BusinessMagazin

Blog

  • Centul discordiei

    Intrebare: cum ajunge 1 cent sa valoreze mai multe zeci de milioane de euro? Raspuns: daca face parte din tariful de interconectare al unuia dintre operatorii de telefonie mobila.

     

    Vodafone Romania este amenintata de autoritatea de reglementare in domeniul telecom ANRC cu plata celei mai mari amenzi din istoria industriei locale de comunicatii – suma poate ajunge pana la 5% din cifra de afaceri, adica circa 40 de milioane de euro. In conflict este implicata si Orange Romania. De unde a pornit totul? De la un cent.

     

    Centul in cauza reprezinta valoarea cu care ANRC vrea sa scada tariful de interconectare al operatorilor dominanti de pe piata telefoniei mobile romanesti, Vodafone si Orange, incepand cu 1 septembrie. Miscarea face parte dintr-o strategie pe termen lung a autoritatii, prin care se urmareste reducerea tarifului de interconectare practicat de cele doua companii cu 3 eurocenti (de la 8,31 eurocenti pe minut cat este in prezent, la 5,03 eurocenti) pana in anul 2009. Aceste cifre au rezultat in urma unui studiu pe care ANRC l-a inceput acum 2 ani impreuna cu consultantul sau britanic, firma Ovum, la care s-au adaugat unele date primite de la operatori. Chiar daca este vorba doar de 3 eurocenti, in fapt, ANRC cere micsorarea tarifului in total cu aproape 40%, iar acest lucru se traduce, conform unor estimari din piata, in diminuarea veniturilor cu zeci de milioane de euro pentru operatorii in cauza.

     

    Ambii operatori au anuntat ca se vor supune hotararii ANRC si-si vor ajusta tarifele incepand din septembrie. Insa lucrurile nu se termina aici. Mai vehementi sunt, deocamdata, oficialii Vodafone, care au anuntat ca au oferit toate datele existente in contabilitatea proprie si ca vor da in judecata ANRC pentru ca modelul de recalculare al tarifului nu este realist. Raspunsul autoritatii n-a intarziat – daca va fi nevoie, vom amenda Vodafone cu pana la 5% din cifra de afaceri pentru a-i obliga sa ne ofere date suplimentare cu privire la costuri si sa demonstram astfel in justitie ca am avut dreptate in calculele noastre. In ceea ce priveste Orange, deocamdata raspunsul oficial ar fi acela ca, desi nu aproba decizia ANRC, compania se va supune hotararii autoritatii. Nimic inca despre un posibil proces. Cert este insa ca ANRC are experienta unei confruntari asemanatoare recente, cu operatorul dominant de pe piata telefoniei fixe Romtelecom, pe care a si castigat-o.

     

    Cu toate ca a reclamat faptul ca nivelul tarifelor de interconectare stabilite de ANRC este cu 20% mai mic decat costurile si a amenintat ca isi va reduce drastic programele de investitii, Romtelecom s-a vazut nevoit sa inceapa sa aplice de la 1 ianuarie 2006 hotararea autoritatii. De altfel, si Vodafone si Orange au facut referire la faptul ca investitiile viitoare le vor fi afectate de aplicarea noilor tarife de interconectare. Acesta este practic principalul argument al operatorilor – piata romaneasca este inca tanara si in dezvoltare accelerata, asa ca reglementarea excesiva nu face bine, lovind direct in entuziasmul principalilor jucatori.

     

    De partea cealalta, Radu Tudorache, director pentru reglementare economica la ANRC, spune ca reducerea veniturilor operatorilor in urma aplicarii noilor tarife este, de fapt, „reducerea unor profituri nejustificate, care cu siguranta au un efect anticoncurential“. In cazul pietei de telefonie mobila, ANRC vrea sa spuna ca dezavantajati sunt operatorii cu o cota de piata mai mica Zapp si Cosmote (Orange si Vodafone detin impreuna peste 90% din traficul de voce in retelele mobile), iar pe piata telefoniei fixe, de pierdut au operatorii alternativi care concureaza Romtelecom, precum UPC/Astral sau RCS&RDS. Conflictul din Romania este insa repetat, la scara diferita, si in alte tari europene. Deocamdata, doar 7 state europene au implementat modele de recalculare a tarifelor de interconectare de tipul celui din Romania, spune Radu Tudorache, care da ca exemplu piata din Marea Britanie, unde intre 2003 si 2004 tariful de interconectare a fost redus de la 20 la 9 centi pe minut. Insa alte state sunt „pe drum“ si vor aplica si ele cerintele autoritatilor europene.

     

    De altfel, Comisia Europeana a pornit o cruciada impotriva profiturilor operatorilor de telefonie mobila. In privinta tarifelor de roaming, de exemplu, ciocnirile din presa au devenit deja o obisnuinta, iar comisarul pentru media si comunicatii Viviane Reding a anuntat recent ca obiectivul sau este sa reduca aceste tarife cu 70% (de la o medie de 1,15 euro/minut la un maxim de 0,49 euro/minut) intr-un an de zile. In comparatie, o eventuala reducere a tarifelor interne de interconectare cu 40% pana in 2009 parca nu mai pare o posibilitate atat de neagra.

  • Practica si teorie

    Miza conflictului de pe piata telecom este micsorarea tarifelor de interconectare practicate de cei doi operatori, obiectiv declarat al ANRC.

     

    DEFINITIE: Tariful de interconectare e suma incasata de un operator telecom in momentul in care un apel initiat din alta retea este finalizat in reteaua sa.

     

    EXEMPLU: De pilda, cand un abonat Romtelecom suna la un numar din Vodafone, operatorul de telefonie mobila incaseaza o suma de la Romtelecom, reprezentand contravaloarea costului pentru asigurarea comunicarii intre cele doua retele. Evident, la randul sau Romtelecom recupereaza acesti bani din tariful practicat fata de clientul final.

     

    REZULTATE: Teoretic, in urma fundamentarii pe costuri de catre autoritatile nationale, tarifele sunt fie majorate, fie micsorate, insa in toate tarile europene unde s-a aplicat modelul recalcularii ele au fost micsorate, considerandu-se ca operatorii cereau sume mai mari decat costurile necesare interconectarii.

  • Practica si teorie

    Miza conflictului de pe piata telecom este micsorarea tarifelor de interconectare practicate de cei doi operatori, obiectiv declarat al ANRC.

     

    DEFINITIE: Tariful de interconectare e suma incasata de un operator telecom in momentul in care un apel initiat din alta retea este finalizat in reteaua sa.

     

    EXEMPLU: De pilda, cand un abonat Romtelecom suna la un numar din Vodafone, operatorul de telefonie mobila incaseaza o suma de la Romtelecom, reprezentand contravaloarea costului pentru asigurarea comunicarii intre cele doua retele. Evident, la randul sau Romtelecom recupereaza acesti bani din tariful practicat fata de clientul final.

     

    REZULTATE: Teoretic, in urma fundamentarii pe costuri de catre autoritatile nationale, tarifele sunt fie majorate, fie micsorate, insa in toate tarile europene unde s-a aplicat modelul recalcularii ele au fost micsorate, considerandu-se ca operatorii cereau sume mai mari decat costurile necesare interconectarii.

  • Zidane kiss

    Un cap in pieptul unui fundas italian. Zinédine Zidane, un simbol al fotbalului contemporan, si-a manjit retragerea cu un gest incalificabil, impardonabil, de o brutalitate incredibila. A dezamagit fanii, si-a distrus cu un impuls animalic ceva ce ar fi putut ramane drept cea mai frumoasa despartire de fotbal a unui mare campion. Bla-bla.

     

    Uneori ne apuca o criza de ipocrizie in masa. Zinédine Zidane ne-a facut cel mai mare bine pe care putea un idol sa-l faca: si-a distrus statuia inainte sa plece. Nu a facut-o intentionat. Ar fi fost, se pare, provocat de un fundas cu intentii meschine, nedemne de un campion al lumii. Important e rezultatul. Imi plac idolii carora nu le pasa de propriul soclu, care au o incredere oarba in deciziile individuale si in valori individuale pe care le au de aparat. Suna deocamdata straniu, stiu, dar pana la sfarsitul articolului sper sa aduc cateva argumente logice pro-Zidane. Stiu si miile de reprosuri care culmineaza cu „ce-si vor fi zis copiii din lumea intreaga vazandu-si zeul scapat de sub control?“. Zidane a iesit la Canal A si a incercat sa-si explice gesturile, complicand si mai tare lucrurile. In esenta, a spus ca isi cere scuze pentru respectiva iesire, dar ca nu regreta ce a facut. Le-a cerut scuze copiilor si educatorilor lor pentru actul violent, dar a subliniat din nou ca nu se putea altfel. Mii de voci isterice i-au acuzat lipsa de fair-play, salbaticia – au dreptate pana la un punct. Asa cum, tot pana la un punct, au dreptate si filozofi precum Bernard-Henry Levy care i-au luat apararea strigand „ecce homo“ si preamarindu-i latura omeneasca. Pentru ca nu gestul in sine ar trebui comentat. E ceva straniu, animalic si in indarjirea cu care a fost difuzata si comentata imaginea violenta. Nimeni nu mai tine minte golurile de la finala, dar oricine poate descrie la secunda fiecare miscare a cheliei lui Zidane spre pieptul lui Materazzi.

     

    Fotbalul are un fundament violent. Primele clipe pe un stadion din Romania, la un meci de divizia B, alaturi de tatal meu, mi-au dat masura violentei pe care o implica ritualul vizionarii unui meci. Aveam vreo 9 ani. Era o partida fara miza. Totusi urechile mi-au fost asaltate brusc nu neaparat de un limbaj violent (de asta auzisem cu mult inainte pe terenul de joaca, prin vecini), ci de un fel al adultilor de a se dezlantui, de a-si smulge brusc mastile de baieti civilizati, de a redeveni un soi de pustani periculosi in spatele unor garduri din sarma. Pe teren, jucatorii se faultau, bateau, injurau fara oprire. Si totusi am plecat cu o satisfactie aparte si cu tricoul plin de coji de seminte. Prima lectie a fotbalului este „violenta bine controlata“ si nu non-violenta. Fair-play-ul a aparut ca un cod cavaleresc pe un camp de batalie si nu ca un soi de reguli pentru baletul clasic. Fotbalul reusea sa fie un univers echilibrat in ciuda patimilor pe care le implica. Violenta lui Zidane face parte din atitudinea lui fotbalistica (e si cazul unui alt mare jucator, mult mai capricios si mai neinteles, Eric Cantona). Nu era la prima abatere. A fost tot timpul un tip care a dominat fizic. Inclusiv marile figuri tehnice erau o combinatie stranie de protejare agresiva a balonului si rafinament incredibil. A mai lovit o data la fel, pe cand era la Juventus, si a fost suspendat multe etape. Si totusi a reusit sa-si echilibreze violenta, sa-si construiasca o cariera.

     

    Nimic nu e mai deplasat decat sa dai vina pe copii. Copiii invata violenta fotbalului de mici, pe propria piele, nu e usor la primele faulturi, la primele certuri cu ceilalti copii (daca a fost sau nu „hent“). Fotbalul e lupta pentru teritoriu, pentru castigarea statutului de lider, pentru multe alte lucruri. Fotbalul nu contine un cod al bunelor maniere, ci e unul dintre putinele ghiduri de supravietuire intr-o lume violenta.

     

    Reactiile impotriva gestului lui Zidane sunt disproportionate si pline de o ipocrizie profunda. Radem atunci cand se bat politicieni in Parlament. Admiram staruri rock cu biografiile compuse din cure de dezintoxicare. Iubim artisti care numai vieti exemplare nu au avut. Si nu invatam odata ca traim intr-o ciudata civilizatie a preamaririi aberantului, a „diferitului“. Cand vine vorba de fotbal, toate se schimba. Pentru ca sportul ar trebui sa fie un soi de cod sanatos al unei societati exemplare. Nu e asa. Idolii sunt o manifestare oricum aberanta si agresiva asupra consumatorilor. Cand un idol precum Zidane ii da propriei statui un cap in gura, lucrurile revin, de fapt, la normal. Asa ne dam seama ca trebuie sa mai terminam cu adularile neconditionate. Din interviul de pe Canal A n-am retinut neaparat vesnicele discutii despre ce i-a zis Materazzi (apropo: un jucator cu antecedente de provocare rasista pe teren), ci mi-a ramas imprimat un raspuns cald la intrebarea daca Zidane va mai ramane totusi in fotbalul profesionist: „Nu ma mai intorc. O sa-mi iau probabil o legitimatie de jucator amator, in cartierul meu, ca sa joc linistit cu amicii“. Idolii se vor de obicei adorati neconditionat, pana la moarte. Zidane si-a aratat o fata agresiva, complet anti-model, fara sa-i pese de consecinte (nici macar de sponsorii, probabil foarte suparati). Lovitura aplicata de Zidane poarta, in luptele de strada, si numele de „Liverpool kiss“. A fost un gest straniu, inexplicabil de ramas bun din partea unei personalitati incredibile tasnite dintr-o suburbie a Marsiliei. Un Zidane kiss.

  • Zidane kiss

    Un cap in pieptul unui fundas italian. Zinédine Zidane, un simbol al fotbalului contemporan, si-a manjit retragerea cu un gest incalificabil, impardonabil, de o brutalitate incredibila. A dezamagit fanii, si-a distrus cu un impuls animalic ceva ce ar fi putut ramane drept cea mai frumoasa despartire de fotbal a unui mare campion. Bla-bla.

     

    Uneori ne apuca o criza de ipocrizie in masa. Zinédine Zidane ne-a facut cel mai mare bine pe care putea un idol sa-l faca: si-a distrus statuia inainte sa plece. Nu a facut-o intentionat. Ar fi fost, se pare, provocat de un fundas cu intentii meschine, nedemne de un campion al lumii. Important e rezultatul. Imi plac idolii carora nu le pasa de propriul soclu, care au o incredere oarba in deciziile individuale si in valori individuale pe care le au de aparat. Suna deocamdata straniu, stiu, dar pana la sfarsitul articolului sper sa aduc cateva argumente logice pro-Zidane. Stiu si miile de reprosuri care culmineaza cu „ce-si vor fi zis copiii din lumea intreaga vazandu-si zeul scapat de sub control?“. Zidane a iesit la Canal A si a incercat sa-si explice gesturile, complicand si mai tare lucrurile. In esenta, a spus ca isi cere scuze pentru respectiva iesire, dar ca nu regreta ce a facut. Le-a cerut scuze copiilor si educatorilor lor pentru actul violent, dar a subliniat din nou ca nu se putea altfel. Mii de voci isterice i-au acuzat lipsa de fair-play, salbaticia – au dreptate pana la un punct. Asa cum, tot pana la un punct, au dreptate si filozofi precum Bernard-Henry Levy care i-au luat apararea strigand „ecce homo“ si preamarindu-i latura omeneasca. Pentru ca nu gestul in sine ar trebui comentat. E ceva straniu, animalic si in indarjirea cu care a fost difuzata si comentata imaginea violenta. Nimeni nu mai tine minte golurile de la finala, dar oricine poate descrie la secunda fiecare miscare a cheliei lui Zidane spre pieptul lui Materazzi.

     

    Fotbalul are un fundament violent. Primele clipe pe un stadion din Romania, la un meci de divizia B, alaturi de tatal meu, mi-au dat masura violentei pe care o implica ritualul vizionarii unui meci. Aveam vreo 9 ani. Era o partida fara miza. Totusi urechile mi-au fost asaltate brusc nu neaparat de un limbaj violent (de asta auzisem cu mult inainte pe terenul de joaca, prin vecini), ci de un fel al adultilor de a se dezlantui, de a-si smulge brusc mastile de baieti civilizati, de a redeveni un soi de pustani periculosi in spatele unor garduri din sarma. Pe teren, jucatorii se faultau, bateau, injurau fara oprire. Si totusi am plecat cu o satisfactie aparte si cu tricoul plin de coji de seminte. Prima lectie a fotbalului este „violenta bine controlata“ si nu non-violenta. Fair-play-ul a aparut ca un cod cavaleresc pe un camp de batalie si nu ca un soi de reguli pentru baletul clasic. Fotbalul reusea sa fie un univers echilibrat in ciuda patimilor pe care le implica. Violenta lui Zidane face parte din atitudinea lui fotbalistica (e si cazul unui alt mare jucator, mult mai capricios si mai neinteles, Eric Cantona). Nu era la prima abatere. A fost tot timpul un tip care a dominat fizic. Inclusiv marile figuri tehnice erau o combinatie stranie de protejare agresiva a balonului si rafinament incredibil. A mai lovit o data la fel, pe cand era la Juventus, si a fost suspendat multe etape. Si totusi a reusit sa-si echilibreze violenta, sa-si construiasca o cariera.

     

    Nimic nu e mai deplasat decat sa dai vina pe copii. Copiii invata violenta fotbalului de mici, pe propria piele, nu e usor la primele faulturi, la primele certuri cu ceilalti copii (daca a fost sau nu „hent“). Fotbalul e lupta pentru teritoriu, pentru castigarea statutului de lider, pentru multe alte lucruri. Fotbalul nu contine un cod al bunelor maniere, ci e unul dintre putinele ghiduri de supravietuire intr-o lume violenta.

     

    Reactiile impotriva gestului lui Zidane sunt disproportionate si pline de o ipocrizie profunda. Radem atunci cand se bat politicieni in Parlament. Admiram staruri rock cu biografiile compuse din cure de dezintoxicare. Iubim artisti care numai vieti exemplare nu au avut. Si nu invatam odata ca traim intr-o ciudata civilizatie a preamaririi aberantului, a „diferitului“. Cand vine vorba de fotbal, toate se schimba. Pentru ca sportul ar trebui sa fie un soi de cod sanatos al unei societati exemplare. Nu e asa. Idolii sunt o manifestare oricum aberanta si agresiva asupra consumatorilor. Cand un idol precum Zidane ii da propriei statui un cap in gura, lucrurile revin, de fapt, la normal. Asa ne dam seama ca trebuie sa mai terminam cu adularile neconditionate. Din interviul de pe Canal A n-am retinut neaparat vesnicele discutii despre ce i-a zis Materazzi (apropo: un jucator cu antecedente de provocare rasista pe teren), ci mi-a ramas imprimat un raspuns cald la intrebarea daca Zidane va mai ramane totusi in fotbalul profesionist: „Nu ma mai intorc. O sa-mi iau probabil o legitimatie de jucator amator, in cartierul meu, ca sa joc linistit cu amicii“. Idolii se vor de obicei adorati neconditionat, pana la moarte. Zidane si-a aratat o fata agresiva, complet anti-model, fara sa-i pese de consecinte (nici macar de sponsorii, probabil foarte suparati). Lovitura aplicata de Zidane poarta, in luptele de strada, si numele de „Liverpool kiss“. A fost un gest straniu, inexplicabil de ramas bun din partea unei personalitati incredibile tasnite dintr-o suburbie a Marsiliei. Un Zidane kiss.

  • A cere scuze

    Cand ne cerem scuze? Atunci cand am facut un lucru nepoliticos, pe care insa nu-l consideram foarte grav, astfel ca pe de-o parte consideram ca cel ofensat trebuie sa ne ierte imediat, pe de alta parte ne manifestam dorinta de a inchide litigiul pentru a ne putea comporta in continuare la fel.

     

    Nu ii cerem scuze celui pe care il snopim in bataie, ci doar celui pe care l-am lovit usor mergand prea repede. In acest sens, de ceva timp plictiseste putin viciul devenit de-acum universal care-i face pe unii sa-si ceara scuze pentru mari evenimente istorice, genociduri, injustitii ce invoca razbunarea divina. In cazuri atat de grave nu ne cerem scuze: admitem ca am gresit si nu avem pretentia ca cei lezati mai trebuie si sa ne aline virtuoasa noastra suferinta morala.

     

    In recentul sau discurs din Polonia, Joseph Ratzinger pare a se fi delimitat de multele ocazii in care predecesorul sau si-a cerut scuze pentru ceva ce Biserica si/sau crestinii au facut in trecut. Spun „si/sau“ pentru ca aceasta mica diferenta este miza intregii discutii: Papa lasa sa se inteleaga ca daca crestinii au facut lucruri putin laudabile, asta nu inseamna ca Biserica i-a incurajat sa le faca, dar ca (daca din intamplare le-ar fi incurajat) trebuie totusi tinut cont de vremuri. Intr-adevar, a fi justificat pedeapsa cu moartea inainte de Beccaria* este altceva decat a vrea s-o reintroduci ulterior. 

     

    Cu toate acestea, chiar si daca tii cont de spiritul vremurilor, exista anumite lucruri greu de inghitit. Cititi „Cristiani in armi. Da San’Agostino a Papa Wojtyla“ de Maria Teresa Fumagalli Beonio Brocchieri (Laterza, 16) care parcurge practicile si teoriile a peste 15 secole de crestinism, pentru a demonstra cu documente la mana toate situatiile in care preoti si oficiali ai bisericii, teologi si sfinti, au justificat sau de-a dreptul au glorificat razboiul, specificand numeroasele cazuri in care era drept sa omori eretici, pagani, necredinciosi, indieni din Lumea Noua si alte categorii de persoane nedorite si/sau periculoase. Sunt doua sute de pagini de ci-tate care incep de la Sf. Lactantiu, trec prin Sf. Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Bernard, Sf. Toma, Papa Grigore al XIII-lea (care binecuvanteaza Noaptea Sfantului Bartolomeu), Thomas Morus si Campanella, fara sa-i treaca cu vederea pe prea belicosii protestanti si anglicani, pana la parintele Gemelli sau la „Catechismo per gli adulti“ compus in 1991 de episcopatul francez, unde se aminteste ca „pierderii onoarei ii este de preferat razboiul, o drama superioara“.

     

    Acesta este inventarul si s-ar gasi motive pentru a cere scuze, chiar daca il inteleg pe Vittorio Messori care, in Corriere della Sera din 26 mai, observa ca, daca se intra in sindromul cerutului scuzelor, atunci Biserica ar trebui sa-i decanonizeze pe multi dintre sfintii sai din secolele trecute, ridicati in slavi tocmai pentru ca au practicat ca virtute ceea ce in prezent este considerat vina. Doar ca Messori foloseste un argument al lui Montanelli, iar Montanelli, suspectez eu, nu dorea nicidecum sa denunte o absurditate, care-l framanta pe Messori, ci mai degraba sa semnaleze cu hilara si feroce malitie o consecinta inevitabila.

     

    Ceea ce mai indulceste inventarul este mai curand faptul ca Fumagalli arata felul in care aceasta succesiune de sustinatori ai razboiului se ciocneste cu eforturile pasionate ale oamenilor Bisericii, care au incercat sa imblanzeasca conflictele armate (considerate inevitabile) dictand reguli menite sa le diminueze oroarea, cu sanctionarea oricarui „razboi sfant“ de catre Marsilio da Padova, cu apelurile lui Nicolaus Cusanus, care prevedea o pace universala de obtinut printr-o intelegere  intre diferite religii, pana la rebeliunile pontificale, de la cele ale lui Benedict al XV-lea la cele ale lui Ioan al XXII-lea, impotriva „masacrului inutil“. Tocmai din cauza acestei dialectici intre sustinatorii razboiului si pacifisti, pretextul ca timpurile erau cum erau ar trebui insa refuzat. (Multi au reusit sa se opuna mentalitatii propriei epoci: alaturi de Sf. Bernard, care ar fi mancat un musulman la micul dejun si altul la cina, exista totusi Sf. Francisc, iar contemporana cu Oriana Fallaci a fost Maica Tereza din Calcutta.) Cu toate acestea, justificarea timpurilor nu este in totalitate de aruncat. Chiar daca Fumagalli, in concluzie, pune aceste contradictii pe seama celor mai profunde instincte umane ale agresivitatii, eu as spune mai curand ca, pentru a se transforma in religie universala, mesajul evanghelic a trebuit sa-si regleze socotelile cu lumea pe care se altoia, cu uzantele si moravurile salbatice ale Imperiului si cu mistica razboinica a popoarelor barbare. S-a adaptat, la fel cum a crestinat festivitatile pagane si a oferit imediat o pleiada de sfinti taranilor pagani, incapabili sa renunte la politeismul lor confortabil. Un lucru este mesajul crestin si altul este civilizatia crestina ca fenomen romano-barbar.

     

    Sa ceri scuze pentru o cultura pe care multi o situeaza la temelia Europei si care a legat intr-un mod indisolubil Evanghelia si cruciadele? Mai curand, as spune eu, sa invatam din aceasta lectie a evalua cu aceeasi flexibilitate luminile si umbrele altor religii si ale altor culturi. Acesta chiar ar fi un mod intelept de a ne spala pacatele.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 2 august.

     

    Traducerea si adaptarea Cecilia Stroe

     

    * Cesare Beccaria, jurist italian, autor al celui mai faimos denunT al pedepsei cu moartea, „Dei delitti e delle pene“ (1764), In care susTine cA, prin acest tip de pedeapsA, pentru a sancTiona un delict, statul comite un altul.

  • A cere scuze

    Cand ne cerem scuze? Atunci cand am facut un lucru nepoliticos, pe care insa nu-l consideram foarte grav, astfel ca pe de-o parte consideram ca cel ofensat trebuie sa ne ierte imediat, pe de alta parte ne manifestam dorinta de a inchide litigiul pentru a ne putea comporta in continuare la fel.

     

    Nu ii cerem scuze celui pe care il snopim in bataie, ci doar celui pe care l-am lovit usor mergand prea repede. In acest sens, de ceva timp plictiseste putin viciul devenit de-acum universal care-i face pe unii sa-si ceara scuze pentru mari evenimente istorice, genociduri, injustitii ce invoca razbunarea divina. In cazuri atat de grave nu ne cerem scuze: admitem ca am gresit si nu avem pretentia ca cei lezati mai trebuie si sa ne aline virtuoasa noastra suferinta morala.

     

    In recentul sau discurs din Polonia, Joseph Ratzinger pare a se fi delimitat de multele ocazii in care predecesorul sau si-a cerut scuze pentru ceva ce Biserica si/sau crestinii au facut in trecut. Spun „si/sau“ pentru ca aceasta mica diferenta este miza intregii discutii: Papa lasa sa se inteleaga ca daca crestinii au facut lucruri putin laudabile, asta nu inseamna ca Biserica i-a incurajat sa le faca, dar ca (daca din intamplare le-ar fi incurajat) trebuie totusi tinut cont de vremuri. Intr-adevar, a fi justificat pedeapsa cu moartea inainte de Beccaria* este altceva decat a vrea s-o reintroduci ulterior. 

     

    Cu toate acestea, chiar si daca tii cont de spiritul vremurilor, exista anumite lucruri greu de inghitit. Cititi „Cristiani in armi. Da San’Agostino a Papa Wojtyla“ de Maria Teresa Fumagalli Beonio Brocchieri (Laterza, 16) care parcurge practicile si teoriile a peste 15 secole de crestinism, pentru a demonstra cu documente la mana toate situatiile in care preoti si oficiali ai bisericii, teologi si sfinti, au justificat sau de-a dreptul au glorificat razboiul, specificand numeroasele cazuri in care era drept sa omori eretici, pagani, necredinciosi, indieni din Lumea Noua si alte categorii de persoane nedorite si/sau periculoase. Sunt doua sute de pagini de ci-tate care incep de la Sf. Lactantiu, trec prin Sf. Augustin, Sf. Ambrozie, Sf. Bernard, Sf. Toma, Papa Grigore al XIII-lea (care binecuvanteaza Noaptea Sfantului Bartolomeu), Thomas Morus si Campanella, fara sa-i treaca cu vederea pe prea belicosii protestanti si anglicani, pana la parintele Gemelli sau la „Catechismo per gli adulti“ compus in 1991 de episcopatul francez, unde se aminteste ca „pierderii onoarei ii este de preferat razboiul, o drama superioara“.

     

    Acesta este inventarul si s-ar gasi motive pentru a cere scuze, chiar daca il inteleg pe Vittorio Messori care, in Corriere della Sera din 26 mai, observa ca, daca se intra in sindromul cerutului scuzelor, atunci Biserica ar trebui sa-i decanonizeze pe multi dintre sfintii sai din secolele trecute, ridicati in slavi tocmai pentru ca au practicat ca virtute ceea ce in prezent este considerat vina. Doar ca Messori foloseste un argument al lui Montanelli, iar Montanelli, suspectez eu, nu dorea nicidecum sa denunte o absurditate, care-l framanta pe Messori, ci mai degraba sa semnaleze cu hilara si feroce malitie o consecinta inevitabila.

     

    Ceea ce mai indulceste inventarul este mai curand faptul ca Fumagalli arata felul in care aceasta succesiune de sustinatori ai razboiului se ciocneste cu eforturile pasionate ale oamenilor Bisericii, care au incercat sa imblanzeasca conflictele armate (considerate inevitabile) dictand reguli menite sa le diminueze oroarea, cu sanctionarea oricarui „razboi sfant“ de catre Marsilio da Padova, cu apelurile lui Nicolaus Cusanus, care prevedea o pace universala de obtinut printr-o intelegere  intre diferite religii, pana la rebeliunile pontificale, de la cele ale lui Benedict al XV-lea la cele ale lui Ioan al XXII-lea, impotriva „masacrului inutil“. Tocmai din cauza acestei dialectici intre sustinatorii razboiului si pacifisti, pretextul ca timpurile erau cum erau ar trebui insa refuzat. (Multi au reusit sa se opuna mentalitatii propriei epoci: alaturi de Sf. Bernard, care ar fi mancat un musulman la micul dejun si altul la cina, exista totusi Sf. Francisc, iar contemporana cu Oriana Fallaci a fost Maica Tereza din Calcutta.) Cu toate acestea, justificarea timpurilor nu este in totalitate de aruncat. Chiar daca Fumagalli, in concluzie, pune aceste contradictii pe seama celor mai profunde instincte umane ale agresivitatii, eu as spune mai curand ca, pentru a se transforma in religie universala, mesajul evanghelic a trebuit sa-si regleze socotelile cu lumea pe care se altoia, cu uzantele si moravurile salbatice ale Imperiului si cu mistica razboinica a popoarelor barbare. S-a adaptat, la fel cum a crestinat festivitatile pagane si a oferit imediat o pleiada de sfinti taranilor pagani, incapabili sa renunte la politeismul lor confortabil. Un lucru este mesajul crestin si altul este civilizatia crestina ca fenomen romano-barbar.

     

    Sa ceri scuze pentru o cultura pe care multi o situeaza la temelia Europei si care a legat intr-un mod indisolubil Evanghelia si cruciadele? Mai curand, as spune eu, sa invatam din aceasta lectie a evalua cu aceeasi flexibilitate luminile si umbrele altor religii si ale altor culturi. Acesta chiar ar fi un mod intelept de a ne spala pacatele.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 2 august.

     

    Traducerea si adaptarea Cecilia Stroe

     

    * Cesare Beccaria, jurist italian, autor al celui mai faimos denunT al pedepsei cu moartea, „Dei delitti e delle pene“ (1764), In care susTine cA, prin acest tip de pedeapsA, pentru a sancTiona un delict, statul comite un altul.

  • Si totusi, fotbalul

    Proprietarii de media traditionale – TV, presa scrisa, radio – pot sta linistiti doi-trei ani de-acum incolo. Pentru ca marii advertiseri pariaza in continuare pe ele, in special pe TV, desi la nivel global bugetele pentru Internet au cel mai rapid ritm de crestere. Asa reiese din previziunile ZenithOptimedia de saptamana trecuta.

     

    Un singur lucru sa nu-i ceri lui Steve King, CEO-ul de la ZenithOptimedia, una dintre cele mai mari companii de servicii media din lume. Si anume sa faca previziuni despre evolutia canalelor de publicitate. „Dezvoltarea mediilor de comunicare este dinamica si imprevizibila“, isi argumenta ezitarea Steve King intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin anul trecut. El oferea ca exemplu o previziune de acum patru ani. „Pentru ca puteai descarca publicatii de pe Internet, se vehicula ideea ca nimeni nu va mai citi publicatii de afaceri sau ziare. Dar calatorind prin intreaga lume, am observat ca apar tot mai multe publicatii. O alta previziune a fost facuta cand a aparut video-ul: s-a spus ca «va ucide» TV-ul. Sau ca explozia industriei muzicale va distruge radioul. Astfel de previziuni nu s-au adeverit. Concluzia? Ce era sigur cu un an in urma, acum este putin probabil“, spunea King in acelasi interviu.

     

    Ceea ce este sigur acum –  dar, poate, va fi putin probabil la anul, ca sa-l parafrazam pe seful de la ZenithOptimedia – este faptul ca marii advertiseri pariaza in continuare pe canalele clasice. Iar Internetul, ca mediu publicitar, nu canibalizeaza inca bugetele traditionale de reclama in ciuda „publicitatii“ care i se face. Iata ce spunea ZenithOptimedia saptamana trecuta cu ocazia publicarii rezultatelor unui studiu despre evolutia investitiilor in publicitate: advertiserii din cele mai mari cinci categorii consumatoare de reclama la nivel global – retail, auto, telecomunicatii, farmaceutice si finante – si-au demonstrat din nou increderea in puterea continua a publicitatii TV. Astfel, din cele cinci categorii enumerate mai sus, doar farmaceuticele si-au redus putin proportia pe TV – de la 75,2% in 2001 la 74,9% in 2005 – spune agentia. In schimb, companiile din retail, finante si telecom au cheltuit proportional mai multi bani pe TV anul trecut decat in 2001.

     

    In total, televiziunea a atras in 2005 spre 148 de miliarde de dolari dintr-un total de aproape 395 de miliarde cheltuite pe reclama la nivel global – adica aproximativ 37,5% -, iar pentru 2006 aceasta valoare este asteptata sa creasca cu 5,4%, conform estimarilor ZenithOptimedia. Acest balon de oxigen publicitar adus media se datoreaza si Cupei Mondiale de Fotbal desfasurate recent in Germania, eveniment care ar fi atras o audienta cumulata de circa 30 de miliarde de telespectatori, dupa unele estimari (cu 1,2 mld. mai multi comparativ cu editia trecuta).

     

    Insa spectacolul fotbalistic nu a varsat prea multi bani in unele piete. Surprinzator, insasi tara-gazda, Germania, se numara printre acestea: ZenithOptimedia estimeaza o crestere a cheltuielilor cu reclama in media germane de la 1,2% anul trecut la 1,6% anul acesta. Iar o parte din aceasta crestere poate fi atribuita campaniilor tematice fotbalistice in print, online si outdoor.

     

    Explicatia unei cresteri atat de mici tocmai in anul gazduirii campionatului mondial de fotbal vine din faptul ca majoritatea meciurilor au fost transmise pe canalele publice de televiziune. Acestora le este permis sa vanda foarte putina publicitate, astfel ca advertiserii nu au putut exploata aceasta oportunitate. De fapt, ZenithOptimedia chiar anticipeaza un usor declin al investitiilor in publicitatea TV in Germania anul acesta – de 1,5% (spre deosebire de declinul de 1,8% in 2005).

     

    O alta piata in care Cupa Mondiala nu a umplut buzunarele televiziunilor pe masura asteptarilor este Marea Britanie. Aici, acoperirea TV se imparte intre televiziunea publica – lipsita de incasari din publicitate – si canalul comercial ITV1. Acesta din urma inregistreaza un declin in audienta din cauza raspandirii televiziunii digitale – care are o penetrare de 66% in randul gospodariilor britanice, conform unor statistici oficiale din luna martie a acestui an -, iar scaderea audientei o obliga prin lege pe ITV1 sa vanda spatiu publicitar mai ieftin. Astfel, canalul nu a putut aplica preturi premium, asa cum ar fi asteptat in mod normal de la un astfel de eveniment.

     

    Pare paradoxal, asadar, ca tocmai televiziunile din cele mai puternice piete publicitare din Europa – Marea Britanie si Germania – nu s-au aflat pe lista celor care sa se bucure din plin de Cupa Mondiala. Fotbalul insa a avut impact in alte piete europene, cum ar fi Belgia, Franta sau Olanda, spune ZenithOptimedia. „In fiecare dintre aceste piete asteptam o accelerare vizibila a investitiilor in publicitate.“ In cazul Belgiei, daca piata a scazut cu 2,2% in 2005 versus 2004, anul acesta investitiile in reclama TV sunt asteptate sa creasca cu 3,4% fata de anul trecut. ZenithOptimedia are si o explicatie a acestei rasturnari de situatie: acum a fost pentru prima oara cand World Cup s-a transmis pe un canal comercial in nordul Belgiei.

     

    In cazul Frantei, procentul de crestere a investitiilor in publicitatea TV este asteptat sa se tripleze fata de anul precedent: daca in 2005 cresterea a fost de 1% versus 2004, anul acesta procentul de crestere estimat de ZenithOptimedia este de 3,5%. Logica acestui procent poate fi pusa pe seama prezentei selectionatei Frantei pana in finala. Iar printre pietele de televiziune asiatice care par sa fi fost stimulate de World Cup se numara Malaiezia (crestere asteptata de 3% anul acesta versus 0,7% anul trecut) si Coreea de Sud (crestere de 6,1% in 2006, fata de o scadere cu 1,5% anul trecut), estimeaza ZenithOptimedia.

     

    Nu ar trebui punctate insa numai plusurile publicitare ale acestui turneu final. Un minus – major, daca ne luam dupa procentele vehiculate – ar putea veni din partea sexului frumos, neglijat de advertiseri pe durata turneului. Conform datelor de audienta existente, citate de Reuters, 39% din totalul audientei campionatului era feminin pana la data de 2 iulie (data culegerii informatiilor), iar procentul era estimat sa creasca pana la finalul campionatului. „Este un fenomen nou, care a fost subevaluat si subestimat“, comenta recent Maurice Levy, chief executive al Publicis Groupe, al patrulea mare grup de publicitate din lume. „Cu siguranta am ratat o oportunitate“, a mai spus Levy, citat de Reuters.

     

    Nu de aceeasi parere este si adidas, sponsor World Cup. Firma sustine ca, desi a produs si echipament feminin pentru acest turneu, il pastreaza pentru publicitatea adresata femeilor cu ocazia campionatului de fotbal feminin. „Este (a fost – n.r.) Cupa Mondiala la barbati, nu la femei. Asadar, si mesajul este mai orientat catre barbati“, a spus Uli Becker, cel care conduce marketingul brandului adidas la nivel global. „La Cupa Mondiala feminina din China de la anul, vom avea propriile noastre raspunsuri pentru fotbalul feminin.“

     

    Poate ca adidas are raspunsuri de marketing pentru fotbalul feminin. Are insa compania raspunsuri si la urmatoarele intrebari: 1. Oare cati din locuitorii planetei stiu de existenta acestui campionat? 2. Va avea campionatul feminin de fotbal de la anul acelasi succes printre femei precum cel masculin, abia incheiat? 3. Cat de siguri suntem ca la urmatoarea editie World Cup masculin nu vom vedea in jurul gazonului si reclame la cosmetice sau poate chiar detergent? Cine stie? In fond, World Cup-ul este o chestiune de marketing. E business. Consum de fotbal. Si invers.

  • Si totusi, fotbalul

    Proprietarii de media traditionale – TV, presa scrisa, radio – pot sta linistiti doi-trei ani de-acum incolo. Pentru ca marii advertiseri pariaza in continuare pe ele, in special pe TV, desi la nivel global bugetele pentru Internet au cel mai rapid ritm de crestere. Asa reiese din previziunile ZenithOptimedia de saptamana trecuta.

     

    Un singur lucru sa nu-i ceri lui Steve King, CEO-ul de la ZenithOptimedia, una dintre cele mai mari companii de servicii media din lume. Si anume sa faca previziuni despre evolutia canalelor de publicitate. „Dezvoltarea mediilor de comunicare este dinamica si imprevizibila“, isi argumenta ezitarea Steve King intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin anul trecut. El oferea ca exemplu o previziune de acum patru ani. „Pentru ca puteai descarca publicatii de pe Internet, se vehicula ideea ca nimeni nu va mai citi publicatii de afaceri sau ziare. Dar calatorind prin intreaga lume, am observat ca apar tot mai multe publicatii. O alta previziune a fost facuta cand a aparut video-ul: s-a spus ca «va ucide» TV-ul. Sau ca explozia industriei muzicale va distruge radioul. Astfel de previziuni nu s-au adeverit. Concluzia? Ce era sigur cu un an in urma, acum este putin probabil“, spunea King in acelasi interviu.

     

    Ceea ce este sigur acum –  dar, poate, va fi putin probabil la anul, ca sa-l parafrazam pe seful de la ZenithOptimedia – este faptul ca marii advertiseri pariaza in continuare pe canalele clasice. Iar Internetul, ca mediu publicitar, nu canibalizeaza inca bugetele traditionale de reclama in ciuda „publicitatii“ care i se face. Iata ce spunea ZenithOptimedia saptamana trecuta cu ocazia publicarii rezultatelor unui studiu despre evolutia investitiilor in publicitate: advertiserii din cele mai mari cinci categorii consumatoare de reclama la nivel global – retail, auto, telecomunicatii, farmaceutice si finante – si-au demonstrat din nou increderea in puterea continua a publicitatii TV. Astfel, din cele cinci categorii enumerate mai sus, doar farmaceuticele si-au redus putin proportia pe TV – de la 75,2% in 2001 la 74,9% in 2005 – spune agentia. In schimb, companiile din retail, finante si telecom au cheltuit proportional mai multi bani pe TV anul trecut decat in 2001.

     

    In total, televiziunea a atras in 2005 spre 148 de miliarde de dolari dintr-un total de aproape 395 de miliarde cheltuite pe reclama la nivel global – adica aproximativ 37,5% -, iar pentru 2006 aceasta valoare este asteptata sa creasca cu 5,4%, conform estimarilor ZenithOptimedia. Acest balon de oxigen publicitar adus media se datoreaza si Cupei Mondiale de Fotbal desfasurate recent in Germania, eveniment care ar fi atras o audienta cumulata de circa 30 de miliarde de telespectatori, dupa unele estimari (cu 1,2 mld. mai multi comparativ cu editia trecuta).

     

    Insa spectacolul fotbalistic nu a varsat prea multi bani in unele piete. Surprinzator, insasi tara-gazda, Germania, se numara printre acestea: ZenithOptimedia estimeaza o crestere a cheltuielilor cu reclama in media germane de la 1,2% anul trecut la 1,6% anul acesta. Iar o parte din aceasta crestere poate fi atribuita campaniilor tematice fotbalistice in print, online si outdoor.

     

    Explicatia unei cresteri atat de mici tocmai in anul gazduirii campionatului mondial de fotbal vine din faptul ca majoritatea meciurilor au fost transmise pe canalele publice de televiziune. Acestora le este permis sa vanda foarte putina publicitate, astfel ca advertiserii nu au putut exploata aceasta oportunitate. De fapt, ZenithOptimedia chiar anticipeaza un usor declin al investitiilor in publicitatea TV in Germania anul acesta – de 1,5% (spre deosebire de declinul de 1,8% in 2005).

     

    O alta piata in care Cupa Mondiala nu a umplut buzunarele televiziunilor pe masura asteptarilor este Marea Britanie. Aici, acoperirea TV se imparte intre televiziunea publica – lipsita de incasari din publicitate – si canalul comercial ITV1. Acesta din urma inregistreaza un declin in audienta din cauza raspandirii televiziunii digitale – care are o penetrare de 66% in randul gospodariilor britanice, conform unor statistici oficiale din luna martie a acestui an -, iar scaderea audientei o obliga prin lege pe ITV1 sa vanda spatiu publicitar mai ieftin. Astfel, canalul nu a putut aplica preturi premium, asa cum ar fi asteptat in mod normal de la un astfel de eveniment.

     

    Pare paradoxal, asadar, ca tocmai televiziunile din cele mai puternice piete publicitare din Europa – Marea Britanie si Germania – nu s-au aflat pe lista celor care sa se bucure din plin de Cupa Mondiala. Fotbalul insa a avut impact in alte piete europene, cum ar fi Belgia, Franta sau Olanda, spune ZenithOptimedia. „In fiecare dintre aceste piete asteptam o accelerare vizibila a investitiilor in publicitate.“ In cazul Belgiei, daca piata a scazut cu 2,2% in 2005 versus 2004, anul acesta investitiile in reclama TV sunt asteptate sa creasca cu 3,4% fata de anul trecut. ZenithOptimedia are si o explicatie a acestei rasturnari de situatie: acum a fost pentru prima oara cand World Cup s-a transmis pe un canal comercial in nordul Belgiei.

     

    In cazul Frantei, procentul de crestere a investitiilor in publicitatea TV este asteptat sa se tripleze fata de anul precedent: daca in 2005 cresterea a fost de 1% versus 2004, anul acesta procentul de crestere estimat de ZenithOptimedia este de 3,5%. Logica acestui procent poate fi pusa pe seama prezentei selectionatei Frantei pana in finala. Iar printre pietele de televiziune asiatice care par sa fi fost stimulate de World Cup se numara Malaiezia (crestere asteptata de 3% anul acesta versus 0,7% anul trecut) si Coreea de Sud (crestere de 6,1% in 2006, fata de o scadere cu 1,5% anul trecut), estimeaza ZenithOptimedia.

     

    Nu ar trebui punctate insa numai plusurile publicitare ale acestui turneu final. Un minus – major, daca ne luam dupa procentele vehiculate – ar putea veni din partea sexului frumos, neglijat de advertiseri pe durata turneului. Conform datelor de audienta existente, citate de Reuters, 39% din totalul audientei campionatului era feminin pana la data de 2 iulie (data culegerii informatiilor), iar procentul era estimat sa creasca pana la finalul campionatului. „Este un fenomen nou, care a fost subevaluat si subestimat“, comenta recent Maurice Levy, chief executive al Publicis Groupe, al patrulea mare grup de publicitate din lume. „Cu siguranta am ratat o oportunitate“, a mai spus Levy, citat de Reuters.

     

    Nu de aceeasi parere este si adidas, sponsor World Cup. Firma sustine ca, desi a produs si echipament feminin pentru acest turneu, il pastreaza pentru publicitatea adresata femeilor cu ocazia campionatului de fotbal feminin. „Este (a fost – n.r.) Cupa Mondiala la barbati, nu la femei. Asadar, si mesajul este mai orientat catre barbati“, a spus Uli Becker, cel care conduce marketingul brandului adidas la nivel global. „La Cupa Mondiala feminina din China de la anul, vom avea propriile noastre raspunsuri pentru fotbalul feminin.“

     

    Poate ca adidas are raspunsuri de marketing pentru fotbalul feminin. Are insa compania raspunsuri si la urmatoarele intrebari: 1. Oare cati din locuitorii planetei stiu de existenta acestui campionat? 2. Va avea campionatul feminin de fotbal de la anul acelasi succes printre femei precum cel masculin, abia incheiat? 3. Cat de siguri suntem ca la urmatoarea editie World Cup masculin nu vom vedea in jurul gazonului si reclame la cosmetice sau poate chiar detergent? Cine stie? In fond, World Cup-ul este o chestiune de marketing. E business. Consum de fotbal. Si invers.

  • Unde vor merge banii?

    In urmatorii ani, ZenithOptimedia estimeaza ca televiziunea, presa scrisa si radioul vor continua sa atraga cele mai mari bugete de reclama in ciuda ascensiunii Internetului. Sumele sunt exprimate in milioane de dolari.

     

    Canalul

    2005

    2006

    2007

    2008

    Televiziune

    147.814

    156.040

    163.402

    172.929

    Ziare

    118.977

    123.481

    127.569

    131.877

    Reviste

    53.132

    55.427

    58.055

    60.776

    Radio 

    33.962

    35.064

    36.140

    37.345

    Outdoor 

    21.480

    23.050

    24.744

    26.486

    Internet 

    18.478

    23.939

    28.616

    32.532

    Cinema

    1.666

    1.803

    1.941

    2.110

    Total 

    395.516

    418.803

    440.466

    464.054

     

    SURSA: ZENITHOPTIMEDIA, 2006