BusinessMagazin

Blog

  • Euromusulmanii

    Imediat dupa dejucarea, la inceputul lunii, a planurilor de atentate din avioanele cu destinatie SUA, Europa a anuntat masuri noi de securitate pe aeroporturi, care au monopolizat atentia opiniei publice din mai toata lumea. Nu si a lumii musulmane, mai atenta la nuanta unei declaratii de la Bruxelles despre un asa-numit Islam european – concept alunecos, cu un potential exploziv la fel de mare ca si bombele din bagajele teroristilor.

     

    Pare ca vicepresedintele Comisiei Europene propune o metoda perfida spre a continua opera misionarilor crestini de slabire a Islamului, a zis Ahmed Versi, redactor-sef al revistei lunare Muslim News, care apare la Londra. „Sa spui ca ar trebui creat un Islam european dovedeste nu numai ca UE planuieste sa impuna musulmanilor propria ei versiune despre Islam, dar si ca acesteia nu-i pasa ca va starni sentimente antioccidentale si anticrestine si mai intense in comunitatea islamica”, a declarat la randu-i un ziarist musulman pentru agentia iraniana de presa IRNA.

     

    Ce facuse UE ca sa merite atata indignare? Vicepresedintele Comisiei Europene, Franco Frattini, a prezentat acum doua saptamani la Londra un plan de mobilizare a profesorilor musulmani din Europa in sensul „eradicarii violentei din interior” (ca acestia sa-i educe adica pe elevii lor in spiritul valorilor europene) si a sugerat guvernelor europene sa-i instruiasca pe imamii din tarile lor astfel incat sa descurajeze impulsurile islamismului militant. „E foarte important nu numai ca noi sa le aratam comunitatilor musulmane ca noi respectam alte religii, dar si ca ei sa respecte legile nationale, legile europene si drepturile fundamentale, in primul rand dreptul la viata”, a spus Frattini.

     

    Imediat, oficialul european a fost acuzat de rasism si de islamofobie intr-o serie de periodice musulmane de pe continent, inclusiv in mai sus pomenitul Muslim News. „Ce temei are Frattini sa spuna asa ceva, din moment ce 99,99% dintre musulmanii din Occident respecta legile? O minoritate care nu le respecta exista in toate comunitatile, numai ca liderii UE nu spun niciodata acelasi lucru despre evrei, despre crestini sau comunitati de alta credinta”, a comentat Ahmed Versi, citat tot de IRNA.

     

    Versi l-a criticat si pe secretarul britanic pentru afaceri interne, John Reid, care dupa dejucarea atentatelor planuite la Londra pentru 10 august a iesit si el cu cateva declaratii, sugerand ca valorile fundamentale ale musulmanilor europeni si cele ale crestinilor sunt diferite. „Pe de o parte sunt valorile Uniunii Europene – democratia, libertatea si dreptatea pentru toti. Pe de alta parte sunt valorile totalitarismului, care spera sa submineze o religie al carei nume se refera chiar la pace”, spusese Reid, facand aluzie evidenta la Islam. In traducerea lui Ahmed Versi, afirmatiile lui Reid ar fi nici mai mult, nici mai putin decat o reluare a teoriei lui Samuel Huntington despre ciocnirea civilizatiilor.

     

    Probabil ca Frattini si Reid ar fi fost mai retinuti in declaratii daca n-ar fi fost momentul atentatelor dejucate, care a relansat, cum era de asteptat, discutia despre situatia musulmanilor naturalizati in Europa (si tocmai de aceea mai eficienti ca organizatori de atacuri teroriste). Iar cum aparitia publica a celor doi oficiali la Londra a fost menita in principal sa anunte varii masuri noi de securitate pe aeroporturile europene, chestiunea cu mobilizarea profesorilor musulmani si a imamilor impotriva terorismului a trecut relativ neobservata in presa de pe continent, cu exceptia publicatiilor cu circulatie limitata la comunitatile islamice.

     

    Si intr-adevar, blocajele din aeroporturi, pierderea bagajelor sau anularea zborurilor de pe Heathrow sau Gatwick, din cauza alertelor si a verificarilor, au monopolizat atentia opiniei publice europene. Cat despre cei mai putin impresionati de incidente, acestia s-au livrat, ca si alta data, teoriilor conspiratiei, inclinand sa creada ca premierul britanic Tony Blair, autoritatile de la Bruxelles sau chiar SUA au avut nevoie acum de un nou pretext cu atentate teroriste, ca sa inaspreasca in plus politica fata de imigrantii necrestini. De fapt insa, ideea unui Islam european, inteleasa ca o replica la proiectia unei Europe islamizate, a circulat in ultimii ani in mediile intelectuale, mai nou si in cele politice, de pe continent. Americanul Daniel Pipes, cunoscut comentator politic conservator, a publicat in mai 2004 pe site-ul propriu un articol cu numele „Europa musulmana”, unde sustinea ca datele demografice descurajante in randul europenilor indigeni si faptul ca Europa a devenit mai curand o societate postcrestina deschid perspectiva ca aceasta parte a lumii sa ajunga „o provincie a Islamului”, vorba ziaristei italiene Oriana Fallaci. De la 5% din populatia UE, adica aproape 20 de milioane de oameni, cat numara

     

    Pipes in 2004, musulmanii ar putea ajunge majoritari in Europa in cateva decenii, iar culturile nationale de aici ar fi inlocuite de „o identitate musulmana transnationala, care sa uneasca elementele nord-africane, turcesti si din subcontinentul indo-pakistanez”.

     

    Pipes propunea, in modul cel mai direct, si cateva solutii de contracarare a tendintei in cauza: schimbari in Europa (?) care sa duca la relansarea credintei crestine si la inmultirea familiilor cu multi copii, acceptarea de imigranti din alte surse (de pilda latino-americani sau indieni), dar si o modernizare a Islamului – pe de o parte fiindca in toate societatile „modernitatea duce la o reducere drastica a ratei natalitatii”, pe de alta parte fiindca o modernizare a lumii musulmane ar diminua atractivitatea Europei ca destinatie pentru imigrantii veniti de acolo. Deocamdata, SUA au incercat sa inceapa o modernizare a lumii musulmane, fara prea mare succes insa; cat despre modernizarea Islamului din interiorul Europei, in mod oficial nu s-a vorbit pana acum. Iar faptul ca o asemenea discutie se deschide laolalta cu cea despre detectoare de explozibili, pasapoarte biometrice si amenintari cu bombe nu-i deloc de natura sa castige in vreun fel cooperarea din partea imamilor si a dascalimii mahomedane din statele UE.

     

    Observatorii lucizi din randul intelectualilor musulmani stiu insa foarte bine ca, indiferent de momentul ales pentru a se vorbi de asa ceva, fratii lor de religie din Europa au o problema, iar aceasta nu se rezolva vehiculand clisee despre rasismul europenilor. Mshari Al-Zaydi, expert in fundamentalismul islamic si comentator al publicatiei saudite Asharq Al-Awsat, se intreba saptamana trecuta cum se face ca, dintre toate minoritatile etnice si comunitatile de imigranti, numai musulmanii au dificultati cu integrarea in sistemul de valori al societatilor occidentale. Cum pot oare chinezii, indienii si mexicanii, scrie Al-Zaydi, sa se stabileasca in Vest si sa-si conserve identitatea, fara a reclama ca Europa incearca sa le-o distruga? Si cum pot oare intelege musulmanii ca un apel de genul celui facut de Frattini ar viza distrugerea religiei islamice, cata vreme nimeni de la Bruxelles nu vrea sa scoata din Islam principiile Coranului?

     

    Al-Zaydi comenteaza, in rubrica sa din Asharq Al-Awsat, exemplul lui Rashid Rauf, liderul grupului de atentatori pregatit sa atace la 10 august avioanele care ar fi plecat din Londra spre SUA. Rashid, impreuna cu fratele sau Tayyib, erau originari dintr-o familie pakistaneza traitoare la Birmingham si ar fi dus o viata destul de complicata, suferind de pe urma contradictiei intre influentele a doua culturi. In 2002, Rashid s-a mutat in Pakistan, dupa ce unchiul sau a fost injunghiat in imprejurari misterioase, si s-a alaturat unui grup islamist militant. Tayyib a vizitat si el Pakistanul, mai mult parca vrand sa evadeze din Anglia decat sa-si regaseasca eventualele radacini din Asia, iar tatal celor doi, Abdul Rauf, desi cetatean cumsecade si proprietar al unei brutarii suficient de rentabile, s-a remarcat prin viata izolata aproape cu totul in raport cu societatea (britanica) din Birmingham. Si la fel traiesc majoritatea familiilor de origine pakistaneza din Anglia – incapabile sau nedoritoare sa se integreze. Pana si arabii din Anglia, sustine Mshari Al-Zaydi, sunt mai integrati decat pakistanezii, care in ultimii ani au produs grosul atentatorilor dovediti din Marea Britanie. Inseamna oare aceasta ca varianta de Islam de pe subcontinentul indo-pakistanez e mai refractara la valorile europene si mai aplecata spre terorism? Sau de vina e trecutul colonial al unei zone prea mult dominate de Imperiul Britanic?

     

    Intrebarea pusa in ziarul saudit introduce in discutie o nuanta rar remarcata sau explicata din perspectiva europenilor, care tind sa priveasca Islamul drept absolut unitar ca bloc cultural si, prin urmare, sa considere echivalent Islamul cu pornirile teroriste. „Multi politicieni europeni, ca si oamenii obisnuiti, inclina sa creada ca singurii musulmani care nu-s periculosi sunt cei ce nu-si practica religia si nu-si manifesta identitatea islamica”, spune Tariq Ramadan, unul din cei mai cunoscuti intelectuali musulmani ai Europei de azi, in cartea sa „Cum e sa fii un musulman european”. Ramadan insista ca multe din comportamentele musulmanilor din Europa si care sunt privite cu oroare de societatea europeana nu sunt „islamice in sine”, ci trasaturi culturale specifice Orientului Mijlociu, Africii sau Asiei.

     

    Prin urmare, invers privind lucrurile, musulmanii stabiliti in Europa au acum ocazia sa-si reevalueze mostenirea specifica zonelor de unde au venit si sa-si construiasca o altfel de identitate colectiva, care sa accepte in mod firesc influente culturale ale taramului de adoptie, Europa.

     

    „Musulmanii din Europa au acum ocazia sa reciteasca sursele noastre religioase. Ne aflam intr-un proces de reevaluare: iata, cel mai important subiect este atitudinea fata de femeie. Experienta noastra din Europa ne-a aratat ca trebuie sa incepem sa vorbim despre egalitate”, spune Tariq Ramadan, cel ce a lansat si a dezvoltat conceptul de Islam european cu cativa ani buni inainte ca Franco Frattini sa foloseasca acum aceeasi expresie in discursul sau de la Londra.

     

    Dupa Ramadan, daca principiile si practicile fundamentale ale Islamului sunt imutabile, etica e supusa interpretarii si reglementarii in functie de societate si de momentul istoric; or, Ramadan spune ca acum e nevoie de o schimbare a autoritatii in materie de reglementare a eticii, de la clericii literei („ulema textului”) la clericii spiritului („ulema contextului”), care sa asimileze stiinta moderna si sa-i ajute pe clericii textului sa fie mai creativi in raspunsurile date unor chestiuni ca, de pilda, clonarea ori eutanasia.

     

    Ramadan, care n-a implinit 40 de ani, a fost profesor universitar de filozofie si studii islamice la Universitatea din Freiburg, Elvetia, iar acum este director la Centrul Islamic din Geneva. Revista Time l-a rasplatit in 2004 pentru pledoaria sa in favoarea Islamului european, numarandu-l printre cei mai influenti 100 de inovatori ai secolului al XXI-lea. „Trebuie sa separam principiile islamice de culturile lor de origine si sa le ancoram in realitatea culturala a Europei Occidentale. Trebuie abandonata definirea Islamului in opozitie cu valorile occidentale; eu pot incorpora in identitatea mea absolut orice nu se opune religiei mele. Iar asta e o revolutie”, suna esenta teoriei sale.

     

    Iar identitatea lui Ramadan insusi a incorporat pana acum destule: ironia face ca omul nostru, de origine egipteana, sa fie nepotul lui Hassan al-Banna, care a fondat in 1928 Fratia Musulmana, o miscare de reinviere a Islamului, critica la adresa decadentei occidentale si promotoare a intoarcerii la valorile musulmane. Alte imprejurari nu mai putin ironice sunt ca nevasta lui Ramadan e o frantuzoaica trecuta la islamism dupa casatorie, iar unul din cei patru copii ai lor invata intr-un colegiu din Londra al carui proprietar e Yusuf Islam, adica fostul Cat Stevens, trecut intre timp la mahomedanism.

     

    Prin urmare, biografia lui Ramadan pare sa fi oferit ea insasi destul material de studiu pentru o lucrare teoretica despre conditia imigrantilor musulmani in Europa si a descendentilor lor. „Eu nu-mi reneg radacinile musulmane, dar nici nu demonizez Europa”, e concluzia filozofului din Geneva, ca un fel de deviza a viitorilor euromusulmani corect aclimatizati cultural. Numai ca de demonizat mereu mai ramane cate ceva: acum doi ani, Departamentul pentru Securitate Interna al SUA i-a revocat viza de intrare, „in conformitate cu Patriot Act (pachetul de legislatie antiterorista adoptata dupa 11 septembrie 2001)”, impiedicandu-l sa-si tina un curs la Universitatea Notre Dame, Indiana.

     

    Si, desi Ramadan a fost deseori laudat pentru vederile lui reformatoare (Washington Post l-a numit chiar „un Martin Luther musulman”, iar in Anglia e socotit o speranta a reconcilierii intre culturi), criticile la adresa lui, venite indeosebi din Franta si din statele islamice cu regimuri autoritariste, au dovedit ca nu exista musulman, indiferent de statura lui intelectuala, care sa nu fie suspectat de tradare atunci cand se atinge de Islam sau, mai bine zis, de feluritele idei despre Islam ale interlocutorilor.

     

    Cu deosebire dupa o dezbatere televizata din 2003 intre ministrul de interne francez Nicolas Sarkozy si Ramadan, o serie de intelectuali francezi s-au incapatanat sa analizeze discursul musulmanului spre a acuza indicii de „taqqiya” (tehnica a disimularii, promovata de militantii din Fratia Musulmana, care consta in a spune exact opusul a ceea ce vrei sa transmiti, atunci cand nu poti sa-ti exprimi liber mesajul). La dezbaterea respectiva, intrebat fiind ce parere are despre pedeapsa cu lapidarea, impusa in anumite tari musulmane femeilor vinovate de adulter, Ramadan a raspuns ca se pronunta pentru „un moratoriu” in privinta aplicarii acestei practici barbare (deci nu pentru o abolire a ei). Altii l-au acuzat de „neofundamentalism”, spunand ca una declara cand se adreseaza publicului francofon si alta cand vorbeste in araba cu musulmanii lui din suburbiile franceze – ceea ce, in treacat fie zis, i-a oferit ocazia lui Ramadan sa lanseze o replica plina de talc – „Duceti-va si incercati sa vorbiti in araba in suburbiile franceze si veti vedea ca nu aveti cu cine; cei de acolo nu vorbesc araba”.

     

    De partea cealalta, initiativa lui cu moratoriul si imaginea de „Martin Luther” islamic i-au atras repulsia unor regimuri din tari ca Tunisia, Egipt sau Arabia Saudita, unde Ramadan are interdictie de intrare. „Eu critic dictaturile de acolo, faptul ca guvernul saudit tradeaza invataturile islamice”, explica filozoful, mergand pana acolo incat sa sustina ca democratiile liberale ca Marea Britanie sunt mai islamice in spirit decat multe din tarile musulmane cu regimuri nedemocratice: „Protectia religiei, a vietii, a familiei, a demnitatii e o realitate mai mult in Occident decat in tarile arabe islamice”. O fraza pe care e indoielnic ca Frattini sau Reid n-ar fi indraznit s-o spere de la un formator de opinie, ca sa zicem asa, islamic.

     

    Intr-o ordine mai pragmatica decat Ramadan, alti intelectuali musulmani au observat ca, pe masura ce comunitatea islamica din Europa va fi capabila sa se defineasca pe sine in plan european si nu sub forma unor ghetouri culturale ale Islamului de nuanta africana, central-asiatica ori de aiurea, ca pana acum, legislatia si atitudinea europenilor fata de imigrantii musulmani vor deveni mai relaxate, ceea ce ar crea un cerc virtuos. „Aceasta ar ajuta si guvernele din UE sa distinga intre Islamul autentic si Islamul sectelor extremiste, exportate in Europa din doar cateva colturi ale lumii”, observa Abdal-Hakim Murad de la Centrul pentru Studii Orientale de la Universitatea Cambridge. In fond, aceeasi idee de coagulare cu liant european a variantelor culturale ale Islamului.

     

    O asemenea idee va parea inca multa vreme nu numai suspecta durilor din ambele tabere, care o vor mai dezavua in continuare (asa cum am vazut ca s-a intamplat in cazul lui Ramadan), dar si utopica. La scara istoriei insa, cei ce o sustin au dreptate, si nu cei convinsi de ciocnirea civilizatiilor. Europenii cei vechi si valurile cele noi de musulmani stau impreuna, in fond, de foarte putina vreme, iar mixajul cultural este inca la inceput si in nici un caz nu se petrece intr-un singur sens, cu o navala a mahomedanilor care sa faca Europa de nerecunoscut, asa cum se teme Daniel Pipes. Pot sa para caraghioase indemnurile lui Frattini ca profesorii islamici sa-si dezvete elevii de extremism sau pot sa para deplasate teoriile lui Ramadan langa incapatanarea unui Rashid Rauf din Birmingham. Dar, pe termen lung, nu cei ca Rauf vor mosteni Europa. De altfel, nici nu si-au dorit vreodata asta.

  • Teza 1: Islamul inseamna pace

    Secretarul britanic pentru afaceri interne, John Reid, a propus, dupa dejucarea atentatelor de la inceputul lui august, un program comun de urmat pentru statele europene in chestiunea luptei antiteroriste. Reid a condamnat extremismul islamist, banuit a sta in spatele complotului descoperit la Londra, accentuand ca extremismul submineaza deopotriva Islamul, religie al carei nume inseamna chiar „pace”, si valorile europene legate de libertate si toleranta. Propunerile lui Reid, cu perspectiva de a fi aplicate la scara europeana, sunt urmatoarele:

    • NIMIC LICHID: Marea Britanie a stabilit un precedent la nivel european, prin interdictia impusa pasagerilor de avioane de a aduce cu ei in cabina lichide, inclusiv bauturi si cosmetice, avand in vedere nou-descoperita amenintare a explozibililor lichizi. Alte tari insa deocamdata n-au urmat acest exemplu.
    • SECURITATE: Regulile stricte de securitate impuse pe aeroporturile europene si in toate sistemele publice de transport au creat pana acum blocaje, intarzieri si incidente, in special in Marea Britanie, prezumatul punct de plecare al atentatelor planuite in august. Argumentul britanicilor a fost ca, daca masuri la fel de aspre nu se aplica si pe alte aeroporturi, ceea ce a fost evitat la Londra s-ar putea materializa in Franta sau in Germania.
    • SPIONI BUNI: Schimb de informatii secrete intre serviciile de securitate ale UE. La initiativa Londrei, sefii serviciilor secrete din statele comunitare s-au intalnit la sfarsitul lui august ca sa puna la punct un plan de actiune, in urma investigatiei in jurul atentatelor esuate.

  • Teza 2: Islamul nu-i terorism

    Momentul din august de dupa esecul atentatelor, cand Marea Britanie, Franta si Germania s-au pus de acord ca UE are de-a face cu „o amenintare foarte adevarata” din partea terorismului islamist, a fost cu totul neobisnuit in raport cu disensiunile care domina discutia in Europa pe aceasta tema. Disensiunile respective au impiedicat pana acum o actiune europeana comuna cel putin in trei directii:

    • Mandatul european de arestare – element de baza al strategiei europene antiteroriste, a carui introducere a permis intr-adevar grabirea extradarilor in interiorul Europei – insa abia in ultimele luni se poate vorbi de o folosire eficienta a acestui instrument
    • Mandatul european privind valabilitatea probelor in justitie va intra in vigoare abia la anul, ceea ce va ingreuna in mod evident anchetele judiciare care cer cooperare intre statele UE
    • Exista in continuare opinia ca o combatere eficienta a terorismului in Europa nu inseamna, ca in SUA, masuri la limita incalcarii libertatilor democratice. Insusi coordonatorul european pentru masuri antiteroriste, Gijs de Vries, a atras atentia asupra acestei chestiuni, adaugand ca sub nicio forma nu trebuie procedat astfel incat sa se lase impresia ca Islamul, ca religie, ar fi primejdios si generator de terorism.

  • Teza 3: Islamul poate fi si pasnic

    Replica de la Bruxelles la propunerile Marii Britanii de intarire a masurilor de securitate a venit de la vicepresedintele Comisiei Europene, Franco Frattini (foto). Conform BBC, Frattini a vorbit doar de niste directii de actiune, care vor fi insa detaliate la reuniunea din 20 septembrie, din Finlanda, a ministrilor de interne din UE:

    • Masuri de detectie si protectie a pasagerilor impotriva eventualelor intentii de folosire a explozibililor lichizi, pe aeroporturi si in alte noduri de transport de pe continent
    • Schimburi de liste cu pasageri ai curselor aeriene si alte informatii intre statele UE
    • Planuri, la scara UE, de a contracara recrutarea tinerilor musulmani de catre grupurile extremiste. Imamii ar urma sa fie instruiti in privinta unei versiuni „pasnice” a Islamului; profesorii europeni vor fi solicitati sa coopereze pentru combaterea sentimentului de alienare din randurile tinerilor musulmani din Europa
    • Masuri de reducere a imigratiei ilegale, de grabire a deportarii suspectilor de terorism si de extindere a folosirii sistemelor biometrice.
    • Pana acum, performantele la nivel comunitar in materie de cooperare antiterorista s-au dovedit destul de limitate, mai ales fiindca statele membre au (inca) suficienta independenta in materie de decizie asupra a ceea ce trebuie facut pentru a preveni atacurile teroriste.

  • Another BRIC in the wall

    Viitorul multor companii tine de un numar de oameni si de studierea unor pagini de internet. Cine va intelege asta va fi in stare sa reziste nu numai schimbarilor ce vor aparea dupa integrarea Romaniei in UE, cat mai ales provocarilor globalizarii, un loc unde actioneaza nu cele 80.000 de pagini de reglementari europene, ci o singura lege, cea a junglei.

     

    O revista americana de afaceri, nu foarte cunoscuta la noi dar care se afla pe primul loc in topul personal pentru prospetimea in idei pe care o aduce, a intocmit recent un clasament misto. Este vorba de cei ce conteaza si cei ce nu mai conteaza, conducatori de companii si personaje influente care fie au venit cu impulsuri noi in lumea afacerilor si sunt vizionari si deschisi noului, fie si-au epuizat ideile si acum sunt simple carcase golite care ocupa aproximativ degeaba fotolii capitonate. Nu o sa spun despre cine este vorba, unele propuneri sunt chiar surprinzatoare si o sa ma opresc numai la doua personaje colective, aflate pe primul loc si pe locul sapte in topul celor care conteaza.

     

    Pe primul loc se afla consumatorul (YOU, spun prietenii mei americani), dar nu consumatorul – leguma, care ia oricum ce i se ofera, fara sa puna intrebari si fara sa-si puna intrebari, ci consumatorul activ, care alege, analizeaza, influenteaza si, mai ales, comunica. Acest tip de consumator este indemnat sa creeze sloganuri pentru Delta Air Lines sau T-Mobile si influenteaza conceptia noilor produse ale celor de la Procter & Gamble sau Lego. Forumurile de discutii, expozitiile virtuale de fotografii, blogurile sunt atat uneltele folosite de consumatorul activ, cat si germenii din care va aparea urmatoarea forma a Internetului, urmatoarea etapa de dezvoltare a retelei mondiale – Web 3.0.

     

    Mai important pentru actualul context din Romania mi se par ocupantii locului sapte. Este vorba de cei 800 de milioane de cetateni ai planetei care, in urmatorul deceniu, vor intra in zona clasei de mijloc. Toata aceasta multime va veni, spun cei de la Goldman Sachs, din China, India, Rusia si Brazilia si vor avea un venit anual mai mare de 3.000 de dolari – putin dupa standardele occidentale, dar suficient pentru economia mondiala. Cei 800 de milioane vor avea de cheltuit, in fiecare an, cate 1.000 de miliarde de dolari pe produse si servicii moderne, de calitate rezonabila la preturi rezonabile, produse si servicii la care astazi cei 800 de milioane de oameni numai tanjesc.

     

    Este o oportunitate imensa. Si o provocare, pentru ca economiile statelor industrializate vor fi, daca nu cumva sunt deja, supuse unor presiuni fantastice de eficientizare. In acelasi timp si asupra zonei BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) vor aparea presiuni si nevoi de schimbare. Primul exemplu care imi vine in minte este calitatea: daca actuala stare de lucruri va continua, scenariul cu un chinez care acum se multumeste cu bolul zilnic de orez, dar care in timp va deveni suficient de bogat incat sa strambe din nas in fata unui produs pe care scrie „Made in China“ este chiar posibil. Si de speculat.

     

    Romania, in tot acest scenariu, este ca fata imparatului dintr-o anume poveste – nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos. Companiile sunt inca la inceputuri si pot specula oportunitatile de dezvoltare pe care le ofera actualul climat economic – tehnologizare, adaptarea produselor, plusurile de pe piata muncii. Mai trebuie inovatie si inspiratie si curaj. Inovatie si inspiratie pentru a concepe ceva deosebit, propriu, sclipitor, si curajul de a iesi din zona calduta romaneasca (daca as fi rautacios, i-as spune baltoaca statuta, noroc ca nu sunt).

     

    Lecturi mai vechi imi ofera si exemple – exista destui producatori de textile europeni ce imbraca chinezi cu pretentii (si nu, nu sunt din zona Armani) sau altii ce ofera asiaticilor exotisme de genul „limonada frantuzeasca produsa in baza retetei minune a lui tanti Claire“, in butelie de sticla, cu eticheta delicat desenata de mana si cu dop savant cu impletitura de sarma. Pretul rupe, dar cei 800 de milioane vor fi avand suficienti snobi.

     

    Si sa nu uitam ca micii pot fi o mancare stranie: in ochii celor din BRIC suntem la fel de exotici pe cat ni se par acum ei noua.

     

    Ca sa fac un joc de cuvinte mai mult sau mai putin ispirat, BRIC poate fi nu „another brick in the wall“, ci chiar caramida de la fundatia prosperitatii viitoare. De aici si titlul acestui text, voit gresit.

  • Altfel, despre paine si circ

    „Asta seara, relache!“ – e, parca, titlul unui roman  citit in adolescenta. Actiunea se petrece la circ, in noaptea in care pana si femeia cu barba a primit liber, pentru ca si la circ e bine sa-ti mai tragi sufletul.

     

    Observati, rogu-va, cat de poetica e imaginea aceasta pe care o folosim din reflex, fara a ne mai obosi s-o intelegem: a-ti „trage“ sufletul. Nu suflul, ci sufletul. De parca, prinsi in agitatia de zi cu zi, nu pierdem din vedere doar esentialul. Colac peste pupaza, ne mai pierdem, intrucatva, si sufletul, care se indeparteaza incet-incet si trebuie tras inapoi cumva, dupa cum ai trage de mana un copil neastamparat care da sa o zbugheasca pe bulevard, sau cum ti-ai trage de maneca prietenul in momentul in care simti ca e pe punctul de a o lua razna. Or, cata vreme, oricum, majoritatea lumii considera politica un soi de circ, profit si eu de momentul acesta de acalmie pe scena politica romaneasca pentru a raspunde unei intrebari prea mult timp amanate. Cum se face – m-au luat la rost cativa cititori – ca am lasat sa treaca necomentate, de parca n-ar fi fost, evenimente grave precum gripa aviara, inundatiile, cresterea economica remarcabila din ultimul an sau criza din sistemul sanitar? De ce ma incapatanez sa iau in serios circul si in gluma lucrurile cu adevarat serioase? De ce, altfel spus, ma pieptan, cand satul arde? Nu m-am saturat, oare, de circ? Nu vreau, cumva, si nitica paine?

     

    Marturisesc spasit: nu. Nu m-am saturat „de circ“. Ceea ce nu inseamna ca intorc, scarbit, capul atunci cand vad paine. Atata doar ca refuz sa amestec borcanele: painea si circul. Sa ne intelegem. latini fiind, de bine – de rau, orice referire la circ, trimite, automat, gandul la paine. E vorba despre acele asociatii reflexe, gen casa-masa, Stan si Bran, turcul si pistolul etc., atat de gustate si interpretate de psihologi si psihanalisti. Nu intamplator „panem et circenses“ – „paine si jocuri (jocuri de circ)“ – s-a insurubat bine in subconstientul roman si, prin forta civilizatiei (alt termen latin), in subconstientul multor altor popoare. Expresia e, in general, folosita cu dispret, ca un soi de dus rece peste capetele prea infierbantate ale „idealistilor“. Dati, altfel spus, poporului paine si circ pentru a-l transforma in „bobor“ care se multumeste cu putin: ragaie, behaie si, la o adica, voteaza. Alaturarea celor doi termeni – paine si circ – in epoca romana nu este intamplatoare. Desi in cercurile aristocratice greaca mai era inca „limba de salon“ – precum, mai spre zilele noastre, franceza -, sensul grec al politicii incepea deja sa dispara. Administratia, spiritul organizatoric, incepuse deja sa-i traga politicului presul de sub picioare.

     

    Forumul roman n-a supravietuit mult timp disparitiei Agorei grecesti. Incet, dar sigur, locul i-a fost luat de catre Colloseum, iar cetatenii, in adevaratul sens al cuvantului, au fost inlocuiti cu ceea ce grecii ar fi numit, cu o dispretuitoare ingaduinta, „mancatorii de lotusi“ – imbuibati si fericiti, dar stupizi. „Painea“ („lotusul“, „fericirea“) a devenit, de atunci incoace, cuvant de ordine, iar politica a degenerat, inevitabil, in „circ“. Asta se intampla cand incepi sa amesteci, cu voiosie, borcanele, privatul cu publicul si economicul/socialul cu politicul: iese un ghiveci din care nimeni nu mai pricepe mare lucru, dar asupra caruia isi poate da oricine cu parerea.

     

    Marx (iertata-mi fie vorba proasta) avea dreptate cand spunea ca revolutiile secolului al XVIII-lea au fost „imbracate in haine romane“. Dar nimeni, vorba Scripturii, nu traieste numai cu paine. Stiu: a vorbi despre pericolele „painii“, ale imbuibarii, poate parea cinic sau macar deplasat intr-o lume in care vietuirea de la o zi la alta este, zice-se, de ani buni, un sport national. Asa o fi?  Haideti sa vedem! Pai, daca cititi aceste randuri, se cheama ca fie aveti suficienti bani pentru a cumpara reviste adresate unui public-tinta, fie ca aveti acces la Internet – ambele situatii inimaginabile in conditii de reala subzistenta. De buna seama, raportat la venitul mediu al americanului, germanului sau spaniolului, romanul o duce prost. Dar raportat la nivelul de trai al nigerianului sau cel al ucraineanului? In definitiv, totul se rezuma la sistemul de referinta. Iar aici, va asigur – ca unul care salasuieste de o buna bucata de vreme prin cele strainataturi – intotdeauna se va gasi un sistem de referinta care sa va faca sa va simtiti marginalizati. Da, ai bani de gazda, dar n-ai bani de apartament. Da, ai casa, dar n-ai piscina. E o poveste fara de sfarsit. Si stim. Rational vorbind, stim ca e o poveste fara de sfarsit, dar nu ne putem abtine.

     

    Vorba Eclesiastului: nimic nou sub soare. Iaca de ce, daca tot pot sa aleg, prefer circul painii. De saturat nu te saturi niciodata, nici de una, nici de cealalta. Diferenta e insa cea dintre calitate si cantitate. La circ, vrei ceva „mai bun“. La paine, vrei ceva „mai mult“. Daca n-am scris – si nu voi scrie – despre gripa aviara sau despre inundatii, e pentru simplul motiv ca acestea, oricat de grave, nu au nimic de-a face cu politicul, inteles la modul cel mai propriu cu putinta. Au de-a face cu administratia, la fel precum saracia, drumurile cu hartoape sau lipsa aspirinei din galantar. Fara doar si poate, si acestea reprezinta probleme cat se poate de serioase. Dar sunt probleme ale „painii“, nu ale „circului“. Sunt probleme ale guvernului, caruia nu degeaba i se mai zice „executiv“. E, care va sa zica, naimit sa execute ceea ce-i ordona politicul, nu invers. Daca tot se cuvine sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu, ce-i al lui Dumnezeu, de ce sa nu-i dam si painii ce-i al painii, iar circului ce-i al sau?

     

    P.S. Scriu aceste randuri la ora la care asa-numita „provocare iraniana“ pe platforma maritima „Orizont“ e, inca, in plina desfasurare. Teoretic vorbind, da, un asemenea act ar putea reprezenta un „casus belli“. Si-atunci cum imi permit sa vorbesc despre un „moment de acalmie pe scena politica“? Pai, pentru simplul motiv ca am rezerve mari in a califica, automat, politica externa drept… politica. Politica, prin insasi natura ei, presupune egalitatea partenerilor de dialog, ceea ce, pe scena internationala, nu se aplica. E un alt fel de paine. Mai amara, ce-i drept, de cele mai multe ori, pentru statele mici, dar tot paine.

  • Scenariul si regia, Cosmote

    Rezultatele financiare ale Cosmote Romania pe prima jumatate a anului, facute publice saptamana trecuta, pot fi comentate prin intermediul a trei categorii de argumente: „Bunul“, „Raul“ si „Uratul“ – pentru a parafraza titlul western-ului omonim al lui Sergio Leone.

     

    „Bunul“, in cazul Cosmote, ar fi faptul ca, la sfarsitul primului semestru din 2006, a reusit sa atraga peste 530.000 de utilizatori, devenind astfel al treilea operator de pe piata, dupa Orange si Vodafone. Criteriul clasamentului este, desigur, dat de dimensiunea bazei de clienti, o perspectiva din care Cosmote a depasit Zapp – operator care totalizeaza 420.000 de abonati. Cu alte cuvinte, compania de telefonie mobila din Grecia sta bine la capitolul cota de piata. Progresele sunt si mai evidente daca raportam cei 530.000 de utilizatori la nivelul real de la care Cosmote a plecat in decembrie 2005, in momentul relansarii : circa 10.000.

     

    „Raul“ ar fi volumul de vanzari – in continuare modest (doar 14 milioane de euro pe primul semestru). De fapt, in acest caz, surpriza nici nu este atat de mare, de vreme ce, inca din momentul relansarii, Cosmote s-a pozitionat in special ca un furnizor de telefonie mobila pentru clientii cu venituri mai mici, adica pentru utilizatorii de cartele preplatite. Acum, 86% din numarul total de clienti sunt utilizatori de servicii prepay. Incasarile reduse sunt reflectate si in nivelul ARPU (venit mediu per utilizator) care se cifreaza la 5,4 euro. Pentru comparatie, la Vodafone – al doilea jucator dupa numarul de abonati – ARPU este dublu.

     

    „Uratul“ in toata aceasta poveste este faptul ca operatorul a inregistrat pierderi in intervalul deja mentionat de trei ori mai mari decat veniturile. In mare, acelasi raport este valabil si pentru rezultatele doi de pe trimestrul al doilea. Bineinteles, pentru pierderile de aproape 45 de milioane de euro exista explicatii. Investitiile masive ale companiei pentru modernizarea si extinderea retelei, cresterea numarului de personal precum si cheltuielile de publicitate au exercitat o presiune fantastica asupra bilantului.   Managerii companiei sugereaza insa ca situatia este sub control si ca aceste pierderi fac parte dintr-o evolutie estimata de la bun inceput. Antonis Kerastaris, directorul financiar al Cosmote Romania, spune ca „in ciuda pierderilor operationale inerente oricarui start-up, evolutia performantelor companiei se incadreaza in planurile initiale“. Acelasi Kerastaris isi continua rationamentul explicand ca „avand in vedere experienta Cosmote pe pietele din regiunea Europei de Sud-Est, sunt necesari trei ani pentru atingerea pragului de rentabilitate“.

     

    Pentru operator, provocarea numarul unu in urmatorii trei ani – termenul dat de directorul financiar – este cresterea vanzarilor, mai precis, a nivelului veniturilor per utilizator. Sa nu uitam ca baza actuala de clienti a crescut spectaculos in special datorita preturilor mici practicate de Cosmote. Cartela reincarcabila de 2.000 de minute a facut istorie. Mai mult decat atat, a intrat atat de departe pe teritoriul constiintei colective incat a devenit subiect de bancuri.

     

    Este evident ca utilizatorii care au cumparat pana acum serviciile Cosmote nu au facut altceva decat sa opteze  pentru niste tarife extrem de reduse. E de urmarit cum va reusi compania sa-i transforme in clienti fideli, dispusi sa cheltuiasca ceva mai mult decat au facut-o pana acum pentru serviciile oferite. Nu demult, Cosmote a venit cu o oferta atractiva si pentru clientii postpay. Roadele acestei miscari nu se vad deocamdata in rezultatele companiei pe primul semestru, intrucat oferta a venit in luna iulie. In orice caz, ponderea clientilor prepay (86%) este prea mare, o proportie optima intre utilizatorii de cartele si abonati fiind de 60% cu 40%. Cel putin astfel stau lucrurile in cazul Orange si Vodafone.

     

    Revenind la raportul financiar al Cosmote, observam ca nivelul EBITDA (profitul inainte de plata creditelor, taxelor si inainte de scaderea deprecierii si a amortizarii), este de -30,5%. Interesant e faptul ca directorul de marketing al Cosmote, Costas Kapetanopoulos, afirma intr-un interviu pentru BUSINESS Magazin, ca un nivel EBITDA putin mai mare (35%) ar fi satisfacator pentru compania sa. Ceea ce trebuie facut ca performantele companiei sa se apropie de obiectivul propus este o schimbare algebrica si una cromatica: semnul minus care se afla acum in fata indicatorului EBITDA sa fie inlocuit cu plus, iar cerneala cu care este scrisa aceasta parte a raportului sa se transforme din rosu in verde. Sarcina dificila.

     

    Avantajul Cosmote este ca are experienta in telefonia mobila in alte state din regiune, cum ar fi Albania, Bulgaria, Macedonia si, desigur, Grecia. Doar ca, in momentul in care Cosmote a intrat comercial pe piata romaneasca (decembrie 2005), Orange si Vodafone faceau jocurile aici de aproximativ opt ani, adjudecandu-si impreuna peste 90% din numarul total de utilizatori.

     

    Pana la urma, este o greseala sa amestecam in discutia despre Cosmote clasicele exemple – Orange si Vodafone. Singurul lucru pe care cei trei il au in comun este ca ofera servicii de telefonie mobila. In rest, diferentele de abordare a pietei sunt semnificative. Teoretic, exista loc pentru toata lumea. 531.619 clienti, venituri de 14 mil. euro si pierderi de 44,9 mil. euro – astfel ar putea fi descris Cosmote in doar cateva cifre. Astfel ar arata Cosmote, cu cele bune, dar si cu cele urate si rele. Sunt insa suficient de bine conturate aceste trei coordonate incat compania sa-si gaseasca drumul catre obiectivele stabilite de actionari? Adica atingerea profitului sau descoperirea comorii, ca sa facem o trimitere la intriga aceluiasi western, al aceluiasi Sergio Leone.

  • Nu v-ati plictisit de intelectuali-eroi?

    Intelectualul este acel cetatean care detine un capital de autoritate in diverse domenii, care la un moment dat doreste, din motive financiare, megalomanice sau de alta natura, sa-si impartaseasca intelepciunea cu masele si incepe sa-si disemineze credintele ideologice, pozitiile fata de un eveniment sau altul, pasiunile in spatiul public.

     

    In ultima luna intelectualii au fost extrem de prezenti in ziare, la televizor cu discutii in jurul temei lor favorite, in general: morala! Pentru ca, sa ne intelegem, un intelectual care se respecta nu ia decat foarte rar pozitii in ce priveste omul de afaceri urmarit penal care-l plateste sau in cine stie ce scandaluri sociale cu miza mica. Nu sunt destul de „morale“ pentru intelectualul adevarat! Doar atunci cand e clar ca cineva e vinovat, mincinos si nepericulos din punct de vedere financiar sau social, un intelectual precum domnul Gabriel Liiceanu intervine sa clarifice problema: Mona Musca impreuna cu femeile de serviciu care au lucrat la Securitate sunt extrem-extrem de vinovate! La asta e bun un intelectual. Altfel, el trebuie sa stea si sa studieze si sa-si vanda cit mai scump si cat mai neologistic pielea de intelectual. De multe ori studiile cu pricina nu nasc decat alte volumase de articole polemice, dar cui ii mai pasa ca intelectualii romani nu prea au „spate“ bibliografic? Important e ca putem defila cu ei in diverse campanii morale. Din textul lui Gabriel Liiceanu am retinut o „esenta tare“ pe care aveam s-o regasesc intr-un scandal mult mai mare decat cel provocat de dosariada romaneasca. Esenta, mai intai: in spatele oricarui text moralizator-punitiv sta un incredibil puseu narcisist. Sa trecem la un scandal care implica unul dintre cei mai mari moralisti ai lumii, un om care s-a autopropus prin literatura si pozitii publice drept unul dintre cei mai curajosi intransigenti judecatori: Günter Grass.

     

    Ati citi probabil despre scandalul imens provocat dupa marturisirea unui pacat al sau: la 17 ani a fost recrutat in trupele Waffen SS. Faptul este cu atat mai socant cu cat toata prezenta publica si chiar literara a lui Grass s-a centrat in jurul luptei si infruntarii trecutului nazist al Germaniei. Au sarit multi sa-l acuze, multi sa-l apere. Autobiografia sa care sta sa apara, in care e prezentat acest episod, se stie deja, se va vinde ca painea calda. Nu sunt putine acuzatiile care privesc dezvaluirea acestui episod ca pe un gest comercial. Stangismul, uneori extrem, al lui Grass a fost explicat acum de unii dusmani politici, dupa o logica infailibila care s-a verificat in cazul altor intelectuali: Stasi, echivalentul Securitatii in Germania de Est, stia de trecutul in SS al lui Grass si a folosit aceasta informatie pentru a-l santaja si a-l „dirija“ pe celebrul scriitor. Un trecut dezvaluit prea tarziu naste intotdeauna suspiciuni. In cazul lui Grass, a fost pana la urma un autodenunt. Il face asta mai scuzabil sau mai „acuzabil“? Chiar e o problema superflua, foarte draga intelectualilor romani.

    Din toata avalansa de articole din presa internationala, mi-a retinut atentia un excelent editorial din Le Figaro, semnat de Guy Sorman din care citez o concluzie amara generata de cazul Grass: „Ne indoim prea putin de marii scriitori atunci cand abuzeaza de puterea lor de seductie pentru a-si propaga opiniile politice, doar politice, dar altfel deghizate. Nu ne intrebam destul daca postura mediatica este dictata de constiinta. Sau de narcisism, de moda, de gustul scandalului si de interesul financiar. Suntem extrem de prudenti in a-i crede pe oamenii politici, alesi democratic. Si nu suntem, in schimb, deloc prudenti cu artistii atunci cand talentul lor ii camufleaza perfect, mai ales atunci cand talentul e mare: de acesti magicieni, deghizati in moralisti, nu ne indoim niciodata prea mult“. Avem aici un rezumat al unui posibil manual de „cum sa ii «consumi» pe intelectuali“. Dar nu neaparat comentarea pacatelor trecutului ma interesa in acest articol. Ci o remarca a unor tineri scriitori germani care au taxat toata aceasta dezbatere cu un calificativ simplu: caz clasic de gerontocratie intelectuala. Au aplicat o intrebare foarte simpla peste toata aceasta dezbatere nesfarsita cu partizani inraiti ai lui Grass si moralisti si mai turbati: „batranii intelectuali germani nu vor sa vorbeasca decat despre un singur lucru: «Hitler si cu mine». Chiar nu sunt si alte subiecte?“.

     

    Of, ce bine se potriveste o astfel de perspectiva si asupra intelectualului roman postnouazecist: altceva decat lupta voastra cu Securitatea sau cu Ceausescu mai stiti sa povestiti? De cate ori trebuie sa auzim Brebani, Buzuri si atatia altii povestindu-si lupta indarjita anticomunista, antisecurista?

     

    Chiar trebuie sa-l auzim tot timpul pe Liiceanu cel moral punandu-se in balanta cu mizerabilii care au semnat?

     

    Noi, cei de aproape 30 de ani, suntem din generatia celor care v-au tot privit „luptandu-va“ si nefacand nimic. Cat timp ne veti mai bate la cap cu, in fond, esecul vostru, cu neputinta voastra, cu felul vostru ciudat de-a rezista prin cultura, de-a scrie carti curajoase care nu au miscat cu nimic regimurile nefaste, nici inainte, nici dupa 90? Ati esuat! Chiar trebuie sa puneti si aceste esecuri in alte sute de articole eroice? A se slabi.

  • E timpul pentru <br/>„Planul B“

    Cred ca e evident ca nu mosim democratia in Irak, ci facem baby-sitting cu un razboi civil. Cand generalul John Abizaid spune unei comisii senatoriale ca „violenta sectara e probabil atat de grava pe cat am vazut-o eu“, inseamna ca eforturile de democratizare a Irakului nu merg.

     

    Asta inseamna ca „mentinerea directiei“ nu are nici un rost si e vremea sa incepem sa ne gandim la un „Plan B“ – cum am putea sa ne degrevam cu cele mai mici pierderi posibile. In ultimii trei ani mi s-a parut, cu toti pasii gresiti ai echipei Bush, ca trebuia sa le dam partenerilor nostri irakieni o sansa sa produca un guvern de tranzitie, apoi sa scrie o constitutie, apoi sa tina un scrutin si in cele din urma sa puna laolalta primul guvern ales. Acum au facut toate astea – iar situatia doar s-a inrautatit.

     

    Jihad-istii sunniti si baas-istii sunt la fel de hotarati ca intotdeauna sa faca initiativa democratica americano-irakiana sa esueze. Asta si violenta sectara scapata de sub control – principal rezultat al faptului ca avem prea putine trupe in Irak si ca am lasat sa se instaureze o cultura a militiilor – au transformat Irakul intr-o debandada fara legi.

     

    Da, cred ca a fost si ramane de o importanta majora sa incercam un parteneriat cu irakienii ca sa cream un bun exemplu in inima lumii arabe de stat progresist, decent, unde nu domnesc politica fricii si tribalismul. Adica acele politici care au produs toata patologia somajului, a intolerantei religioase si a represiunii care fac Orientul Mijlociu atat de periculos pentru sine si pentru altii.  Dar administratia trebuie sa recunoasca acum ceea ce toata lumea – inclusiv eu – care a crezut in importanta ideii de a repara Irakul trebuie sa recunoasca: nu conteaza daca asta se intampla din cauza lui Bush sau a arabilor, dar nu se schimba nimic, si nu mai putem sa irosim  atatea vieti.    

     

    De vreme ce echipa Bush nu ne-a oferit niciodata un „Plan A“ pentru Irak, ne datoreaza cel putin un „Plan B“. Nu e simplu. Aici sunt cateva dintre primele mele idei despre „Planul B“ si cateva dintre implicatii. Cred ca e nevoie sa incercam o ultima conferinta de pace cum a fost in cazul Bosniei. O conferinta care sa aduca laolalta toate factiunile din tara si toti dusmanii Irakului. Asa cum problema Bosniei a putut fi rezolvata doar cu o forta internationala de pace si conferinta de la Dayton – cu participarea Rusiei, Europei si a SUA, tarile cele mai afectate de implozia Bosniei -, la fel si razboiul civil din Irak poate fi stopat doar de o coalitie a celor mai afectati de implozia Irakului: SUA, Rusia, Europa, Japonia, India, China, Turcia, Arabia Saudita, Egipt, Iran, Siria si Iordania. Ca si in Bosnia, orice solutie va contine o forma de federalism, o diviziune a bunastarii care vine din petrol si mentinerea ordinii de catre o forta internationala, acolo unde este nevoie. Totusi, pentru ca o asemenea conferinta sa se nasca, SUA ar trebui probabil sa-si declare intentia de a pleca. Irakienii, alti arabi, europenii si chinezii vor vorbi serios despre salvarea Irakului doar daca cred ca noi vom pleca si ca asta le va leza propriile interese. Care ar fi consecintele unei plecari fara un asemenea ultim efort de pace sau daca pur si simplu el esueaza? Irakul s-ar putea transform intr-un razboi civil mult mai extins, atragand in el si pe vecinii sai. Or, irakienii ar putea sa se holbeze la acest abis si chiar sa ajunga sa se inteleaga intre ei pe cont propriu. Prezenta noastra poate e o parte din problema. E greu de stiut. Daca Irakul opteaza pentru un razboi civil complet, cele 2 milioane de barili de petrol ai sai vor iesi de pe piata si petrolul ar putea ajunge peste 100 de dolari barilul. (Totusi, asta va stimula mai multe investitii in combustibilii alternativi care ne-ar putea face intr-o zi independenti de aceasta regiune volatila.)

     

    Unii se tem ca Iranul va fi castigatorul. Dar va fi? Odata iesiti din Irak, Iranul va trebui sa aiba grija de cazanul in fierbere de langa usa lui. Asta ar fi o problema imensa pentru Iran. Animozitatea istorica fata de Iran a arabilor irakieni – animozitate temporara indreptata asupra noastra – va renaste. Si Iranul va trebui sa se lupte cu aliatul sau Siria pentru influenta in Irak.

     

    Da, cea mai buna metoda de a controla Iranul ar fi sa producem in Irak o democratie reala condusa de siiti, expunand-o pe cea falsa de la Teheran. Dar a doua cea mai buna metoda este sa parasim Irakul. Pentru ca  cea mai proasta optiune – cea pe care Iranul o iubeste – este ca noi sa ramanem in Irak, sangerand si la discretia loviturilor Iranului in cazul in care ii lezam dispozitivele nucleare. In fine, razboiul din Irak ne-a impartit atat de tare acasa si in exterior incat plecarea, dincolo de alte probleme pe care le aduce, ne-ar putea usura construirea de coalitii pentru a gestiona Irakul, Iranul, Hezbollah-ul si Siria dincolo de prezenta americana. Toate aceste probleme  sunt legate intre ele. Trebuie sa tratam cu Iran si Siria, dar de pe o pozitie de forta – si asta cere o coalitie larga. Cu cat mentinem o strategie unilaterala perdanta in Irak, cu atat mai greu va fi sa construim o asemenea coalitie si cu atat mai puternici vor deveni inamicii libertatii.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 13 septembrie al BUSINESS Magazin.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Vremea Internetului

    Cu sau fara un studiu sindicalizat al audientei de Internet, bugetele de reclama pe web isi vor continua cresterea din ultimii ani. Publisherii online nu isi fac griji in aceasta privinta, dar au totusi o bataie de cap: cum sa atraga cat mai multe dintre milioanele de euro puse la bataie.

     

    Joia trecuta, la orele serii, mai toti jucatorii din publicitatea pe Internet de la noi bifau una dintre cele mai importante intalniri trecute in agenda zilei, poate chiar a saptamanii: discutia de la BRAT (Biroul Roman de Audit al Tirajelor) despre realizarea unui studiu sindicalizat de masurare a audientei de Internet.

     

    Un studiu despre care se tot vorbeste de circa patru ani – cam din aceeasi perioada in care s-a pus pe picioare Studiul National de Audienta in presa scrisa (SNA) -, dar care a ramas si pana acum la faza de proiect. Motivul invocat al stagnarii proiectului este volumul mic de reclama de Internet in anii anteriori, comparativ cu sumele vehiculate in prezent, respectiv cateva sute de mii de euro versus 4-5 milioane in prezent.

     

    Un alt motiv ar tine insa de lipsa unei preocupari de profesionalizare a pietei – cel putin privita prin perspectiva industriei de outdoor, care desi ruleaza de sase-sapte ori mai multi bani decat Internetul, nici macar nu isi mai pune problema vreunui studiu de masurare a audientei publicitatii stradale. Si, nu in ultimul rand, un al treilea motiv pentru care jucatorii publicitatii web nu s-au grabit sa stea la aceeasi masa si sa discute realizarea unui studiu de gen ar fi existenta – deja – a unui instrument de lucru similar (Trafic.ro).

     

    Numai ca, saptamanile trecute, discutiile in jurul unui studiu de audienta independent s-au reaprins. Chiar inaintea intalnirii de la BRAT de joia trecuta, Arina Ureche, director general al BRAT, povestea ca, in mod cert, publisherii de presa scrisa si agentiile „vor in proportie de 100% acest studiu“. „Peste 30 de companii vor participa la dezbatere – agentii, clienti, publisheri online, publisheri traditionali si regii de vanzari“, mai spunea ea in acelasi context.

     

    „Cat de hotarati sunt toti, mi-e greu sa spun. In declaratii, toti sunt“, a spus Ureche, intrebata fiind in legatura cu determinarea industriei de a concretiza discutiile in jurul studiului, incepute acum patru ani. Usoara ezitare a managerului BRAT ar putea avea ca explicatie rezervele venite din partea unor companii de Internet – explicabile prin lipsa lucrului cu BRAT pana acum, spune Ureche – dar si faptul ca nu toata lumea a cazut de acord asupra organismului care sa conduca acest proiect. „Unii nu vor la BRAT neaparat“, a spus reprezentantul BRAT.

     

    E greu de crezut totusi ca publisherii si advertiserii – care gireaza BRAT de ceva vreme – ar lua-o de la capat cu un alt organism pentru masurarea audientei de Internet. Cu atat mai mult cu cat editorii de presa traditionala importanti joaca un rol important in publicitatea web: editiile online ale ziarelor atrag 40-50% din bugetele de Internet, conform estimarii lui Orlando Nicoara, directorul MediaPRO Interactiv (divizia de Internet a MediaPRO).

     

    Tot Nicoara pune punctul pe „i“ si argumenteaza interesul publisherilor si al advertiserilor pentru acest studiu: „independenta si normalitatea pe care acesta le-ar aduce“. Astfel, nu informatiile gresite sau incomplete furnizate de trafic.ro stau la baza acestei initiative a industriei (putine voci reclama acest lucru), ci normalitatea spre care tinde industria.

     

    Pe masura ce bugetele de Internet au crescut, a inceput sa apara si presiunea ca monitorizarea sa fie facuta de o organizatie independenta. In prezent, cele mai folosite sisteme de analiza a traficului (trafic.ro, T3 si statistici. ro) apartin celui mai mare vanzator de publicitate online, boom.ro (Netbridge). In aceeasi situatie se afla serviciul „monitor“ al Neogen, un alt important vanzator de publicitate pe Internet, iar restul serviciilor de monitorizare fie ofera rezultate incomplete, fie nu sunt suficient de reprezentative (ca numar de site-uri monitorizate).

     

    Ce este de facut in continuare? BRAT spune ca a cerut deja oferte pentru consultanta din strainatate – asa cum a procedat si in cazul SNA – si ca va organiza o licitatie pentru aplicatia necesara masurarii traficului (la inceput, studiul va cuprinde cateva sute de site-uri). Arina Ureche de la BRAT spune ca pentru masurarea audientei online, din punct de vedere cantitativ, exista sisteme de masurare / standarde recunoscute.

     

    „Din punct de vedere calitativ, nu exista astfel de standarde“, a comentat oficialul BRAT pe marginea profilului audientei, cel care conteaza de fapt in planificarea bugetelor de reclama (cazul televiziunii, al presei scrise si al radioului).

     

    „Se simte pe piata nevoia unor servicii de analiza calitativa“, puncteaza si Ionut Tudor, responsabil trafic.ro. „Este o zona pe care, in esenta, ar putea sa o acopere BRAT. Spunem «ar putea» pentru ca, inainte de toate, va fi nevoie sa se depaseasca momentul unor orgolii care, din pacate, inca mai isi spun cuvantul in piata“, a continuat el. Insa obtinerea datelor calitative (legate de profilul audientei) face parte din proiect, admite Ureche de la BRAT.

     

    Va echivala acest studiu cu un boom al publicitatii pe web? „Nu se poate spune ca investitiile in Internet vor exploda, dar va exista mai multa incredere in acest mediu“, e parerea lui Orlando Nicoara.

     

    Discutia de la BRAT legata de masurarea audientei pe web – inceputa acum patru ani – nu face altceva decat sa urmeze o tendinta internationala. Advertiseri precum BMW, Colgate-Palmolive, Ford sau Pepsi au format o alianta la nivel mondial si pretind ca datele despre audienta site-urilor si profilul cititorilor sa fie obtinute de un organism specializat. Dar sa si respecte conduita impusa de Interactive Advertising Bureau (IAB).

     

    „Internetul inghite o parte importanta a bugetului de marketing si devine din ce in ce mai important. Trebuie sa inceapa sa opereze dupa aceleasi reguli ca orice alta media“, declara pentru eWeek CEO-ul IAB, Greg Stuart. „Toate celelalte media (mai putin outdoor-ul autohton, n. r.) sunt auditate si certificate. Si Internetul trebuie sa fie, tinand cont de banii cheltuiti aici“, a mai spus el.

     

    Or, acesti bani sunt din ce in ce mai multi: la nivel mondial, bugetele de Internet sunt asteptate sa depaseasca in 2006 bugetele de outdoor (ar fi pentru prima oara cand s-ar intampla asa ceva), iar pe plan local Internetul stoarce de la an la an zerouri in plus de la advertiseri.