii sunt mult prea conservatoare si argumenteaza ca achizitia Vista s-ar putea amortiza in mai putin de un an, economisind efort si costuri conexe.

     

    O intrebare fundamentala pentru industrie este daca Vista va insemna o noua era in utilizarea computerului sau e doar un ultim salt inainte din actuala epoca. Cofondatorul si presedintele Microsoft, Bill Gates, a fost capabil sa-si repozitioneze abrupt compania la mijlocul anilor ‘90 pentru a raspunde amenintarii reprezentate de Netscape, dar Microsoft s-a dovedit mai putin eficienta in a raspunde unei provocari similare – venita din partea Google – la adresa dominatiei sale.

     

    Mai mult, cresterea Google si a altor companii care se indreapta spre dezvoltarea de software bazat pe Internet ridica dubii cu privire la pretul unor eforturi gigantice, precum Windows si Office, care pot „manca“ mai bine de cinci ani. Eric E. Schmidt, director executiv la Google, crede ca ascensiunea serviciilor web sprijinite de publicitate va eroda tot mai mult modelul Microsoft – care foloseste un sistem de dezvoltare de produse proprietare, pe care le vinde in pachete de aplicatii. Intr-un memo intern al companiei, intitulat „Nu pariati impotriva Internetului“, Schmidt scria: „Nu a mai ramas aproape nici o companie care sa se ocupe exclusiv de software pentru PC (toate sunt pe Internet), iar cele mai multe standarde de proprietate intelectuala (…) sunt atacate de protocoalele open-source care castiga teren rapid“.

  • Se zareste deficitul

    In primele noua luni din acest an, Cehia a inregistrat un surplus bugetar de doar 53,1 mil. euro, spre deosebire de 861,7 mil. euro, excedent realizat in aceeasi perioada a anului trecut.

    Veniturile totale au fost de 23,87 mld. euro, in timp ce cheltuielile au ajuns la 23,82 mld. euro, relateaza CTK. Cheltuielile fata de anul trecut au crescut cu 10,5%, in timp ce veniturile cu doar 6,2%. Cauzele avansate de analisti pentru diminuarea excedentului bugetar sunt colectarea mai slaba a taxelor si cresterea mai multor categorii de subventii. In lunile urmatoare, se asteapta ca bugetul sa treaca pe rosu, deoarece spre sfarsitul anului, de regula, se inregistreaza o majorare a cheltuielilor publice. Bugetul pentru acest an a fost planificat cu un deficit de 2,63 mld. euro, la venituri de 31,53 mld. euro.

  • EUROPA IMIGRANTILOR

    Efectele valului de extindere a UE spre est din 2004, dificultatile economiilor occidentale si problema nerezolvata a integrarii culturale a imigrantilor de pe alte continente au creat in „vechea Europa“ o conjunctura destul de ostila fata de ideea de imigratie. Conjunctura pe care discursurile despre beneficiile economice ale fortei de munca ieftine si docile venite din estul Europei cu greu o pot contracara.

     

    Suntem teribil de dezamagiti. Si am fost deja dezamagiti cand am negociat capitolul despre libera circulatie a persoanelor, fiindca am fost absolut siguri ca nu exista nici un motiv si nici o justificare economica pentru asteptarea asta ca milioane de oameni sa va invadeze piata muncii.“ Nu sunt cuvintele vreunui ministru roman sau bulgar, ci ale Danutei Hubner, comisarul european pentru politici regionale, rostite dupa 1 mai 2004, cand Polonia, tara sa de origine, a aderat la UE.

     

    Povestea se repeta acum intocmai cu Romania si Bulgaria, care urmeaza sa adere la UE la 1 ianuarie 2007. Ca si Danuta Hubner atunci, autoritatile din cele doua tari incearca sa-i convinga pe occidentali ca e dreptul oamenilor sa se miste liber intr-o Uniune care se pretinde si altceva decat o piata elementara, unde doar capitalul si uneori marfurile se misca liber: biblia liberalismului, invocata de comisarul polonez, se bazeaza pe cele patru libertati fundamentale de miscare – a bunurilor, a persoanelor, a capitalului si a serviciilor. Sau, tot ca Hubner, incearca sa-i convinga pe occidentali ca de fapt cetatenii din tarile proaspat integrate „nici macar nu sunt foarte mobili“ – cazul premierului bulgar Serghei Stanisev, care a spus ca bulgarilor nu le place sa traiasca in tari unde soarele e scump la vedere. Stanisev facea aluzie, mai in gluma, mai in serios, la ceturile Marii Britanii, tara cu cele mai mari temeri acum fata de navala imigrantilor romani si bulgari dupa 1 ianuarie 2007. Deocamdata, in afara de Londra, care a anuntat ca va detalia la sfarsitul acestei luni restrictiile planificate pentru lucratorii romani si bulgari, si de Budapesta, indecisa inca asupra masurilor pe care le va adopta fata de potentialii imigranti din aceste tari, nu e clar ce politica vor adopta celelalte tari comunitare. Danuta Hubner acuza, in urma cu doi ani, faptul ca tarile UE s-au luat una cate una dupa Germania si Austria, primele state care au decis sa impuna restrictii pentru forta de munca din Est, desi initial anuntasera ca nu vor lua nici o masura de limitare in acest sens. Nu-i timpul trecut nici acum pentru o evolutie similara a atitudinii fata de Romania si Bulgaria, atata vreme cat statele occidentale au dreptul si in cazul lor la perioade de tranzitie de cel putin doi ani si cel mult cinci ani la accesul fortei de munca din cele doua tari.

     

    Problema nu sunt insa perioadele de tranzitie, ci faptul ca si cu ele, si fara ele, integrarea Romaniei si a Bulgariei are loc intr-un moment cum nu se poate mai prost pentru ceea ce se numeste procesul de constructie europeana. Am mai vorbit in editii anterioare ale revistei despre feluritele acceptii ale Uniunii Europene, de la ideea de simpla piata, cu o moneda unica si un spatiu vamal comun, pana la cea de spatiu cultural comun, construit pe afinitati si pe schimburi de bunuri simbolice (nu altul este sensul birocratiei asa de ridiculizate a unui Bruxelles care angajeaza mii de translatori sa traduca toate documentele comunitare in toate limbile tarilor membre). Aceasta a fost esenta disputei din jurul Constitutiei Europene, cand statele UE au constatat ca pot cadea de acord asupra principiilor unei piete comune, dar nu si asupra principiilor unei entitati culturale comune; si aceasta a fost esenta disputei din jurul directiei de dezvoltare economica a Europei, vazuta de Bruxelles ca diferentiindu-se de modelul american printr-o preocupare sociala mult mai accentuata.

     

    Acum, testul aderarii Romaniei si Bulgariei pune in evidenta tocmai punctul in care ceea ce ar trebui sa fie o piata comuna intra in contradictie cu instinctul de conservare culturala al „vechii Europe“. Pana nu de mult, atat de comentatul protectionism european, ostil fuziunilor si achizitiilor transfrontaliere si aparator al „campionilor nationali“ din energie sau aeronautica, putuse sa fie incriminat si pentru faptul ca multe din statele occidentale impusesera accesul mainii de lucru straine pe piata lor numai pe baza permiselor de munca si eventual doar pe baza de cote anuale. Protectionismul care condamna outsourcingul productiei de masini intr-o tara mai ieftina e acelasi cu cel ce se opune intrarii pe piata a unor muncitori straini mai ieftini, din unicul motiv ca lucratorii autohtoni trebuie sa aiba prioritate la angajare. Iar acest protectionism pur economic, cum am vazut in ultimii doi ani, a functionat din plin in cazul „instalatorului polonez“, chiar in ciuda argumentului ca instalatorul respectiv a contribuit la cresterea economica a tarii lui de adoptie.

     

    Acum insa e vorba de altceva decat de protectionism pur economic. De la momentul 1 mai 2004, cand UE a mai crescut cu zece state, si pana acum, Europa a ajuns nu numai sa-si amelioreze situatia economica (ultimele estimari oficiale vorbesc de o crestere a PIB de 2,6% in 2006 numai pentru zona euro, cel mai bun rezultat din 2000 incoace), dar si sa se obisnuiasca treptat cu ideea ca imigrantii, mai ales atunci cand e vorba de imigranti est-europeni, calificati si disciplinati, nu arunca in somaj forta de munca locala (ceea ce si explica de ce la 1 mai anul acesta, dupa primii doi ani de tranzitie din punctul de vedere al deschiderii pietelor de munca, o parte din tarile occidentale au decis deja sa nu mai restrictioneze accesul lucratorilor est-europeni). Modelul anglo-saxon al liberalizarii complete a pietei muncii, promovat de Marea Britanie, Irlanda si Suedia, s-a dovedit suficient de benefic pentru tarile in cauza pentru ca ideea de deschidere a pietei muncii sa nu mai fie o sperietoare pentru restul Europei Occidentale.

     

    In schimb insa, tot dupa 1 mai 2004, vechea Europa a intrat aproape pe nesimtite intr-un impas de ordin cultural, unde evenimente de importanta altfel cu totul inegala s-au aglomerat intr-unul si acelasi peisaj al unei nelinisti mai greu de depasit decat cea provocata de o perioada de recesiune. Respingerea Constitutiei in Franta si Olanda, certurile din Franta din jurul dreptului de a purta val musulman in scoli si rebeliunile de strada de vara trecuta din suburbii, cersetorii romani agresivi din capitalele europene, uciderea regizorului olandez Theo van Gogh si caderea guvernului olandez din cauza unui scandal legat de o musulmana intrata in tara ilegal, criza caricaturilor lui Mahomed, huliganii polonezi de care se temeau organizatorii Campionatului Mondial de Fotbal din Germania si bandele de mafioti est-europeni descrise de presa italiana sunt, din punctul de vedere de care vorbim aici, tot atatea elemente ale impasului cultural din societatea occidentala. Sa fi ajuns insa chestiunea imigratiei sa determine chiar un impas cultural, unde orice imigrant sa ajunga sa fie privit ca o amenintare la adresa identitatii europene?

     

    Presa romaneasca obisnuieste sa scrie, de pilda, ca vesticii ii percep net diferit pe est-europeni in raport cu imigrantii musulmani, din ratiuni de compatibilitate culturala si uneori chiar lingvistica. Iar reprezentantii autoritatilor occidentali, in general promotori ai corectitudinii politice, rar se refera la religia sau la etnia imigrantilor care provoaca probleme in tarile lor. Dincolo de faptul ca atitudinea fata de chestiunea imigratiei in general tinde sa capete tot mai multa importanta pentru departajarea electorala a politicienilor, numai partidele de extrema dreapta indraznesc sa aduca in discutie rasa si religia atunci cand promit sa-i scape pe conationalii lor de afluxul de imigranti, iar discursurile despre imigratie sunt de obicei axate pe aspectele pur economice (ajutoarele de la stat pe care le capata strainii sau faptul ca banii castigati de straini in Occident servesc in fond tot la cresterea economica a tarilor lor de origine).

     

    Totusi, cand e vorba de imigranti incomozi sau periculosi, in ochii cetateanului occidental obisnuit nu e loc de diferenta intre un fundamentalist islamic si un roman venit in Vest pentru talharii. Cresterea economica adusa in plus de imigranti, faptul ca un polonez sau un marocan accepta muncile refuzate de vestici sau povestile de groaza de genul celor relatate la inceputul lui septembrie de ziarul italian L’Espresso („Am fost sclav in Puglia“, despre est-europenii exploatati ca sclavi pe plantatiile de rosii ale italienilor) tind sa cantareasca mai putin in ochii unor occidentali speriati de valurile succesive de venetici pe care trebuie sa le inghita. Faptul ca partidele din Spania ii curteaza pe capsunarii romani vazuti deja ca o forta electorala, prudenta accentuata a politicienilor germani fata de electoratul musulman sau faptul ca londonezii vad in orasul lor panouri cu reclame scrise in poloneza la serviciile cutarei banci occidentale pot fi distractive pe termen scurt, dar nu si cand astfel de fenomene dau impresia ca societatile vestice decad la stadiul unor mozaicuri culturale atomizate si incoerente.

     

    Aceasta explica de ce acum campania de presa impotriva accesului imigrantilor romani si bulgari s-a declansat tocmai in Marea Britanie, tara care la precedentul val de extindere a UE a fost in fruntea curentului favorabil liberalizarii pe piata muncii. Iar faptul ca tendinta pe ansamblul Uniunii este de defensiva si de inchidere in loc de o continuare a deschiderii e ilustrat nu de demagogia extremei drepte austriece ori de articolele rasiste din cate un ziar italian gen Il Tempo, ci de atitudinea fata de imigratie a unui politician considerat inclusiv de elitele europene de afaceri drept candidatul ideal la presedintia Frantei – actualul ministru de interne Nicolas Sarkozy. Dupa ce s-a ilustrat vara trecuta prin curajul/incorectitudinea politica de a-i numi „scursuri“ si de a-i reprima energic pe rebelii musulmani care incendiau suburbiile frantuzesti, Nicolas Sarkozy a preluat acum initiativa in privinta politicii fata de imigratia ilegala in Europa.

     

    La sfarsitul lui septembrie, la reuniunea de la Madrid a ministrilor de interne din opt tari comunitare, Sarkozy a propus un „pact european asupra imigratiei“, care sa instituie o politica comuna pe ansamblul UE in privinta imigratiei, astfel incat nou-venitii in fiecare tara sa fie supusi acelorasi standarde in materie de admisie. „Nu putem sa continuam sa avem politici separate in chestiunea imigratiei, atata vreme cat e clar ca ne confruntam cu aceleasi probleme“, a spus francezul, propunand intarirea granitelor externe ale UE si crearea unei forte speciale de patrulare a granitelor. Tinta criticilor lui Sarkozy era premierul socialist spaniol José Rodriguez Zapatero, care anul trecut a legalizat situatia a peste 700.000 de imigranti ilegali din Spania, cu motive altfel solid fundamentate economic: penuria de forta de munca din constructii si servicii si nevoia de a fiscaliza milioane bune de euro din economia subterana. Conform statisticilor spaniole, de amnistia respectiva au profitat in principal trei categorii de imigranti ilegali: ecuadorienii, romanii si marocanii.

     

    Mai nou, Zapatero ar dori ca exemplul sau sa fie urmat si de alte state europene, care ar avea exact aceleasi motive economice sa procedeze astfel. Sarkozy si criticii lui Zapatero invoca exemplul Frantei, care a legalizat in 1997 situatia a 80.000 de imigranti, doar pentru ca in anul urmator sa cunoasca o crestere de patru ori a cererilor de azil; la aceeasi reuniune de la Madrid, Germania, Olanda si Austria chiar au dat vina pe Spania pentru afluxul de clandestini inregistrat anul trecut in tarile lor. Contraargumentul premierului spaniol e ca, dupa o crestere initiala a afluxului de imigranti ilegali, in special al celor care vin din nordul Africii si intra in Europa prin Insulele Canare, lucrurile deja s-au mai potolit, iar bilantul economic pentru Spania e pozitiv. Totusi, 8% din populatia Spaniei e formata din imigranti, iar sondajele spun ca 50% din cetateni sunt ingrijorati de efectele negative ale imigratiei in exces. Si este foarte putin probabil ca alte state europene sa urmeze exemplul Spaniei, avand in vedere inclusiv ca valurile de extindere a UE reprezinta in primul rand, la nivel practic, tot un fel de amnistii acordate unor imigranti ilegali deja aflatori pe teritoriul occidental, chiar daca in acest caz e vorba de oameni veniti din Est si nu de africani sau asiatici. Sunt, in schimb, sanse ca propunerea lui Nicolas Sarkozy de administrare centralizata a imigratiei sa aiba mai mult succes? Ar fi vorba, deci, de o agentie europeana unica de administrare a imigrarilor, cu tot cu cererile de azil si de acordare a statutului de refugiat, ceea ce ar simplifica enorm sarcina guvernelor nationale, confruntate in fata propriilor cetateni cu critici pe motiv ca sunt fie prea ingaduitoare, fie prea aspre fata de cererile de imigrare. Agentia respectiva ar putea actiona eventual si ca un soi de birou de plasare a fortei de munca, urmand pur si simplu sa repartizeze oferta de mana de lucru in tarile Uniunii Europene in functie de cerere, de marimea populatiei din statele respective si de capacitatea acestora de a-i plati pe acesti lucratori. S-ar crea astfel inca o institutie suprastatala europeana, care ar degreva (sau ar priva, depinde de interpretare) guvernele nationale de inca un atribut traditional al suveranitatii lor, acela de a-si controla dupa bunul plac granitele.

     

    Deocamdata, unitatea europeana in fata asaltului veneticilor s-a manifestat prin faptul ca Spania a acceptat o finantare de 30 de milioane de euro de la Bruxelles ca sa consolideze securitatea in cele mai sensibile puncte de granita, enclavele Ceuta si Melilla de pe coasta marocana. Desigur, statele Uniunii Europene cer de ani buni intarirea granitelor spaniole, asa ca nu mira pe nimeni reluarea discutiei. Totusi, faptul ca ministrul Sarkozy a avertizat ca daca fluxul de imigranti ilegali nu e stavilit, Europa se va confrunta cu „un val de xenofobie de neoprit“ releva o paradigma noua in discutia europeana despre imigratie. O faza in care argumentele economice pro-imigratie incep sa conteze mai putin (e adevarat, si pe masura ce imigratia din ultimii ani a atenuat considerabil penuria de mana de lucru de pe piata muncii din Occident) in favoarea celor legate de limitele modelului multicultural „mozaic“, adoptat de majoritatea statelor occidentale (nu si de Franta insa), bazat pe ideea ca grupurile etnice pot coexista si pot participa la viata sociala a tarii de adoptie fara a fi silite sa cedeze din identitatea lor culturala originara.

     

    Andrew Green, seful organizatiei britanice MigrationWatch, care promoveaza limitarea accesului strainilor pe piata muncii din UE, sustine ca, din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o libera circulatie a persoanelor asa cum se vorbeste despre libera circulatie a marfurilor. „Oamenii nu sunt cutii de ambalaj. Au nevoi continue in domeniul sanatatii, al educatiei, al locuintei si al transportului“, spune Green. Afirmatia sa altfel neutra trimite insa imediat la dificultatile angajatorilor sau ale autoritatilor publice din UE confruntate cu specificul cultural insolit al variilor categorii de imigranti, de la omorurile „pentru onoare“ intre rude sau poligamia din familiile musulmane (un mod bun, acesta din urma, de a obtine bani mai multi pentru ajutoarele sociale) si pana la altfel nevinovatele manele date la maximum de romanii infierati de ziarele italiene.

     

    Iar aici nuantele tind sa se piarda, pentru ca un roman sau un bulgar care intampina restrictii la angajarea in Vest suporta efectele aversiunii occidentalilor nu numai fata de compatriotii lui de acolo care dau manelele mai tare, ci si fata de omorurile „pentru onoare“ faptuite de albanezii sau nord-africanii imposibil de disciplinat in democratiile europene. Imigrantul redevine o imagine generica, aceea a strainului amenintator, acelasi peste tot, al carui scop nu e decat sa traga pe sfoara statele care il primesc si sa distruga traditiile locale. Asa cum legalizarea clandestinilor din Spania are efecte pana in Olanda, la fel si „violurile in grup care ne sporesc PIB-ul“ (o expresie ironica folosita de un ziar suedez pentru a desemna manierele imigrantilor nord-africani) au corespondenta cu „rasa aflata mereu in topul rubricii de infractiuni“ (cum se referea Il Tempo la romanii din Italia). Si nu-l mai crede nimeni pe premierul Stanisev cand spune ca bulgarii lui sunt prea obisnuiti cu soarele si cerul senin ca sa aleaga viata intr-o tara ploioasa, atata vreme cat toate tarile africane si asiatice de unde vin imigrantii aceia ciudati si cu obiceiuri asa de rele sunt de atatea ori mai insorite decat Occidentul european.

     

    Pro si contra

     

    Ideea de deschidere a granitelor pentru lucratorii straini, ceruta de companiile multinationale si de globalizarea economiei, intampina opozitia celor ce se tem de o metisare suficient de accentuata a populatiilor incat sa faca inoperant conceptul de natiune si sa dizolve identitatea culturala a statelor – e vorba de statele dezvoltate, tinta predilecta a imigrantilor. BBC a reprodus cateva din cele mai transante opinii pro si contra deschiderii complete a granitelor pentru forta de munca straina.

     

    PRO

    „Tendinta companiilor de a muta fabricile si locurile de munca in tarile mai sarace pentru a face profit contrazice ideea granitelor clar definite intre tari. Posibilitatile de optiune sunt clare: fie companiilor li se cere sa-si mentina afacerile in interiorul tarilor lor de origine (sau in cateva tari vecine) si li se impun taxe mai mari pentru bunurile produse in strainatate, ca sa fie descurajata productia in strainatate, fie practicile comertului liber permit companiilor sa angajeze lucratori din Bangladesh care vor munci pe cativa penny pe zi, in loc de lucratori americani, care cer cel putin 5 dolari pe ora de munca, plus asigurari de sanatate.“

    Matthew, utilizator al forumului BBC

     

    „Libertatea de miscare a persoanelor este o libertate fundamentala garantata de legislatia UE si o marca distinctiva a civilizatiei europene. Procesul de aderare la UE a celor 10 state, de la 1 mai anul acesta (punctul de vedere de fata a fost exprimat inainte de 1 mai 2004, n.red.) permite o perioada de adaptare de pana la cinci ani, iar in anumite cazuri perioada in cauza poate fi prelungita cu inca doi ani, dar numai cu aprobarea Comisiei Europene. Dar este important ca restrictiile respective sa nu submineze libertatea fundamentala a persoanelor care se muta dintr-un stat in altul.“

    Mary Harney, vicepremierul Irlandei

     

    CONTRA

    „Ne indreptam catre libera circulatie a bunurilor industriale intre anumite grupuri de tari. Dar nu se poate vorbi despre o libera circulatie a bunurilor agricole (ori a textilelor). Motivul e clar: tarile industrializate ale Europei vor sa-si pastreze elemente-cheie ale economiilor lor, de mare importanta pentru structurile lor sociale. Iar acest considerent se aplica si mai puternic la migratia fortei de munca. Deschiderea granitelor ar duce la influxuri masive de oameni din lumea a treia spre tarile industrializate, iar aceasta ar fi o cale spre haos, complet inacceptabila pentru locuitorii lumii industrializate.“

    Andrew Green, MigrationWatch UK

     

    „Granitele sunt esentiale pentru conceptul de natiune. Ele ne delimiteaza pe «noi» de «ei». Fara «ei» nu exista «noi» si deci nici solidaritate sociala. Aristotel a scris ca fiecare virtute are doua vicii corespunzatoare, unul constand intr-un exces al caracteristicii legate de acea virtute, celalalt de o insuficienta a acesteia. Denuntarea xenofobiei si a sovinismului este corecta, dar o politica a granitelor deschise este o functie a celuilalt viciu, insuficienta sentimentului national. Analogia cu proprietatea comuna a bunurilor este aproape obligatorie: experienta statelor socialiste ne arata cum e atunci cand nimeni nu e responsabil pentru nimic.“

    Mark Krikorian, Centrul pentru Studii in domeniul Imigratiei, Washington

  • Amenzi pentru lapte

    Noua state risca sa fie amendate de Comisia Europeana cu o suma totala de 377 de milioane de euro pentru depasirea cotei de lapte in perioada aprilie 2005 – martie 2006. Spre comparatie, suma de anul trecut a ajuns la 355 de milioane de euro.

    Germania, Italia si Polonia insumeaza mai mult de 90% din suma. Polonia, a carei amenda provizorie este de 91 milioane de euro, are insa sanse mari ca penalizarea sa-i fie redusa substantial. Diminuarea se va face datorita conversiei cotei nealocate de vanzari directe catre consumatori in cota de livrare catre fabricile de lapte, unde tara a inregistrat depasiri substantiale. Celelalte tari amendate sunt Austria, Cipru, Cehia, Spania, Luxemburg si Portugalia. In total, acestea au depasit cotele alocate cu 1.217.000 t. 

  • Corigenti la euro

    Amanarea anuntarii datelor privind adoptarea euro de catre economiile din Europa Centrala este contrara angajamentelor asumate de aceste state la momentul aderarii, a apreciat Klaus Liebscher, membru in Consiliul Guvernatorilor al Bancii Centrale Europene (BCE), citat de Reuters.

    Pe de alta parte, oficialul BCE a solicitat Romaniei si Bulgariei sa mentina ritmul actual al reformelor. Cele zece state care au aderat la UE in anul 2004 au stabilit ca obiectiv, la momentul respectiv, adoptarea euro pana in anul 2010. Pana in prezent, Slovenia este singura tara care si-a asigurat aderarea la zona euro, programata pentru anul 2007, in vreme ce o serie de guverne au recunoscut, in ultimele saptamani, ca vor pastra monedele nationale cel putin pana la sfarsitul acestui deceniu. Ungaria, care consemneaza cel mai mare deficit bugetar din UE, raportat la marimea economiei, a abandonat obiectivul privind adoptarea euro in anul 2010 si nu a stabilit o data tinta pentru aderarea la zona euro. O serie de oficiali guvernamentali au declarat recent ca Ungaria ar putea renunta la forint in 2013.

    Totodata, adjunctul ministrului finantelor din Polonia a declarat ca aceasta tara ar putea inceplini criteriile de adoptare a euro in 2009, astfel ca aderarea la uniunea monetara s-ar putea produce in anul 2012. Oficialii de la Praga apreciaza, de asemenea, ca adoptarea euro in 2010 este putin probabila, pe fondul cresterii deficitului bugetar si a inflexibilitatii pietei muncii.

    Pe de alta parte, cererea Lituaniei privind aderarea la uniunea monetara in anul 2007 a fost respinsa, nivelul inflatiei fiind considerat de oficialii europeni prea ridicat.

  • UE8: EUROPENI CU PERMIS DE MUNCA

    La momentul precedentei extinderi a UE, din 1 mai 2004, o parte din vechile state membre ale Uniunii au impus restrictii in privinta liberei circulatii a fortei de munca provenind din opt dintre tarile proaspat integrate – UE8 (Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia si Slovenia).

     

    Tratatul de aderare incheiat cu aceste tari a introdus masuri tranzitorii, cunoscute drept „aranjamentul 2A3A2 ani“, in virtutea caruia eventualele restrictii la accesul fortei de munca (accesul strainilor pe baza de permise de munca, acordate in unele cazuri in contingent limitat anual) trebuie reconsiderate dupa o perioada de 2 ani (la 1 mai 2006), apoi dupa inca trei, respectiv doi ani, urmand sa dispara total la 1 mai 2011.

     

    In cazul Romaniei si al Bulgariei, care adera la 1 ianuarie 2007, aranjamentul va fi de gen „2A3 ani“, ceea ce inseamna ca o parte din restrictii e posibil sa dispara inca din 2009.

     

    AUSTRIA: Lucratorii din UE8 trebuie sa solicite permise de munca cel putin pana in 2009. Austria justifica restrictiile prin somajul inalt si prin apropierea geografica de noile state membre.

     

    BELGIA: Fata de restrictiile impuse initial, anul acesta a fost liberalizat accesul in anumite zone ale pietei muncii (pentru zona Bruxelles, de exemplu, pentru asistente medicale, instalatori, electricieni, constructori, arhitecti, contabili, ingineri, specialisti IT).

     

    DANEMARCA: Initial, Danemarca a permis accesul imigrantilor din UE8 pe piata muncii pe o perioada limitata, de sase luni. Daca pretendentii isi gasesc loc de munca in acest interval, atunci capata drept de sedere in tara si permis de munca.

     

    FINLANDA: La 1 ianuarie 2006, Finlanda a ridicat toate restrictiile pe piata muncii (anterior, strainii din UE8 puteau obtine o slujba fara permis de munca doar daca oficiul de plasare a fortei de munca decidea ca nu exista nici o cerere disponibila pentru acea slujba din partea unui solicitant autohton).

     

    FRANTA: Franta e in curs de ridicare partiala a unor restrictii, urmand sa acorde mai usor permise de munca acolo unde recrutarea ramane o problema (hoteluri si restaurante, constructii, industrie, lucrari publice, asistenta medicala).

     

    GERMANIA: Intrarea strainilor din UE8 exclusiv pe baza de permise de munca va ramane in vigoare aici pana cel putin in 2009, pe motiv ca somajul ramane inca ridicat, mai ales in regiunile care au granita cu Cehia si Polonia. Germania si Austria sunt asteptate sa aplice cele mai lungi perioade de tranzitie pana la liberalizarea pietei muncii, pentru ca pe ansamblul UE ele au cele mai mari costuri ale mainii de lucru.

     

    GRECIA: Atena a renuntat la orice fel de restrictii de la 1 mai 2006.

     

    IRLANDA: De la bun inceput, Irlanda si-a deschis complet granitele pentru tarile nou-venite in UE. Totusi, imigrantii din toate tarile UE (cu exceptia celor din Marea Britanie) sunt neeligibili pentru ajutoare de la stat pe timp de doi ani.

     

    ITALIA: La 1 mai 2006 a crescut contingentul de permise de munca alocat pentru lucratorii din UE8, de la 20.000 la 170.000 pe an. In iulie, dupa venirea la putere a guvernului Prodi, Italia a abolit toate restrictiile, oferind in plus drept de sedere legala pentru 517.000 de imigranti care nu reusisera sa-l obtina din cauza regimului de contingente impuse de precedentul guvern.

     

    LUXEMBURG: Restrictiile raman aici in vigoare, cu exceptia anumitor sectoare economice unde permisele de munca sunt acordate mai usor de la 1 mai 2006.

     

    OLANDA: Dupa ce initial Olanda anuntase ca toate restrictiile vor fi ridicate la 1 ianuarie 2007, parlamentul a decis altfel, astfel incat o reevaluare a regimului de restrictii va fi facuta la sfarsitul lui 2006. Exista insa posibilitatea de a obtine mai usor permise de munca in anumite sectoare, iar din 17 septembrie a fost liberalizat accesul lucratorilor din UE8 in 16 din sectoarele economice ale tarii, in speta cele unde forta de munca lipseste sau unde exista o abundenta de lucratori la negru.

     

    PORTUGALIA: La 1 mai 2006, Portugalia a renuntat la toate restrictiile. Intre 2004 si 2006, Lisabona avusese un contingent anual foarte mic, de 6.500 de lucratori straini.

     

    SPANIA: Madridul a renuntat la toate restrictiile incepand de la 1 mai 2006.

     

    SUEDIA: Alaturi de Irlanda si Marea Britanie, Suedia a fost una din cele trei tari comunitare care de la bun inceput n-a aplicat nici un fel de restrictie fata de UE8.

     

    MAREA BRITANIE: Desi n-a impus restrictii la 1 mai 2004, Londra cere lucratorilor straini sa se inregistreze si ii considera eligibili pentru ajutoare de la stat doar dupa ce au lucrat continuu in tara timp de cel putin un an.