“O lada cu vin pe un vas de croaziera din Marea Caraibelor in 12 ore, va rog!” Asa arata acum cerintele consumatorilor din industria de retail, iar ofertantii fac imposibilul pentru a le indeplini. Produsele exclusiviste ale caror etichete arata preturi exacerbate nu mai sunt suficiente unei industrii consumiste centrata pe nevoile clientului. Asa ca retailerii de lux au adaugat retetei succesului lor mici artificii menite sa faca orice client sa se simta VIP.
“Retailerii de lux au inteles ca esenta succesului este mentalitatea pe care o intalnesti in hoteluri ca Ritz Carlton”, apreciaza Milton Pedraza, CEO al companiei de research Luxury Institute din New York. Intr-un secol in care fidelizarea clientilor e un must-have pentru a supravietui pe piata, ofertantii de produse de lux ca Henri Bendel din New York sau Harvey Nichols din Londra au apelat la personal shoppers si livrari la domiciliu pentru a duce la implinire chiar si dorintele celui mai capricios client. Atractia principala a magazinului Henri Bendel din New York o reprezinta nu cele patru etaje ticsite cu articole vestimentare de lux, ci consultantul in fashion Michael J. Palladino. De 18 ani, acesta ajuta clientii sa se decida asupra tinutei perfecte, avand nevoie doar de o consultatie initiala pentru a sti pentru totdeauna ce li se potriveste. Serviciile sale de asistenta sunt gratuite, insa rezervarea unui loc pentru prima intrevedere este absolut necesara.
Servicii similare sunt oferite si de magazinul Colette din Paris, Christian Louboutin, Ferragamo sau Cartier. Dar customer care-ul de inalta clasa nu se aplica doar in domeniul modei. Restaurantul Dean and Deluca din New York, un fel de Mecca a gastronomiei, livreaza adevarate festinuri la comanda, fara costuri suplimentare, iar distribuitorul de vinuri nobile Wally’s din Los Angeles livreaza soiurile la orice destinatie ceruta de client, fie ca e vorba de resedinta acestuia sau un iaht din largul marii.
Blog
-
Retailul, la apogeul luxului
-
Manageri cu obiectiv
“Multitasking” sau “multidimensional”? Adolescentii raspund hotarat: “multitasking”. Managerii, insa, aleg fara ezitare “multidimensional”. Mai ales ca, prin obiectivul fotografic, multi manageri au inceput sa faca incursiuni si prin alte dimensiuni decat cea economica. Fotografia trezeste tot mai mult in randul managerilor o puternica pasiune si dorinta de a investi timp si mii de euro pentru a pasi in dimensiunea artistica.
“Momentul in care a inceput sa se contureze pasiunea mea pentru fotografie a fost la 18 ani, cand am primit prima camera foto mai buna impreuna cu primele obiective. A fost un Canon A1, o camera foarte apreciata la momentul respectiv”, povesteste Razvan Ziemba, director executiv al Asesoft Distribution, companie distribuitoare de hardware. Insa primul contact al lui Ziemba cu fotografia a avut loc mult mai devreme, prin intermediul unor casete video cu clipuri in care erau prezentate fotografii ale lui Andy Warhol – grafician, fotograf si pictor american care a trait intre anii 1928-1987 si care a fost cea mai notabila personalitate a curentului artistic american cunoscut ca Pop Art.
Polivalenta se aplica si in sfera artistica, iar fotografia poate deriva la un moment dat din pictura, cum s-a intamplat in cazul lui Carmen Nistor, Senior Product Manager la Orange, care a fost mai intai pictor si apoi fotograf. “Fotografia s-a transformat, de-a lungul timpului, intr-o pasiune. Prima mea pasiune a fost desenul si ma foloseam de fotografie ca de un instrument ajutator. Imi era rusine sa desenez in spatii deschise si preferam sa fotografiez si apoi sa desenez. Incet-incet, tot exersand cu aparatul de fotografiat, am pastrat fotografia drept un hobby de sine statator”, povesteste Nistor.
Fie ca fotografia este o pasiune sau doar un hobby, managerii stiu ca nu se poate ajunge la un nivel inalt daca nu se investeste, iar sumele “absorbite” de echipamentele foto nu sunt deloc derizorii. “Investitia pe care am facut-o in acest hobby depaseste 3.000 de euro, de-a lungul a 4-5 ani, de cand am inceput sa investesc in aparatura si cel mai mult in lentile”, spune Catalin Grigorescu, avocat si partener al casei de avocatura Grigorescu & Asociatii. Cel mai mult costa lentilele (optica), si nu camera foto, dupa cum s-ar putea crede. “Principiul meu a fost cel dupa care se ghideaza mai multi fotografi: camera foto vine abia pe locul 3 sau 4. La inceput este inspiratia, dupa care lentilele si abia pe urma aparatul foto”, adauga Grigorescu. Ziemba crede de asemenea ca obiectivele conteaza mai mult decat camera. “Ultima camera foto a costat 1.200 de euro, dar valoarea ultimelor accesorii se ridica la 5.000 de euro”, spune acesta.Arta sau stiinta?
Polemica cu privire la management – daca este o arta sau stiinta – se transpune si in fotografie. Multi ar spune ca fotograf bun te nasti, iar talentul trebuie cultivat pentru a ajunge la un nivel profesionist. “Cred ca este mult mai important studiul si munca pe care o depui pentru a ajunge la performanta”, este de parere Grigorescu, un autodidact in ceea ce priveste fotografia. “Nu am facut cursuri de specialitate, dar citesc despre acest subiect de pe Internet si sunt abonat la revistele Photography Monthly (UK) si Fotomagazin (Germania)”, marturiseste acesta. Carmen Nistor a facut doua cursuri de fotografie – un curs de tehnica fotografica de un an de zile la Scoala Populara de Arte Dalles si unul de foto-jurnalism la Centrul de Jurnalism Independent. Si chiar daca fotografia ii aduce venituri suplimentare, prin colaborarea cu o agentie de presa si un cotidian, Carmen Nistor considera ca mai are mult de acumulat pana sa devina un fotograf profesionist. “Este discutabila chestiunea cu profesionist sau amator, pentru ca se considera ca un profesionist este cel care obtine cel putin 50% din venituri din fotografie. Eu nu ma pot numi inca fotograf profesionist. Consider ca mai am multe de invatat”, spune aceasta. Pe langa studiu, echipamentul foto joaca un rol extrem de important in traiectoria unui fotograf. Nu se poate ajunge la nivel profesionist daca cel care fotografiaza nu dispune de echipamentul adecvat. “Nu sunt de acord cu cei care spun ca nu conteaza echipamentul. Pentru a face poze de familie este de ajuns orice fel de aparat. Dar in clipa in care te gandesti serios la fotografie si incepi sa studiezi, iti dai seama ca pentru fiecare tip de fotografie exista un anumit echipament care se potriveste ‘cel mai bine’.?Nu poti sa faci portret fara un obiectiv luminos. Nu poti sa faci wildlife fara un teleobiectiv. Nu poti sa faci macro sau fotografie de produs fara un obiectiv si lumini adecvate”, spune Ziemba.Digitalul bate filmul
Desi prima dragoste a fotografilor au fost aparatele pe film, tehnologia avansata in ceea ce priveste camerele foto i-a determinat pe multi sa faca tranzitia spre digital. “Imi place foarte mult sa lucrez cu aparate pe film, dar pentru ca trebuie sa ma misc destul de repede cu anumite imagini am fost practic obligata
sa-mi achizitionez un aparat digital”, spune Nistor, care are mai multe aparate foto, dintre care cel mai scump este un Nikon D70 S ce a costat 1.100 de euro. “Desi am o fixatie cu filmul, realizez ca tehnologia a avansat foarte mult, pentru ca mult timp camerele digitale nu au ajuns la rezolutia si calitatea imaginii de acum”, spune Grigorescu. “Prima mea trecere pe digital este o camera de aproximativ 700 de euro. Camerele bune sunt foarte scumpe si nu am avut motivatie sa dau 3.000 de euro numai pe un aparat. Asta inseamna sa scoti bani din el, iar eu fac fotografie doar pentru mine”, adauga avocatul. Ziemba admite ca schimba destul de des camerele si ca este fidel producatorului Canon. “Ma straduiesc sa fiu in pas cu ultimele noutati in domeniu. Investitia in obiective si accesorii depaseste insa de cateva ori valoarea camerei. Din fericire, acestea pot fi folosite si la modele noi, atat timp cat pastrezi producatorul”, explica acesta.Expozitie de manager
Fiecare fotograf viseaza sa-si arate lucrarile “publicului larg” intr-o expozitie proprie. “Dar, ca sa ai o expozitie personala, trebuie sa ai ce arata, sa ai lucrari bune si suficiente pentru a expune singur. Eu inca sunt intr-o perioada de acumulari calitative si cantitative”, spune Nistor. Ziemba crede de asemenea ca nu a ajuns la nivelul la care ar putea sa expuna lucrari personale. “Uneori ma uit la?poze impreuna cu familia si prietenii si dupa reactia lor imi dau seama care pot fi trecute in categoria ‘fotografii’. Am cateva despre care cred ca pot fi expuse. Din pacate, jobul nu-mi permite sa aloc mai mult timp fotografiei”, marturiseste directorul Asesoft Distribution. “Sunt totusi optimist si stiu ca la un moment dat voi putea sa?fotografiez mult mai mult decat acum. Vestea buna este ca fotografia nu are varsta; poti face fotografii si la 80 de ani”, adauga Ziemba. Nici Grigorescu nu a avut o expozitie pana acum, dar locul in care va expune pentru prima data este unul special si “cu circuit inchis”. “Prima expozitie va fi la birou. Intentia noastra este sa decoram spatiul in care lucram cu fotografie. Astfel, poate o sa am ocazia de a expune cateva fotografii personale”, marturiseste Grigorescu razand.
Carmen Nistor, insa, a participat la cateva expozitii de grup, atat cu pictura cat si cu fotografie. “Am avut lucrari prezentate la galeria de arta Val House – o galerie cu vanzare – in care am avut expuse in jur de 20 de lucrari (fotografie si pictura). Am vandut si la astfel de expozitii, dar cel mai bine am vandut fotografii prin intermediul unui lant de magazine de design interior”, povesteste Nistor.Adio profesie, dar raman cu tine
Desi au alte joburi care nu au legatura cu fotografia, toti cei trei manageri au spus un “da” hotarat la intrebarea daca ar renunta la profesie pentru fotografie. Dar pentru a face din pasiune o profesie, ar trebui ca fotografia sa le asigure un trai decent. “Sunt convins ca in Romania zilelor noastre este greu sa-ti asiguri un nivel de trai normal lucrand in acest domeniu”, considera Razvan Ziemba. “Daca as putea trai din fotografie, m-as gandi sa renunt la profesia actuala pe care o fac cu pasiune. Insa este putin probabil ca acest lucru sa se intample prea curand”, spune si Catalin Grigorescu. -
Grecia, a doua casa
Boom-ul pietei imobiliare din Romania nu este suficient pentru a acoperi cererea mare de locuinte, astfel incat tot mai multe persoane isi indreapta atentia asupra imobilelor din Grecia, Italia, Spania sau Bulgaria.
Odata cu dezvoltarea pietei imobiliare din Romania si cu majorarea preturilor la locuintele noi, romanii au inceput sa ia in calcul achizitia unei locuinte intr-o zona turistica din strainatate, contribuind astfel la conturarea si in Romania a unui sector bine dezvoltat in Vest, si anume ceea ce europenii numesc “second home market”. Tentatia de a avea o casa pe litoralul Marii Egee, unde preturile sunt similare celor din Romania, a facut ca Grecia sa fie tinta principala a cumparatorilor. Acestia sunt interesati sa achizitioneze apartamente sau vile in insulele elene Corfu sau Creta, sau in regiuni turistice ca Halkidiki si Salonic. Aici, preturile pornesc de la 1.200 euro/mp si pot ajunge la 2.500 euro/mp.
Cele mai ridicate preturi sunt inregistrate in Atena, unde un metru patrat intr-un apartament cu vedere la Acropole poate costa pana la 12.000 de euro. Profilul cumparatorului roman care este interesat de achizitionarea unei locuinte in Grecia este, de obicei, situat in zona cuplurilor tinere care au venituri medii. Conform specialistilor, aceste familii castiga, in medie, 2.000 de euro si sunt interesate, cel mai adesea, de garsoniere sau apartamente cu doua camere situate la malul marii. Cele mai cautate zone turistice sunt imprejurimile Atenei, Corfu, Salonic sau Halkidiki. -
Case nemtesti la cheie
Max Bogl, unul dintre constructorii germani de top, va investi 10 milioane de euro pentru productia de case standardizate din prefabricate, care sa fie livrate la cheie clientilor de pe piata romaneasca. Casele vor avea suprafete cuprinse intre 150 si 200 metri patrati si vor fi livrate in doua-trei luni clientilor cu venituri medii si mari. Sistemul de case standardizate, presupunand montarea de pereti din prefabricate in doar doua-trei zile pe o fundatie construita ulterior, urmata de finisarea in maxim doua luni, este deja un concept de succes in Germania, pe care Max Bogl vrea sa il implementeze in doi ani si in Romania. Compania este prezenta pe piata romaneasca din 2003 si deruleaza anual afaceri de circa 1 miliard de euro. Printre acestea se numara amenajarea aeroportului din Sibiu, proiect ce valoreaza 40 milioane de euro, modernizarea liniilor de tramvai din cateva zone din Capitala, prin initierea sistemului Light Rail de reducere a vibratiilor produse de tramvaie, precum si lucrari de infrastructura la tronsoanele de autostrada Drajna-Fetesti si Fetesti-Cernavoda. Pentru anul 2007, Max Bogl estimeaza o cifra de afaceri de 65 milioane de euro, cu 50% mai mare ca in 2006.
-
Vin de Chile in Romania
Cel mai important producator de chibrituri din Romania, Match Point, a decis la finele anului 2006 sa investeasca in industria vinului. Compania Vino Vero, prin care “regii chibriturilor” au decis sa demareze businessul cu vinuri, a semnat un parteneriat cu un producator de vinuri de top din Chile, Southern Sun Wine Group, pentru comercializarea brandurilor acesteia pe piata romaneasca.
Pentru primul an, actionarii de la Match Point estimeaza incasari de aproape un milion de euro in contul Vino Vero si circa 200.000 de sticle de vin cu gust de Chile vandute. Tinta investitorilor sunt supermarketurile si magazinele specializate, segmentul HoReCa si, nu in ultimul rand, segmentul premium. La momentul actual, un singur brand chilian, Misiones de Rengo, este prezent pe piata, urmand sa fie comercializat si al doilea, iar la toamna Vino Vero va aduce in Romania si vinuri din Africa si Australia. Match Point avea la sfarsitul anului trecut planuri de extindere si in businessul de baza, cu chibrituri publicitare si de menaj. Compania vizeaza sa se extinda pe piata externa in 2007, cu lansari de produse proprii in Finlanda, Elvetia si Anglia. Valoarea vanzarilor inregistrate in 2006 pe pietele internationale, unde Match Point era deja prezenta, a ajuns la aproximativ 150.000 de euro. -
Un nume, un business
Atunci cand un nou produs patrunde pe o piata nternationala sau globala, are nevoie de o marca foarte inspirata si, obligatoriu, originala. Insa astazi, cand valoarea de brand a ajuns atat de importanta, este foarte dificil sa gasesti un nume potrivit si inca disponibil pentru o companie, un produs, o noua colectie vestimentara sau chiar o noua linie de lipstick.
Un cuvant transformat in marca
“Sa gasesti un nume nou astazi este o adevarata bataie de cap”, spune Bernard Fornas, presedintele si CEO-ul Cartier, celebrul retailer de produse de lux. “De fiecare data cand crezi ca ai gasit un nume interesant, descoperi ca el a fost deja inregistrat de altcineva”, adauga el.
“Pana la urma este un joc al legislatiei”, spune Joseph Gubernick, directorul de marketing al Est?e Lauder, care a fost implicat in companie de peste 30 de ani si isi aminteste ca procesul de “naming” era mult mai usor inainte.
Ce s-a schimbat intre timp? Specialistii sustin ca mai important decat epuizarea numelor odata cu trecerea anilor, lucru cat se poate de normal, principala schimbare a intervenit in politica companiilor, a caror distributie a devenit, in mare masura, globala. Acum, numele unei noi companii trebuie inregistrat in tara de unde aceasta provine si securizat in alte cateva state unde firma isi va desfasura activitatea.
Multe produse, in principal cele de lux sau din industria de fashion, trebuie sa transmita un sentiment sau o emotie care trebuie sa vorbeasca cat mai multor oameni, pe limba lor, si sa se potriveasca cat mai multor culturi.
Jasmine Montgomery, directorul adjunct al FutureBrand, companie de branding londoneza, ofera un exemplu fericit: “numele Viagra nu are niciun inteles”, spune ea. Dar Viagra si alte branduri inventate capata sens si inteles numai dupa ce sunt sustinute de o campanie buna de marketing sau advertising. “Daca, insa, lansez o noua creatie de moda, cererile sunt mult mai mari, pentru ca numele gasit trebuie sa comunice stilul de viata promovat de casa respectiva sau motivul colectiei in particular. In moda sau in industria de frumusete sunt necesare mult mai multe emotii decat in oricare alt domeniu, lucru care iti face sarcina si mai dificila”, spune Montgomery.
De exemplu, pentru un brand global ca Est?e Lauder, un numar de aproximativ 40 de noi produse isi cauta propriul nume in fiecare an, in ultimii 35 de ani. Numarul nu include sutele de colectii noi sau culori pentru noile colectii pe care le lanseaza si inregistreaza Lauder anual.15 milioane de dolari pentru traducerea unui brand
Naming-ul este oricum dificil, dar Internetul ingreuneaza mai mult lucrurile. Asta spun specialistii din industrie. Cresterea numarului brandurilor si a adreselor web sau site-urilor este exponentiala, spune Delphine Parlier, fondator al Quensis, companie pariziana care integreaza procesele creative necesare pentru alegerea unui nume nou. “Astazi sunt 64 de milioane de domenii pe Internet, fata de 45 de milioane in august 2005”, spune ea. “Procesul de naming nu este dificil pentru o companie mica cu o distributie locala, dar este o mare problema pentru marcile globale. Daca inainte parea la fel de dificil ca urcarea unui deal, astazi as compara procesul cu escaladarea pe Himalaya. Este foarte dificil”, concluzioneaza Parlier.
In ultimii ani, oamenii au inregistrat toate numele dot. com posibile, in speranta ca intr-o zi cineva va fi dispus sa plateasca pentru ideile lor.
La jumatatea lui ianuarie anul curent, Louis Vuitton a intampinat o astfel de problema in China, tara unde piata de lux este in continua crestere, iar cea de bunuri contrafacute devine falimentara. Potrivit cotidianului The Changjiang Times, Wang Jun, un om de afaceri din Wuhan, a inregistrat traducerea numelui Vuitton in litere romane sau caractere chinezesti si
s-a aratat dispus sa cedeze noile marci catre Vuitton pentru aproape 15 milioane de dolari. Dar compania a declarat luna trecuta ca nu intentioneaza sa cumpere marcile si ca omul de afaceri chinez nu are drepturi pentru niciun logo sau semn al celebrului brand frantuzesc.
Oricum ar fi, este inca o dovada ca industria nu mai are mult loc pentru dezvoltare si gasirea unui nume potrivit pe care nimeni nu l-a inregistrat inca ca marca proprie, va deveni si mai dificila.
Pe o astfel de piata mizeaza si firmele care cauta numele potrivit in locul companiilor. Onorariul perceput pentru o noua marca variaza de la cateva mii de dolari, pentru o piata locala, pana la mai bine de 70. 000 de dolari pentru un nume global cu propriul domeniu dot-com. In plus, exista si costurile legale pentru inregistrarea numelui ca marca.Ultimele idei
“Este un adevarat puzzle sau sah”, spune Fornas, presedintele Cartier. “Investitia poate sa fie importanta sau sa nu coste aproape nimic. Este decizia companiilor – ele trebuie sa hotarasca cat de important este produsul si cat de mult merita sa investeasca in viitoarea marca.
Dar, in ciuda dificultatilor, exista si povesti de succes. In 1998, aceiasi francezi de la Cartier au lansat un nou parfum unisex. “Declaration” a fost solutia gasita pentru nume. Echipa de creatie a propus numele, dar nu se astepta nimeni ca el sa fie disponibil. “Cand am aflat ca numele este original, ni s-a parut incredibil. Ne intrebam cum este posibil”, isi aminteste Fornas.
O alta solutie de succes este ca managerii sa gaseasca nume foarte greu de copiat, chiar obscure. “La Dona”, numele dat ceasului lansat de Cartier in memoria actritei mexicane Maria Felix, a fost disponibil si, de data aceasta, nimeni de la compania franceza nu s-a mai mirat.
Dar alegerea numelui potrivit poate ajuta si procesul de creatie, nu numai succesul vanzarilor, lucru sustinut si de Jim Nevins, directorul creativ de la Clinique. In 1997, acesta s-a gandit la numele “Happy” pentru un parfum. “Ma uitam la biografia lui Judy Garland cand a inceput melodia ‘Come on Get Happy’ si m-am gandit imediat: ‘cine nu viseaza la fericire’”, isi aminteste Nevins. El sustine ca numele gasit a ajutat in mod direct la finalizarea productiei parfumului. A fost adaugata o aroma de portocale si tot portocaliu a devenit si ambalajul parfumului, pentru ca, sustine Navins, mai multe studii indicau faptul ca mirosul si culoarea portocalei evoca fericirea.
Pana la urma parfumul nu a putut fi inregistrat sub numele simplu, “Happy”. Compania s-a temut ca denumirea este prea generica si, cand a vrut sa inregistreze numele, a aflat ca o mica companie o facuse deja, chiar daca pentru un produs dintr-o alta categorie. In concluzie, parfumul se cheama acum “Clinique Happy”, o combinatie intre brand-ul propriu-zis si numele produsului, pe care industria de “naming” o numeste “lock up”. Consumatorii tin minte si folosesc numele simplu – “Happy”.
Dar “fericirea” din aceasta industrie este din ce in ce mai greu de obtinut si viitorul este mai degraba “unhappy” pentru creativii companiilor. Insa firmele care fac din “naming” un business sunt pe trend.2007 New York Times News Service – Traducere si adaptare de Andrei Nastase
-
Regatul meu pentru un cal
Cu 100 de ani in urma, Jockey Club-ul sau hipodromul din Baneasa erau locurile in care voiai sa fii vazut daca voiai sa fii inclus in elita afacerilor bucurestene. Sa pierzi sume fabuloase pe un cal alaturi de industriasii celebri ai vremii ca Max Auschnit sau Nicolae Malaxa era unul dintre cele mai mari privilegii pe atunci. Caii de curse nu inseamna insa doar pariuri sau noroc, ci si un tip aparte de investitie, ce implica o doza considerabila de pasiune.
Totul incepe intr-o liniste inghetata, cu o prezenta aproape fizica in aerul incarcat de electricitate din staluri. Apoi, pe masura ce ropotul copitelor se apropie de sosire, un zumzet tot mai puternic se contureaza pana cand explozia de urale si aplauze elibereaza adrenalina multimii din tribune. Nimic altceva decat o zi obisnuita la curse, intr-o lume in care riscul este moneda curenta. Cursele hipice au o lunga traditie, legata cel mai adesea de nobilul spirit britanic, si incepand din 1780, atunci cand Edward Smith-Stanley, cel de-al 12-lea conte de Derby, a inaugurat prima cursa britanica in Epsom, au fost intotdeauna un sport al oportunitatii, dar si un tip aparte de afacere. In lumea investitiilor, cursele de cai sunt asemenea unui inorog: o specie mitica, renegata de cei mai multi si totusi cu o noblete unica, de neegalat. Chiar daca, atunci cand vine vorba despre cai, nimic nu este sigur, iar banii vin si pleaca, cei care aleg sa cumpere un cal pursange mai degraba decat actiuni stiu ca in business exista plasamente si plasamente. Unele sunt sigure si monotone, altele extrem de riscante si pline de adrenalina, iar altele, pur si simplu de viitor. Ceea ce trebuie sa stie cel care vrea sa cumpere un cal de curse este ca odata cu el cumpara si risc in cel mai inalt grad, emotii tumultuoase si recompense nebanuite.
Hipism de Romania
In anul 1905 arhitectul Ion Berindey construia in Bucuresti, in zona pietei Presei Libere, o copie a celebrului hipodrom parizian Longchamp, unde timp de cateva decenii crema societatii bucurestene s-a delectat cu spectaculoase intreceri hipice. Nu mai putin de sapte ministri au fost membri ai elitistului Jockey Club, iar printre crescatorii de cai pursange s-au numarat personalitati ca generalul Gheorghe Moruzi, Constantin Blaremberg, Gheorghe Negroponte sau Barbu Catargiu. Dupa 1960 hipodromul din Bucuresti, locul unde banii isi schimbau proprietarii mai rapid ca la bursa, a fost inchis si odata cu el cursele hipice au intrat intr-un con de umbra. Astazi curse de trap, galop si atelaj se mai desfasoara doar pe hipodromurile din Mangalia si Ploiesti, insa fara gloria si fastul celor de odinioara. Ceea ce nu s-a pierdut insa este linia pura a cailor de curse din Romania. Renumele acestora si in special a cailor purs?nge arab de la Herghelia Mangalia a depasit de multa vreme granitele tarii. Renumele pedigriurilor, dar mai ales al preturilor. Asta deoarece caii de performanta se vand mult mai ieftin la noi decat pe piata europeana, astfel incat cea mai mare parte a cumparatorilor de la licitatiile organizate la Mangalia sunt strainii. Pretul de pornire al fiecarui cal este stabilit prin adaugarea la valoarea de baza a calului, in functie de rasa si suma investita in el de crescatori, a unei sume care corespunde calitatilor deosebite ale exemplarului. “Caii, in general, au o valoare greu de estimat in bani. Valoarea unui cal creste pe masura ce investesti in el deopotriva bani, timp si rabdare, pe masura ce este vazut la concursuri internationale si se intoarce cu premii sau chiar titluri de campion. Astfel, un singur cal reuseste sa ridice intreaga ‘linie’ viitoare de manji, devenind o mina de aur pentru proprietarul sau.”
Conform Regiei Nationale a Padurilor, preturile de pornire sunt situate intre 1.800 si 2.000 de euro, iar pentru rasele “pretioase”, cum sunt rasele arab si purs?nge arab, licitatiile pornesc de la sume mai mari. Daca exemplarul scos la v?nzare are si performante la concursurile hipice, pretul de pornire se poate dubla. Cel mai mare pret de pornire de pana acum al unui cal de la aceasta herghelie a fost fixat la 4.200 de euro. In conditiile in care un cal comparabil ca pedigri si performante are in celelalte tari europene cu traditie hipica un pret de pornire de 8.000 de euro, este mult mai convenabil pentru straini sa cumpere exemplare de rasa cu performante din Rom?nia. “Vin straini din Italia, Austria, Spania, Franta doar pentru a cumpara cai de la herghelia noastra. La noi, un cal purs?nge arab costa in jur de 3.000 de euro, in timp ce in tarile Uniunii Europene pretul minim este de 5.000 de euro. Partea mai dificila vine la transport si carantina impusa, insa chiar si asa diferenta de pret este considerabila”, explica Constantin Ancuta, directorul Hergheliei Mangalia. Cursele de cai i-au atras si pe o parte din rom?ni, astfel incat cei care isi permit isi cumpara exemplare valoroase. Intretinerea acestora nu este deloc ieftina, pensiunea completa a unui cal la Herghelia Mangalia costand de exemplu 240 de euro pe luna, iar antrenamentul acestuia incepe de la 150 de euro pe luna. Pasionatii de echitatie isi asuma cheltuiala, cu atat mai mult cu cat in alte tari aceasta poate ajunge la 1.000 de euro in Franta sau 1.500 de euro in Marea Britanie.Investind in galop
Au fost odata ca niciodata patru prieteni care au strans 10.000 de dolari cu care voiau sa-si cumpere un cal de curse. In 1992, la o licitatie in Doncaster, Marea Britanie, au cumparat un armasar numit Earth Summit, platind putin peste suma pe care isi propusesera sa o cheltuiasca. Din acel moment si pana la retragerea sa la varsta de 12 ani, calul a adunat premii in valoare de peste 675.000 de dolari si titluri de campion in turnee prestigioase ca turneul american Grand National, in 1998. Morala acestei povesti este ca inorogul numit investitii in hipism exista, chiar daca in marea majoritate a cazurilor nu se lasa vazut. Realitatea industriei hipice este ca mii de invinsi sustin o mana de invingatori. Cu toate acestea emotia cursei aduce in fiecare an sute de investitori in joc. In functie de cum aleg sa-si joace cartile – si bugetul pe care il aloca acestui sport -, o treime pana chiar la o jumatate dintre acestia isi vor amortiza investitia sau chiar vor scoate profit din acest sport aristocratic. “Nu este o investitie potrivita pentru cineva care nu apreciaza intensitatea curselor”, spune Eric Wing, director pentru relatii media al Asociatiei Americane a Curselor Hipice. “Insa adevarul este ca aceasta este cel mai probabil cea mai incitanta investitie pe care o poti face.”
Cum se intampla adesea in viata, investitiile in cai sunt cu atat mai usoare si mai profitabile cu cat ai mai multi bani de cheltuit. Insa este posibil sa intri in joc si la o scara mai mica. Chiar daca un cal care te costa pana la 5.000 de dolari probabil nu te va duce atat de departe cat sa concurezi impotriva lui Mohammed ibn Rashid al Maktoum, printul Dubaiului si cel mai mare proprietar de cai de curse, cu siguranta iti va aduce macar cateva zile norocoase la hipodrom. Secretul succesului in afacerile hipice este alegerea celui mai bun loc in care sa conduci acest business. Costurile achizitionarii si intretinerii unui cal variaza sensibil de la o tara la alta. Daca la noi in tara un cal pursange cu pedigri impecabil si performante notabile costa pana la 8.000 de dolari, in Noua Zeelanda, considerata una dintre cele mai prietenoase tari pentru pasionatii acestui sport, acesta ar costa in jur de 10.000 de dolari, iar in Statele Unite, la licitatiile Keeneland din Kentucky acelasi cal poate aduna pana la 100.000 de dolari. De aceea, chiar daca orice proprietar pasionat prefera sa-si aiba caii cat mai aproape, in termeni de business aceasta nu este intotdeauna decizia cea mai inspirata. Daca Romania este un adevarat paradis din punctul de vedere al preturilor de achizitie a cailor pursange, nu acelasi lucru se poate spune despre organizarea de curse, cele 20 de curse organizate in fiecare an fiind mai mult demonstrative, iar pariurile si implicit castigurile, modice. Proprietarii de cai pursange din Romania se orienteaza astfel spre monta pentru castig. Inca o data integrarea in Uniunea Europeana se dovedeste a fi salvatoare, aducand pasionatilor de cai si curse o usurare considerabila a posibilitatii de a concura in tarile cu traditie hipica de pe continent.Tara cailor de curse
Un factor important in alegerea tarii in care sa-ti antrenezi si inscrii calul il reprezinta cuantumul premiilor si al celorlalte stimulente materiale. Cele mai atractive tari pentru investitorii mici si medii sunt Australia si Franta. Franta ofera cele mai mari premii din afara Asiei si atrage investitorii cu un stimulent in plus: proprietarii unui cal de provenienta frantuzeasca primesc o prima care se poate ridica pana la 70% din castiguri. Initiativa s-a dovedit una de succes: 80 la suta din caii de curse inregistrati in Franta sunt nativi. In Australia, premiile in bani sunt cele mai mari raportate la costurile intretinerii si antrenarii, care aici sunt cele mai mici din tarile care organizeaza turnee mari. Pana si factorii intangibili ca atmosfera din tribune pot face diferenta, mai ales atunci cand proprietarul calului se da in vant dupa o zi pasionanta la curse. In Anglia, de exemplu, hipodromurile sunt ticsite si zgomotoase, iar aerul este incarcat de entuziasm. In Japonia, tara in care se pariaza cel mai mult din lume, atmosfera este de-a dreptul electrizanta. Insa in Franta, acolo unde pariurile se inregistreaza de obicei in afara hipodromurilor, doar o mana de oameni sunt in tribune la o cursa din timpul saptamanii. “Englezii sunt extraordinar de entuziasti cand vine vorba despre curse”, spune Andrew Mead, un broker in vanzarile de cai pursange din cadrul agentiei engleze Mead Goodbody si, totodata, secretar al Federatiei Britanice a Brokerilor in vanzarile de cai. “Francezii au premii mai consistente, insa adevarul este ca ei nu se dau prea tare in vant dupa intreaga experienta a curselor.”
Cea mai mare parte din Asia este o piata inchisa ermetic in afara cazului in care esti mandrul proprietar al unui campion al unui turneu prestigios. In acest caz, cele mai mari turnee asiatice nu numai ca vor scoate covorul rosu, insa te vor si plati doar ca sa pasesti pe el. In Hong Kong, de exemplu, caii care participa la Cupa Hong Kong sunt adusi impreuna cu proprietarii, antrenorii si intregul “entourage” via avion privat pe cheltuiala autoritatilor locale implicate in turneu.MIC INDREPTAR DE ACHIZITII
Cu toate acestea intrebarea cheie ramane: sunt investitiile in cai o idee buna, cu atat mai mult cu cat pe piata internationala preturile cailor intre unu si doi ani cresc constant in fiecare an, in ritmul bursei de valori? Parerea generala este ca da insa numai daca stii foarte bine ce faci. A investi corect in cai inseamna sa-ti faci temele mai bine ca la scoala, construind un business plan realist si un grup de profesionisti care sa te poata sfatui. Caii se vand la licitatii, insa asta nu inseamna ca pentru a face o achizitie valoroasa este suficient sa ridici mana si sa plusezi mai mult decat concurenta. Procesul este mult mai complicat si incepe cu o documentare serioasa cu macar cateva saptamani inainte de licitatie. Primul pas implica examinarea atenta a cataloagelor de licitatie si pregatirea a doua liste, una cu favoriti si una de rezerva, in functie de pedigriurile cailor si a reputatiei lor. Echipa de consultanti ar trebui sa includa un veterinar, un antrenor si un expert in pedigri iar inainte de licitatia propriu-zisa caii vizati trebuie examinati fizic de catre veterinarul propriu.
Investitii temperamentale
Ultimul lucru pe care un proprietar de cai trebuie sa il stie foarte bine este ca nimic nu garanteaza succesul in acest sport. Nici macar pedigriul sau banii investiti intr-un cal nu promit victorii pe pista. In 1985, calul Seattle Dancer a fost vandut la un pret record de 13,1 milioane de dolari la licitatiile anuale Keeneland din Kentucky, insa calul-vedeta nu a avut niciodata performante notabile in curse. De aceea, primul lucru pe care trebuie sa il accepte un crescator este ca ei, caii, nu sunt masini, nu pot fi programati si nu pot avea performante la comanda. Cel mai adesea sunt temperamentali si chiar imprevizibili. La fel ca un copil, un cal nu reuseste intotdeauna sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Insa la fel cum parintii buni sunt pregatiti sa ia in piept urcusurile si coborasurile precum si factorii emotionali si financiari ai meseriei de parinte, la fel trebuie sa faca si un proprietar de cai care sa treaca primul linia de sosire in acest business. -
Operatie pe business deschis
“Stii, de fapt, omul a fost proiectat sa traiasca peste 120 de ani”, explica Mihai Marcu, directorul MedLife, cel mai mare spital privat din Romania, in fata unui grafic complicat preluat din studiile Anei Aslan. “Iar daca de obicei nu se intampla asa, este pentru ca nu cunoastem suficient de bine manualul de utilizare al acestui produs complex care este organismul nostru.” Din fotoliul sau de manager, Mihai Marcu stie foarte bine care sunt implicatiile cuvantului “spital” pentru fiecare persoana. Insa atribuie aceasta perceptie faptului ca putini au intalnit spitalul potrivit pana acum. Lansarea primului spital privat MedLife ar trebui sa schimbe, in opinia lui, felul in care oamenii se raporteaza la ingrijirile medicale si la starea lor de sanatate.
Salile de asteptare intunecoase, consultatiile stresante si rezervele aglomerate asteapta sa ramana in istorie odata cu intrarea in epoca 2.0 a serviciilor medicale: Spitalul-Spa. Iar Mihai Marcu isi propune sa aduca MedLife in prima linie a acestui trend pe piata romaneasca. “Spitalul nostru seamana mai mult cu un hotel de cinci stele in care clientii isi pot alege pana si culoarea rezervei. In rest, standardul inseamna plasma in fiecare rezerva, laptop cu conectare wireless la Internet, prin care pacientii isi pot verifica e-mailul sau isi pot comanda felul de mancare dorit. De asemenea, piscina, jacuzzi-ul, o sala de kinetoterapie si sala de masaj le stau la dispozitie. Tehnologia medicala este numai de ultima generatie, iar medicii nu numai ca sunt de top ca specializare si pregatire profesionala, dar sunt la curent cu toate noile descoperiri in domeniu si au obligatia de a se specializa in strainatate anual.”In spatele salii de operatii
Angajatii reprezinta adevaratul asset al companiei, spun, la unison, oamenii de HR din mai toate companiile. In bransa medicala, in care activeaza si Mihai Marcu, aceasta fraza este departe de a reprezenta un cliseu. Fiindca valoarea unui spital rezida in valoarea personalului medical pe care il pune la dispozitia clientilor, cea mai importanta sarcina a unui manager de spital este cel mai adesea head hunting-ul. Spre norocul lui Mihai Marcu, reputatia spitalului i-a usurat considerabil misiunea. “Dotarile si tehnologia Memorial Hospital au atras pana acum nume de prim rang din domeniul medical. Personalul spitalului a fost selectat de la institutii prestigioase din Romania, iar managerul medical din cadrul MedLife a facut cursuri speciale si a vizitat, cu suportul IFC, spitale din Marea Britanie si Statele Unite.”
Pe fondul unei curse stranse pentru controlul pietei serviciilor medicale private, MedLife vrea sa tina capul de afis. “MedLife nu aduce ceva in plus. MedLife aduce totul. Este primul spital privat cu ambulatoriu, cu laborator propriu, cu sectie completa de imagistica proprie, sectie de pediatrie si este la urma urmei cel mai mare spital privat din Romania. Aduce tehnologie de ultima ora, aduce un bloc operator de 1.400 mp, adica de cinci ori mai mare decat orice bloc privat si unul dintre cele mai mari din Romania. Life Memorial Hospital aduce primul flux de operatii de o zi din Romania. Practic, tot ce ofera acum MedLife si Life Memorial Hospital este in premiera”, spune CEO-ul.
Care este principalul competitor de care se teme? Mihai Marcu pare incurcat. “Hmmmm…..MedLife”, vine raspunsul lui. Si asta fiindca pana acum competitia nu da semne ca s-ar putea ridica la inaltimea stachetei fixata de MedLife. “Deocamdata” niciun alt jucator nu ofera gama si tipul de servicii integrate pe care le asigura MedLife. Pe partea de spitale numai Euroclinic poate fi considerat un competitor, fiindca asigura o calitate buna a serviciilor, insa se adreseaza unui segment cu putere financiara mai mica. In piata de laborator sunt deja cativa competitori puternici, dar acestia se bazeaza in primul rand pe incasari de la stat, care pentru MedLife nu reprezinta o prioritate.” Luand in considerare si parteneriatul incheiat nu de mult cu IFC, divizia de investitii din sectorul privat a Bancii Mondiale, este lesne de inteles de ce MedLife nu vrea sa priveasca decat in sus. “La inceputul anului 2005 tatonam terenul”, isi aminteste Marcu. “Eram in discutii cu mai multe firme de consultanta de prim rang pentru atragerea unor potentiali parteneri in afacere si am purtat discutii cu diverse fonduri si banci de investitii. Intrebarea era daca sa alegem un investitor strategic cu dorinte de extindere in Romania, eventual din domeniul medical, sau un investitor financiar. Pana la urma am semnat un contract de consultanta cu IFC, care a avut un aport considerabil la proiectul de dezvoltare, incepand cu Memorial Hospital Bucuresti. La momentul respectiv divizia de consultanta a IFC nu a plecat de la ideea ca investitorul trebuie sa fie divizia de investitii a IFC (cele doua divizii au structuri relativ independente), ci a venit cu propuneri diverse, incluzand investitori britanici sau americani din domeniul medical, si mai multe fonduri de investitii si-au manifestat interesul. Solutia de finantare directa a IFC a parut insa normala datorita experientei lor foarte mari in acest tip de proiecte, dar si a faptului ca, desi sunt investitori financiari, au o importanta nota de suport pentru acest domeniu. Putem spune ca IFC se situeaza undeva la mijloc intre un investitor strategic si unul financiar.”Ziua de la 25 de ore in sus
Cuvantul care il defineste cel mai bine pe Mihai Marcu este initiativa. In perioada studentiei mai ales, a fost o vreme in care cele 24 de ore din zi erau insuficiente pentru toate afacerile in care ar fi vrut sa se implice. “In 1990”, isi aminteste el, “in paralel cu studiile la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, am fost asociat la o firma de marochinarie impreuna cu doi prieteni. Eu ma ocupam de partea financiara, partial si de vanzari, si chiar aduceam catarame si feronerie din Turcia si Egipt.” Insa asta nu a fost tot, fiindca tentatia unei afaceri bune l-a facut sa isi deschida in aceeasi perioada si o sala de biliard si sa devina actionar majoritar la o moara cu brutarie situata la vreo 65 km de Bucuresti. Prima sa pasiune a fost insa matematica, ca in cazul multor altor manageri tineri din peisajul businessului romanesc. Cat despre programul prelungit, acesta s-a transformat intr-un stil de viata pentru Marcu. “Nu mi-a fost greu, cred ca seman cu mama mea care este superactiva. Nici acum nu prea pot sa stau locului, imi gasesc cate ceva nou de facut tot timpul, ma scol noaptea si mai imi notez cate o idee de business, de marketing sau pur si simplu un slogan publicitar nou.” Pana la urma a ales sa dea o cariera de matematician pe una de manager, fiindca afacerile il provocau mai mult. “Matematica este frumoasa, iar geometria spectaculoasa, dar este o stiinta in care lucrul individual primeaza, iar eu sunt un om de echipa, care simte tot timpul nevoia sa comunice. Drumul meu pana la matematica a fost insa incurcat, pornind de la medicina, care este o adevarata traditie in familia mea, trecand prin orientarea mea catre drept sau politehnica in timpul liceului, dupa care in clasa a 12-a invatam pentru arhitectura. Am intrat la matematica.” Urmatoarea lui pasiune a fost economia, care l-a facut sa ajunga pana in fotoliul de vicepresedinte al RoBank. “Nu am sa uit cat de greu mi-a fost atunci cand m-am angajat in banca. Nu aveam nici macar statutul de functionar, deoarece inca nu terminasem facultatea, asa ca eram angajat ca ‘lucrator bancar’. Asta nu a facut decat sa ma ambitioneze, asa ca imi petreceam noptile incercand sa invat ceva contabilitate si notiuni juridice pentru a putea face fata. A fost foarte greu, mai ales ca faceam asta in paralel cu facultatea, insa imi placea foarte mult. Practic, am parcurs toate etapele in ceea ce priveste munca intr-o banca si am avut sansa sa fac traininguri si practica in toate departamentele. Am plecat de la casierie si am ajuns director de sucursala si apoi vicepresedinte. La finalul carierei mi s-a propus chiar functia de presedinte, insa era prea tarziu, deja decisesem ca imi doresc sa ma concentrez pe o afacere proprie.”Pepiniera de manageri
Oriunde a lucrat, Marcu a pus bazele unei veritabile pepiniere de manageri in jurul sau, convins fiind ca o conditie de baza in dezvoltarea unui manager competent este acumularea de experienta in fiecare nivel dintr-o companie. “Vreau sa cred ca, asa cum am avut si eu sansa de a beneficia de increderea si de experienta altora, am putut ajuta la randul meu la formarea multor colegi, atat in banca cat si in MedLife. Asta cu atat mai mult cu cat consider ca cea mai buna sursa de middle-management intr-o firma o reprezinta personalul propriu; sunt un adept declarat al ‘cresterii’ angajatilor prin cat mai multe traininguri. In principiu cei care au avut experienta lucrului la nivelul de baza cunosc cel mai bine problemele, iar dupa un training adecvat si daca au abilitatile necesare, inteleg cel mai bine fenomenele si aplica managementul potrivit.”
Cat despre partea preferata a jobului lui de astazi, aceasta este munca intr-o echipa pe care chiar o simte ca fiind a lui. “Fie ca vrem sau nu, aproape toti ajungem sa ne petrecem mai mult timp cu colegii decat cu familia, deci climatul conteaza foarte mult. Cred ca in MedLife suntem nu numai familia Marcu, ci mult mai multi membri ai unei familii numite MedLife. Nu cred ca satisfactiile in cariera sunt date de ‘unde ai ajuns’, ci de ceea ce faci, cum faci si cum se simt cei din jurul tau. Vreau sa cred ca nu sunt doar un sef, ci si un bun coleg si prieten.” Un singur lucru trebuie sa nu uite angajatii lui: sa isi trateze cu responsabilitate promisiunile. “Sunt adeptul cuvantului dat. Indiferent daca pierzi mai tarziu, daca promiti ceva, o faci. Toti managerii MedLife trebuie sa isi tina de asemenea cuvantul dat. Au fost cazuri in care am pierdut multi bani din cauza unui cuvant dat fara acoperire, dar nu am ezitat sa ne indeplinim promisiunile. Sunt convins ca per total am castigat mai mult prin increderea data clientilor si partenerilor.”
Cariera l-a invatat pe Marcu ca pentru timpul lui liber trebuie sa lupte cu orice si astazi, fara timpul acordat familiei simtind ca nu-i ramane nimic de dat businessului. “Programul meu este cam de 10 ore pe zi si mereu imi ramane timp pentru baietelul si sotia mea, iar in weekend pentru prieteni. Cand lucram in banca am facut greseala de a o confunda cu viata personala, cu ‘eu’-ul meu, cu prietenii. Stupid. Ii sfatuiesc pe toti colegii mei sa nu exagereze cu programul si stresul, pentru ca altfel risti sa devii contraproductiv. Nu mai cred ca acum 5-6 ani ca oamenii care muncesc extrem de mult sunt mai buni. Time managementul functioneaza si in familie, si cu prietenii!” Timpul liber se imparte intre Delta si munte, cele doua locuri preferate de evadare. “Imi place Delta foarte mult, asa ca mi-am luat o salupa cu care o bat in lung si in lat in weekend-uri. Iar concediile inseamna cam doua saptamani pe an; una in tara la munte, fara galagie, si una la mare, de obicei in Grecia.”Inainte de orice altceva MedLife este o afacere de familie si poate de aceea Mihai Marcu simte ca si-a gasit locul in aceasta companie. -
Real ataca piata de retail
Intr-un trend care pregateste expansiunea marilor hipermarketuri pe piata romaneasca, Real Hypermarket, divizia de retail a grupului german Metro, va investi 400 de milioane de euro pentru extinderea retelei de magazine din Romania la 21 de unitati pana in 2008.
Compania cu cea mai dinamica retea de pe piata romaneasca (8 magazine deschise anul trecut in orasele din provincie) va intra anul acesta si pe piata din Bucuresti.
Investitia la nivelul Bucurestiului va depasi 80 de milioane de euro pentru deschiderea a patru magazine pana in 2008, dintre care doua vor fi lansate anul acesta, in zonele Berceni si Vitan, iar altul va face parte din proiectul Cotroceni Retail Park, ce se va finaliza anul viitor. Pentru 2007, planurile de extindere in afara Bucurestiului includ Baia Mare si Clujul, pentru toate locatiile spatiul alocat fiind cuprins intre 6.000 si 8.000 de metri patrati.
Odata cu extinderea retelei, Real aduce pe piata romaneasca marca proprie Tip, prezenta in toate magazinele companiei din Germania, Polonia, Rusia sau Turcia la preturi mici.