Grecia a evitat la limită intrarea în insolvenţă în luna decembrie, după ce statele din zona euro şi FMI au aprobat o nouă tranşă, de 8 miliarde euro, din programul de finanţare de 110 miliarde euro convenit în mai 2010. Statul va încheia însă anul cu un deficit bugetar mai ridicat faţă de ţinta convenită cu FMI, din cauza scăderii economice mai severe decât se estima, care a afectat veniturile statului.
Blog
-
Date pentru tot poporul
Este interesant cum cuvântul “transparent” a ajuns să capete înţelesuri multiple. Sensul primar este “prin care se poate vedea clar”, dar în lumea tehnologiilor pare să însemne tocmai opusul, ceva de genul “blackbox”, o componentă sau un mecanism care oferă o funcţionalitate bine definită, deşi nu vedem cum se petrec lucrurile. Şi poate nici nu ne interesează. De exemplu, introduceţi o adresă web în browser şi vi se afişează pagina, dar în spatele acestei interacţiuni simple stă un mecanism complex (rezolvarea adresei prin sistemul DNS, dialogul cu serverul, transportul informaţiei şi randarea, ca să amintesc doar câteva). Tot acest mecanism este “transparent” pentru utilizator, în sensul că nu se vede. Şi acum, ghicitoarea: care sens se aplică în sintagma “transparenţa guvernării”? Noi ne-am dori să se aplice sensul primar, dar cel mai adesea ne lovim de o “cutie neagră”.
Recunosc că am trişat puţin. De fapt, cel mai adesea, întregul mecanism care asigură funcţionarea web-ului este transparent în sensul primar, fiindcă toate protocoalele de comunicare sunt standarde publice, iar majoritatea pieselor software sunt open source (de pildă browserul Firefox, serverul Apache, BIND pentru DNS etc.), aşa încât oricine este interesat şi suficient de priceput poate să vadă şi să înţeleagă ce şi cum se petrece. Se poate verifica şi măsura, adică este “accountable”. Se luminează astfel puţin perspectiva asupra transparenţei guvernării, pentru că în teorie ar trebui să vedem ce se petrece în “cutia neagră”, măcar prin perspectiva datelor de intrare şi de ieşire, care sunt în general publice. E posibil ca pentru omul obişnuit aceste date să nu fie interesante sau inteligibile (ca în cazul funcţionării web-ului), dar există specialişti care pot să le interpreteze şi mass-media care să le facă inteligibile – adică să transforme datele în informaţie. Dacă nu avem încredere în ce ni se spune, ar trebui să putem verifica.
De ce la noi teoria nu se potriveşte cu practica e o poveste lungă, dar una dintre scuzele invocate de cei care deţin datele este că publicarea lor implică investiţii masive în tehnologie. M-ar mira ca un snop de servere care să susţină un portal cu date publice să fie o investiţie prea costisitoare, dar se ridică problema softului, iar măreţul proiect (retrogradat la nivel de portal) numit e-România pare cu adevărat foarte scump. Poate merită să vedem şi cum au procedat prietenii noştri de peste ocean, pentru că portalul lor de date (Data.gov) chiar funcţionează şi furnizează nenumărate seturi de date atât pentru descărcare, cât şi prin servicii web, alături de câteva instrumente interactive de explorare şi analiză. De fapt, “părintele moral” al acestui portal este chiar preşedintele Obama, care de la bun început şi-a exprimat angajamentul de a ridica nivelul de transparenţă al guvernării şi de a furniza tehnologie care să permită implicarea publică. O mişcare importantă a fost înfiinţarea postului de Chief Information Officer la nivel federal şi numirea lui Vivek Kundra în această poziţie (supranumit “ţarul tehnologiei”). Kundra a stat doar doi ani şi jumătate în acest post, însă realizările şi reformele sale au fost vizibile şi au fost continuate de succesorul său Steven VanRoekel şi de Aneesh Chopra (din postura de Chief Technology Officer la nivel federal).
Sigur că noi nu avem resursele şi know-how-ul de care dispun Statele Unite. Dar americanii, imperialişti cum îi ştim, s-au gândit să dea o dimensiune internaţională eforturilor depuse în această direcţie şi au început o colaborare cu India, care dispune şi ea de un portal cu date publice. Mai mult, au iniţiat un parteneriat internaţional numit Open Government Partnership, la care au aderat numeroase ţări printre care şi – surpriză! – România. Efortul americanilor şi indienilor s-a concentrat pe elaborarea unei platforme software care este descrisă ca fiind “Data.gov-in-a-Box”, adică o versiune open source a portalului Data.gov combinată cu portalul indian de documente publice. Proiectul constă din două părţi, dintre care prima se referă la un sistem de administrare al datelor şi codul sursă a fost deja publicat pe GitHub sub licenţă GPL. Partea care asigură accesul web vine de la indieni şi va fi publicată la începutul lui 2012.
În curând guvernanţii noştri de la nivel local şi central vor pierde şi cea mai importantă scuză pentru opacitatea de care dau dovadă. Softul există, este gratuit şi deschis, poate fi auditat şi eventual adaptat, instalat pe servere şi folosit. Trebuie doar bunăvoinţă, dar mă tem că aceasta nu este open source.
-
Motorola a câştigat în Germania o interdicţie privind vânzarea anumitor produse Apple
O instanţă din Mannheim a decis că Apple Sales International, subsidiara europeană de vânzări a companiei americane, cu sediul în Cork, Irlanda, trebuie să înceteze vânzarea şi distribuţia de produse care încalcă anumite brevete ale Motorola. Decizia ar putea conduce la interzicerea vânzării de produse Apple care folosesc tehnologiile respective, precum iPhone 4 şi iPad 3G, potrivit analistului german Florian Mueller.
-
Despre labilitatea investitorilor şi persistenţa datoriilor
Dar declaraţiile panicarde sunt nişte simple înşiruiri de vorbe, iar argumentele lipsesc totdeauna. Eu pot fi de acord cu ideea că Europa stă pe un butoi de pulbere sau că moneda euro poate dispărea, dar aş vrea şi argumente, nu numai spaime de politicieni sau pronosticurile de la casele de pariuri londoneze (cota e de 3 la 1, înţeleg că e de rău). Criza datoriilor suverane sau faptul că statele s-au îndatorat excesiv sunt realităţi, dar cu mare greutate am putut găsi o dinamică a datoriilor ca procent din PIB din ultimul deceniu. Şi când am găsit-o, n-am picat pe spate – guvernele, statele au fost mereu, cel puţin în ultimul deceniu, puternic îndatorate. Datoria publică a Belgiei a crescut în zece ani de la 96,2% la 107,9%, a Spaniei de la 59,3% la 61%, a Italiei de la 109,2% la 118,4%, a Greciei de la 103,4% la 145%. Ritmuri importante de creştere s-au înregistrat în cazul Portugaliei, de la 48,5% la 93,3%, Irlandei – de la 37,8% la 94,9% sau Marii Britanii – de la 41% la 79,9%. Vecinii bulgari aveau o datorie publică care reprezenta 72,5% în 2000 şi care a scăzut la 16,3% în 2010, un caz singular la nivel european. Ce vreau să spun este că datoriile acelea au existat tot timpul, de cel puţin un deceniu, iar criteriile de la Maastricht n-au valorat mai mult decât cerneala cu care au fost scrise, timp de zece ani. Iar investitorii – apropo, o masă informă şi fremătândă, asemănătoare cu cele din descrierile lui Gustave Le Bon – s-au simţit ani de zile cu banii în siguranţă. Semnale de alarmă existau – Deutsche Bank nota în 2000, anul în care Grecia a intrat în zona euro, că, probabil, Grecia nu este în măsură să atingă limita de 60% datorie publică în PIB, cât prevede Maastricht, pentru o foarte mare perioadă de timp. Şi atunci de ce atâta zarvă?
Nu există personaj mai labil decât investitorul – a sărit până în tavan când unii i-au povestit despre zilele puţine pe care euro le mai are de trăit, dar n-a avut răbdare să numere nici măcar până la zece, să vadă dacă aşa şi este. Şi nu-i prima dată în istorie – simpla enumerare a freneziilor de pe Wall Street din ultimii 60 de ani vorbesc de la sine. Prima frenezie a fost a bowlingului, văzut drept marea lovitură a anilor ’50; acţiunile creşteau ameţitor şi analiştii rumegau numere din ce în ce mai mari, până când în 1963 acţiunile au scăzut cu 80% şi au avut nevoie de un alt deceniu pentru a recupera căderea. Înainte de bowling investitorii descopereau Graalul investiţiilor în energia atomică, pe urmă au sărit în barca conglomeratelor, a existat un bubble al rulotelor, urmate de PC-uri, biotehnologii sau imobiliare. Prin anii 80 investitorii preţuiau o bucată de pământ din Tokyo mai mult decât întreaga Californie – asta nu-i nebunie?
Doi la mână, acţiunile politicienilor. Când a prezentat New Deal, programul economic care a pus în mişcare economia americană, Franklin Roosevelt a vorbit în primul rând de revenirea încrederii şi pe urmă de măsuri economice. Actualii politicieni îmi povestesc cum sare Europa în aer sau despre cum ceilalţi, întotdeauna ceilalţi, nu înţeleg gravitatea situaţiei. Transformaţi într-o simplă unealtă a sforarilor care nu vor nimic altceva decât garanţii pentru banii pe care i-au investit în datorii publice, politicienii încearcă să îmbrace împăratul, vorbind de disciplină financiară sau de noi reguli fiscale.
Dacă noile reguli europene sau demersurile doamnei Merkel ar avea ca finalitate Statele Unite ale Europei ar fi minunat. Aşa cum comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului din anii ’50 s-a transformat în actuala uniune. Ar fi minunat pentru că, eu cel puţin aşa cred, ar spori rigoarea la nivel de continent, banii ar fi gestionaţi mai eficient, competiţia ar fi mai corectă şi traiul mai bun. Grecia o fi mai mult sau mai puţin în faliment, dar SUA au târât, în cei mai bine de trei ani de criză, un stat aflat practic în faliment, una din economiile de top ten ale lumii – este vorba de California. Fără naţionalisme imbecile, dar cu rigoare, Europa ar putea reveni la puterea economică de odinioară, iar statele cu probleme ar fi nevoite să îşi sporească implicarea şi elanurile reformiste.
Joi 8 decembrie 2011 la ora 18.38 risc un pronostic – reuniunea crucială, decisivă, memorabilă şi istorică nu va genera nicio soluţie pentru criza europeană. Dar investitorii vor reacţiona favorabil.
-
Efectul Rekkers
“Bullshit”, conchide scurt Robert Rekkers: aşa se referă bancherul olandez naturalizat în România la impresia, persistentă aici, că occidentalii ar fi mai buni, mai frumoşi, mai capabili decât românii. “Mereu cei din Vest au fost un exemplu pentru români, am considerat că tot ce vine de acolo e bun de importat, pentru ca acum criza să ne arate că nu e chiar aşa, că sunt şi acolo oameni care fac greşeli. Voi, românii, sunteţi foarte autocritici, dar credeţi că în Olanda sau Franţa este mai bine? Trebuie să avem mai multă încredere în ce se întâmplă aici! Nu mai fiţi atât de duri cu voi înşivă!”, a sunat pledoaria neobişnuit de pasionată a lui Rekkers.
Spusă în faţa unei săli pline cu executivi români din companii, veniţi la evenimentul MET THE CEO să-l asculte pe cel mai cunoscut dintre bancherii expaţi vorbind despre cariera lui şi viitorul creditării, pledoaria poate părea motivată de politeţe. Pe urmă, cei prezenţi ne-am dat seama că nu-i politeţe, ci un fel indirect de a judeca însuşi Vestul din care provine şi de a se teme pentru el. “Aveţi aici foarte multe atuuri, lucruri care merg bine. Oamenii sunt educaţi, există know-how, talente fenomenale în IT la Cluj, la Iaşi, la Bucureşti. Costul de a face afaceri este mic, nici măcar nu v-aţi îndatorat excesiv pentru investiţii, ca Ungaria, de exemplu.” Aşa explică Rekkers de ce atâţia străini care vin aici pentru un mandat de 3-4 ani rămân mai mult, aşa cum a rămas şi el însuşi. Şi tot aşa explică de ce românii, deprinşi să muncească mai mult pe salarii mai mici decât în Vest, sunt mai bine pregătiţi pentru fazele următoare ale crizei decât occidentalii, pe care îi vede “mult mai răsfăţaţi” şi deci dezavantajaţi în viitorul apropiat. “Eu mereu v-am lăudat, pentru că am crezut şi cred că aveţi o valoare adăugată deosebită în termeni umani. În schimb, criza va lovi mai mult aceste ţări din Vest care nu au o astfel de istorie de austeritate şi o capacitate de adaptare aşa cum o aveţi voi”, subliniază olandezul.
În aceeaşi notă pasionată, bancherul vorbeşte (în româneşte) despre Cluj, oraşul unde locuieşte de nouă ani. “Gradul de profesionalizare a oamenilor a crescut acolo, acum sunt şi mai mulţi care vorbesc engleză. Şi echipa tânără de la Banca Transilvania a crescut, a căpătat experienţă, s-a maturizat, iar asta ne ajută să ne descurcăm mai bine. Avem un <winning team> acolo la Cluj!” Natural, îşi aduce aminte cu plăcere de perioada când a preluat conducerea Băncii Transilvania. În 2002, după mai mult de trei ani petrecuţi ca şef al filialei româneşti a ABN Amro, a fost contactat printr-un headhunter, iar după mai multe negocieri a primit oferta cea mai bună şi a acceptat-o, de la Banca Transilvania, care căuta un nou CEO după Iosif Pop, aflat la conducerea instituţiei de la înfiinţarea ei, în 1994. “Lucrasem 16 ani la ABN Amro, în America Latină, SUA, Europa şi la fiecare 3-4 ani m-am mutat într-o altă ţară, un alt mediu. Am văzut un potenţial enorm de creştere economică şi de carieră în România”, explică el. Era o perioadă bună, ţara ieşise din perioada critică ’98-’99, iar integrarea în NATO şi UE se apropia. Mandatul lui iniţial ca director general al Băncii Transilvania a fost pentru patru ani.
-
Mario Monti: Germania va fi convinsă, în final, să accepte obligaţiuni comune la nivelul zonei euro
“Cred că avem suficiente argumente pentru a-i convinge pe germani”, a afirmat duminică Monti, într-un interviu pentru Euronews. Oficialul a adăugat că Germania ar trebui să înţeleagă că “este mai bine să emitem obligaţiuni comune ca acţiune intenţionată şi raţională, decât ca măsură de urgenţă, într-un fel forţată, prin achiziţia de către Banca Centrală Europeană a obligaţiunilor ţărilor aflate în dificultate”.
-
Reuters – Acordul UE pierde din vedere un risc major: creşterea economică redusă
Inevstitorii cred că avansul de vineri al burselor şi monedei euro nu va fi urmat de alte creşteri în următoarele zile, mai ales dacă agenţiile de rating vor decide să retrogradeze una sau mai multe dintre cele şase state cu rating AAA din zona euro. “Problema fundamentală în majoritatea ţărilor europene aflate în dificultate este creşterea datoriilor într-un ritm mai accelerat decât creşterea economică. Este o problemă veche, însă singura soluţie aflată pe masă este mai multă disciplină, mai multă austeritate”, comentează managerul unui fond american.
-
Ce preferaţi: o Rihanna din pizza sau o Kate Middleton din jeleu? (GALERIE FOTO)
Fantezia însă depăşeşte sfera dulciurilor, după cum arată publicaţia australiană Ninemsn.com: mania de a reprezenta vedete a cuprins lanţurile de pizzerii, care încearcă să atragă clientelă cu “ediţii speciale” consacrate câte unui eveniment monden. Au intrat în joc şi bucătari cu aplecare artistică sau chiar artişti plastici dornici de afirmare, cu creaţii precum un Barack Obama din brânză topită sau un Justin Bieber din carne crudă.
-
CARICATURA ZILEI
“Dacă-l raportez pe fostul licean pe care l-am cunoscut în urmă cu mulţi ani la concursurile literare de dramaturgie la omul politic de astăzi, am sentimentul unei plinătăţi şi combustii interioare a devenirii. Pribeag el însuşi în căutare de alte identităţi a experimentat asprimea departelui, singurătatea din afara României, tăind cu ascuţişul propriei minţi ani de muncă”, şi-a început prezentarea profesoara Magda Jianu.
Magda Jianu l-a comparat apoi pe Brânză cu Marin Sorescu şi cu Mircea Eliade. “Cum spune Mircea Eliade, cosmosul este capodopera zeilor, mutatis mutandis, armonia spaţiului ocupat de români în exteriorul graniţelor este capodoperalui William Brânză”, a spus profesoara, înainte de a anunţa diploma de excelenţă atribuită lui Brânză.
Caricatură de Dan Dumitrescu “Uxi” ©