Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală; poate fi conjunctural, întâmplător. Profesia aceasta necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie.
de Georgiana Gheorghe, femeie de afaceri, pasionată de artă
Februarie 24. Callas – Pellea. Premiera unui spectacol de teatru pe scena Operei Naţionale din Bucureşti. În regia lui Laurenţiu Rusescu. O producţie Wonder Theatre, companie independentă de producţii în artele spectacolului. Mie nu mi-au mai trebuit alte coordonate pentru a intra pe site-ul Operei să-mi iau bilet. La vremea respectivă, adică prin ianuarie, nici nu ştiam despre ce piesă sau autor va fi vorba. Chiar şi pe biletul emis, exact aşa scria: „Callas – Oana Pellea”. A fost ca un soi de „blind date” cultural, în care am investit toată curiozitatea, neliniştea şi setea mea pentru artă. Şi am fost recompensată pe măsură.
Un spectacol în care se întâlnesc două nume mari pe acelaşi afiş, la intersecţia dintre două arte ale spectacolui. Bunăoară, a fost o alegere firească a producătorului Wonder Theatre de a pune spectacolul pe scena Operei. Scenografia nu este una sofisticată. Un pian, un pupitru, un ecran. Lumini şi umbre. Spectacolul poate la fel de bine să se joace şi într-un alt teatru, în eventualitatea unui turneu prin ţară sau în afară, ceea ce regizorul mi-a şi confirmat că are în vedere pentru viitor. Un pian, un pupitru şi un ecran.
Însă în acest triunghi simplu în aparenţă – pe a cărui axă orizontală se petrece acţiunea curentă a realităţii, a muncii, a profesionalului, iar pe cea verticală se ţese lumea amintirilor, a visurilor, a iubirii, a durerii – Oana Pellea în rolul Mariei Callas te prinde bine de suflet şi te tăvăleşte prin faţetele multiple a ceea ce înseamnă o personalitate complexă, atât din spectrul artistic, cât şi din cel uman. O tuşă esenţială aici şi o menţiune specială pentru Alexandru Burcă, apreciat şi cunoscut pianist al scenelor lirice, care se joacă cu notele, accentuând dramatismul din monologurile Oanei Pellea, cele care ne urcă pe axa verticală, în oniric.
Acţiunea propriu-zisă a piesei „Master Class”, semnată de Terrence McNally, se suprapune peste perioada foarte scurtă în care Maria Callas a ţinut câteva masterclassuri la Juilliard School în New York, la începutul anilor ’70, când începuse şi declinul său artistic prematur. Astfel, alături de Callas, avem parte de studenţi în masterclass, în dialog cu Callas şi în expozeu faţă de public, cu arii din opera celebre. „Castingul pentru solişti a durat destul de mult, până am găsit partenerii potriviţi atât muzical – aici, maestrul Daniel Jinga a avut ultimul cuvânt – cât şi actoriceşte.
Ei trebuiau să fie compatibili cu Oana, să aibă disponibilitatea interioară pentru un joc realist, mai apropiat de actoria teatrală decât de cea de operă. Sunt convins că Bianca Mărgean, Stanca Manoleanu, Ana Stamate, Diana Hurjă, Liviu Indricău şi Alexandru Nagy au fost alegerea perfectă şi că vor impresiona publicul cu talentul actoricesc, la fel de tare cum au impresionat până acum cu măiestria vocală. Dar piesa prezintă o mare problemă. Nu oricine poate juca rolul principal. Nu poţi juca Callas fără să fii, în felul tău, o Callas. Imediat ce le-am scris numele pe hârtie Callas / Pellea am înţeles că este predestinat ca Oana Pellea să o întruchipeze pe Callas. Ca şi Maria Callas, Oana Pellea urăşte să joace, să facă actorie; ea este pe scenă, trăieşte personajele. Ca şi Maria, Oana este atentă la toate detaliile când e vorba de pregătirea unui rol. Ca şi Callas, a avut acelaşi vers al Medeei din opera lui Verdi, «Ho datto tutto a te!» ca motto în toată cariera ei excepţională”, spune regizorul Laurenţiu Rusescu.
O responsabilitate imensă să joci în rolul Maria Callas. Pentru orice actriţă. În orice geografie. Toate au primit critici din partea adulatorilor La Divinei. Pentru că imaginea de Soprano Asolutta transcende realitatea, cariera şi viaţa ei tumultuoasă, întreruptă brusc, la doar 53 de ani. Iar iubitorii de operă sunt mai fanatici decât iubitorii de teatru sau de film. Cu toate astea, Oana Pellea, fără a cânta evident, căci nu despre o copie unu la unu este vorba aici, reuşeşte exemplar să redea imaginea Mariei Callas aşa cum era de fapt. O artistă înzestrată cu un timbru special, charismatică, cu o atitudine de scenă impecabilă în orice rol, foarte disciplinată în studiu şi în exerciţiile practicate aproape ritualic, dedicată sută la sută scenei şi artei cântului. În paralel, tot ea a fost un veşnic copil răzvrătit împotriva familiei, crescut fără iubirea mamei, cu care s-a aflat într-un permanent conflict, o femeie cu inima de lavă împietrită, sedusă şi ulterior abandonată de un ţopârlan bogat, narcisist şi vulgar, care a reuşit să sfredelească-n piatră şi să-i zgândăre lava dinăuntru, acel foc mocnit, pe care doar pe scenă îl aprindea, o femeie educată, inteligentă, cu o fire temperamentală şi puseuri de nervi, care au făcut-o să piardă în cele din urmă în jocul de-a viaţa.
Callas este inimitabilă. Cea mai mare greşeală pe care o puteam face era să încerc să o imit. Am încercat însă să „pipăi” esenţa acestei personalităţi, lumea ei interioară, resorturile fragilităţii şi forţei ei. Ea însăşi afirma că e formată din două personalităţi. Una este Maria şi alta este La Callas. Una este femeia, alta geniala artistă, La Divina. Oana Pellea
Acest cel mai recent rol în care intră Oana Pellea vine să completeze cu un parfum aparte deja bogatul evantai de roluri în care joacă şi a jucat, „făcând vânt” spectacolului direct acolo unde îi este locul: in bocca al lupo!
Pe premiul pentru întreaga carieră pe care UNITER i-l acordă în acest an este împletită doar o cunună de lauri. Dar Oana Pellea are o grădină întreagă de Laurus nobilis, pe care o îngrijeşte cu pasiune şi multă muncă şi pe crenguţele acestor arbuşti multe alte roluri vor mai înflori.
Cu ce gânduri aţi primit propunerea pentru acest rol, având în vedere greutatea numelui şi complexitatea personalităţii Mariei Callas?
În acceptarea propunerii a cântarit mult textul piesei de teatru „Master Class” de Terrence McNally. Textul a primit şi un premiu Tony. Propunerea a venit din partea lui Andrei Boncea (Wonder Theatre) şi din partea regizorului spectacolului, Laurenţiu Rusescu. Le mulţumesc amândurora. Sigur că m-a atras şi personalitatea complexă a Mariei Callas şi m-a încântat şi colaborarea cu Opera Naţională Bucureşti.
Cum aţi studiat personajul Callas? Cât de mult aţi săpat în biografia ei, în înregistrările video cu interviuri şi apariţii de scenă ca să extrageţi nuanţe şi inflexiuni ale personalităţii ei, mai ales că personajul lui McNally este din perioada ei scurtă de profesor la New York, în ultimii ani de viaţă, obosită şi consumată de durerile prin care trecuse?
Recunosc că am făcut o muncă de cercetare amănunţită. Am citit biografii, am vizionat interviuri şi spctacole înregistrate, am ascultat fragmente din masterclass-ul susţinut de ea, i-am ascultat concertele, am studiat fotografii etc. Dar nu mi-am propus deloc o imitaţie. Callas este inimitabilă. Cea mai mare greşeală pe care o puteam face era să încerc să o imit. Am încercat însă să „pipăi” esenţa acestei personalităţi, lumea ei interioară, resorturile fragilităţii şi forţei ei. Ea însăşi afirma că e formată din două personalităţi. Una este Maria şi alta este La Callas. Una este femeia, alta geniala artistă, La Divina.
Această profesie necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Ai nevoie şi de educatie, de cultură. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie. De determinare şi de răbdare. De respect faţă de valori, de curiozitate faţă de nou şi inventivitate, de generozitate faţă de public şi faţă de colegi. Trebuie să-ţi respecţi şi îngrijeşti trupul şi spiritul. Este o profesie superbă, dacă o faci nu pentru succes, ci pentru a te cunoaşte şi a-ţi depăşi limitele. E o competiţie cu tine. În artă, nu există altă competiţie decât cu sine. Oana Pellea
Ce fel de emoţii aţi avut jucând pe scena Operei Naţionale?
Este o scenă pe care o iubesc şi respect dintotdeauna. O scenă ce are o vibraţie minunată, aparte. Vreau să mulţumesc domnului director Daniel Jinga şi întregului colectiv al Operei Române pentru minunata primire de care m-am bucurat. Toate departamenele funcţionează ireproşabil! M-am simţit răsfăţată şi mulţumesc frumos pentru asta.
Mi-a plăcut foarte mult cum v-aţi completat cu „studenţii”. V-ar plăcea să vă dedicaţi o bună parte din timp vieţii academice, în UNATC sau în diverse masterclassuri live, de actorie?
Nu cred că în cadrul UNATC mi-aş găsi locul… dar never say never. Însă masterclassuri de actorie live cred că m-ar interesa. Interacţiunea cu tinerii, în general, îmi face plăcere şi mă întinereşte… Om trăi şi om vedea.
Personal, consider că acesta este un spectacol one-artist-show, pe care, în urma bogatei experienţe artistice şi a carierei dumneavoasră, îl meritaţi cu prisosinţă, acel Hamlet pe care şi-l doreşte orice actor. Îl consideraţi aşa sau e doar un spectacol la fel de iubit ca cele în care jucaţi în acest moment?
Vă mulţumesc pentru compliment. Nu ştiu dacă este Hamletul meu… asta spectatorii stabilesc, dar este un rol pe care îl iubesc tare. Nu pot face o clasificare… este un rol foarte drag.
Ce sfaturi le daţi actriţelor tinere, care îşi doresc performanţă, glorie, succes? Care e „reţeta” pentru reuşită în meseria asta foarte dificilă, în care cererea de rol este mai mare decât oferta de spectacole?
Actriţele tinere NU trebuie să-şi dorească glorie şi succes. Succesul vine după multă muncă şi performanţă. Dacă vor să existe cu adevărat în această profesie, nu trebuie niciodată să ţintească succesul. Succesul este doar un rezultat. Mai mult decât atât, succesul nu este întotdeauna legat de valoarea reală; poate fi conjunctural, întâmplător etc. Această profesie necesită o muncă de cunoaştere şi de autocunoaştere. Ai nevoie şi de educaţie, de cultură. De tehnică şi de sensibilitate. De forţă şi de smerenie. De determinare şi de răbdare. De respect faţă de valori, de curiozitate faţă de nou şi inventivitate, de generozitate faţă de public şi faţă de colegi. Trebuie să-ţi respecţi şi îngrijeşti trupul şi spiritul. Este o profesie superbă, dacă o faci nu pentru succes, ci pentru a te cunoaşte şi a-ţi depăşi limitele. E o competiţie cu tine. În artă, nu există altă competiţie decât cu sine.
Un gând despre universul teatral actual din România. Ce v-aţi dori să se schimbe, să dispară sau să se îmbunătăţească?
Universul teatral e bine cum e. Nu cade în competenţa mea să-l comentez. Eu îmi văd de drumul meu cât pot de onest. Am atâtea încă de învăţat şi atâtea limite proprii de depăşit, încât nu-mi permit să-mi irosesc timpul cu comentarii. Faptele contează. Dar am de mulţumit cuiva din „universul teatral”: Publicului! Plecăciuni.
La Prater, parcul de distracţii din Viena, cunoscut şi pentru cea mai veche roată din Europa, activităţile se plătesc individual. Parcul se întinde pe o suprafaţă de 600 hectare, unde turiştii pot alege diverse activităţi. În 2022, Prater a fost vizitat de circa 6,8 milioane de persoane, însă nu toţi turiştii consumă ceva atunci când ajung în parc, astfel că numărul turiştilor a fost mai mare. Dintre aceştia, circa 33% sunt turişti străini, potrivit informaţiilor disponibile pe site-ul parcului de distracţii. Nu există date exacte cu privire la numărul de turişti români care au ajuns în Prater, însă România este în top trei ţări din care vin cei mai mulţi turişti străini în parcul de distracţii. Doar germanii şi italienii vizitează parcul într-un număr mai mare. Daniel, un turist care a fost în Prater, spune că parcul este foarte bine conectat la infrastructura publică de transport şi că are activităţi potrivite pentru fiecare categorie de vârstă. „Prater seamănă cu un parc de distracţii normal, cu puncte de atracţie potrivite pentru fiecare categorie de vârstă. Este bine conectat cu infrastructura publică de transport şi accesibil din acest punct de vedere pentru un turist care vine să viziteze Viena. Am fost şi cu siguranţă vom mai merge cu cea mică, tocmai pentru că se ajunge repede şi uşor. Un astfel de parc de distracţii necesită o infrastructură adecvată precum şi un grad ridicat de siguranţă ce trebuie oferit celor care vin să se simtă bine acolo. Se simte nevoia unui astfel de parc tematic, însă având în vedere dezastrele care au avut loc în România numai în ultimele 12 luni, m-aş gândi de două ori înainte de a merge pe la noi într-un loc unde siguranţa trebuie să fie la cel mai ridicat nivel”, spune Daniel.
