\u00a0<\/div>\n
Raspunsul pare cat se poate de logic, dar el apartine unui politician, adica ascunde o capcana. Aceasta este, dupa cum remarca Greg Mankiw, profesor de economie la Harvard, formularea “crearea sau mentinerea locurilor de munca”, des repetata de Obama si de echipa sa. Pentru ca, simplu, crearea de noi locuri de munca este un act masurabil, in timp ce “mentinerea” unui numar de slujbe asigura suficienta ambiguitate cat sa poata confirma, la nevoie, succesul oricarui plan de relansare economica.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Si mai ambigue sunt estimarile costurilor crizei, pentru ca nici acum, la peste un an de cand au inceput sa se vada primele pierderi ale marilor grupuri financiare, nu e clar pana unde se intind pagubele si ce anume ar trebui contabilizat; la nivelul sistemului financiar, anunturile si speculatiile privind pierderile bancilor si creditele imposibil de recuperat continua, iar in economia reala, pierderile companiilor si costul social al acestora se actualizeaza de la o zi la alta. Pentru Europa, un document care ar fi circulat la Bruxelles luna trecuta, invocat de Daily Telegraph, ar fi vorbit in premiera de active “toxice” ale bancilor de pe continent echivalente cu peste 18.000 de miliarde de euro. O analiza difuzata tot luna trecuta de Fox News situa proportia creditelor imposibil de recuperat in bilanturile celor mai mari 25 de banci americane la 13.000 de miliarde de dolari (10.000 de miliarde de euro). Mai modest, un raport al FMI din ianuarie estima ca pierderile la nivel mondial ale bancilor de pe urma activelor toxice ar urma sa ajunga anul acesta la 2.200 de miliarde de dolari (1.700 de miliarde de euro), fata de estimarea de 1.400 de miliarde din octombrie 2008.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Daca astfel de sume raman deocamdata in sfera abstractiilor, aceasta se datoreaza in mare parte interventiei guvernelor, care au pus la bataie bani publici pentru a impiedica falimentul unui sir tot mai impresionant de giganti bancari si mamuti industriali loviti de criza. Initial, principalii actori ai crizei au fost bancherii, fondurile de investitii, speculatorii financiari; acum, locul lor a fost luat de guverne, chemate sa sustina companii si banci aflate in dificultate, sa preia credite neperformante, sa conceapa strategii de redresare economica intemeiate pe sute si mii de miliarde de dolari, euro sau lire sterline.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n![\"\"](\"http:\/\/storage0.dms.mpinteractiv.ro\/media\/401\/341\/7266\/4016478\/13\/manageri-stat.jpg?width=470&height=118\")
<\/a><\/div>\n
<\/a><\/div>\n\u00a0<\/div>\n
Trebuie sa facem ceva<\/strong><\/div>\n
Cat de justificata si de corecta este interventia statului in vreme de criza? Discutia e deja veche si ii cunoastem jaloanele: la un capat se afla adeptii radicali ai pietei libere, care continua sa creada ca ea regleaza singura dezechilibrele si ca statul e cu atat mai eficient cu cat se abtine mai mult sa intervina in economie; la celalalt capat se afla adeptii unei implicari a statului, dator sa salveze acele companii sau banci suficient de importante pentru ca prabusirea lor sa pericliteze echilibrul societatii. Deocamdata, din America pana in Europa, castig de cauza au avut acestia din urma, de la Barack Obama la Nicolas Sarkozy sau Gordon Brown. Aceeasi pare a fi si viziunea Comisiei Europene: de exemplu, in documentul care priveste ajutorarea bancii Dexia de catre Belgia, Franta si Luxemburg se vorbeste de “riscul sistemic” care ar aparea in urma unui colaps al grupului, precum si de necesitatea refacerii incre\u00adderii investitorilor; este inutil sa mai precizam ca ajutorul a fost socotit a nu afecta competitia si ca este compatibil cu legislatia UE privind acordarea ajutorului de stat.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Shimon Galon, directorul companiei de dezvoltare imobiliara GTC Romania, este si el un sustinator al principiului “too big to fail” si crede ca interventiile guvernamentale pentru sprijinirea institutiilor financiare cu probleme au fost si sunt justificate, atat din punct de vedere economic, cat si al stabilitatii sociale. “O institutie financiara mare, de talia AIG de pilda, are o sumedenie de conexiuni in economie, iar caderea sa ar afecta companii, banci si cetateni la un loc”, spune Galon. In opinia lui, abilitatea de baza a guvernelor ar trebui sa fie nu de a decide daca intervin sau nu, ci de a distinge care institutii trebuie salvate si ce sectoare anume ar trebui sprijinite pentru ca impactul crizei sa fie pe cat posibil limitat.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n![\"\"](\"http:\/\/storage0.dms.mpinteractiv.ro\/media\/401\/341\/7266\/4016478\/17\/cronologie.jpg?width=470&height=198\")
<\/a><\/div>\n
<\/a><\/div>\n\u00a0<\/div>\n
Varianta caderii unor banci sau companii considerate vitale pentru economie, de care se temea Shimon Galon, nu il sperie in schimb pe Ionel Blanculescu, fost sef al Agentiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB), care crede ca la inceputul fazei acute a crizei, atunci cand lumea intreaga contempla prabusirea unui gigant de tipul Lehman Brothers, statul american ar fi trebuit sa nu se implice. “Falimentul este metoda aplicata companiilor aflate in insolventa, iar cazul Enron dovedeste ca se poate”, spune Blanculescu. Interventia guvernamentala, explica el, i-a determinat pe sefii marilor institutii financiare aflate in pericol sa nu mai caute solutii de a-si salva companiile si a oferit un precedent altora de a astepta mana salvatoare a statului. “Reactii si critici ar fi fost si sunt, orice decizie ai fi luat, de ajutorare sau nu”, admite insa Blanculescu, care in prezent conduce compania de consultanta financiara si recuperare de creante Consultanta & Investigatii Financiare.<\/div>\n
\u00a0<\/p>\n
<\/p>\n
\u00a0<\/p>\n
“In esenta, planurile anticriza, de la cel al presedintelui Obama la cel al premierului Boc, mizeaza pe incurajarea consumului si pe relansarea creditarii, ceea ce este gresit, in opinia mea”, spune Ionel Blanculescu, apreciind ca in urma crizei, consumul se va reduce cu 30-40% si nu va mai reveni niciodata la nivelurile dinainte, din anii 2005-2006. “Nu ma poti forta sa mananc daca nu-mi mai e foame”, afirma el, vrand sa sugereze astfel ca incercarea de a stimula consumul e sortita esecului intr-o perioada cand cererea pe plan global revine la o dimensiune mai realista decat cea pe care i-au aratat-o consumatorului banii ieftini si la discretie oferiti de banci in ultimul deceniu. Din punctul de vedere al lui Blanculescu, nu trebuie asteptat un sfarsit rapid al crizei (pe o scara de la 1 la 10, crede el, ne-am afla acum undeva la nivelul 3), iar perioada actuala ar trebui folosita pentru o remodelare a infrastructurii de productie, care va trebui corelata cu alte obiceiuri de consum, mai modeste, mai putin cheltuitoare de resurse.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Empiric, de la declansarea crizei, planurile de actiune ale guvernelor pot fi descrise drept “pompare de bani”, sub diverse forme, de la credite preferentiale pentru banci si nationalizarea unor grupuri financiare pana la relaxari fiscale si masuri de incurajare a consumului, iar in ultima vreme si cresteri de taxe vamale sau contingentarea unor produse. Iar nota de plata a tot crescut: de la planul initial din toamna trecuta, de 700 de miliarde de dolari pentru cumpararea activelor neperformante ale bancilor americane, agentia Bloomberg socotea la inceputul lui februarie ca totalul sumelor angajate de Rezerva Federala si Departamentul Trezoreriei (credite, injectii de lichiditate in piata), Fondul de garantare a depozi\u00adtelor bancare (preluari de banci amenintate de faliment), guvern (reduceri de taxe) si Agentia Federala pentru Locuinte (garantii de credite) ar ajunge la 9.700 de miliarde de dolari (7.500 de miliarde de euro). Cifra a fost raportata la costul razboiului din Irak, estimat intre 1.800 si 3.000 de miliarde de dolari, sau la valoarea actualizata a Programului Marshall de reconstructie a Europei dupa al doilea razboi mondial, de numai 115 miliarde de\u00a0dolari.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
\n<\/a><\/div>\n<\/div>\n
<\/a><\/div>\n<\/div>\n\u00a0<\/div>\n
“In SUA, aruncatul cu bani este o forma de a arata ca se face ceva, dar adevarata cale este schimbarea rapida in structura economiei americane”, sustine economistul Mircea Cosea, care crede ca SUA vor renunta la o serie de capacitati de productie si vor sprijini sectoarele ce aduc bani, in primul rand cercetarea.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Programul cu care Barack Obama a castigat alegerile prezidentiale insista intr-adevar ca ar trebui profitat de criza pentru a incuraja investitiile in tehnologii de varf si industrii nepoluante. O viziune asemanatoare cu a lui Obama au avut si autoritatile germane, care au lansat deja programe de stimulare selectiva a companiilor capabile sa dezvolte tehnologii “verzi”. Europa insa, in ansamblul ei, n-a dovedit o viziune comuna in privinta felului cum ar trebui sa se comporte statele in fata crizei. “In ultimele sase luni, Comisia Europeana nu a aratat ca functioneaza ca o institutie”, adauga Cosea.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Ceea ce s-a vazut cel mai bine a fost lupta pentru influenta la varful Uniunii intre Franta, Germania si Marea Britanie, iar conflictele s-au accentuat pe masura ce s-a pus mai acut problema unui pachet comun de sustinere a bancilor cu probleme de pe continent, din simplul motiv ca si aici nota de plata a crescut, iar statele mai puternice, ca Germania sau Franta, ar urma sa-si deschida mai mult punga pentru a le sustine pe cele mai slabe. Pana acum, guvernele europene au cheltuit peste 1.200 de miliarde de euro pentru a salva bancile de la prabusire, iar solicitarea Austriei de infiintare a unui fond comun de 100-150 de miliarde pentru sustinerea filialelor din Est ale bancilor occidentale nu pare decat o faza intermediara spre alte cereri de ajutor financiar.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
\n<\/a><\/div>\n<\/div>\n
<\/a><\/div>\n<\/div>\n\u00a0<\/div>\n
Fiecare pentru el<\/strong><\/div>\n
Nu e de mirare ca in asemenea conditii prinde putere nationalismul economic, sub diverse forme, de la insistenta prese\u00addin\u00adte\u00adlui francez Sarkozy de protejare a uzinelor franceze ale producatorilor auto, in de\u00adtri\u00ad\u00admentul celor din Europa de Est, pana la relaxarea de-a dreptul a vechilor legi europene ale ajutorului de stat. Comisia Europeana a dat publicitatii in urma cu cateva zile un document care admite ca “in anumite conditii este necesara acordarea temporara de noi ajutoare de stat”, in special pentru banci si pentru firmele mici si mijlocii.<\/div>\n
“Nationalismul, oricat de firav, viciaza competitia”, replica Sorin Dimitriu, fostul sef al Fondului Proprietatii de Stat, acum presedinte al Camerei de Comert si Industrie a Municipiului Bucuresti. Statul ar trebui sa se adreseze nu capitalului strain si nici celui local, ci capitalului care produce performanta, spune Dimitriu: “Cu Ford sau Renault, producatori auto prezenti in Romania, ai garantia unor performante, ai produse reprezentative”.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Mai delicata e situatia, in schimb, atunci cand pe o piata concureaza companii cu capital autohton si firme straine care au parte de sustinere masiva din partea statelor de origine. Cel mai la indemana exemplu este cel al pietei bancare, dominata de banci straine care “beneficiaza de suport de lichiditate, garantii si capital, dar si finantari in euro de la guvernele tarilor de origine, in timp ce bancile locale cu capital privat infrunta criza bazandu-se doar pe propriile forte”, spune Robert Rekkers, directorul general al Bancii Transilvania, cea mai mare institutie bancara cu capital privat majoritar romanesc. Rekkers spera ca “statul roman va veni cu propuneri concrete pentru toate bancile locale, cu cea mai buna formula nediscrimi\u00adnatorie, pentru sustinerea unei concurente corecte”.<\/div>\n
\u00a0<\/p>\n
<\/p>\n
\u00a0<\/p>\n
Industria auto ramane insa cel mai bun exemplu pentru ceea ce inseamna interventionismul statului in economie. Politicienii de la Washington au dat de pamant cu sefii marilor producatori de automobile din Detroit,\u00a0criticandu-i ca folosesc avioane private pentru a se deplasa, dar le-au dat si o gramada de bani: Chrysler si General Motors au primit 17,4 miliarde de dolari si au mai solicitat alte 22 de miliarde sub forma unor\u00a0noi credite guvernamentale. In Europa, Franta a alocat 7 miliarde de euro pentru sprijinirea producatorilor auto aflati in dificultate, Spania 4 miliarde de euro (in conditiile in care industria auto locala se afla in proprietate straina), Germania 2 miliarde de euro, iar Marea Britanie 3 miliarde de euro. Germania, Spania sau Suedia acorda prime de casare, iar Marea Britanie a redus TVA la cumpararea de masini.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
“Nu cred in sprijinul , asa cum s-a acordat in Statele Unite”, declara Constantin Stroe, vicepresedintele Dacia, producatorul auto roman detinut de Renault, aducand in ecuatie elementul care poate face inutil orice program de sprijin – dreptul clientului de a alege produsul dupa propriile lui criterii. Un exemplu este echivalentul german al programului Rabla, prin care s-au oferit cate 2.500 de euro pentru masinile vechi; consumatorul german a lasat insa patriotismul la o parte si a preferat sa cumpere, in schimb, automobile Logan.<\/cu><\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
\n
\n<\/a><\/div>\n<\/div>\n<\/div>\n
<\/a><\/div>\n<\/div>\n<\/div>\n\u00a0<\/div>\n
Constantin Stroe crede ca pe termen scurt piata auto va suferi distorsiuni induse de sumele pompate de state. In timp, tot piata si clientii vor face selectia si vor rezista doar producatorii cu o strategie adaptata la cerere, iar companiile care s-au adaptat greu, ca producatorii de automobile cu capacitate cilindrica mare, vor avea de suferit. “In Europa, pana in 2012 vor ramane doar patru mari grupari de producatori auto”, considera Stroe.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Cererea pietei ramane, pentru o companie, mult mai importanta decat ajutorul din partea statului, afirma si Dan Sucu, presedintele Mobexpert. “Mi-a luat timp sa inteleg ca piata este determinanta si ca produsul trebuie sa corespunda cu nevoile ei. Productie poate face oricine, nu asta e greu”, spune Sucu, care da exemplul unora dintre furnizorii de mobilier ai companiei sale, care au refuzat sa scada preturile, chiar si atunci cand a devenit clar ca s-a redus cererea pe piata, astfel incat a fost nevoit sa caute (si a gasit) produse la preturi competitive la alti furnizori, din China sau India.<\/p>\n
\u00a0<\/div>\n
Adept al unui rol al statului limitat, chiar si pe vreme de criza, la functiile sale traditionale, Dan Sucu crede ca guvernul “ar trebui sa-si faca treaba”, respectiv sa supravegheze structurile monopoliste care functioneaza in cele mai multe domenii de activitate, incepand de la furnizorii de utilitati sau de materii prime. O viziune diferita are Mircea Cosea, care considera ca, in ce priveste politica guvernului roman, una din directiile de actiune ar fi modificarea codului fiscal pentru atragerea de investitii straine, iar o alta este stabilirea de relatii economice cu zone din afara Uniunii Europene care sunt interesate si interesante, dar “blocate din cauza unor principii politice demodate”. Este cazul Taiwanului, o putere financiara interesata de Romania, prezenta in tarile din jurul nostru si care cere “cateva elemente politice minore in schimbul unor investitii masive” (Romania nu intretine relatii diplomatice cu Taiwanul, pe care nu il recunoaste drept stat, la fel ca si China).<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Referindu-se tot la ce ar trebui sa faca statul roman, Ionel Blanculescu spune ca ar fi preferat, in locul marilor proiecte de investitii in infrastructura, ca statul sa cumpere proiectele imobiliare acum inghetate si sa le finalizeze, pentru ca asa ar reusi sa dea de lucru companiilor din constructii, sa aduca lichiditati in piata si sa deblocheze platile intre companii. Cat priveste eventuale cresteri de taxe si impozite, Blanculescu spune ca acestea ar fi cel mai contraindicat lucru intr-o perioada de reducere a activitatii in economie. In fine, Sorin Dimitriu crede ca accentul ar trebui pus pe sustinerea IMM-urilor, care asigura mai mult de jumatate din PIB. “Acum, Fondul de garantare a creditelor pentru IMM are un nivel modest. Salvarea ar putea veni, pentru micile companii, de la fondurile europene; trist este ca interesul pentru folosirea lor e redus”, spune Dimitriu.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
\n<\/a><\/div>\n<\/div>\n
<\/a><\/div>\n<\/div>\n\u00a0<\/div>\n
Bancile bune si banca rea<\/strong><\/div>\n
Pentru Romania, deocamdata nu se poate pune problema calcularii unei note de plata a crizei ori a interventiei statului, pe de o parte fiindca aproape toate masurile anticriza ale guvernului Boc sunt inca in stadiul de proiect, pe de alta parte fiindca la noi nu se pune problema vreunei nationalizari sau a unei interventii masive a statului pentru vreun sector economic. Ce se intampla insa cu sumele deja investite sau angajate de statele care pana acum au avut de-a face cu asa ceva?<\/div>\n
\u00a0<\/p>\n
<\/p>\n
\u00a0<\/p>\n
In UE exista reglementari: bancile trebuie sa returneze ajutorul in sase luni, statul poate interveni in conducerea companiilor, iar sumele nereturnate se transforma in actiuni ale statului. Mai greu e de spus ce se va intampla cu banii blocati in activele toxice, care continua sa incarce bilanturile bancilor. Fostul sef al AVAB, Ionel Blanculescu, spune ca de la strategia initiala promovata de premierul britanic Gordon Brown, de implicare a statului ca actionar in bancile cu probleme, s-a ajuns in cele din urma tot la o solutie de genul AVAB, acceptata si pentru SUA, si pentru Europa – o “banca rea” (bad bank), institutie care sa preia si sa centralizeze activele toxice din sistemul bancar, iar ulterior sa incerce sa le valorifice, vanzandu-le catre investitori privati si permitandu-le bancilor sa ramana cu bilanturile curate. N-ar fi ceva nou; in Franta, dupa crahul Cr\u00e9dit Lyonnais, a aparut Consortium de R\u00e9alisation, iar in SUA, dupa criza din anii ’80 de pe piata caselor de economii a aparut Resolution Trust Corporation (RTC), o entitate care a “curatat” active in valoare de 400 de miliarde de dolari.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
Spre deosebire de creditele neperformante din anii ’90 de la Bancorex sau Banca Agricola, de care s-a ocupat AVAB, instrumentele financiare sofisticate de acum din SUA vor premite o rata de recuperare mult mai redusa decat cea care a fost posibila in Romania, cuprinsa intre 22% si 40% din valoarea neta a debitelor, estimeaza Blanculescu. Strangerea activelor toxice trebuie sa fie dublata insa si de incercarea de a recupera prin justitie atat cat se poate, inclusiv din punct de vedere moral, spune el: “Cheltuirea banilor contribuabililor trebuie insotita de pedepsirea vinovatilor. Daca presedintele Obama nu face justitie, nu o sa aiba suport din partea populatiei. Nu se poate sa stranga cureaua numai unii”.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
\n<\/a><\/div>\n<\/div>\n
<\/a><\/div>\n<\/div>\n\u00a0<\/div>\n
Pana acolo insa, neincrederea cu care pietele si foarte multi analisti continua sa intampine desele stiri despre banci preluate total sau partial de state intretin o atmosfera nelinistitoare, de experiment continuu. Dupa ce saptamana trecuta statul american a ajuns actionar al Citigroup cu 36%, iar actiunile grupului s-au prabusit imediat la bursa, seful Rezervei Federale, Ben Bernanke, s-a straduit sa explice ca guvernul nu vrea sa nationalizeze nici o banca, desi a recunoscut ca e posibil ca participatia statului sa creasca mai departe. Unii analisti au incercat sa spuna ca una e ca statul sa preia in administrare o banca temporar si alta sa intre in proprietatea ei pe termen nelimitat, urmarind astfel sa-i linisteasca pe investitori, tematori prin definitie de legendara incapacitate a statului de a administra eficient o companie pe care pune mana. “Dar orice nationalizare nu va face decat sa intarzie inevitabilul, adica spargerea bancilor in unitati mai mici si mai simple si moartea sistemului financiar asa cum e el acum”, replica un utilizator de pe forumul Wall Street Journal. Altul ii raspunde: “De fapt, bancile controlate de stat or sa ajunga pusculite pentru congresmani. Si cand or sa se vanda activele lor, vor veni oamenii cu relatii, cei ce asa vor ajunge multimilionari. Doar la fel a fost si dupa RTC si dupa Cr\u00e9dit Lyonnais”.<\/div>\n
\u00a0<\/div>\n
\n
\n