BusinessMagazin

Blog

  • Industria turistica, plecata in vacanta

    Pe o piata cu investitii care se apropie de o jumatate de miliard de euro, hotelierii au doua probleme: lipsa strategiei nationale si a profesionistilor pe care sa ii angajeze. A evoluat turismul romanesc? Care sunt nemultumirile pietei? De unde stiu investitorii cum sa isi plaseze banii ? Cateva raspunsuri s-au conturat la editia de saptamana trecuta a Club BUSINESS, desfasurata la hotelul Golden Tulip Times.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ce lipseste in acest moment de pe piata turistica si hoteliera a Romaniei In ce si unde ar trebui investit?

     

    PAUL MARASOIU: Ce lipseste? Cred ca discernamantul. Volum de investitii exista, dar maniera in care este condusa si relationata cu nevoile de pe piata da senzatia de lipsa de discernamant. Haideti sa o luam altfel: daca eu as fi un investitor, as avea bani si o chemare catre domeniul asta (dintr-o motivatie oarecare, nu pentru ca l-as cunoaste foarte bine, de exemplu) si am nevoie sa caut niste informatii pentru a afla cum imi voi defini optiunea de investitie. Din punct de vedere statistic, al unei circulatii turistice, al pietei de furnizori in aceasta zona nu prea as gasi date. Mai mult decat atat, cred ca normal ar fi sa ma pot uita pe o strategie nationala a turismului, unde sa vad produsele pe care tara respectiva le are definite si sa pot avea deja niste repere despre un cumul al investitiilor. Sunt acoperite pe acest traseu prioritar acele capacitati turistice de care este nevoie la un moment dat? Ce tipuri de structuri ar fi necesare? Putem face cinci etaje perete cortina langa manastirea Sucevita? Sau acolo altele sunt necesare? Intr-o zona urbana, cu circulatie mare, care este raportul intre hotelurile cu capacitate mare si hotelurile cu pana in 20 de camere? Acum, daca numaram camerele din Bucuresti, vom vedea ca sunt mai multe decat acum doi ani, dar daca vom socoti numarul camerelor raportat in proprietati care pot face fata unui eveniment de proportii, vei observa ca in jur de doar 18% din capacitatea de cazare a Bucurestiului permite asta.  

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar cum s-ar putea ajunge la un grad cat mai mare de ocupare in marile hoteluri in perioadele in care nu se organizeaza conferinte?

     

    ROXANA BALCESCU: Sunt metode destule. Dar ca sa le umpli, trebuie sa ai servicii, infrastructura si asa mai departe.

     

    PAUL MARASOIU: Bucurestiul poate fi acoperit integral si in sezon normal, fara sa fie vorba de varfuri de sarcina. Cand dam de varfuri de sarcina, se intampla lucruri mai grave, cum va fi cu Forumul Francofoniei peste o luna-doua. Pe de alta parte, se spune ca nu exista acoperire profesionista a pietei hotelurilor.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Aici vina presupun ca e impartita.

     

    PAUL MARASOIU: Normal, trebuie sa te gandesti si la investitor: daca el a mostenit de la bunica un teren pe colt si vrea sa faca un hotel, el e liber sa cheltuie banii; dar, pe de alta parte, orice hotel are nevoie de un aviz consultativ al ministerului. Acolo ar trebui sa existe niste specialisti cu discernamant care sa ii spuna ca ce vrea el sa faca acolo se abate de la niste principii. Eu mananc de trei ani de zile painea asta si stiu ca in proportie de 80% proiectele sunt niste aiureli; putini sunt arhitectii care aprofundeaza domeniul si stiu ce sa proiecteze: toti fac cladiri. Si apoi proprietarii vin disperati ca li se pare ca ce se construieste nu e bine. Sunt nenumarate situatii in care ne chinuim sa intoarcem mortul de la groapa: structura e ridicata si definita deja, dar fara posibilitatea de a acoperi functiunile necesare unui hotel. Se vede ca nu a trecut pe la acel aviz consultativ sau daca a trecut, a facut-o de forma si se vede lipsa unor repere profesionale.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Intrebarea care se pune, dupa 16 ani de tratament neprofesionist din partea statului, de ce oamenii de afaceri din domeniu nu preiau responsabilitatea pentru realizarea acestei strategii?

     

    PAUL MARASOIU: Acesta e un subiect pe care am incercat sa il mai abordez in ultimii ani de zile si mi-am atras intr-un fel sau altul remarcile deloc elegante ale unor colegi de breasla. Este greu in lipsa unui parteneriat solid, care sa lucreze ca un catalizator la nivel national, care sa genereze un flux general de informatie, o putere comuna si sa aiba destula putere bine structurata pentru a discuta cu guvernul. O asemenea organizatie patronala care sa aiba componente de natura profesionala suficiente ar putea strange doua tomuri de informatii din aceasta zona, din asta sa se consulte in piata si sa ajunga la doua dosare cu probleme si sa faca apoi doua foi cu solutii pe care sa le puna pe masa guvernului, oricare ar fi acesta.

     

    ROXANA BALCESCU: De fiecare data, reprezentantii guvernului pentru aceasta zona au apelat la consultanti externi. S-au adunat pareri din piata, dar nu s-a pus niciodata o concluzie pe masa.

     

    PAUL MARASOIU: S-a facut un raport al World Tourism Council si s-a vazut acolo aceeasi concluzie pe care o repetam noi de ani de zile; doar ca pentru romani e mai veridic daca semneaza Smith decat Ion; ok, trecem si peste asta, ca informatiile si solutiile furnizate de actantii locali nu sunt la fel de apreciate ca si cele ale consultantilor externi, care au un background de imagine si profesional si mai si costa o gramada de bani. Ar trebui sa luam reperele pe care le avem deja.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Domnule Radu Enache, cate astfel de analize de piata ati consultat cand ati decis sa investiti intr-un anume hotel?

     

    RADU ENACHE: Nici una, bineinteles. Nu am gasit niciodata nici macar una si nici acum nu stiu daca exista. Investitia are un istoric pentru fiecare; odata ce te-ai bagat in afacere, te tii de ea, indiferent de conditii. Imi amintesc ca trimiteam oamenii, cand voiam sa facem un hotel de o anumita categorie intr-un oras (dupa ce insistam la toate institutiile, cu greu gaseam cateva date), bateam la usile fiecarui hotel, vedeau nivelurile de tarife, bateau la usile diferitor clienti de-ai nostri si ii intrebam daca ar fi interesati de o astfel de intreprindere, la consiliile judetene, locale etc. Nu imi place sa ma ambalez seara ca dupa aia nu dorm bine, dar avem in turism exact ceea ce sadim in turism: nici 3% din PIB, 674 de milioane de euro venituri din turism in 2005 (fata de Ungaria care are vreo 3,6 miliarde, fata de Croatia care are 4 miliarde, Polonia, care are 4 miliarde). Ce ati mai auzit dumneavoastra de turism in ultima vreme? Macar pe vremea altor ministri era zgomot de presa. Imi place cum fac agentiile de turism: Destinatia Romania! Cine e interesat de Romania?

     

    ROXANA BALCESCU: Avem putini turisti straini si adusi cu greu, intr-adevar.

     

    RADU ENACHE: A, dar avem o dinamica foarte buna: 14%. Pacat ca 80% dintre ei sunt turisti de business si nu de leisure. Sunt de business, pe mine ma avantajeaza si deocamdata sunt multumit.

     

    PAUL MARASOIU: Trebuie sa tinem cont si de faptul ca exista in perspectiva un pericol: ca orice curba ascendenta, si cresterea turismului de business va avea un varf; in trei-patru ani, se va stabiliza, se va aplatiza, dar va incepe sa scada si ar trebui ca atunci sa putem acoperi cu ceva aceasta scadere, si acesta ar trebui sa fie turismul de leisure.

     

    RADU ENACHE: Problema e ca pentru aceasta nu se construieste bazinul, nu sunt definite culoarele in bazin si nimeni nu stie regulile de inot in bazin. Nestiind regulile competitiei, ce poti sa ai decat o miscare browniana? Toata lumea face ce poate in fel si chip, fiecare incearca sa isi maximizeze o investitie, unii reusesc, altii nu, altii mai incearca. Nu isi inchipuie oamenii ca e o zona extrem de complexa, ca pentru a ajunge la hotel ai nevoie de un drum, de o cale ferata, de un aeroport, un acces de la aeroport?

     

    PAUL MARASOIU: Iti trebuie o motivatie pentru toate astea. La aceasta motivatie, noi, ca hotelieri, nu avem nici un fel de aport. Pentru noi, ar trebui sa fie lupta de a creste turismul de leisure, pentru a putea pune ceva in loc cand descreste turismul de business. Spania, Turcia si altii au un volum in crestere continuu de pe leisure.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar de ce ne-am compara noi cu Spania si Turcia?

     

    RADU ENACHE: Poate pentru ca suntem de 12 ani o tara care spune ca turismul e ramura prioritara a economiei nationale? Nu stiu exact cine spunea lucrul asta. Ideea e ca toata lumea incearca sa isi maximizeze investitia, pentru ca ai o groaza de amanunte care iti cresc costurile investitiei.

     

    PAUL MARASOIU: Iar acest lucru se simte automat in preturi.

     

    RADU ENACHE: Imi pare rau de agentiile  care se chinuie sa aduca turisti straini, asta in timp ce tot turistul roman nu are in cap decat sa plece din tara. Eu am mari dubii ca in zona de leisure chinurile in acest sens au rost.

     

    ROXANA BALCESCU: Pentru romani, intr-adevar, interesul concediului in tara nu este fulminant.

     

    PAUL MARASOIU: Putem gasi in ultimii 15 ani vreo preocupare de a impulsiona turismul domestic? Asa cum au facut SUA acum cativa ani cu acel program „Trip inside USA“? Sa zicem ca acolo e altceva, dar aici sunt elemente importante: in primul rand, necesitatea obisnuintei de a consuma produs turistic local ar reprezenta si pastrarea in interior a unor importante elemente de income, asadar bani cheltuiti in tara; in al doilea rand ca un volum mare de servicii pe care ai putea sa le prestezi la nivel local ar mari calitatea serviciilor. In al treilea rand, daca reperul acesta ar fi corect de luat in evaluare, ca produsul turistic romanesc este atractiv insusi pentru romani, consecinta ar fi ca va fi atractiv si pentru un turist strain. Dar daca pentru un roman produsul turistic roman nu e atractiv, de ce ar fi pentru un strain?

     

    BUSINESS MAGAZIN: Exista aici un element de ordin istoric. Noi suntem mai tineri, dar dumneavoasta ati calatorit ani de zile numai in Romania, poate mai vreti sa vedeti si alte locuri. Dar pentru tineri, serviciile din hoteluri nu atrag.

     

    PAUL MARASOIU: Nu sunt clarificate insesi criteriile de clasificare ale unui hotel. Legea prevede niste lucruri, dar nu e vorba decat de hardware; un hotel mai inseamna si software, calitatea factorului uman.

    RADU ENACHE: Stelele astea ar trebui sa se acorde pentru intreg ansamblul, ar trebui sa controleze, sa ii verifice…

     

    PAUL MARASOIU: Ati auzit in ultimii 15 ani un subiect de presa ca invatamantul turistic romanesc a capatat niste valente cu totul noi si a produs atatia manageri? A, diplome a produs, cu diplomele din Romania acoperim toata nevoia Europei, si pe management, si pe operational. Avem 19 institutii de invatamant superior care emana an de an absolventi, cu denumiri din ce in ce mai interesante; isi iau licenta si apoi se duc la minister si in baza ei isi mai iau si brevet de manager in turism, pe viata! Or, ei saracii nu stiu ce inseamna tarif mediu net, cum se face bugetarea, ce e aia house-keeping etc. Am incercat sa predau trei ani la un program de masterat la ASE pe turism, dar era o glumita si am renuntat ca nu am mai putut suporta.

     

    ROXANA BALCESCU: De fiecare data cand incerc sa angajez absolventi din acestia observ ca sunt catastrofali.

     

    PAUL MARASOIU: Normal, ca sa nu mai vorbim de operational: bucatari, ospatari etc. Au cursuri facute de cele mai elucubrante entitati autorizate de Ministerul Invatamantului.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Asadar, problema nu e numai infrastructura, ci si personalul.

     

    PAUL MARASOIU: Avem un deficit de resurse umane si nu numai la nivel de management, ci ca si bun-simt si orientare in spatiu. 

     

    BUSINESS MAGAZIN: Domnule Enache, cum va alegeti oamenii pentru hoteluri, la toate nivelurile?

     

    RADU ENACHE: Aceasta industrie e extrem de complexa. Ai de a face cu fochisti si ajungi pana la sefi de receptie care trebuie sa stie foarte multe limbi; trebuie sa vezi daca acei oameni sunt in regula, daca pot sa poarte un dialog, sa poarte un discurs, sa rezolve o problema, sa se apropie de oameni si e foarte complicat. Pe de alta parte, uitati-va cat de multi oameni din domeniul asta sunt racolati pentru afara: in Spania si Germania merg sute de ospatari romani. Eu nu am o fluctuatie de personal mai mare de 8-10%, in conditiile in care creez o schema, care se respecta, explorez resursa umana, o pregatesc, fac training-uri. 

     

    PAUL MARASOIU: Da, dar aceasta dinamica tine de modul in care ii alegeti, de motivatia pe care le-o dati, de cum ii pregatiti.

     

    RADU ENACHE: Noi facem cursuri si, cel putin o data sau de doua ori pe an, de la middle management in sus se merge la cate un training, chiar si unul din acesta de comunicare. Nu am inventat noi asta, am vazut si noi ca asa se face. Asa se facea si inainte, se mergea la reciclare. Este foarte dificil, noi suntem asa de independenti, de orgoliosi.

     

    ROXANA BALCESCU: Mie mi se pare ca sistemul de invatamant e mult prea precar.

     

    RADU ENACHE: Nici nu vreau sa ma gandesc. Noi nu gasim bucatari. Am ajuns in situatia sa luam baieti tineri si sa ii invatam meserie. Nu vrem savanti, vrem oameni buni, care sa faca fata excelent la bucatele de baza. Revenind la problema de imagine, degeaba fac eu eforturi daca nu se face nimic la nivel national. Inca o data: noi nu ne plangem, eu vreau ca cineva sa se ocupe de chestia asta cu imaginea tarii. Pentru ca daca toata lumea spune ca e frumos in Romania si eu nu stiu sa fac patratica mea frumoasa, atunci ma retrag din chestia asta. Dar nici nu vreau sa ma bag unde nu e treaba mea.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Domnule Enache, se vede treaba ca nu prea v-ati bagat in asociatii patronale.

     

    RADU ENACHE: Nu, nu m-am bagat pentru ca nu da bine sa fii asa un Don Quijote. Cel mai bine este sa stai si sa iti faci treaba in pravaliile tale.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Pai atunci de ce nu sta fiecare in pravalia lui si renuntam sa mai avem nevoie de guvern si autoritate si asa mai departe?

     

    PAUL MARASOIU: Pai, tocmai despre asta este vorba, ca investitorii si-au vazut de ale lor si investitii exista, sunt in crestere; totul s-a produs in baza efortului privat.

     

    RADU ENACHE: Eu nu ma lamentez; problema e ca 676 de milioane de euro venituri din turism in 2005 e o cifra de care cineva care se ocupa de economia nationala ar trebui sa se ingrijoreze: de ce in alta parte e o cifra de doi digiti si de ce la noi e asa putin? Deci cine nu face eforturi? Ca investitiile se vad cu ochiul liber, bune, proaste, coordonate sau nu, exista oameni care isi risca banii, problema e ca tot ei au probleme dupa ce ca ii risca. Uitati-va, de exemplu, la situatiile astea cu plajele. Este grotesc ce se intampla si de cum se pune problema in plin sezon cine si cum trebuie sa intervina.

     

    PAUL MARASOIU: Sa pui termen, in niste contracte care vizeaza plaja, termenul de executie a lucrarilor la 1 noiembrie nu cumva frizeaza patologicul? Ca bunul-simt l-a incalcat demult! Nu mai e nimic de inteles. OK, pot intelege ca s-a decis ca plaja sa fie operata de unul-doi operatori si nu de fiecare hotel in parte, dar sa se faca si asta cu cap. Ar fi si mult mai eficient pentru toata lumea, mai ales ca oricum se pune presiune pe hotelier, care trebuie sa plateasca taxe. Oriunde in lume clientul stie ca trebuie sa plateasca pentru servicii suplimentare pe plaja, pentru sezlong si umbrela. Foarte bine ca vor sa dea plaja unor operatori: sa ia fiecare portiunea lui, o amenajeaza, face baruri, ia oameni tineri, frumosi, ii imbraca cu uniforme vesele, emite carduri pentru o zi, pentru doua zile, pentru o saptamana, pentru sezlong, pentru sezlong cu umbrela, pentru sezlong cu umbrela si prosop, pentru sezlong cu umbrela si prosop si cocktail si asa mai departe. Dar cand?

     

    RADU ENACHE: Dar inainte cum era?

     

    PAUL MARASOIU: Inainte, fiecare hotelier isi amenaja propria portiune de plaja, gestiona bucatica lui si facea ce stia el pentru a-l multumi pe client.

     

    RADU ENACHE: Si de ce a trebuit sa schimbam toate acestea?

     

    PAUL MARASOIU: Intrebati-ma ca sa va intreb. Voiau niste schimbari. Bine, dar atunci hai sa facem totul ca aceste schimbari sa functioneze.

     

    ROXANA BALCESCU: Cred ca  ei au luat modelul Italiei, unde cate un operator gestioneaza o bucata de plaja. Dar acolo sunt impecabile, functioneaza perfect, nici nu e nevoie de sisteme elaborate cu carduri sau altceva; hotelul are un contract, iar clientul hotelului are niste preturi mai avantajoase decat daca se duce pe o alta plaja aiurea.

     

    RADU ENACHE: Cred ca a fost o problema de reasezare a preturilor, care scumpesc afacerea si dau totul peste cap si o intarzie. Nu ma pricep si nici nu vreau si ma felicit ca nu am investit pe litoral. Eu o spun inca o data: sa se creeze regulile si noi le respectam. Nu inventam nimic nou, toate astea se fac de ani de zile; dar la noi nu exista nimic clar, azi e o regula, tu o aplici linistit si te trezesti maine ca esti in ilegalitate. Eu nu vad o coerenta in aceasta chestiune. Eu nu vreau sa ma trateze mai bine sau mai rau: vreau sa ma trateze intr-un anumit fel, oricum, o data pentru totdeauna, ca asa ne vindecam de o boala, ne imbolnavim de alta si tot asa. 

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ca sa revenim putin la inceputul discutiei, ce lipseste totusi de pe piata hoteliera? De ce se simte nevoia?

     

    ROXANA BALCESCU: Degeaba vorbim de piata hoteliera. Dl. Enache a spus foarte bine, nu este infrastructura, se pierd ore intregi pe drumuri, oamenii pierd timpul pe care vor sa il petreaca la obiective; sa zicem ca ajung la obiective, ma simt acolo cu 20 de ani in urma; oamenii sunt plictisiti, inchid la 5, te lupti cu muzeele si le spui ca e in interesul lor sa tina deschis cat mai mult… e o lupta pe viata si pe moarte. Cum a fost cazul Branului, care inchidea la ora 4. Cum sa inchizi la 4 cel mai important obiectiv din Romania?

     

    RADU ENACHE: Apropo de asta, totdeauna m-am intrebat unde se duc cei 5% din noaptea de cazare. 

     

    BUSINESS MAGAZIN: Privind partea plina a paharului, ce se poate face?

     

    ROXANA BALCESCU: In ceea ce ma priveste, eu ma lupt in continuare.

     

    PAUL MARASOIU: Ce sa facem? Ne agitam fiecare pe bucatica lui. Dumnealui (Radu Enache – n.r.) construieste singurul lant hotelier national.

     

    RADU ENACHE: Nu exista coerenta. Nu exista consistenta si nici acolo sus, unde cineva ar trebui sa iubeasca zona asta, nu exista cap si coada. A fost vorba ca autorizatiile de constructie se vor da mai profesionist. Eu stau cu hotelul de pe Calea Victoriei inchis de sase luni (Hotelul Continental – n.r.) si astept niste aprobari. Sunt alte prioritati, dar cel mai vechi hotel din Bucuresti de pe Calea Victoriei sta inchis, incercam sa il renovam, avem finantare, dar nu ne putem apuca de lucru pentru ca asteptam aprobari. Asta e doar un exemplu. Si apoi ne plangem ca nu avem destule spatii de cazare.

     

    PAUL MARASOIU: Apropo de asta, vine acum Forumul Francofoniei. Cred in primul rand ca nu e in regula modul in care s-a evaluat perioada in care sa aiba loc acest eveniment. Prin excelenta, in ultima decada a lunii septembrie, Bucurestiul este un oras asediat, cu sau fara 30.000 de persoane suplimentare. OK, pot intelege ca sunt anumite cutume de ordin politic, conform carora perioada trebuie sa tina cont de niste repere, dar, in mod cert, exista si niste componente negociabile. Nu stiu daca nu ar fi putut fi organizat in ultima decada a lui august sau in prima decada a lui septembrie, dar ultima decada a lunii septembrie este un moment in care totul explodeaza in Bucuresti: scolile si facultatile au inceput, toata lumea se intoarce la munca, incep afacerile, tranzactiile, nici nu vreau sa ma gandesc ce va insemna miscarea de colo-colo a catorva mii de oameni, la pranzul datei de 28 septembrie. Vorbim de lipsa de discernamant, de concept, de strategie, de gandire unitara. Acest eveniment era o ocazie pentru imaginea Romaniei.

     

    RADU ENACHE: Se vorbeste de mult de evenimentul asta si din cate vad totul se lasa pe ultima suta de metri; eu stiu doar ca an de an, in septembrie, am clienti care stau la hotelurile noastre si cu care am contracte de ani de zile; nu pot sa ii dau pe ei afara pentru a primi pe cei care vin la Forumul Francofoniei. Pur si simplu pentru ca nu pot.

     

    PAUL MARASOIU: Statul roman trebuia sa organizeze asta cu ani de zile inainte.

     

    RADU ENACHE: Presupun ca se plang ca au deficit de camere.

     

    PAUL MARASOIU: Domnul secretar de stat care se ocupa din partea MAE de acest eveniment a spus ca problemele de cazare aparute sunt generate doar de hotelieri care au facut un fel de cartel si care vor acum sa traga tunul. Cand? Exact acum, intre 25 si 29 septembrie, cand cu sau fara franconfonie hotelierul bucurestean tot tragea tunul, pentru ca cererea este imensa.

     

    RADU ENACHE: Eu ii rog pe cei care vorbesc astfel sa se duca la Frankfurt in perioada in care se desfasoara Bookfest si o sa vada ca toate preturile la hoteluri sunt duble. Si duble ar trebui sa fie si aici cu ocazia acestui eveniment. Eu stiu un singur lucru: ca nu pot sa dau afara un client care vine an de an in septembrie si se cazeaza in hotelurile mele. Nu imi pasa de francofonie.

     

    PAUL MARASOIU: Daca perioada era evaluata bine, ar fi fost probabil altceva.

     

    RADU ENACHE: Daca imi spuneau autoritatile din ianuarie: Hai, Enache, termina hotelul ala de pe Calea Victoriei, uite autorizatia, termina-l pana incepe francofonia, ca e nevoie, cine stie, poate era altceva… Nu ca ar fi mare scofala, sunt 60 de camere..

     

    PAUL MARASOIU: Pai sa ne mai uitam la o chestie, ca tot vorbim de turism. Unde ati vazut promovat forumul francofoniei? Putea sa fie de un an de zile un site cu prezentarea tarii, cu istoricul care ne-a determinat sa fim francofoni, cu prezentarea conferintei, cu programe optionale, care iti permiteau sa se vada oferta turistica generala a tarii, sa ai acolo un view booking pentru hoteluri. 

     

    RADU ENACHE: Dar nici nu a venit nimeni sa negocieze cu mine pentru camere. Am primit in schimb adrese oficiale cu solicitari, nu pe un ton tocmai prietenos, dar nu e problema mea. E problema tarii daca nu iese bine. Nu e problema noastra, nu ma simt deloc responsabil de aceasta.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Sa o luam altfel: 2007, Sibiu, capitala culturala europeana. Acolo ce se intampla?

     

    RADU ENACHE: A, la Sibiu e efervescenta, sunt fel de fel de hoteluri in finalizare, in ridicare, in construire. Lumea se misca, organizatia locala de acolo incearca sa faca fata, s-au stabilit niste reguli: ni s-a dat termen sa finalizam fatada pana in decembrie.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Vi s-au decalat cumva planurile?

     

    RADU ENACHE: Ni s-a spus ca trebuie si ne-am conformat, foarte bine ca este un dre-sor acolo.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Care sunt asteptarile dumneavoastra in ceea ce priveste  cele doua hoteluri din Sibiu pentru  2007?

     

    RADU ENACHE: Sincer, ma astept sa treaca 2007, Sibiu, capitala culturala europeana, care va fi fara indoiala un succes, la cat de multa agitatie are loc, si sa vedem ce se va intampla dupa 2007 cu puzderia de hoteluri care se fac acum acolo.

     

    ROXANA BALCESCU: Nu cred ca va suferi Sibiul, de vreme ce este inclus in toate programele culturale europene.

     

    RADU ENACHE: Atunci voi spune bine ca a fost capitala culturala la Sibiu, asa cum bine e ca fotbalul e in Germania si sportul la Atena. Dar eu va spun ca o sa ne calcam pe picioare. Fata de ceea ce se face, fata de cati neaveniti sunt in aceasta zona. Asa de multi spun ca se pricep in zona asta si asa nu au habar.

     

    PAUL MARASOIU: Stiu perfect ce spuneti, sunt si eu implicat intr-o investitie acolo si ma chinui sa o salvez dupa ce a fost proiectata aiurea si ma lupt nu pentru ca ar fi cine stie ce contract, ci pentru ca este in buricul targului..

     

    RADU ENACHE: Nu pot spune ca m-ar deranja… Dar eu cred ca toata lumea de aici ar trebui sa fie extrem de rasplatita ca munceste ca sa aduca un turist in Romania.

     

    PAUL MARASOIU: In regula, dar de ce Bucurestiul nu atrage turisti de leisure? Pe weekend, gradul mediu de ocupare se duce in jos. Ghizi de limbi straine la muzee, ghiduri audio la muzee, carduri de reduceri pentru turisti, tururi de Bucuresti, spectacole de opera, de balet, cu o zecime de pret mai ieftin decat un spectacol la Viena. Trebuie generate acele elemente pentru ca Hans sa vina sa stea un weekend aici.  

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar ce faceti ca sa aduceti turisti?

     

    RADU ENACHE: Noi lucram 80% pe zona de business si fac altceva decat ce as face pentru turism de agrement. Pentru turismul de business facem contracte, pe leisure facem doar cat ne cer agentiile. Am incercat sa il mai tinem pe turistul de business o zi in plus, sa il ducem la mare, la munte si mi-a zis: nu vreau, ca de ce sa vreau? A auzit si el cum arata si ce e pe acolo.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Avem vreo sansa sa incheiem pe un ton mai optimist?

     

    RADU ENACHE: Eu nu am fost niciodata pesimist. Deloc.

     

    PAUL MARASOIU: Pesimist in nici un caz. Credeti ca de pesimist ce sunt alerg ca un bezmetic de la Suceava la Arad la Timisoara la Tulcea si inapoi si sunt implicat intr-o multime de proiecte si ma lupt cu arhitecti obtuzi care nu inteleg diferenta dintre o casa si un hotel? Am initiat piata de consultanta, am adus o franciza hoteliera, am generat informatie pe piata, sunt operatori independenti care nu fac diferenta intre inchiriere, franciza, management etc. Cand te lupti si pui informatie pe piata, nu o faci din pesimism, ci din optimismul ca piata aceea poate produce. Si piata romaneasca poate produce.

  • Invitatii Club Business

    La dezbaterea Club BUSINESS de saptamana trecuta, sponsorizata de BRD si Mobexpert, au participat:

    • Radu Enache – director general si actionar majoritar al Continental Hotels
    • Paul Marasoiu – director al firmei de consultanta Peacock Hotels si director regional pentru Romania si Republica Moldova al francizei hoteliere Golden Tulip Hotels, Inns & Resorts
    • Roxana Balcescu – director executiv al agentiei de turism CMB Travel

  • DVD vs. DVD

    Ceea ce nici vanzatorii de electronice, nici studiourile de filme si mai ales nici producatorii de electronice nu ar fi vrut sa se intample nu mai poate fi evitat. Razboiul formatelor pentru urmasul DVD-ului este pe cale sa se transforme, cel putin intr-o prima faza, intr-o lupta cu nici un castigator si o intreaga suita de perdanti.

     

    Saptamana trecuta, in magazinele americane au aparut primele filme pe suport Blu-Ray, la doua saptamani distanta de lansarea in premiera a celor pe discuri HD-DVD.  Lansarea in paralel a celor doua formate – in fond, dovada cea mai clara a esecului negocierilor de a ajunge la o tehnologie cu un standard comun –  pare sa reprezinte apogeul celei mai mari crize ale formatelor media din vremurile in care VHS batea Betamax-ul incoace. Coabitarea lor pe rafturile magazinelor va crea probabil confuzie in randul consumatorilor, ceea ce va fi frana clara in cresterea vanzarilor. „Am incercat cu disperare sa ii fac sa se lupte pe acelasi teren, in loc de doua“, declara pentru presa de dincolo de ocean Brad Anderson, CEO-ul retailerului american Best Buy. „Nu este deloc o solutie fericita sa existe doua alternative.“ Totusi, Best Buy va vinde electronice pentru ambele tipuri de formate media.

     

    Printre primele titluri lansate pe suport Blu-Ray se numara „Al cincilea element“, „Hitch“ si „Terminator“, filme care au iesit de mult timp din programul cinematografelor. Pare mai degraba un test pentru a observa cat de mare este interesul consumatorilor si in acelasi timp un santaj asupra producatorilor de echipamente care sa citeasca noile formate, presate acum de timp sa lanseze inaintea concurentei. Este cu siguranta un razboi al nervilor, iar din cate se pare studiourile de filme sunt primele care au capitulat. Fapt cu atat mai surprinzator cu cat, pana nu demult, tot ele au fost cele care au incercat sa intarzie adoptarea unuia sau altuia dintre cele doua formate.

     

    Sau cel putin nu inainte de a se asigura ca sistemul de protectie impotriva copierii ilegale este suficient de puternic pentru a rezista atacurilor din partea hackerilor. Ambele formate sunt fortificate cu sofisticate programe DRM (digital rights management) care chiar daca nu vor opri permanent hackerii, cel putin le va da batai serioase de cap. Exercitiu de memorie: la cateva ore dupa lansarea Windows XP, pe Internet incepea sa circule un software capabil sa treaca peste etapa activarii produsului pe site-ul Microsoft, indispensabila pentru instalarea sistemului de operare; acum sase ani, un norvegian de 16 ani reusea sa sparga sistemul de protectie impotriva copierii al DVD-urilor, pentru a le putea folosi si in Linux. Cu un ochi la toate antecedentele de acest gen, studiourile de filme, cele care au cel mai mult de pierdut in eventualitatea unei repetitii a istoriei, au pus un accent deosebit pe problemele legate de securitate. Si asta pentru ca sunt intr-o pozitie care le-o permite. Cu toate aparatele ultramoderne de citire ale noilor DVD-uri, fie ele Blu-Ray sau HD-DVD, fara un disc introdus in ele sunt doar mobila scumpa pe care se asaza praful.

     

    Faptul ca pana la urma studiouri de filme din ambele tabere au lansat discuri in noul format, inainte ca AACS (Advanced Access Content System) sa publice normele de securitate comune, inseamna ca au ajuns deja la o solutie multumitoare tehnic. Iar datele preliminare furnizate de AACS arata ca drepturile de autor sunt luate mai in serios ca niciodata. Ba chiar atat de in serios incat risca sa devina o problema si pentru cei care cumpara discuri legal si vor sa copieze continutul de pe un device pe altul. De exemplu, de pe DVD player pe calculator sau de pe calculator pe un dispozitiv portabil. HDCP (High Bandwidth Digital Content Protection), un sistem inventat de Intel, nu permite vizionarea filmelor in format high-definition daca nu este folosit un cablu special care face legatura intre player si monitor. Cand sistemul detecteaza lipsa acestuia, se face automat trecerea la rularea in format normal, cu o rezolutie mult mai mica.

     

    Iar Blu-Ray, versiunea promovata in special de Sony, merge chiar si mai departe de specificatiile AACS, incorporand alte doua metode „antifurt“. Toate discurile Blu-Ray vor purta un logo care, daca nu este recunoscut de aparatul care le citeste, nu va rula deloc acel disc. O solutie si mai complexa se ascunde in spatele numelui BDA, care vine cu o solutie si dupa ce dezastrul (in cazul de fata piratarea reusita a discului) a avut loc. Acest software descarca automat de pe Internet un nou cod care re-cripteaza discul. Micul program este in acelasi timp si calcaiul lui Ahile pentru utilizatorii legali. Daca un anumit model de player video este decriptat de hackeri, toate aparatele de acest fel vor fi temporar scoase din functiune via internet. Se poate ajunge astfel in situatia de a fi intrerupt din vizionarea unui film pentru ca un pusti istet din cine stie care parte a lumii a dat de capat sistemului de protectie.

     

    Si consumatorii care si-au luat deja unul dintre deja zecile de modele de televizoare pe care apare sta scris „HD ready“, si dupa ce toata lumea a inceput sa vorbeasca, poate prematur despre subiect, incep acum sa-si puna intrebarea, complet justificata, daca merita sa opteze pentru vreunul dintre formate acum. Lansate cu o mica intarziere fata de versiunea rivalilor sai, filmele produse de Sony Pictures pe discuri Blu-Ray au iesit pe piata pe 20 iunie, dupa ce Samsung, a anuntat o schimbare in graficul lansarii playerului sau de 1.000 de dolari, de la sfarsitul lui mai la 25 iunie. Cu toate acestea, ambii spun ca se incadreaza in plan. Jim Sanduki, vicepresedinte in cadrul Samsung, spune ca „vom fi in mai mult de 2.000 de magazine inca din prima zi si vom avea echipe de oameni in fiecare dintre aceste magazine. Vom vinde pana la epuizarea stocurilor? Sper ca da. Ne lansam cu mai multe magazine si avand mai multa marfa decat Toshiba“.

     

    Amanarea este neglijabila insa fata de cea de aproape 5 luni a concurentilor de la Pioneer, adepti ai tehnologiei Blu-Ray. Pretul anuntat pentru lansarea din septembrie este de 1.500 de dolari, cu 300 de dolari mai putin decat daca playerele ar fi ajuns in magazine, conform primelor planuri, in ianuarie.

     

    Avantajul major cu care cele doua formate incearca sa-si faca loc in sufrageriile cumparatorilor este calitatea mult mai buna a imaginii fata de DVD-urile actuale. O diferentiere intre calitatea oferita de un HD-DVD si un Blu-Ray, spun unii specialisti, este greu de facut. „Ambele formate pot produce imagini excelente“, spune Richard Dean, unul dintre managerii producatorului de echipamente audio THX. „Pentru mine, ceea ce va face diferenta vor fi pretul si disponibilitatea continutului livrat pe aceste discuri.“ Tot el este de parere ca un utilizator obisnuit nu va sesiza nici o diferenta de calitate a imaginii intre cele doua formate. HD-DVD-ul ar putea veni cu avantajul pretului, actualele echipamente industriale care produc DVD-uri putand cu investitii minime sa treaca la productia in noul format. De cealalta parte, Blu-Ray vine cu o capacitate de stocare semnificativ mai mare, de 50 GB fata de „doar“ cei 30 GB pe care ii poate memora un disc HD-DVD.

     

    „Mai mult spatiu reprezinta intotdeauna un avantaj“, spune Richard Dean. Dar intrebarea este „de cat spatiu in plus avem intr-adevar nevoie“, adauga Dean. Cele doua tehnologii folosesc acelasi disc ca si vechiul DVD si sunt diferite fata de acesta prin faptul ca fasciculul laser este mai scurt si are culoarea albastra in loc de rosie (de unde si numele de Blu-Ray adoptat de cei de la Sony). Asemanarile se opresc aici. Diferentele principale sunt legate de codec-urile folosite pentru a rula filme (HD-DVD foloseste Mpeg 2, iar Blu-Ray Mpeg 4) si de rata de titrare. Sunt diferente majore, care nu vor permite folosirea unui player HD-DVD sa ruleze un film care a fost inregistrat in formatul Blu-Ray. Singurul care s-a aventurat sa produca un DVD player compatibil in ambele cazuri a fost Samsung, in speranta ca va crea presiune asupra celor doua tabere. Inca nu a fost lansat acest model despre care oficialii companiei spuneau ca „vom folosi o tehnologie costisitoare, dar credem ca va functiona pentru ambele formate“.

     

    Pretul este un alt subiect tabu. Producatorii de electronice din tabara HD-DVD, printre care si Toshiba, spun ca preturile pentru piata americana vor incepe de la  499 de dolari. De partea cealalta, fiind o tehnologie cu costuri superioare de fabricatie, playerele Blu-Ray vor pleca de la un pret aproximativ de 1.000 de dolari, pentru inceput. Modelul produs de Samsung care va fi lansat in aceasta luna si cel al Sony, disponibil incepand cu august, conform planurilor companiei, vor avea preturi in jurul acestei valori. Va fi nevoie de mult marketing din partea producatorilor pentru a convinge clientii sa cumpere niste electronice care au in continuare un viitor incert si care costa de cel putin cinci ori mai mult decat vechea generatie de DVD-playere. Dar, pe masura ce va creste cererea si numarul clientilor, iar gigantii asiatici de electronice vor incepe sa le produca pe banda rulanta, scaderea preturilor este mai mult ca sigura.

     

    Primul produs cu un pret accesibil care va putea rula filme intr-unul dintre cele doua formate nu va fi insa un dvd-player, ci o consola de jocuri. Anuntata versiune PlayStation a Sony, care citeste si discuri Blu-Ray va fi pozitionata la un pret de 600 de dolari. Cei de la Microsoft, care produc consola de jocuri concurenta Xbox, spun ca aceasta va avea parte de un face-lift care sa-i permita rularea discurilor de inalta definitie.

     

    Pretul nu a fost momentan comunicat, dar cea mai puternica versiune a Xbox 360 costa acum 400 de dolari. Povestea conflictelor pentru formatul unui nou mediu optic dateaza din 1969, an in care in urma unui parteneriat cu Sony, olandezii de la Philips lansau un disc citit de o raza laser numit simplu „laserdisc“. Mai tarziu, in 1979, acelasi produs, imbunatatit, devenea banalul CD de astazi. Ambele companii implicate au continuat sa lucreze in comun la prototipul unui disc comun de inalta densitate, numit MMCD (Multi Media Compact Disk), abandonat intr-un final in favoarea concurentului numit SD (Super Density Disk), dezvoltat de Toshiba. Compania era sustinuta de majoritatea producatorilor de la acea vreme: Hitachi, Panasonic, Mitsubishi, Pioneer, Thomson si Time Warner. Totusi, atunci, cele doua factiuni rivale au reusit sa ajunga la un acord, si acum rezultatul lor poarta numele de DVD. Toshiba nu a fost de acord cu termenii intelegerii, iar Sony si Philips, marginalizati de ceilalti producatori, au inceput sa lucreze impreuna la un nou format.

     

    La 10 ani distanta, povestea se repeta, pastrand o parte dintre jucatorii de atunci, chiar daca taberele au fost usor schimbate. Daca Blu-Ray are avantajul unei capacitati mai mare de stocare, HD-DVD vine cu cel al pretului. Dar, de data asta, Sony pare sa nu mai vrea sa cedeze atat de usor. Mai ales ca este si proprietarul unui studio de productie de filme, Sony Pictures, pe care il poate folosi in incercarea de a „crea piata“. Totusi, multi sunt in continuare ingrijorati. „Ar fi fost atat de bine sa iesim toti pe piata cu acelasi format“, spune Richard Doherty, managing director al Panasonic pentru Blu-Ray. „Suntem dezamagiti ca suntem in continuare in razboiul formatelor. Dar pe masura ce tensiunea creste, consumatorii sunt cei care vor hotari ce format rezista.“

  • Arsenalul tehnic

    Toshiba HD-XA1 este primul produs al conflictului dintre cele doua tabere. Lansat in Japonia la sfarsitul lui martie, poate citi discurile HD-DVD si majoritatea formatelor folosite astazi. In curand va fi lansat si pe piata americana, la un pret de 800 de dolari.

     

    TOSHIBA QOSIMO G30: primul laptop care are sub carcasa un player de discuri cu inalta rezolutie, folosind formatul HD-DVD. Are un ecran in format de cinematograf si rezolutie HD, un procesor Intel Core Duo de 2GHz. Poate fi achizitionat doar din Japonia, la un pret de 3.383 de dolari.

     

    SONY VAIO UX MICRO PC: este raspunsul Sony la concurenta celor care folosesc discuri HD-DVD. Laptop-ul are doua variante de pret, una de 3.500 de dolari, echipata cu unitate de citire a discurilor Blu-Ray de 50 GB, si una fara, la 1.800 de dolari. Modelul nu a fost inca lansat.

     

    PHILIPS BDP 9000: este numele sub care se ascunde principalul produs cu care vor fi concurati „partenerii“ Blu-Ray, Sony si Pioneer. A fost prezentat pentru prima data in ianuarie, dar nu au fost date specificatii tehnice. Va fi comercializat la un pret de 1.000 de dolari.

  • Care pe care

    Doua studiouri de productie de filme au renuntat sa mai sprijine cauza HD-DVD si au anuntat ca vor produce continut pentru ambele tabere.

     

    HD-DVD: Toshiba, Nec, Sanyo, Microsoft, Intel, Universal Studios

     

    BLU-RAY: Sony, Panasonic, Philips, Sharp, Pioneer, Apple, Dell, HP, Samsung, Twentieth Century Fox, Walt Disney

  • Marile esecuri

    Progresul tehnologic nu este intotdeauna un mars triumfal, iar istoria revolutiei digitale nu ar fi completa fara sa consemneze marile esecuri, ideile gresite si proiectele ratate. Poate ca fara ele calea ar fi fost mult mai lunga.

     

    Ne-am obisnuit sa privim lumea informaticii si comunicatiilor ca pe o lunga serie de povesti de succes, ca pe o cale mereu ascendenta care ne aduce pe zi ce trece tot mai aproape de un soi de nirvana tehnologica. Desi admit ca sunt un „tehno-optimist“, nu pot sa nu remarc faptul ca progresul tehnologic a lasat in urma o intreaga serie de „cadavre“ si ca nenumarate miliarde de dolari au fost cheltuite pentru proiecte care nu s-au dovedit viabile.

     

    Cu ocazia aniversarii unui sfert de secol de existenta, revista Network World a analizat doar sapte mari esecuri din lumea tehnologiilor, insa orice privire retrospectiva mai releva inca multe altele. Dar, cum valurile tehnologiei seamana cu cele ale modei, nu se stie niciodata daca nu cumva ceea ce ieri a fost aruncat la gunoi nu va reveni in actualitate in noi forme – asa cum s-a intamplat de pilda cu SGML, care a revenit intr-o forma simplificata numita XML. Sau, dimpotriva, ceea ce astazi pare avansat si incontestabil va deveni in cativa ani doar o proba concludenta ca… solutiile sunt in alta parte. Lista intocmita ramane deschisa.

     

    ATM (Asynchronous Transfer Mode) a reprezentat in anii ‘90 speranta intregii industrii ca un standard universal va unifica lumea retelelor, fie ele locale (LAN) sau de arie larga (WAN), fie cu comutare de circuite sau cu comutare de pachete etc. Retelele locale au preferat Ethernet, iar ATM nu mai este astazi un „buzzword“. Insa in vreme ce pentru ATM mai exista sperante in diverse domenii (de pilda Video over IP), un alt imens efort de standardizare, OSI (Open Systems Interconnection), e considerat de cei mai multi analisti mort si ingropat din orice perspectiva practica. Dupa ce zece ani s-au pompat sume imense, iar unele companii precum IBM si DEC au investit miliarde in incercarile de implementare, guvernul american a oprit finantarea si a admis ca TCP/IP e suficient de bun. Din toate acestea, invatamantul s-a ales cu un perfect model teoretic de referinta. Daca mai adaugam ISDN – care, din acronimul pentru „Integrated Services Digital Network“, a devenit in timp prescurtarea de la „I Still Don’t Need“ -, obtinem imaginea partii intunecate a lumii retelelor.

     

    Interesanta este si lista esecurilor marilor companii, dintre care se detaseaza IBM cu cateva ratari rasunatoare, incepand cu arhitectura de magistrala pentru PC-uri (Microchannel), trecand prin sistemul de operare OS/2 si ajungand pana la High-Speed Token Ring (considerat un exemplu clasic de „prea putin, prea tarziu“). Si Apple figureaza in lista marilor ratari, PDA-ul Newton fiind insa mai degraba sub zodia lui „prea mult, prea devreme“. Nici Microsoft nu putea sa lipseasca: pentru interfata utilizator numita Bob, atributul „ridicol“ este azi considerat un eufemism, in vreme ce Windows ME nici macar nu mai are parte de atribute.

     

    Exista insa si un esec major, la scala intregii industrii informatice: securitatea. Inca dinainte de aparitia marilor retele virusii au inceput sa se raspandeasca prin intermediul dischetelor, insa internetul a ridicat problema securitatii printre cele mai acute. Cursa permanenta dintre produsele menite sa asigure securitatea si noile amenintari nu pare sa se apropie de un final atata vreme cat aproape zilnic sunt descoperite noi brese si noi vulnerabilitati, nu doar in produse software ci chiar la nivelul fundamental al tehnologiilor care fac Reteaua sa functioneze. Va trebui inca multa vreme sa acceptam ideea ca nici unul dintre sistemele informatice pe care ne bazam nu este perfect protejat.

     

    Fara indoiala, lista marilor esecuri prezentate de Network World se rezuma la cele mai spectaculoase si cele mai costisitoare. Ultimul numar al revistei ACM Queue vine sa consemneze caderea unei alte tehnologii care a facut voga in ultimii ani ai deceniului trecut si care se anunta ca panaceul tuturor problemelor de inter-operabilitate a softurilor ruland in medii eterogene. CORBA (Common Object Request Broker Architecture) a rezultat dintr-un imens efort de standardizare a interfetelor de programare si declinul prin care trece nu se datoreaza unei proiectari defectuoase, ci mai degraba excesului de rigoare, care a dus la o constructie extrem de complexa. Intr-un domeniu atat de dinamic cum este informatica, excelenta tehnica este doar o conditie necesara a succesului, dar nu si suficienta.

     

    Astazi, vedetele lumii IT sunt serviciile web, Ajax, XML… Nu avem nici o garantie ca vor rezista multa vreme si ca alte abordari nu se vor dovedi mai eficiente, mai rentabile si mai sigure. Cert este ca fara atatea esecuri rasunatoare n-am fi ajuns aici.

  • Poet de Luxten

    Scrie poezie si proza si face fotografii. Spre deosebire de majoritatea „colegilor de breasla“, insa, nu se simte obligat sa-si caute inspiratia in tragicul existentei, ci mai degraba in marea pe care o priveste de la ferestrele apartamentului sau din Monte Carlo.

     

    Pentru multi, Zoltán Böszörményi este doar omul de afaceri ale carui conturi s-au rotunjit cu cel putin 15 milioane de dolari dupa ce si-a vandut actiunile de la grupul Luxten. Canadianul de origine romana si cu radacini maghiare, actualmente rezident al Principatului Monaco, a venit insa la Bucuresti pentru a-si lansa cea de-a doua editie a volumului de poezii „O suma de sonete“, la targul de carte Bookfest de la Romexpo. Aflat la standul editurii Brumar, care i-a publicat cartea, Böszörményi a povestit despre poezie, dar si despre viata sa dupa plecarea de la Luxten. Spre deosebire de perioada in care era om de afaceri, discursul lui este acum plin de fraze filozofice, asa cum ii sta bine unui poet in toata puterea cuvantului. Semneaza autografe pe prima pagina a volumului sau in timp ce sta inghesuit intr-un scaun pentru copii (pentru ca acesta era singurul liber), imbracat intr-un costum de jeansi si bronzat de soarele care lumineaza zilele milionarilor lumii. Pare dispus sa povesteasca despre poezie ore intregi.

     

    „Am inceput sa scriu cand aveam 8 ani. Atunci tata m-a pus sa scriu cate o pagina in fiecare zi si, pentru ca o poezie era cel mai usor de scris, am ales calea cea mai simpla“, spune Böszörményi. Pe masura ce discutia continua, frazele devin tot mai profunde. „Poezia este o alta lume, o splendoare care apare precum curcubeul, te face sa tresalti, te pune intr-o dilema sau satisface chiar o necesitate de comunicare“, spune fostul om de afaceri. Fie ca esti sarac lipit pamantului, fie ca ai in conturi milioane de euro, inspiratia este „un act spiritual care este propulsat de o idee, de ceva care trebuie spus“, explica Böszörményi. Nu uita totusi de lumea business si subliniaza ca poezia se construieste intr-un fel ca o companie, pentru ca o afacere necesita aceeasi ingeniozitate precum poezia. „Totusi, pe cand faceam afaceri nu scriam, pentru ca atunci cand te ocupi de afaceri esti inchistat, stresat, invadat de problemele cu care te confrunti. Poezia are nevoie de libertate, de un spatiu in care gandul sa se poata exprima, de o lume fara ziduri“, tine sa precizeze Böszörményi. Spune ca scrie in limba maghiara, iar volumul „O suma de sonete“ este primul editat in limba romana. „Prima editie a aparut in 1.000 de exemplare, iar cartea lansata la targ este de fapt o a doua editie, publicata tot in 1.000 de exemplare“, explica omul de afaceri/poet.

     

    Povestea vietii sale poate fi ea insasi subiect de poem epic. Nascut la Arad, Zoltán Böszörményi a plecat din Romania in 1983, „printr-o conjunctura, pentru ca in viata sunt momente la care omul nu participa“. Prima slujba in Canada a fost la un hotel in Calgary, in intretinere, facand tot felul de reparatii. „Nu stiam limba engleza si a trebuit sa parcurg si eu aceeasi experienta pe care o traieste orice imigrant care aspira sa urce pe scara ierarhica. Am lucrat apoi la o fabrica de automobile, am fost director de vanzari la Chevrolet“, isi aminteste el. Pentru ca de mic copil se gandea la afaceri („voiam sa am chiar o tipografie“), in Canada si-a deschis o firma de consultanta in marketing, En’Mark International LTD. In Romania s-a intors in 1991 si spune ca a gasit o „tara cenusie, care semana cu un tren deraiat“, dar cu multe oportunitati de afaceri. In 1992 infiinta la Arad un „SRL“ pentru a face comert cu becuri, asta dupa ce a renuntat la afacerile din Canada. Tot in Romania, Böszörményi spune ca a facut primul milion de dolari, „prin 1992-1993 din vanzarea de becuri“.

     

    In aceeasi perioada, omul de afaceri a hotarat sa nu mai fie un simplu comerciant si sa treaca la productia de becuri, decizie care a coincis cu hotararea statului roman de a initia un proiect de privatizare a mai multor companii, printre care Electrofar Bucuresti. Fabrica a fost cumparata  cu mai putin de un milion de dolari in iulie 1993, dupa care a investit 11 milioane de dolari pentru retehnologizarea companiei. Electrofar a trecut, in 1994, de la pierderi la un profit de aproape un milion de dolari, in conditiile unei cifre de afaceri de sapte milioane de dolari. Anii 1997 si 1998 au fost marcati de cateva evenimente care aveau sa contribuie la cresterea Luxten. Cu sprijin din partea unui nou actionar, fondul de investitii Société Générale Romania Fund, Luxten a participat la licitatia organizata pentru iluminarea publica a Bucurestiului si a castigat un contract cu o valoare de 75 de milioane de dolari si o durata de 15 ani. Luxten a fost sprijinita si de AIG New Europe Fund, care a intrat din 1999 in afacere, cumparand 22% din actiuni.

     

    Mai mult, Luxten a castigat contracte de iluminat pentru jumatate din Craiova, pentru Constanta, Ploiesti, Oradea, Galati, Medias, Roman, Baia Mare, Vatra Dornei, Timisoara (jumatate) si Alba-Iulia. Compania a construit nocturna stadioanelor din Giulesti si Craiova, precum si Timisoara, Baia Mare si Arad. In 1998, Luxten cumpara fabrica de contoare AEM Timisoara, in care Böszörményi spunea la acel moment ca a investit 22 de milioane de dolari.

     

    Cu afaceri in cinci domenii conexe de activitate (surse de iluminat, contoare, iluminat public, IT specializat, distributie de energie), Luxten avea in 2002 o cifra de afaceri de 100 de milioane de dolari (105,75 milioane de euro la cursul mediu afisat de BNR pentru 2002), iar in 2005 grupul a atins nivelul de  104,3 milioane de euro. Intr-un interviu acordat Ziarului Financiar in februarie 2002, Böszörményi, intrebat ce ar face cu banii daca ar vinde actiunile Luxten, spunea ca nu pune egal intre Luxten si semnul dolarului.

     

    „Pentru mine Luxten inseamna o munca de zece ani, proiecte duse la bun sfarsit, formarea unei mentalitati care nu accepta compromisuri de la calitate si mai presus de orice, oamenii. Nu m-am gandit, asadar, la cati bani as obtine pe Luxten sau ce as face cu ei“, declara el la acel moment.

     

    Totusi, in decembrie 2003 se anunta ca a vandut pachetul de 36-38% din actiuni, alaturi de cele doua fonduri de investitii, AIG New Europe Fund si Société Générale Romania Fund, care detineau impreuna 36%. Valoarea totala a tranzactiei a fost de peste 50 de milioane de dolari, dar surse din piata estimau ca Böszörményi a primit in schimbul pachetului sau 15 milioane de dolari.

     

    In 2006, cand este intrebat despre Luxten, Böszörményi se intristeaza subit si te priveste fix in ochi. „Pentru mine plecarea de la Luxten a reprezentat o experienta trista. Nu a fost o vanzare benevola, a fost o conjunctura trista“, explica el. Actiunile au fost cumparate de fostii sai parteneri, Claudiu Radulescu, Ionel Pepenica si Olimpia Moica, intr-un caz „cu pistoalele pe masa“.

     

    Detaliile despre viata sa la Monte Carlo, unde locuieste de 8 ani intr-un apartament cumparat de la Claudia Schiffer si care se afla undeva in zona palatului princiar, sunt oferite telegrafic. Iar raspunsurile filozofice revin cand este intrebat unde se simte cu adevarat acasa. „Casa mea este acolo unde sunt cartile mele.“ Böszörményi spune ca a facut „investitii financiare“ cu o parte din banii pe care i-a obtinut din vanzarea pachetului de actiuni de la Luxten. Cand i se cer mai multe lamuriri, isi priveste interlocutorul fix in ochi si repeta „am facut investitii financiare“. Böszörményi a cumparat actiuni la SIF-uri pe cand acestea se tranzactionau inca la 2.000 de lei vechi.

     

    La intrebarea cum arata ziua unui milionar poet, raspunsul e la fel de scurt: „Sunt in permanenta ocupat cu scrisul“. Viata sa se imparte intre Monte Carlo, Toronto si Romania, dar la Bucuresti spune ca vine din ce in ce mai rar „spre deosebire de perioada in care faceam afaceri aici si stateam luni intregi in Capitala“. Cat despre intoarcerea in Romania si deschiderea unei noi afaceri, Böszörményi nu se declara inca pregatit, insa nu exclude aceasta posibilitate.

     

    In Monaco, principatul in care rar vezi o masina mai ieftina decat Ferrari sau Lamborghini, Böszörményi declara ca are un Lexus. Singurul element care ofera un indiciu al statutului sau este trabucul pe jumatate fumat pe care il tine in mana pe tot parcursul interviului. „Este un Carlos Toranio“, spune el despre una dintre cele mai exclusiviste marci de trabucuri din lume. Nu il intereseaza iahturile, jucariile preferate in Monaco, pentru ca sotiei nu ii place marea, dar se gandeste la obtinerea permisului de zbor. Cine stie, poate experienta zborului il va face sa scrie alte poezii.

  • Fragmente dintr-un discurs indragostit

    De doua ori mai multe decat cele din filmul conationalului sau François Ozon („8 femmes“), femeile iscodite de Jérôme Clément in ultima sa carte au nu doar sarm si ascutime a judecatii, ci si o uluitoare expresivitate a inteligentei.

     

    Volumul este alcatuit din saisprezece interviuri stufoase, cu 16 femei celebre din spatiul francez, poate cele mai celebre ale momentului (scriitoare – Ircne Frain, Elisabeth Badinter, Edmonde Charles-Roux, Françoise Giroud, Catherine Clément, Catherine Millet, Dominique Rolin, Alice Ferney, Camille Laurens, Emmanuele Bernheim; artisti plastici – Lydie Arickx, Annette Messager; dansatoare – Karine Saporta; regizoare – Catherine Breillat; actrite – Genevicve Page). Jérôme Clément, autorul acestei antologii, este nimeni altul decat presedintele canalului Arte, inca de la infiintarea acestuia, in 1991. Informatia nu este intamplatoare, pentru ca ea poate da seama de stiinta fara cusur cu care acest manager media isi construieste si isi lanseaza intrebarile.

     

    Desi poarta intotdeauna semnele distinctive ale civilitatii, aceste intrebari nu raman insa niciodata politeturi de salon: ordoneaza fluxul confesiv al interlocutoarei, obliga la sinceritate, destabilizeaza pornirile spre afirmatii conventionale.

     

    Aventura acestei carti are o patroana cu un nume rasunator si o bio-bliografie pe masura: Laure Adler. Directoare de programe a postului France Culture, ea ii ofera lui Jérôme Clément, care dorea sa aiba, in vara lui 2001, propria sa emisiune radiofonica, posibilitatea sa opteze intre doua teme majore: Statele Unite sau Dragostea. A ales, stupefiant pentru toata lumea, Dragostea si, pret de cateva saptamani, a intors, impreuna cu faimoasele sale invitate, problema pe toate partile. Ce a rezultat este un minunat puzzle, care, odata asamblat, poseda coerenta si luxurianta, dar care ofera in acelasi timp fiecareia dintre piesele ce il constituie posibilitatea sa fie un obiect cu sens, suficient siesi. Aceasta particularitate a structurarii isi gaseste o „rima“ plina de semnificatii in afirmatiile pictoritei Anne Messanger (p. 316) care a ales sa-si marturiseasca gandurile despre dragoste prin urmatorul ricoseu: „Imi place mult cartea lui Barthes, Fragmente dintr-un discurs indragostit. El afirma ca nu se poate vorbi despre iubire decat fragmentar, ca trupul celuilalt este perceput doar pe bucati, de exemplu: Imi plac fesele tale. La fel cand suntem bolnavi: «Ma doare burta», «Ma dor urechile». Nu se spune: «ma doare corpul»“. Tot asa, trupul cartii lui Clément ne ofera posibilitatea sa ne indragostim de oricare dintre fragmentele sale, fie ca vorbeste despre zone niciodata pana acum dezvaluite de intimitate sufleteasca, despre sexul fara iubire, seductia ca lupta, singuratatea indragostitilor, triunghiurile amoroase, legatura dintre economie si erotism sau prietenia indragostita. O carte de care nu te poti plictisi, asa cum, uneori, te poti plictisi de dragoste.            

     

    Jérôme Clément, Femeile si dragostea,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Batranul si marea de femei

    Yasunari Kawabata (laureat al premiului Nobel pentru literatura in 1968) isi atinge in acest scurt roman un varf al maiestriei. Intr-o locuinta ciudata, cu perdele stacojii, niste batrani obisnuiesc sa-si petreaca noaptea, ca un fel de consolare iluzorie pentru tineretea lor demult apusa, in preajma unor superbe tinere, neatinse si de neatins, cufundate in somn. Impins la inceput de curiozitate, Eguchi, precum ceilalti, trece pragul casei crezand ca-i va afla apasatoarele taine, dar se lasa prins in acest joc. In preajma straveziilor trupuri de nimfe, Eguchi isi reface traseul vietii, isi aminteste de toate femeile din viata sa si spune retoric interogativ, intr-un tarziu: „Nu este oare frumusetea atinsa de sanii femeilor stralucirea cea mai desavarsita a evolutiei umanitatii?“

     

    Yasunari Kawabata , Frumoasele adormite,

    Editura Humanitas, 2006

     

    Mistere medievale

    Misterele nu denumesc, aici, celebrele puneri in scena prilejuite, in Evul de mijloc, de sarbatorile crestine si devenite una dintre primele forme de expresie dramatica europene, ci un gen de literatura politista cu tot mai multi adepti, in anii din urma. Personaje pline de istetime sunt coborate in cotloanele istoriei si puse sa desluseasca crime tenebroase. Este cazul lui Crowner („colonelul“) John, erou al romanelor galezului Bernard Knight. Acest al doilea roman din seria aventurilor sale publicate de editura RAO ne plaseaza in regiunea Exeter, in decembrie 1194. Doua sunt evenimentele pe urma carora acest detectiv sui generis incepe sa scormoneasca: Christina Rifford, fiica unui negustor bogat, este violata, iar Lady Adele de Courcy este gasita moarta intr-unul dintre cele mai sarmane cartiere ale orasului.

     

    Bernard Knight, Potirul otravit,

    Editura RAO, Bucuresti, 2006

  • Urmatoarea Chestie Tare

    Larrikin Love au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud

     

    E ora 21.30 la Kings College din Londra, iar sala de reuniuni studentesti e plina pana la refuz. Un afis, pus pe usa de catre Channel Four, presupus a fi un post de televiziune ceva mai intelectual al Marii Britanii, expune urmatorul text: „Spectacolul din aceasta seara va fi partial inregistrat pentru un documentar intitulat «The Search for Cool» («In cautarea a ceea ce este tare»). Daca nu doriti sa fiti filmat, spuneti-i acest lucru unui membru al echipei noastre“. Ceea ce ma face sa ma gandesc, pentru o clipa, la absurditatea acestui lucru: sa te duci la cei care umbla cu camera in mana si sa le zici: „Nu va suparati, se poate sa nu ma filmati asta-seara, ca am trac?“ Acest fapt da o idee despre cat de la moda este formatia pe care am venit s-o vedem asta-seara: Larrikin Love. Oricine se afla in cautarea celei mai tari trupe a momentului a nimerit bine.

     

    Probabil ca Larrikin nu va suna cunoscut. Majoritatea englezilor habar n-au ce inseamna. Chiar si eu a trebuit sa-l intreb pe tata, iar el, ca un izvor de intelepciune ce se afla, m-a informat ca este un cuvant victorian pentru „larking about“ – a face strengarii. Numele se dovedeste a fi foarte potrivit. La sedintele foto, Larrikin Love pot fi vazuti purtand frac si joben, precum si alte articole de vestimentatie specifice epocii victoriene. Pe scena par exact ceea ce sugereaza numele, niste copii ai strazii dickensieni, ce vor sa va distreze, desi (judecand) dupa aspectul lor, obraznicaturile n-ar ezita sa incerce sa va subtilizeze portofelul in acelasi timp.

     

    Vocalistul Edward Larrikin este, fara indoiala, vedeta trupei. Ceilalti membri aduc mai degraba a niste muzicieni obscuri de acompaniament, cu basistul care mai ca nu iese pe scena, rusinat sa imparta lumina reflectoarelor cu vocalistul hiperactiv a carui prezenta impune publicului sa-i acorde atentie deplina. Daca ati vazut vreodata muzicalul Oliver (inspirat, desigur, din cartea Oliver Twist a lui Dickens), atunci va puteti face o idee clara despre cum arata tanarul Edward. Cu un aspect baietesc, o prezenta scenica incredibila si un manierism excentric, vocalistul trupei iti da impresia ca e un pustan Cockney (londonez din cartierul East End) de sase ani cu deficit de atentie.

     

    Alearga pe scena lovind in talangi, da in tobe atunci cand n-ar trebui s-o faca si se poarta in general ca un mascarici, fiind un exemplu clar de „Larrikin“ (strengar). Si mie imi place. La fel si celorlalti din public, dupa cate se pare, care se arunca efectiv spre scena, ingreunand sarcina celor de la paza de a-i scoate cat mai repede de acolo.

     

    Din punct de vedere muzical, se aseamana foarte tare cu un indie post Libertines si post Pete Doherty. Ca si The Libertines, Larrikin Love sunt obsedati de ideea unei Anglii demult uitate – cum spunea Eddie Larrikin: „Anglia nu mai are nimic de oferit in ce ma priveste“ si „Toate lucrurile pe care le ador au aparut cu mult inainte de 1985“. Au aceleasi pretentii intelectuale, romantice si poetice ca si The Libertines si chiar vand tricouri cu numele formatiei alaturi de o fotografie a poetului romantic Rimbaud. Nu e tocmai genul de comportament la care te-ai astepta din partea fratilor Gallagher care de-abia stiu sa citeasca si care n-au ajuns cu lectura mai departe de coperta-spate de pe albumele Beatles.

     

    La muzica haotica de chitara la care fiecare trupa pare nevoita sa recurga pentru a atrage atentia presei, mai adauga o doza zdravana de gypsy-ska. Pe alocuri, suna ca Goran Bregovic interpretand preluari dupa The Specials. Au chiar si un trompetist care sa faca si mai veridica atmosfera de taraf de tigani, desi, sincer sa fiu, nu pricep de ce s-au mai deranjat, acesta cantand cam trei note dupa care s-a retras cu o figura de om ce-si cere scuze pentru indrazneala de a fi distras atentia de la giumbuslucurile vocalistului Ed.

     

    Singurul risc cu care se confrunta Larrikin Love e exprimat de prezenta echipei de filmare: au fost considerati drept „The Next Big Thing“ (Urmatorea Chestie Tare) atat de repede incat publicitatea exagerata va umbri formatia in sine. Se vorbeste despre ei peste tot prin presa, desi n-au lansat decat vreo cateva single-uri. Ca atatea trupe noi, obsesia mass-media pentru cautarea a ceea ce este „cool“ risca sa ucida gasca cu ouale de aur. Ceea ce le trebuie este timp pentru a-si dovedi valoarea, nu o avalansa de atentie din partea presei si documentare pentru Channel 4. Tinand cont de aceste lucruri, ar fi bine sa ma opresc din scris.           

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu