BusinessMagazin

Blog

  • Aeroport de vanzare

    Aeroportul orasului ungar Debrecen va fi scos la privatizare, in incercarea de a atrage un investitor strategic. Lajos Kósa, primarul orasului, a spus ca propunerea va fi supusa aprobarii consiliului local la inceputul acestei luni.

     

    Din 1994, municipalitatea a investit 18,5 milioane de euro in dezvoltarea aeroportului. Intrucat volumul traficului a crescut substantial, oficialii unguri vor sa atraga un investitor strategic si nu unul financiar. Zece investitori din China, Rusia, Germania, Austria, Marea Britanie si Spania si-au manifestat intentia de a prelua controlul asupra aeroportului. 

  • E vremea fuziunilor

    Sectorul imobiliar din Polonia se pregateste sa intre intr-o etapa de consolidare, in urma careia numarul dezvoltatorilor se va reduce semnificativ in urmatorii trei ani, potrivit analistilor citati de cotidianul Rzeczpospolita.

     

    Se estimeaza ca grupul celor care vor rezista valului de achizitii si fuziuni va depasi cu putin zece. Din cauza incetinirii ritmului de crestere a preturilor apartamentelor, multi dezvoltatori vor sa iasa de pe piata. „Negocierile privind fuziunile se deruleaza deja“, spune Andrzej Knigawka, analist la ING Securities. Michal Solowow, care controleaza compania Echo Investments, considera ca principalii cumparatori vor fi firmele straine, care doresc sa intre in Polonia si cauta companii cu know-how local.

  • SECRETELE BOGATIEI LUI PATRICIU

    Secretul cel mare pentru gramada de bani pe care KazMunaiGaz i-a platit-o lui Dinu Patriciu pentru 75% din Rompetrol este simplu: din punct de vedere geopolitic, marele proprietar de hidrocarburi Kazahstan se situeaza pe malul gresit al Marii Caspice. Si a avut nevoie de un pod, ca sa-si poata trece marfa pe malul cel bun, spre Europa de Est si de aici mai departe, spre Occident. 

     

    La 11 mai 2007 incepea in Polonia un summit pe teme de energie, la care au participat cinci sefi de stat, din Polonia, Georgia, Ucraina, Lituania si Azerbaidjan, alaturi de oficiali ai Uniunii Europene si sefi de mari companii din domeniul energetic. Unul din invitatii-cheie trebuia sa fie Nursultan Nazarbaev, presedintele Kazahstanului. De altfel, in luna martie Nazarbaev confirmase prezenta la summit, spre deosebire de omologul sau turkmen Gurbanguli Berdimuhammedov, care a declinat invitatia. Dar in loc sa vina la Cracovia, Nursultan Nazarbaev s-a intalnit cu Vladimir Putin, la Astana, capitala Kazahstanului, pe 10 mai, ca sa discute despre livrarile de gaze din Asia Centrala pentru Rusia, iar a doua zi l-a insotit pe presedintele rus la granita cu Turkmenistanul, pentru o intalnire cu Berdimuhammedov.

     

    Analistii economici si politici au conchis imediat ca Nazarbaev a dat europenilor setosi de petrol caspic un semnal clar asupra desfasurarii jocului si asupra arbitrilor. Un Nazarbaev in varsta de 66 de ani, stapan peste tot ce inseamna resursa naturala in tara lui (nu numai petrol si gaze naturale, ci si uraniu, crom, zinc, magneziu, cupru, carbune, fier, aur si diamante), ca si peste companiile ce administreaza si exploateaza respectivele bogatii, curtat si de americani, si de europeni, si de rusi, si de asiatici, dupa cum comenteaza analistii institutului Stratfor. Rezervele de petrol ale Kazahstanului sunt intre 30 si 40 de miliarde de barili (adica jumatate din rezervele rusesti si locul 11 in lume) si de 3.000 de miliarde de metri cubi de gaze naturale (tot locul 11 mondial). 

     

    Si un Nazarbaev dictator cu acte in regula, pentru ca tocmai a modificat constitutia pentru a-si prelungi mandatul pe viata. Curios sau poate nu, Washingtonul s-a abtinut sa condamne in mod explicit noile prevederi constitutionale, un purtator de cuvant al Departamentului de Stat vorbind, in schimb, de o „multitudine de reforme politice care duc tara intr-o directie buna“. Curios sau poate nu, lista respectivelor reforme nu era disponibila si a ramas sa fie comunicata la o data ulterioara.

     

    Marea problema a Kazahstanului si a presedintelui Nazarbaev, ca si a clientilor care-l curteaza – Rusia, SUA, China si UE – este transportul de petrol si gaze spre pietele acestora; or, daca accesul spre China si Rusia e facilitat de vecinatatea geografica, pana la ceilalti doi clienti drumul e mult mai complicat. Aici a intrat in ecuatie cumpararea Rompetrol. Uzakbai Karabalin, presedintele KazMunaiGaz, spune ca achizitia pachetului majoritar al The Rompetrol Group (TRG) le ofera o intrare pe pietele de desfacere din Europa, inclusiv Franta, România, Moldova si Bulgaria, precum si posibilitatea de a utiliza TRG ca „platforma pentru expansiune in viitor“. „Compania isi va concentra activitatea pe pietele in crestere din zona Marii Negre, a Balcanilor si a Marii Mediterane. Prin aceasta construim, de fapt, un pod al energiei intre resursele petroliere ale Kazahstanului si cererea sporita de produse rafinate din Europa Centrala, de Est si de Vest“, a spus Karabalin.

     

    In plus, KMG isi vede dublata capacitatea de rafinare si capata acces la o retea importanta de 630 de benzinarii, in sapte tari ale lumii. Totusi, trebuie spus ca alternativa la sfera de dominatie energetica ruseasca, de care Dinu Patriciu si seful KMG au pomenit deopotriva, este in acest moment ipotetica intr-o oarecare masura, pentru ca, pentru a ajunge la Midia, titeiul kazah trece prin terminalul rusesc de la Novorossiisk.

     

    Inseamna atunci ca au dreptate cei ce speculeaza o echivalenta intre expansiunea Kazahstanului prin Rompetrol si extinderea influentei rusesti in Europa? In ciuda mostenirii sovietice (rusa a ramas chiar a doua limba oficiala in Kazahstan), Kazahstanul nu exceleaza in simpatia fata de Rusia, asa dupa cum nu exceleaza nici in simpatia fata de UE sau China, urmarindu-si doar propriile interese, in contextul in care a devenit din ce in ce mai puternic, increzator si constient de in forta petrolului din spatele sau. Totusi, forta de generalizare a comentatorilor, cand au de-a face cu spatiul eurasiatic, e maxima. Organizatia de Cooperare de la Shanghai (OCS), mult mediatizatul pact intre Rusia, China, Kazahstan, Kirgizstan, Tadjikistan si Uzbekistan, a fost considerata pe rand „clubul energetic al lui Putin“ si un soi de replica la NATO, tarile central-asiatice componente fiind socotite aici exclusiv niste pioni ai Rusiei – trecandu-se cu vederea, de pilda, ca unul din scopurile cele mai urgente ale organizatiei este de a neutraliza acele tendinte separatiste sau miscari de opozitie („portocalie“ sau nu) care pun probleme concomitent tuturor statelor din OCS.

     

    In ceea ce il priveste, Nursultan Nazarbaev a incercat si incearca sa-si joace cartea cat mai bine posibil intre marile puteri, folosindu-se de unele spre a contrabalansa tendinta celorlalte de a-si impune influenta asupra tarii lui. A trimis trupe in Irak, ca sa-si demonstreze solidaritatea cu SUA, dar a incercat sa determine reducerea prezentei militare a SUA in Asia Centrala, justificand ca aceasta ar fi de fapt intentia colectiva a OCS. S-a dus, cum am vazut, in vizite cu Putin si i-a lasat pe europeni sa il astepte. A semnat recent o intelegere cu presedintele chinez Hu Jintao privind constructia unei a doua conducte petroliere care sa conecteze China cu zona caspica si a unui gazoduct care sa lege Turkmenistanul de China, prin Kazahstan. A obtinut un grant de 1,7 milioane de dolari din partea Departamentului de Stat american pentru studiul de fezabilitate a conductei transcaspice din Turkmenistan spre Azerbaidjan si pentru o conducta care sa lege Kazahstanul de actuala  conducta dintre Baku si portul turcesc Ceyhan (ceea ce ar constitui, pentru americani, o conexiune fezabila, sigura, cu petrolul kazah).

     

    Rusii mizeaza pe acordurile pe care le-au incheiat si in baza carora urmeaza sa cumpere 40 de miliarde de metri cubi de gaze naturale pe an din Kazahstan, Turkmenistan si Uzbekistan, iar proiectul european Nabucco, de transport al gazelor central-asiatice pe ruta Azerbaidjan-Georgia-Turcia-Bulgaria-Ungaria-Romania-Austria, ar trebui sa intre in exploatare in 2011, an in care acordul rusesc de achizitie a gazelor expira. Rusia si-a oferit kazahilor infrastructura pentru exportul petrolului spre Europa, dar a gasit de cele mai multe ori si puterea de a le limita ambitiile. Demersul din mai, amintit mai sus, al lui Vladimir Putin, finalizat cu planul unei noi conducte care sa aduca si mai multe gaze naturale in Rusia din Kazahstan si Turkmenistan, este numai un exemplu.

     

    Cum petrolul caspic a fost ultima descoperire majora a lumii (iar zona Kashagan din Kazahstan – cea mai mare descoperire din ultimii 30 de ani), a prinde o bucatica de contract, teren sau exploatare a ajuns un tel major al tuturor marilor companii petroliere occidentale; asa s-a ajuns la companii unde structura actionariatului s-a facut pe principiul bine cunoscut „sa se dea cate putin ca sa ajunga la toti“. Initial, statele caspice au acceptat conditiile impuse de companiile occidentale si s-au multumit cu procente destul de mici din afaceri; acum, la ceva timp de la inceperea explorarilor si a exploatarilor, lucrurile se vad diferit, iar vana nationalista s-a ingrosat puternic.

     

    Ultima victima este chiar sus-pomenitul Kashagan, acordat pentru exploatare unui consortiu condus de italienii de la ENI si din care fac parte Shell, Exxon, Total, ConocoPhilips, Inpex si KazMunaiGaz. Activitatea acolo a fost suspendata pentru trei luni de catre autoritatile de la Astana, care au invocat o serie de probleme legate de mediu. De fapt, oficialii din Kazahstan nu se mai multumesc cu valorile din contractul initial, care le acorda numai 10% din venituri si 8,33% din actiunile companiei, acum cand pretul petrolului a explodat, iar conditiile si perceptiile de pe piata petroliera sunt cu totul altele decat in anul 2000. Luna trecuta, un demnitar kazah a avertizat asupra renegocierii contractului si asupra noului procent pe care il doresc din profituri, de 40%, iar directorul executiv al ENI, Paolo Scaroni, s-a declarat de acord cu inceperea discutiilor de renegociere. Reteta aplicata de Kazahstan a fost patentata de Rusia, care a trecut administrarea zacamantului Sahalin 2 de la Royal Dutch Shell catre Gazprom, pe motiv ca primii incalca legislatia de mediu, iar probleme asemanatoare ar putea avea, cred analistii, si compania britanica BP in Azerbaidjan.

     

    Martha Brill Olcott, cercetatoare la Fundatia Carnegie pentru Pace Mondiala, crede ca KazMunaiGaz dispune de o strategie de dezvoltare coerenta si de o structura bine articulata, care o plaseaza pe o pozitie mai favorabila decat Socar, de exemplu, compania petroliera nationala din Azerbaidjan. Mai mult, spre deosebire de Rusia, care n-a reusit sa creeze o singura companie nationala integrata de petrol si gaze (Gazprom si Rosneft concureaza inca intre ele), Kazahstanul si-a consolidat toate activele energetice in KazMunaiGaz, pe care a transformat-o in pilonul central al strategiei de dezvoltare a tarii. Holdingul Samruk, ce detine KMG, este condus de Richard Evans, fostul presedinte al BAE Systems, misiunea acestuia fiind de a adapta transparenta si practicile de guvernare corporatista occidentala la mediul de afaceri din Kazahstan.

     

    In plus, ambitiile lui Nazarbaev, care vrea ca tara sa sa ajunga printre primele 50 cele mai competitive state ale lumii in 2015, au creat o prima generatie de afaceristi kazahi: „Kazahstanul are un program prezidential care in fiecare din ultimii sapte ani a trimis 5.000 de tineri la studii in strainatate. La studii economice, in Statele Unite si Anglia. Au inceput sa se intoarca si constituie o elita, vorbesc englezeste, stiu afaceri, au Internet, discuti cu ei exact ca la Londra“, povesteste Dinu Patriciu.

     

    Acum insa, cumpararea Rompetrol ar putea sa o contrazica pe Martha Olcott, care aprecia in studiul sau ca este „greu de identificat un scenariu in care KMG va deveni un actor international major“. Dar analiza lui Olcott nu lua in calcul nici perenizarea mandatului lui Nazarbaev si nici cumpararea Rompetrol, ce ofera anvergura internationala afacerilor companiei kazahe.

     

    Daca lasam la o parte tentativele KazMunaiGaz de a cumpara rafinaria Mazeikiu din Lituania sau Unipetrol din Cehia, dintre marile companii petroliere care actioneaza in aceasta parte a Europei, Rompetrol pare sa se fi dovedit cel mai aproape de profilul ideal al unei tinte de preluare pentru Kazahstan. Nu e vorba numai de politica strict protectionista valabila in cazul unor firme controlate de stat, ca MOL din Ungaria sau OMV din Austria, proprietara Petrom, unde recentele dispute pe tema preluarii MOL de catre OMV au dovedit ca n-ar fi de conceput o achizitie din partea unei companii straine. Patriciu crede ca Rompetrol se diferentiaza de rivalele sale printr-o strategie mai flexibila: „Exista doua tipuri de companii petroliere. Unele au o mentalitate de armata care merge cu trupele, cucerind teritorii si incercand sa castige cote de piata. Altele se dezvolta creandu-si puncte de sprijin unde pot obtine sinergii. O companie petroliera moderna este jumatate fizica, jumatate financiara. Aceasta iti permite integrare virtuala, iti ofera capacitate de profit“.

     

    Dinu Patriciu nu a oferit insa un raspuns clar la o intrebare importanta: de ce a vandut pachetul majoritar al unei companii cu planuri mari si care activa pe o piata a petrolului care asigura castiguri importante? A avut in schimb o teorie oarecum defensiva: „Sunt convins ca ne aflam la inceput de criza globala, ca ne vom confrunta cu o lipsa de lichiditati. Americanii finanteaza mai mult decat produc, bancile centrale injecteaza bani in pietele financiare, lucrurile astea nu merg la nesfarsit. Cine are lichiditati e mare“.

     

    In plus, planurile de extindere a Rompetrol (unul din cele mai apropiate in timp este sa participe la privatizarea operatorului petrolier sarb NIS, valoarea tranzactiei fiind estimata acum cateva luni la 370 de milioane de euro) presupun surse suplimentare de bani, pe langa necesitatile curente de aprovizionare cu titei de pe o piata cu preturi in crestere. Preluarea de catre KMG asigura companiei romanesti atat necesarul de lichiditati, cat si necesarul de petrol. Aceasta ar putea fi si explicatia participatiei vandute, pentru ca in ultimul an de zile Dinu Patriciu a vorbit de posibilitatea vanzarii unei parti din grup, numai ca pachetul luat in discutie era minoritar. Compensatia ca a vandut pachetul majoritar, din punctul sau de vedere, e ca partea cu care a ramas va creste in valoare: „25% dintr-un pepene este mult mai mult decat 100% dintr-un mar. Cred ca pachetul pe care il mai am va valora mult mai mult decat am incasat pe 75% acum“.

     

    Valoarea tranzactiei, tinuta sub tacere de cei implicati, a fost subiect de disputa in media romaneasca. Dinu Patriciu a fost identificat drept cel mai bogat dintre romani, cu circa trei miliarde de dolari. Ulterior, agentia de rating Fitch a estimat valoarea tranzactiei la circa 2,15 miliarde de dolari (aproape 1,6 miliarde de euro), sub cele 2,7 miliarde de dolari care ar fi fost calculate pe baza singurei cifre exacte a anuntului, reprezentata de valoarea de piata de 3,6 miliarde de dolari (aproape 2,7 miliarde de euro); la randul lui, omul de afaceri a spus ca nu a incasat 2,7 miliarde de euro.

     

    Deocamdata, ramas cu conducerea executiva a companiei, Dinu Patriciu are de realizat in acest an o cifra de afaceri de peste 7 miliarde de dolari. Si are de administrat mormanul de lichiditate pe care sta, indiferent daca e vorba de unul, doua miliarde de dolari ori mai mult. Pentru ca, dupa cum zice el, „cine are lichiditati e mare“.

  • VANZATORUL: ROMPETROL

    – Evaluata la 3,6 miliarde de dolari (2,63 miliarde de euro), Rompetrol este una dintre primele 25 de companii multinationale petroliere din Uniunea Europeana. Patriciu spunea ca are nevoie de doi ani pentru a duce Rompetrol in „top 10“.

    – Grupul Rompetrol este format din circa 40 de companii, cu activitati in 13 tari.

    – Rompetrol a realizat anul trecut o cifra de afaceri de circa 5,65 miliarde de dolari (peste 4,1 mld. euro). Pentru 2007, compania asteapta o cifra de afaceri de 7,4 miliarde de dolari (5,4 mld. euro) si un profit operational (EBITDA) de 270 de milioane de dolari (198 mil. euro).

    – Dinu Patriciu a afirmat ca planurile strategice ale Rompetrol nu vor fi modificate in urma tranzactiei cu KazMunaiGaz.

  • CONDUCTE SI INTERESE

    Kazahstanul este liderul economic al Asiei Centrale, cu un PIB mai mare decat al celorlalte republici din zona la un loc (145 de miliarde de dolari – peste 106 mld. euro – estimat pentru 2007).

     

    Presedintele Nursultan Nazarbaev concentreaza in mod autoritar puterea de decizie in stat, inclusiv in plan economic, cea mai recenta actiune fiind demiterea ginerelui sau Timur Kulibaev din functia de vicepresedinte al holdingului Samruk, din care face parte compania petroliera KazMunaiGaz.

     

    Localizarea geografica face ca in jur de 85% din exportul kazah de petrol sa treaca prin Rusia. Alternativele KazMunaiGaz pentru rutele de export sunt China (exista deja din 2005 conducta Atasu-Alashankou si va mai fi construita inca una, care va fi operata de firma chineza CNPC, care a cumparat PetroKazahstan in 2005), respectiv Iranul, cu ajutorul barjelor sau al petrolierelor, sau poate printr-o conducta a carei fezabilitate urmeaza a fi analizata. Kazahstanul ar mai putea folosi conducta Baku-Ceyhan pentru transportul petrolului din Marea Caspica la Marea Mediterana; interconectarea cu actuala conducta s-ar putea imbunatati cu ajutorul vapoarelor sau prin oleoducte suplimentare. Ramane de vazut cum vor evolua proiectele conductelor din zona Marii Negre, dupa preluarea Rompetrol; aici proiectele Odessa-Brody-Gdansk si Burgas-Alexandroupolis n-au luat in calcul o participare romaneasca.

  • Griji la Casa Alba pentru datoriile SUA

    De ani de zile administratia Bush a tot minimalizat ingrijorarile cu privire la miile de miliarde de dolari pe care SUA le datoreaza Chinei, Japoniei si statelor producatoare de petrol din Orientul Mijlociu, sustinand ca aceste datorii nu le ofera niciun avantaj gratuit guvernelor straine. Dar intr-un moment de instabilitate financiara globala precum cel de acum, administratia a inceput sa se ingrijoreze.

     

    Nelinistile americanilor – la fel ca acelea ale liderilor din Europa – se concentreaza pe o tendinta in crestere, dar putin inteleasa, a guvernelor straine de a-si converti creantele in „fonduri de investitii suverane“ care achizitioneaza active in SUA si in alte regiuni – si care pot influenta piata atunci cand vand sau cand cumpara.

     

    In replica, administratia Bush face presiuni la Fondul Monetar International si la Banca Mondiala sa cerceteze comportamentul acestor fonduri, care controleaza investitii estimate la circa 2.500 miliarde de dolari (peste 1.800 miliarde de euro), si sa elaboreze coduri de conduita pentru ele. Printre regulile propuse se va afla si obligatia de a dezvalui metodele de investitii si de a evita implicarea in politica tarilor in ale caror active investesc.

     

    Oficial, Statele Unite aproba cu bratele deschise orice investitie, cu exceptia celor care ar putea compromite securitatea nationala. Dar o unda de retinere se face simtita in cazul investitiilor din partea guvernelor straine, spre deosebire de cazul investitiilor venite de la companiile din acele tari. Unii politicieni avertizeaza cu privire la o posibila reactie negativa de ordin politic daca tendinta va continua.

     

    „Banii vor continua sa graviteze in mod natural in jurul activelor cu pretul in dolari, datorita soliditatii economiei noastre“, a spus intr-un interviu Henry Paulson Jr., secretarul Trezoreriei. „Nu mi-ar placea nimic mai mult decat sa obtin cat mai multi din acei bani. Dar inteleg ca exista o teama naturala ca acesti bani vor cumpara toata America.“

     

    Una dintre nelinistile americanilor tine de filozofia pietei. Statele Unite au predicat ani intregi evanghelia privatizarii, cerand altor state sa-si vanda industriile detinute de guverne. Acum, cu prezenta fondurilor suverane, multi experti se intreaba daca investitiile transfrontaliere nu se transforma in ceva nou, care ar putea fi numit nationalizare transfrontaliera – ridicand problema interferentei guvernelor in piata libera, doar ca de data asta in alte piete decat cea nationala.

     

    O alta ingrijorare este dimensiunea extinsa si cresterea potentiala a acestor fonduri. Cele 2.500 miliarde de dolari, la cat sunt estimate activele in care au investit, depasesc sumele investite de fondurile speculative („hedge funds“) din toata lumea. Mai mult, banca de investitii Morgan Stanley, intr-un multcitat studiu, previzioneaza ca aceste fonduri de investitii ar putea ajunge la un total al activelor halucinant, de 17.500 miliarde de dolari (aproape 13.000 miliarde de euro) in zece ani.

     

    Desi fondurile suverane nu par sa fi jucat un rol in recenta valtoare de pe pietele internationale, expertii spun ca ar putea sa o faca in viitor, in moduri favorabile sau nefavorabile – vanzand brusc activele detinute si precipitand o criza sau salvand financiar fondurile sau companiile care sunt in dificultate. „Aceste fonduri ar putea sa devina ori sursa problemei, ori o parte a solutiei“, spune Edwin Truman, senior fellow la Institutul Peterson pentru Economie Internationala. „Cand guvernele straine detin actiuni si obligatiuni, nu doar bonuri de trezorerie, trebuie sa te intrebi daca ele vor fi o forta stabilizatoare sau destabilizatoare.“

     

    Truman spune ca e usor de imaginat ca intr-o viitoare criza globala, Paulson s-ar putea sa faca apel nu doar la bancherii centrali, ci si la cei ce conduc aceste fonduri suverane. „Ar putea sa procedeze asa inca de pe acum, din cate stim noi“, adauga el.

     

    Fondurile sunt produsul deceniilor in care Statele Unite au importat mai mult decat au exportat. Preturile ridicate la energie au adus trilioane de dolari producatorilor de petrol si gaze naturale din Norvegia si Rusia pana in Orientul Mijlociu, in vreme ce setea americanilor de a importa bunuri si servicii a crescut rezervele valutare ale Chinei, ale Japoniei si altor exportatori giganti din Asia.

     

    Agitatia politica din jurul acestor fonduri a fost pana acum limitata. Eforturile din acest an ale Chinei si ale statului Singapore de a cumpara participatii la banca britanica Barclays si ale Qatarului de a prelua lantul de supermarketuri J Sainsbury din Marea Britanie au starnit putina emotie in randul liderilor britanici. Nici oferta Dubaiului pentru retailerul american Barney’s, nici achizitionarea, anul acesta, de catre China a unei participatii de aproape 10% la fondul de investitii Blackstone nu au starnit vreo agitatie in SUA.

     

    Probabil cea mai politica turbulenta cauzata de un fond suveran a aparut atunci cand Temasek Holdings, vehiculul de investitii detinut de statul Singapore, a achizitionat o participatie la o companie detinuta de fostul premier al Thailandei, Thaksin Shinawatra. Afacerea a starnit demonstratii antiguvernamentale care au dus pana la urma la indepartarea lui Shinawatra, printr-o lovitura de stat militara, in 2006.

     

    Principala temere este ca, dincolo de posibilitatea ca fondurile straine sa urce cotatiile actiunilor, ale obligatiunilor si pe piata imobiliara, ele sa exercite un control inoportun in politica sau in sfera privata. Truman de la Institutul Peterson este unul dintre multii experti care fac presiuni ca SUA, FMI si BM sa elaboreze coduri de conduita care sa tina zona politica departe de deciziile de investitii si sa le ceara fondurilor sa dezvaluie informatii despre componenta portofoliilor lor si despre strategiile lor de investitii. „Un guvern este o specie diferita in lumea investitiilor“, spune el. „Le spunem noi fonduri suverane (ale statului, n. red.), dar odata ce operezi in afara granitelor tale, nu mai esti «suveran» in acelasi sens“. Altii ar prefera sa li se ceara fondurilor sa-si plaseze deciziile de investitii in mainile unor manageri apolitici.

     

    „Din moment ce statele din Asia si cele petrolifere devin tot mai bogate, cu siguranta ca au si banii necesari ca sa incerce sa exercite influenta“, spune Kenneth Rogoff, profesor de stiinte politice si politici publice la Harvard. „Nu vrem ca influenta aceasta sa fie exercitata fara scrupule. Trebuie sa existe transparenta in modul de conducere a fondurilor si un control financiar care sa asigure protectie impotriva ei.“

     

    Paulson si secretarul adjunct al Trezoreriei, Robert Kimmitt, au calatorit in China, Rusia si in zona Golfului Persic ca sa le ceara oficialitatilor din domeniul financiar de acolo sa promoveze o deschidere mai mare asupra practicilor de investitii ale fondurilor suverane si sa interzica subventiile guvernamentale si alte forme de stimulente pentru activitatile lor de investitii din strainatate. Administratia de la Casa Alba mai cere guvernelor respective, drept conditie de a investi in Statele Unite, sa deschida accesul pentru investitiile americane in activele de acolo aflate sub controlul statului.

     

    Fondurile suverane exista de fapt de zeci de ani. Kuwait General Reserve Fund a fost infiintat in 1960, iar Abu Dhabi Investment Authority, infiintat in 1976, are investitii totale in jurul a 800 de miliarde de dolari (aproape 590 de miliarde de euro), ceea ce il face cel mai mare asemenea fond din intreaga lume. Cu 300 de miliarde de dolari investiti in noul sau fond, Norvegia este privita de multi drept un model de transparenta a strategiei sale de portofoliu, a detinerilor si a metodelor folosite. Dar ea isi asuma si miza politica fara niciun ascunzis, dupa ce si-a retras recent investitia in lantul de magazine american Wal-Mart, justificand cu acuzatiile ca acesta ar fi incalcat interdictia de exploatare a muncii minorilor si ar fi dejucat eforturile angajatilor de a se constitui in sindicate.

     

    Dar China si statele din Orientul Mijlociu mai au mult pana sa ajunga la fel de transparente in activitatile lor pe cat este Norvegia. Unii experti se intreaba ce s-ar intampla daca Beijingul ar cumpara o companie farmaceutica din SUA si ar face presiuni pentru schimbarea programelor de prescriere a medicamentelor. Sau care ar fi reactia daca un guvern arab ar cere sa-i fie sprijinita financiar o companie sau sa-i fie acordate scutiri de taxe pentru ca in schimb sa sprijine convorbirile de pace din Irak sau din Israel?

     

    „Daca aceste fonduri adera, sa zicem, la conceptul unui mare fond mutual, ele ar face aceleasi tipuri de investitii standard pe care le face fundatia Yale“, spune Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei si presedinte al Universitatii Harvard. „Dar daca fac investitii mai directe, devin actori cu greutate in economie, si aceasta ridica multe intrebari.“

     

    Presedintele George W. Bush a promulgat recent o lege care imputerniceste Congresul sa imbunatateasca procesul de analiza si posibil sa respinga cumpararea companiilor americane de catre straini, pe considerente de siguranta nationala. Dar aceste tranzactii totalizeaza doar 10% din totalul achizitiilor de pe piata, conform Departamentului Trezoreriei.

     

    In urma cu cativa ani a izbucnit un scandal imens cand o companie controlata de emiratul Dubai a incercat sa preia administrarea catorva porturi din Statele Unite si cand o companie petroliera detinuta de guvernul chinez a incercat sa cumpere firma petroliera Unocal. Ambele episoade sugereaza ca americanii ar putea sa nu accepte volume tot mai mari de investitii guvernamentale straine. In ambele cazuri, ingrijorarea politicienilor americani a fost ca active vitale pentru securitatea nationala ar fi fost in pericol. Dar in anii ’80, nu era in pericol securitatea nationala atunci cand americanii s-au strambat cand companii japoneze au cumparat proprietati de lux precum studiouri de cinema sau Centrul Rockefeller.

     

    „Administratia Bush are dreptate sa urmareasca acest fenomen – nu alarmata, ci atenta“, spune Stephen Jen, sef al departamentului de analiza valutara la Morgan Stanley. „Trebuie sa capete transparenta strategia si conducerea acestor fonduri, astfel incat sa nu le suspectam de urzeli geopolitice ascunse in investitiile lor.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Zorii unei noi crize

    In vreme ce americanii se tem de o epidemie a executarii ipotecilor, adusa de sucombarea pietei creditelor subprime, Marea Britanie sufera de o alta: executarile de ipoteci au atins cel mai mare nivel din ultimii opt ani.

     

    Susan Whittacker era disperata. In urma cu patru ani isi cumparase primul apartament in orasul Rochester, la mai putin de doua ore est de Londra. Dar apoi dobanzile au inceput sa creasca si venitul micului magazin pe care-l avea impreuna cu partenerul ei a inceput sa nu mai acopere ratele la creditul lor cu dobanda variabila.

     

    Pusa in fata executarii ipotecii si hotarata sa evite sa se mute la mama ei, Whittaker a gasit o solutie printr-un aranjament tot mai popular in Marea Britanie, numit „vinde si apoi inchiriaza la loc“. O companie privata i-a cumparat casa, permitandu-i sa evite executarea ipotecii; apoi compania i-a inchiriat casa, astfel ca Susan si partenerul ei nici nu au mai fost nevoiti sa se mute. Smecheria: compania le-a platit celor doi mai putin decat valora apartamentul lor.

     

    Astfel de intelegeri nu sunt obisnuite in Statele Unite si brokerii americani de ipoteci spun ca le descurajeaza, din cauza unor posibili creditori fara scrupule care pot sa-i exploateze pe proprietarii aflati in dificultate. Dar la vremuri disperate se cer masuri disperate. Executarile de ipoteci au atins in Marea Britanie cel mai mare nivel din ultimii opt ani; in 2007, de la inceputul anului, creditorii au reluat in posesie un numar record de 14.000 de proprietati, cu 30% mai mult decat in aceeasi perioada a anului trecut, potrivit Consiliului Creditorilor Ipotecari. Alti 125.100 de proprietari au ramas in urma cu plata ratelor la imprumuturile ipotecare.

     

    Si falimentele personale au atins un record absolut, in mare parte din cauza unei cresteri naucitoare a indatorarii ipotecare. Situatia a ajuns atat de serioasa – la fel ca teama proprietarilor disperati ca se va profita de ei -, incat nou-instalatul guvern al premierului Gordon Brown incearca sa schimbe regulile de baza ale sistemului ipotecar.

     

    Daca asa ceva e posibil, ramane de vazut, dat fiind in special atasamentul britanicilor pentru ideea de proprietate asupra locuintei, pentru creditele cu dobanda variabila si pentru indatorarea personala. Consumatorii britanici sunt cei mai indatorati cetateni dintre toate statele G7 – Grupul celor mai industralizate 7 state occidentale -, iar emisiunile de televiziune dedicate imobiliarelor si consilierii in ce priveste creditarea sunt printre cele mai urmarite in toata tara. „Traim intr-o societate unde incurajam oa-menii sa se indatoreze si sunt multe presiuni sa escaladezi aceasta scara, care pentru unii s-a dovedit o investitie fructuoasa“, spune Frances Walker de la Serviciul de consiliere pentru creditele de consum, o companie de consultanta din Londra.

     

    In momentul de fata, doar 5% dintre britanicii care cumpara o casa aleg un credit cu dobanda fixa. Aici se obisnuieste sa iei un credit cu dobanda fixa pentru primii doi ani, dupa care dobanda sa fie variabila pe toata durata contractului. Dar rata la creditele cu dobanzi variabile a luat-o tare in sus odata cu majorarea de catre Banca Angliei a dobanzii de referinta – de cinci ori in ultimele 12 luni, pana la 5,75%, cel mai mare nivel atins dupa 2001. Adaugati costurile din ce in ce mai ridicate ale alimentelor si ale utilitatilor si veti vedea de ce proprietarii britanici sunt tot mai stramtorati. Expertii imobiliari din tara spun ca din aceasta cauza tot mai multi aleg varianta cu „vanzare urmata de inchiriere“.

     

    Partea buna in Marea Britanie e ca, spre deosebire de SUA, pentru moment preturile caselor inca mai cresc, dupa ce s-au triplat deja fata de 1997. Recentele cresteri ale dobanzii de referinta inca nu au inversat tendinta. Federatia Nationala Imobiliara a estimat recent ca preturile vor creste cu 40% in urmatorii cinci ani, ridicand pretul mediu al unei locuinte – care deja a ajuns la un multiplu de 11 al salariului mediu – pana la 302.400 de lire sterline sau 445.289 de euro.

     

    Atat timp cat preturile cresc, teoretic proprietarii de case aflati in dificultate isi mai pot vinde casa si pot primi destui bani ca sa rascumpere ipoteca. In realitate, vanzarea unei proprietati in Marea Britanie poate dura si cateva luni si, cand ajung fata in fata cu executarea ipotecii, multi proprietari nu-si mai permit luxul unui astfel de termen. 

     

    Preturile mai ridicate ar putea sa-i impinga afara din piata pe unii cumparatori aflati in cautari, dar altii vor accepta pur si simplu ipoteci mai extinse. Detinerea unei locuinte este o idee atat de inradacinata in Marea Britanie, incat cei mai multi mai degraba s-ar indatora suplimentar decat sa inchirieze, chiar daca nu-si permit ratele, spun expertii imobiliari.

     

    Unii consilieri de credit au avertizat ca o crestere mai mare a cererii de imprumuturi ar putea incuraja practici neglijente in materie de creditare si ar putea duce tot mai multi debitori in faliment individual, ceea ce in schimb ar putea afecta consumul si ar incetini cresterea economica.  Dandu-si seama de aceasta, noul cabinet al lui Gordon Brown a venit cu doua initiative menite sa evite ca boom-ul imobiliar sa se transforme intr-o implozie. Masurile vizeaza constructia a 240.000 de locuinte noi in fiecare an pana in 2016, pentru a lansa in piata locuinte mai accesibile si pentru a-i incuraja pe creditori sa puna la dispozitie mai multe credite cu dobanda fixa pe 25 de ani. Expertii ipotecari estimeaza ca aproximativ doua milioane de ipoteci vor fi ajustate la o dobanda mai ridicata in urmatoarele 18 luni, odata cu expirarea perioadei initiale de doi ani cu dobanda fixa. Or, creditele pe termen lung cu dobanda fixa ar limita riscul unor astfel de evolutii.

     

    Faptul ca oamenii gandesc pe termen scurt cand iau credite si lipsa unei piete consolidate de obligatiuni ipotecare (emise cu scopul de a refinanta activitatea de creditare ipotecara) au impiedicat insa creditele cu dobanda fixa sa se dezvolte. Piata de profil din SUA este finantata prin intermediul pietelor de capital – de aici si unele dintre problemele care au afectat pietele – pe cand Marea Britanie a fost dintotdeauna o piata ipotecara axata pe retail si finantata prin depozite bancare.

     

    Aceasta misiune s-ar putea dovedi mai dificila acum, date fiind actualele probleme din piata ipotecara americana. Dar, daca guvernul nu-i poate convinge pe britanici sa isi schimbe obiceiurile de imprumut, expertii avertizeaza ca tara ar putea sa se confrunte cu propria criza a creditelor „subprime“ (de pe piata cu risc inalt, unde debitorii nu indeplinesc conditiile cerute de banci), pe masura ce clientii cu un istoric de credit deteriorat se vor orienta catre imprumuturi in conditii de „subprime“. „De aici va incepe adevarata problema si cu usurinta am putea vedea ca se va repeta aici ce s-a intamplat in SUA“, spune Steve Grail, director la Grosvenor Trust & Savings, consultant financiar independent din Londra.

     

    Nimic din toate acestea nu mai conteaza insa pentru Susan Whittaker. Faptul ca a fost nevoita sa-si vanda casa si sa o ia apoi cu chirie a facut-o sa excluda din start orice idee a unui alt imprumut. „N-o sa ne mai facem ipoteca vreodata“, a spus ea, intr-un interviu telefonic acordat din locuinta din Rochester. „Toata povestea asta ne-a scos din circuit.“

     

    Traducere si adaptare: Mihai MitricA

  • Cap de pod la capul podului

    Ciudat mai reactionam, ciudat mai tratam lumea; aplicam jumatati de masura, ne refugiem in pesimism pentru a parea intelepti, devenim gratuit inchizitoriali. Este amplu recunoscut faptul ca mecanismele pietei nu pot garanta respectarea intereselor consumatorilor in domeniul energetic. Aparent cele doua fraze pe care le-ati citit nu au nicio legatura intre ele. Doar aparent.

     

    Cine este un fan al jocurilor pe calculator trebuie sa stie de Civilization. Creatie a unui game-designer de geniu, Sid Meier, jocul, ajuns acum la a patra varianta si cu multiple imbunatatiri, ii ofera jucatorului posibilitatea de a conduce o tara de-a lungul istoriei, din epoca de piatra pana la zborul cosmic. Posibilitatile sunt nelimitate si poti fi, pentru propriul popor si pentru vecini, un dictator sangeros sau un lider impaciuitor. Dar pentru economia jocului, pentru a castiga si pentru a te dezvolta armonios, trebuie sa parcurgi cu rabdare, grijuliu, toate etapele de dezvoltare, fara a te limita sau bloca intr-o anume zona sociala, politica sau spirituala: un dictator va dispune de supusi mai eficienti, un lider religios de armate mai razboinice, un sef democrat de o administratie eficienta.

     

    Saptamana trecuta, dupa anuntul vanzarii Rompetrol, am petrecut doua zile tot citind despre Kazahstan, petrol, Rompetrol, geostrategii, Rusia, Europa, gaze naturale, Statele Unite, conducte, porturi – un Civilization pe baza de petrol. Am vrut sa ma lamuresc, intrebarea esentiala a fost pentru mine, imediat dupa anuntul facut de companii, „de ce?“. Nu „cat?“, nu daca „e mult sau e putin?“, nu daca „este mai bogat sau mai sarac decat Donald Trump?“. Astea vin mai tarziu, cand lucrurile se asaza intr-o matca.

     

    De ce a vandut? N-am obtinut un raspuns satisfacator la aceasta intrebare nici urmarind aparitiile televizate ale sefului Rompetrol, nici citind comentariile analistilor si nici din rapoartele agentiilor de stiri. Si atunci am preferat sa pornesc Civilization-ul meu si sa incerc sa joc.

     

    Petrolul se termina. Lumea nu pare sa poata depasi perioada dependentei de petrol. Furnizorii de petrol si gaze traiesc momentele lor de glorie si vor sa isi joace cartea cat mai bine. Politicienii traiesc momente de glorie (ei traiesc oricum, oricand, momente de glorie) si vor sa isi joace cartea cat mai bine. Cei marunti au nevoie, pentru a rezista, de cei puternici. Civilization ne invata ca, pentru o bucata de vreme, dictatura este folositoare. Logic, daca un maruntel se lipeste de un dictator, o sa ii mearga, cel putin teoretic, bine. Putem apela la Nazarbaev, care e un dictator inconjurat de dictatori. Dictatorii zornaie fiorosi din vane de conducte si traseaza conducte care le creeaza iluzia ca sunt lideri cu greutate.

     

    Eu cred ca Patriciu tine pur si simplu la ce a creat, la Rompetrolul de astazi, si a incercat, ajuns la anumite limite, sa isi conserve creatia, chiar pasand-o altor stapani. Nu stiu daca Dinu Patriciu stie de Civilization, dar cred ca a devenit constient de necesitatea temporara a dictaturii; asta pentru ca in ziua de azi companiile traiesc mai putini decat oamenii. Prin anii ’80, American Telephone and Telegraph ajunsese cea mai mare companie a lumii, prezenta in toate casele. Era alintata „Ma Bell“, era extrem de influenta politic, avea laboratoare tapetate cu premii Nobel, un milion de angajati (multe, cele mai multe, erau femei, operatoare; in companie circula chiar o gluma legata de pericolul ca la un moment dat toate femeile americane sa devina operatoare de telefonie). In 1984 a inceput declinul, iar 20 de ani mai tarziu ultimele ramasite ale companiei au fost cumparate de o alta. Ca sa nu mai vorbesc de decaderea celor sapte surori care faceau legea in petrolul anilor ’70, inlocuite acum de giganti DE STAT, cum sunt Aramco, Gazprom, CNPC din China sau Petroleos de Venezuela.

     

    La vest de dictatorii cei zornaitori din vane se afla un soi de dictatura care a emis fraza cu „mecanismele pietei care nu pot garanta interesele consumatorilor in domeniul energetic“. Fraza in cauza este dintr-un document oficial al Uniunii Europene si se inscrie cum nu se poate mai bine in apucaturile celui mai dictatorial regim democratic cu putinta. Aici ma joc, desigur, cu cuvintele, dar un sambure de adevar exista; el se ascunde in pasiunea oficialilor de la Bruxelles de a norma tot, de a se implica in toate, de a trasa toate. Cei de la Bruxelles sunt democrati, dar analizeaza masuri pentru limitarea accesului companiilor straine pe piata energiei. Cum se impaca asta cu democratia si cu piata? Pai, de fapt, piata nici nu garanteaza…

     

    Principala invatatura a jocului Civilization cu petrol si dictatori este ca trebuie sa invatam sa coexistam si sa colaboram. Sa ne asociem, daca este cazul, cu dictatorii cu vane, sa ii intelegem, sa ii facem sa ne inteleaga. Din acest punct de vedere, turul jucat de Dinu Patriciu este castigator, depasind ca importanta suma platita de kazahi; a creat un cap de pod intr-o zona unde cuvantul de ordine era „ca la capul podului“.

  • O piata de 300%

    Nici promisiunile ambitioase si adeseori sforaitoare ale administratorilor de pensii obligatorii si nici investitiile masive facute de actionarii lor nu-i vor scuti pe multi dintre ei de soarta impartasita de colegii din Ungaria, Polonia sau Cehia: disparitia. Pentru cele (maxim) trei milioane de oameni ce ar putea intra in sistem, 18 administratori ar putea fi deja cam prea mult.

     

    Din ceea ce se vede pana acum, oferta de pensii private obligatorii va fi destul de unitara, putine companii alegand sa se diferentieze in vreun fel de masa plutonului (fie prin comisioane mai mici sau printr-un profil diferit al fondului). Batalia celor 18 administratori (presupunand ca toti cei care si-au depus dosarul pentru autorizare vor primi licenta de functionare) se va purta, in atari conditii, la capitolul marketing si prestigiu al companiei. Altfel spus, cine va avea forta financiara sa arunce in lupta cei mai multi/convingatori/abili agenti de vanzare si va pompa sumele cele mai importante in publicitate va castiga.

     

    In ochii romanilor, prestigiul companiei si notorietatea numelui ar putea conta si ele destul de mult, mai ales in conditiile in care multe dintre companiile ce vor intra in businessul cu pensii private sunt deja prezente pe piata financiara si vor exploata la maxim acest avantaj. Pentru numele mai putin cunoscute pana acum, lupta va fi cu atat mai grea. Nu degeaba companii mari, cum sunt olandezii de la Aegon, spre exemplu, au ales sa intre in Romania printr-un parteneriat cu Banca Transilvania. Mai mult decat atat, chiar daca Banca Transilvania dispune de o retea de circa 400 de sucursale, pentru partea de vanzare olandezii au ales sa incheie si un parteneriat cu Grawe, al cincilea jucator de pe piata asigurarilor de viata. Altii insa – asa cum sunt slovenii de la Prva Group sau francezii de la AG2R Prevoyance – au preferat sa intre direct, mizand pe renumele castigat pe alte piete in care sunt prezente sau pe forta actionarilor lor. Spre exemplu, BERD detine 20% din „Prima Pensie Fond de Pensii“, compania operata de slovenii de la Prva in Romania, iar confederatia sindicala Cartel Alfa detine o participatie de 3% la capitalul AG2R Fond de Pensii.

     

    Indiferent de solutia aleasa pentru a intra pe piata pensiilor, un lucru este cert: tintele sunt ridicate, iar lupta nu va fi deloc comoda pentru cei ce nu au reusit sa-si pregateasca din timp infrastructura. Nu intamplator, jucatorii ce anunta ca vor sa castige 20-30% din piata au inceput pregatirile cu luni bune in urma. Efervescenta nascuta in jurul pensiilor private – dar si promisiunile de business/castiguri pe care le face aceasta piata – au produs si surprize, cu companii care pana de curand n-au dat niciun semn de interes, dar au sfarsit depunandu-si si ele dosarul pentru autorizare. Surprize au aparut si in privinta domeniului din care provin cei ce vor sa administreze banii de pensie ai romanilor: spre exemplu, la Comisia de Pensii asteapta inca spre licentiere si dosarul celor de la Zepter, o companie de vanzari directe. Una peste alta, piata pensiilor strange la start companii cu radacini din cele mai variate: in sistemul bancar, pe piata de asigurari, in sistemele de pensii straine si vanzari directe.

     

    Un calcul simplu arata ca, pentru a satisface/indeplini ambitiile trecute de cei 18 in planurile de afaceri, piata romaneasca a pensiilor private ar trebui sa fie de 2-3 ori mai mare decat este in realitate, in conditiile in care vreo 3-4 companii vor sa fie lideri de piata (cu circa 30% din piata), majoritatea vor un mai „pamantean“ 10%, iar cei mai mici se avanta in lupta pentru 4-5 procente. Dar cum un intreg nu poate avea 200-300% cum ar vrea companiile, ci doar 100%, este mai mult decat probabil ca scenariul pe care l-au trait in urma cu opt ani polonezii sau maghiarii se va repeta in scurt timp si in Romania. In Polonia, care are o populatie de doua ori mai mare decat a Romaniei, la linia de start a pensiilor obligatorii s-au aliniat (in 1999) 21 de companii. In prezent mai exista doar 15, care administreaza active de peste 30 mld. euro si au peste 12 milioane de clienti. Si piata ungara, unde pensiile private au inceput sa functioneze in 1998, a trecut printr-un amplu proces de concentrare. Astfel, daca la start s-au plasat 38 de fonduri de pensii obligatorii, in timp au disparut 20, pe piata activand in prezent 18 fonduri ce aduna 2,6 milioane de clienti si administreaza active de aproape 6 miliarde de euro. Miscarea a fost si mai spectaculoasa pe piata fondurilor facultative, in conditiile in care din cele 315 fonduri existente in 1998 mai functioneaza in prezent doar 75. Gradul de concentrare in pilonul pensiilor private obligatorii este foarte ridicat, in conditiile in care sase fonduri aduna mai bine de 80% din activele totale si, daca cel mai mare fond are peste 680.000 de contributori, cel mai mic strange doar circa 2.800 (potrivit unui studiu al Bancii Mondiale).

     

    La fel stau lucrurile si pe alte piete: in timp, sistemul se concentreaza, pestii cei mari ii inghit pe cei mai mici, iar fuziunile si achizitiile reduc piata la doar cativa jucatori mari. Asa s-a intamplat in Bulgaria (unde sunt in prezent 8 administratori de fonduri obligatorii), in Croatia (cu 7 administratori), Estonia (sase), Letonia (cinci). Revenind la piata romaneasca, ramane doar de vazut cat timp va dura pana ce procesul de concentrare/disparitie va incepe, pentru ca daca printr-o minune 100% nu va deveni peste noapte 200-300%, nu-i loc de dubiu ca el va incepe.

  • Elegii de toamna cu motiunea de cenzura

    Daca as putea, as vota motiunea de cenzura pe care o pregateste PSD. Nu pentru ca as fi deja cucerit de argumentele anuntat „politice“ pe care le vor invoca semnatarii, nici pentru ca as considera oportuna schimbarea actualului guvern. As vota doar ca sa vad ce face mai departe PSD!

     

    De fapt, ca sa ma amuz de ce va face mai departe PSD! Sunt convins ca voi avea destule motive. Si sunt convins ca si multi social-democrati sunt convinsi de asta. Tocmai de aceea nu prea cred in sansele de reusita ale motiunii. Adica in reusita in care crede Mircea Geoana, care sa-l faca cel putin premier sau, daca nu, macar seful unui partid aflat la guvernare. Pentru ca politica romaneasca nu e un jam-session in care ataci o tema nepregatita dinainte stiind ca ceilalti de pe scena te vor acompania astfel incat sa te puna in evidenta; la noi, ca sa-ti permiti asa ceva, trebuie sa ai ori peste 50% in sondaje, ori intelegeri solide cu celelalte partide.

     

    In primele momente dupa ce au anuntat, la Bran, motiunea de cenzura, social-democratii au parut credibili: s-a vorbit de o analiza a unui grup de strategi care, dupa cum s-a vazut, a convins toata conducerea partidului de justetea argumentelor lor si hotararea a fost adoptata in unanimitate. In acel moment, motiunea de cenzura a plecat de la 100% sanse de reusita: PD si PLD erau cei mai previzibili aliati in daramarea Guvernului, in timp ce PNL si UDMR erau aproape condamnati la iesirea de la guvernare. Daca s-ar fi organizat o sesiune parlamentara ad-hoc, acum cred ca nu mai vorbeam decat la trecut de actuala formula a cabinetului Tariceanu.

     

    Numai ca prin tot comportamentul de dupa anuntarea intentiei de a depune o motiune de cenzura, PSD nu a facut decat sa-si indeparteze tot potentialul sprijin si sa hraneasca o neincredere tot mai mare in seriozitatea amenintarii lor. Si atingerea „minimului istoric“ a fost cel mai bine sesizata de (scato)logica – curata in judecata, insa maculata in prezentare – lui Teodor Melescanu: „Situatia PSD este foarte dificila: ori intra-n rahat, ori se fac de rahat“. Puteti sa-l contraziceti?

     

    Tocmai ca un oficial al PNL isi permite sa rada asa in nasul celor de care depinde in mare parte functia lui ar trebui sa le dea social-democratilor frisoane. De la tonul martial al lui Tariceanu, care avertiza – dupa o zi de mutenie care a urmat anuntarii motiunii – asupra pericolelor instabilitatii politice si pana la prestanta tip „halba-de-bere-cu-garnitura-de-mititei“ a analizei politice emise de Teodor Melescanu, PSD a facut pasul de la atacant scapat singur cu portarul la cel de candidat cu sanse mari la echipa a doua.

     

    Si, ceea ce ar trebui sa fie mai dureros, nici macar nu e vina celorlalti de pe gazon, pentru ca nimeni nu i-a obligat pe social-democrati sa se faulteze. Au facut-o singuri si inca si cu voiosia celui care crede ca a castigat cursa inainte de a se da startul.

     

    De la Adrian Nastase incoace, din pacate, PSD nu a mai avut un purtator de mesaj care sa imprime discursului rostit coerenta demonstrata in trecut.

     

    Si din aceasta cauza, poate, partidul nu a mai reusit sa fie consecvent cu tintele pe care si le-a fixat: in timp ce conducerea milita pentru suspendarea din functie a presedintelui, tot mai multe voci carteau impotriva deciziei, prevestind semiesecul care a urmat. Acum, in timp ce conducerea viseaza la premieri verzi pe pereti, alte voci (unele mai sonore decat data trecuta) incearca sa arate ca agenda e in alta parte. Pana la urma e chiar remarcabil cum s-a decalat calendarul politic al PSD in acest an: in primavara, cand alegerile europarlamentare erau fixate pentru 13 mai, partidul trudea la suspendarea din functie a presedintelui; cu ce succes, s-a vazut.

     

    Acum, toamna, cand scrutinul pentru Parlamentul European e fixat pe 25 noiembrie, PSD transpira la suspendarea din functie a premierului. Si, spre deosebire de primavara, europarlamentarele nu mai pot fi amanate din nou, ca sa ramana timp de regrupare dupa terminarea celeilalte batalii. Prin urmare, daca se pierde infruntarea din septembrie (si cam toate semnele arata ca e foarte probabil sa se intample asa), in noiembrie s-ar putea sa nu mai ramana de cules decat resturile de la masa celor care au stiut pe ce sa se concentreze de la inceput.