Aproximativ 7.000 de persoane, potrivit Biroului Naţional pentru Urgenţe (ONEMI), erau vizate de evacuarea litoralului în Maule, o regiune cu staţiuni balneare situată la 300 de kilometri sud de Santiago. Seismul, cu magnitudinea 7,2 potrivit Institutului american de Geofizică (USGS), s-a produs la 22.37 GMT (1.37, ora României), la 32 de kilometri de oraşul Talca, la o adâncime de 30 de kilometri. Serviciul seismologic din Chile a măsurat o magnitudine de 6,4. Cutremurul “nu întruneşte caracteristicile necesare pentru a genera un tsunami pe coastele din Chile”, a subliniat Onemi în mai multe buletine consecutive.
Blog
-
Shell datorează Iranului un miliard de dolari, plată aproape imposibilă din cauza sancţiunilor UE
Patru surse au declarat că Shell datorează o sumă mare de bani companiei National Iranian Oil, pentru livrările de ţiţei. O sumă de aproape un miliard de dolari echivalează cu aproximativ opt milioane de barili de petrol. “Shell face mari eforturi pentru găsirea unei soluţii de plată. Problema este delicată, foarte dificilă. Vor să rămână în relaţii bune cu Iranul, dar să respecte sancţiunile”, a spus una din surse. Un purtător de cuvânt al Shell a refuzat să comenteze.
-
Angela Merkel: O retragere a Greciei din zona euro ar fi catastrofală
“Noi am luat decizia să facem parte dintr-o uniune monetară. Aceasta este o decizie nu doar monetară, ci şi politică”, a spus Merkel, ale cărei declaraţii au fost traduse în engleză. “Ar fi catastrofal dacă am spune unei ţări care a decis să fie cu noi «Nu te mai vrem»”, a adăugat ea. “De altfel, tratatele (europene) nu o permit. Oamenii din întreaga lume s-ar întreba «Cine urmează?». Zona euro ar fi incredibil de slăbită”, a continuat cancelarul german. Merkel a adăugat că Grecia, care a făcut obiectul a două planuri de salvare, are în faţă “un drum lung şi dificil”, dar că ar fi o “enormă eroare politică să i se permită Greciei” să abandoneze euro.
-
Ministrul Transporturilor: Tronsonul I al Autostrăzii Timişoara-Lugoj ar putea fi gata înainte de termen
Sursele citate susţin că ministrului i s-a prezentat un anumit număr de utilaje care lucrează pe tronson, un anumit număr de angajaţi şi un progres de opt la sută al lucrărilor, cifră care era rotunjită cu pixul, cifra reală fiind de doar trei la sută. Potrivit constructorilor, primul lot al Autostrăzii Timişoara-Lugoj este finalizat în proporţie de peste 50 la sută, lucrările care au început în luna octombrie 2011 urmând să fie finalizate în acest an. Termenul prevăzut în contract pentru finalizarea lucrărilor este aprilie 2013.
-
FMI va cere Germaniei să majoreze cheltuielile publice pentru a proteja creşterea economică
Germania trebuie totodată să încurajeze consumul privat şi investiţiile companiilor prin reforme fiscale, se mai arată în articolul care nu precizează sursa informaţiilor. Cu o populaţie îmbătrânită, există riscul ca potenţialul de creştere a economiei Germaniei să scadă sub 1% în anii următori, avertizează FMI. Şomajul din Germania se află la cel mai redus nivel de la reunificarea ţării, procesul de îmbătrânire a populaţiei se accentuează, iar companiile se confruntă cu un deficit de forţă de muncă specializată. Din acest motiv, responsabilii economici au cerut guvernului să încurajeze imigraţia pentru rezolvarea problemei.
-
România va avea, în premieră, un vicepreşedinte la BEI. Mihai Tănăsescu va prelua funcţia
Toţi oficialii români contactaţi de MEDIAFAX, inclusiv Tănăsescu, au refuzat să discute pe acest subiect. Banca Europeană pentru Investiţii este o instituţie europeană creată în 1958, prin Tratatul de la Roma. Acţionarii BEI sunt cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. În afara finanţării proiectelor din statele UE, BE I activează şi din Africa, Asia şi Rusia, acoperind în total peste 150 de ţări. Instituţia este cea mai mare bancă internaţională nesuverană atât din punct de vedere al finanţărilor acordate, cât şi al emisiunilor pe pieţele de capital.
-
Găurele în căutarea lui Leonardo
Cu numai două săptămâni în urmă jurnalele, mai ales cele străine, informau despre descoperirea rămăşiţelor unei fresce a lui Leonardo pe un perete al Primăriei din Florenţa; pictura, în fapt nişte urme de pigment care ar fi asemănătoare cu cele folosite la Mona Lisa, este acoperită de o frescă a lui Giorgio Vasari.
Pot înţelege demersul celor ce caută tablouri pierdute şi motivaţiile lor complexe – marketing personal şi gloria asocierii cu numele lui Leonardo, dorinţa de a oferi lumii o nouă pictură, pasiunea. Dar cred că datul de găurele într-o operă de artă, cea a lui Vasari, pentru a căuta un eşec, fie el şi al lui Leonardo, este o acţiune nătângă. Suntem într-o zonă unde ierarhiile de genul “Leonardo e mai tare decât Vasari” sunt stupide, chiar dacă de la Dan Brown încoace DaVinci se află pe un pisc de hype.
Să ne întoarcem în 1503, când Marele consiliu al oraşului Florenţa hotărăşte să împodobească sala-i cu două mari fresce. Concurează, la propriu, DaVinci (50 de ani) şi Michelangelo (sub 30 de ani). Câştigă experienţa, subiectul fiind “Bătălia de la Anghinari” (1440, un episod în nesfârşitele războaie dintre oraşele-cetăţi ale Italiei), şi toată lumea oftează de admiraţie în faţa cartonului maestrului. Doi ani mai târziu maestrul capotează: după nenumărate studii, tentative, presiuni ale consiliului, încercări, amânări, pictura este abandonată. Vasari, un artist remarcabil la rândul lui, face ce era de făcut.
Ce s-a întâmplat?
A intervenit caracterul lui Leonardo. Puţini spun, în general, despre atotcuprinzătorul maestru că a fost un nehotărât plin de temeri, şovăielnic în faţa şevaletului, incapabil să ia o decizie, preferând să amâne. Fresca e un lucru delicat, unde totul trebuie făcut dintr-o trăsătură. Leonardo vrea un grund, un suport asemănător celui folosit la pictura în ulei, care i-ar îngădui nehotărârea. Dar vopselurile nu se usucă, şi asta timp de şase luni. Face foc în faţa picturii, dar culorile se preling, se amestecă. Pictura este ratată. Aparenţele sunt salvate, pentru că Leonardo este, chipurile, chemat de regele Franţei şi Florenţa îi acordă un răgaz. Pictorul nu se mai întoarce niciodată în faţa peretelui.
DaVinci a început o sumedenie de lucrări, dar a terminat puţine – abia 25 de tablouri. Definitorie este reacţia papei Leon al X-lea în 1513: “Vai mie, acesta nu va realiza nimic, căci se gândeşte la sfârşit înainte de a fi început să lucreze”. Anul era 1513 şi iscoadele îl informaseră pe papă că Leonardo era preocupat de distilarea unui vernis, soluţia menită să protejeze tabloul, altfel nici măcar început.
Pe lista de opere neterminate se află statuia ecvestră comandată de Lodovico Sforza, ducele de Milano, portretul Isabellei d’Este, ducesă de Mantova, care s-a zbătut şase ani pentru tablou sau altarul principal al bisericii Santissima Annunziata din Florenţa. Pier, de-a lungul timpului, o madonă pentru regele Ungariei, un prunc Isus pentru împăratul Maximilian, un Bachus pentru Ferrara, o Madonă pentru familia Medici, un Isus copil pentru biserica din Mantova. Îl spală, definitiv, fără tăgadă, de aceste păcate operele rămase.“Bătălia de la Anghinari” este, cred, cel mai bun exemplu pentru o dimensiune umană pe care o ignorăm în lumea modernă – un ins ajunge o singură dată la stele, indiferent cât de grozav este, indiferent cât de mult trăieşte, indiferent cât de admirat este. O lecţie bună care merită preţul unei fresce pierdute
-
Camera foto sau telefonul?
La vremea când mi-am cumpărat prima cameră foto, oferta consta în trei modele: Smena 8 era un aparat compact, ieftin, complet manual, Zenit era un aparat cu vizare prin obiectiv (cu pentaprismă, adică ceea ce azi se cheamă SLR) şi exponometru încorporat, iar Seagull era un aparat TLR (twin-lens reflex) cu film de 6 x 6 cm. Primele două erau de producţie sovietică, iar ultimul era chinezesc şi mult mai târziu am aflat că toate trei s-au vândut cu oarecare succes şi pe pieţele occidentale, ca modele entry-level pentru clasele pe care le reprezentau. Am ales Zenit şi am fost fericit cu el: era o cameră cinstită, puţin cam zgomotoasă, cu optică bunicică şi obiective interşanjabile. Am făcut o mulţime de diapozitive frumoase cu el, pe care acum va trebui să le digitizez pentru că nu mai am cum să le privesc. Epoca aparatelor cu film a trecut.
Acum, ca şi atunci, piaţa este dominată de camerele compacte (digitale acum) şi doar cei pretenţioşi îşi mai doresc aparate SLR, care sunt substanţial mai scumpe şi mai greu de folosit. La orice petrecere sau la orice obiectiv turistic vedem o mulţime de fotografi amatori care n-au nicio problemă să mânuiască o cameră cu zoom şi autofocus, nu degeaba sunt numite “point and shot”. Nu doar calitatea senzorilor a crescut, ci şi numărul megapixelilor, aşa că obişnuitele poze “de amintire” ies întotdeauna mulţumitor, iar dacă subiectul e interesant şi condiţiile sunt prielnice, oricine poate reuşi o poză foarte frumoasă. La urma urmei, majoritatea oamenilor n-au niciun chef să jongleze cu focalizare manuală sau cu expuneri sofisticate, aşa că aparatele compacte oferă un raport calitate – preţ care pare fără concurenţă.
Însă apare, totuşi, un concurent: camera încorporată în telefonul mobil. De cinci ani încoace nici nu prea mai poţi găsi un telefon fără cameră foto, dar experienţele mele trecute au fost absolut dezamăgitoare. Singura utilitate practică pe care am găsit-o camerei din telefon a fost să pozez orarul de funcţionare a unui birou sau magazin. Însă tehnologia n-a stat pe loc, iar inginerii au reuşit performanţe destul de bune cu senzorii de mici dimensiuni. Desigur, cele mai multe camere compacte trec de 10 megapixeli, în vreme ce la telefoane norma este cam de 5 megapixeli şi doar modelele de vârf merg pe 8, însă numărul pixelilor nu este singurul criteriu (de fapt, dincolo de o anumită limită, optica este cea care face diferenţa). Mi-am încercat zilele trecute camera din telefon (uitasem că există), am trimis o poză pe Picasa şi am constatat că e cel puţin onorabilă.
Statisticile de la Flickr spun că vara trecută iPhone 4 a devenit cel mai popular aparat de pe care sunt încărcate pozele: mai mult de 5.000 de utilizatori încarcă circa 73.000 de fotografii în fiecare zi. Dacă adăugăm şi telefoanele cu Android sau Windows Phone cu camere bune, avansul ar fi mult mai mare. Alte statistici spun că în 2011 vânzările de camere point-and-shot au scăzut cu 30% din punct de vedere valoric, ceea ce poate însemna că s-au ieftinit, dar vânzările masive de telefoane deştepte sunt cu siguranţă un factor important. Deocamdată, camerele compacte au avantajul calităţii fotografiilor (şi probabil îl vor păstra, măcar datorită zoom-ului optic), dar pentru utilizatorul obişnuit nu acesta este singurul criteriu care contează. Altul este portabilitatea, iar aici avantajul este al telefoanelor. Eu îmi iau aparatul de fotografiat doar când vreau să fac poze, dar telefonul îl am tot timpul la mine. De ce să porţi două aparate cu tine când unul ţi-ar putea fi suficient? Iar telefoanele inteligente mai au un avantaj: poţi transfera foarte uşor pozele într-un serviciu de partajare, le poţi publica instantaneu în Facebook sau Google Plus şi le poţi trimite prin e-mail.
Nu cred totuşi că aparatele de fotografiat compacte vor dispărea, deşi este sigur că smartphone-urile le vor eroda considerabil cota de piaţă. Nu doar pentru că imaginile vor fi mereu mai bune… E şi ceva care se leagă de ideea de vacanţă, de timp liber. Poate ţinem la imaginea noastră de turişti, cu camera la gât. Pe de altă parte, nici fabricanţii nu vor depune armele cu una, cu două. De pildă, Samsung experimentează o idee interesantă: camere echipate cu Android. Nu doar că pozele ar putea fi transferate ca de pe un smartphone, dar ar exista avantajul de a folosi diverse aplicaţii direct de pe cameră (de exemplu programe de retuş) sau posibilitatea de a vedea şi de a comenta pozele prietenilor.
De fapt, de ce nu s-ar putea vorbi şi la telefon cu aparatul foto? La serviciu vom lua telefonul, în vacanţă vom lua camera.
-
De ce poate ajunge România ţara fără low-cost
Retragerea operatorului low-cost easyJet de la Bucureşti, absenţa liderului european Ryanair şi paşii în retragere ai Blue Air i-ar putea pune pe maghiarii de la Wizz Air într-o situaţie avantajoasă.
easyJet, a doua cea mai mare companie low-cost din Europa, cu 44,8 milioane de pasageri la nivel internaţional, anunţa în luna octombrie a anului trecut că se va retrage din România în 2012, după ce a operat timp de patru ani curse spre Milano şi Madrid (şi câteva luni către Londra) de pe aeroportul Otopeni. Liderul european low-cost Ryanair “nu a fost primit cu braţele deschise” în România, după cum spuneau chiar oficialii companiei, şi operează sporadic câteva zboruri din provincie. Românii de la Blue Air, business deţinut de omul de afaceri Nelu Iordache, au pierdut 9% din venituri anul trecut, după restucturarea derulată în intervalul 2010-2011, care a presupus anularea zborurilor pe rute interne şi returnarea a patru avioane companiei de leasing cu care lucrau. Planurile agresive de dezvoltare ale Blue Air şi-au pierdut din elan după ce compania şi-a accentuat pierderile, iar baza operaţională din Cipru a fost desfiinţată. În termeni de număr de pasageri transportaţi, Blue Air a coborât de la 1,7 milioane de pasageri transportaţi în 2009 la 1,5 milioane anul trecut, în timp ce Wizz Air a crescut de la 1,7 milioane în 2009 la 2,7 milioane în 2011, devansând şi transportatorul naţional TAROM, ale cărui pierderi au ajuns la peste 200 de milioane de euro în ultimii patru ani.
Maghiarii deţin în prezent o cotă de piaţă de 66,4% în România, faţă de 26,2%, cât are Blue Air, mult peste media Wizz Air la nivelul Europei Centrale şi de Est – de 37,7%. Prin comparaţie, lupta e mai strânsă în alte părţi: în Polonia şi Lituania, Wizz concurează cu Ryanair (46% faţă de 45% şi 18,5% faţă de 77,1%), în Cehia cu easyJet (26,8% faţă de 27,4%), iar în Serbia cu germanwings (46,8% faţă de 24,6%). Absenţa Ryanair şi easyJet din România, o piaţă cu 22 de milioane de potenţiali pasageri în care reţeta low-cost a funcţionat perfect în ultimii ani, pare ciudată, însă cele două companii au reclamat în repetate rânduri costurile de operare prea mari şi neînţelegerile cu autorităţile de la Bucureşti.
“Este nevoie de un alt aeroport în apropiere de Bucureşti. Trebuie spart cumva monopolul companiei care administrează aeroporturile Otopeni şi Băneasa, care sunt oricum printre cele mai scumpe din Europa”, spunea anterior Adrian Ionaşcu, directorul tehnic al Blue Air. Proiectul legat de construcţia aeroportului de la Adunaţii Copăceni, despre care vorbea în urmă cu cinci ani chiar proprietarul Blue Air, Nelu Iordache, este tot “în curs de autorizare”, iar demararea sa în actualele condiţii de piaţă se află sub semnul întrebării. De aceea, Otopeniul va rămâne cel puţin în următorii zece ani singurul aeroport bucureştean, după ce Băneasa a fost închis din 25 martie.
În lipsa unui competitor low-cost la fel de puternic, atras doar de construcţia unui nou aeroport sau de scăderea, ce-i drept puţin probabilă, a taxelor de pe Otopeni, declaraţia lui Mike Powell, directorul financiar al Wizz Air, făcută la finalul lunii februarie, îşi pierde veridicitatea: “Suntem încrezători că tarifele noastre vor rămâne cele mai mici de pe piaţă. Cu preţuri mai reduse decât ale competiţiei (…), Wizz Air anticipează o creştere continuă în Bucureşti”. Ce se întâmplă dacă în câteva luni Wizz Air va rămâne să lupte doar cu Air France KLM , Lufthansa, TAROM sau British Airways? Vom deveni probabil ţara cu cel mai scump low-cost. Sau ţara fără low-cost, dacă maghiarii devin prea lacomi şi se apropie prea mult de tarifele zborurilor de linie.
razvan.muresan@businessmagazin.ro
-
Cum să faci milioane de euro din afaceri cu jumătatea uitată a României
de Ioana Mihai
Cel puţin doi factori au un impact radical asupra mentalităţii românilor din mediul rural. Pe de o parte, numărul de slujbe – chiar şi cele la negru – s-a redus de zeci de ori. Pe de altă parte, s-a prăbuşit şi valoarea sumelor trimise de căpşunari, care în 2008 însumau nu mai puţin de 8,7 miliarde de euro şi care în prezent sunt mai puţin de jumătate.
Odată dispărut primul şoc, milioanele de ţărani care trăiesc din autoconsum şi ale căror venituri erau rotunjite de banii trimişi de rudele de peste hotare sau de locurile de muncă dispărute între timp au fost forţaţi să ia măsuri. Privite de pe marile bulevarde ale Capitalei, modificările ar putea părea prea subtile. Dar Horia Cardos, antreprenorul care controlează cel mai mare lanţ de magazine adresate fermierilor, a simţit schimbarea de comportament: oamenii cheltuiesc mai mult pe seminţe, furaje sau pentru creşterea animalelor. Investiţii de pe urma cărora pot să-şi asigure nu doar hrana, ci, la o adică, şi un câştig din valorificarea surplusului.
Exact pe această nişă, a produselor pe care le cumpără chiar şi cei mai nevoiaşi ţărani, dar nu numai, şi-a dezvoltat Horia Cardos afacerea, vânzând în principal furaje, seminţe şi pui de o zi. Trei sferturi din afacerile companiei sunt realizate de vânzările către mici fermieri şi gospodării. Alegerea lui n-a părut câştigătoare chiar de la bun început şi timişoreanul mărturiseşte franc că, deşi structural s-a simţit dintotdeauna antreprenor get-beget, s-a gândit de multe ori că îi “lipseşte experienţa câştigată pe banii altora”.
Mai bine de două decenii au trecut din momentul când a decis că postura de angajat nu i se potriveşte şi a ales ca, împreună cu trei prieteni, să culeagă toate roadele propriei munci, astfel încât au înfiinţat o agenţie imobiliară. Ideea nu s-a dovedit a fi prea inspirată: în trei-patru ani a renunţat şi a început să vândă, cu un alt prieten, îngheţată importată. Pe atunci se finanţau din împrumuturi de la apropiaţi, “dar nu ne descurcam; ne aflam în treabă, nu făceam bani”, recunoaşte deschis omul de afaceri.
A urmat apoi, în 1996, o altă încercare, când a pus bazele unei firme de distribuţie de medicamente cu uz veterinar. De data aceasta a plecat la drum de unul singur, hotărât să facă o afacere pe cont propriu. “Era o perioadă foarte complicată pentru nişa pe care o alesesem, pentru că nu mai erau firme de stat”, îşi aminteşte antreprenorul de 43 de ani. El dă şi detalii – livrările nu-i ridicau niciun fel de problemă, dar încasarea banilor era o acţiune “complicată spre imposibilă”, pentru că în primă fază alesese firme mari, clienţii se puteau număra pe degetele unei singure mâini, termenele de plată erau extinse, iar riscul de a nu recupera banii era uriaş. De fapt, a şi pierdut toţi banii care au constituit investiţia iniţială – 10.000 de euro luaţi cu împrumut – pentru că firmele care ar fi trebuit să plătească au fost desfiinţate.
În numai câteva luni a învăţat o lecţie preţioasă: de preferat sunt clienţii mici. Pentru asta însă modelul afacerii trebuia regândit: avea nevoie de magazine proprii şi de o ofertă mai largă. În primăvara anului 1997 a avut inspiraţia să includă în ofertă furajele pentru animale, decizie care a avut un impact hotărâtor. Chiar şi acum, când cifra de afaceri a companiei se plasează la 10 milioane de euro, peste jumătate din vânzări sunt realizate de hrana pentru animale.