BusinessMagazin

Blog

  • ENERGIE: Consumatorii si distribuitorii vor putea achizitiona energie de pe piata europeana

    Romania s-a conectat la reteaua energetica europeana. Miza este importul de energie mai ieftina, mai ales pe timp de noapte, cand europenii au tarife de trei ori mai mici decat ziua. In acelasi timp, piata unica europeana va disciplina tehnic si financiar producatorii.

    Marian Cernat este unul din oamenii care au integrat Romania in Uniunea Europeana. Nu este vreun oficial al Guvernului si nu a participat le negocieri sau discutii pe tema integrarii. In schimb a apasat, in calitate de dispecer, butonul care a comandat interconectarea sistemului energetic din Romania cu cel european.

    Conectarea liniei electrice de inalta tensiune ce leaga Aradul de Sandorfalva (Ungaria) s-a petrecut duminica, 10 octombrie, la ora 10.34, fiind prima dintr-o serie de cinci actiuni de conectare ce a implicat retelele electrice din Romania, Ungaria, Muntenegru, Bosnia Hertegovina, Serbia, Croatia si Ucraina.  

    „De duminica exista o singura Europa energetica“, spune Dan Ioan Popescu, ministrul economiei si comertului. Integrarea fizica a pietelor de energie electrica din sud-estul Europei in piata interna unica de electricitate din Uniunea Europeana este o actiune cu impact major asupra multor actori din economia romaneasca: in primul rand furnizorii, transportatorii si distribuitorii de electricitate, dar si marii consumatori industriali.  Concret, integrarea sistemelor energetice a contribuit la incheierea capitolului 14 Energie privind aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. 

    In acelasi timp, producatorii romani de electricitate vor putea exporta in Uniunea Europeana, iar consumatorii si distribuitorii vor putea achizitiona energie de pe piata europeana. 

    Tranzitele de electricitate vor aduce Transelectrica venituri suplimentare. Pentru consumatori, puterea uriasa a retelei europene, de 300.000 MW, este in masura sa elimine orice fluctuatii din sistemul romanesc (8.500 MW). Nu in ultimul rand, interconectarea va reprezenta un argument suplimentar in atragerea de investitori in privatizarea distributiei si productiei de energie electrica. 

    „Va exista o presiune asupra producatorilor de electricitate pentru a avea un pret cat mai competitiv, deoarece exista posibilitatea de a exporta surplusul de energie electrica pe piata UE, dar si pentru ca putem sa luam electricitate la un pret mai redus“, a precizat Dan Ioan Popescu. El a apreciat ca piata europeana va fixa pretul de vanzare al electricitatii.

    Teorectic, primii beneficiari ai conectarii la sistemul european de energie ar trebui sa fie marii consumatori eligibili romani, printre care se numara Alro Slatina, Lafarge, Oltchim sau Petrotub.

    In prezent, acestia cumpara energie aproape exclusiv de pe piata romaneasca, fiecare negociindu-si tarifele. In functie de consum, companiile pot obtine reduceri importante fata de tariful consumatorilor captivi – 2,6 milioane de lei (circa 60 euro)/ MWh. Asta inseamna ca pot negocia tarife aproape de cele mai mici din tari europene precum Suedia (46 euro/MWh) sau Norvegia (44 euro/MWh).

    In aceste conditii, adevarata miza pentru consumatorii eligibili este de a putea beneficia de energie cumparata la tarif de noapte de la europeni. In Uniunea Europeana, tarifele la consumul de noapte pot fi de trei ori mai mici decat pentru cel de zi, adica pot ajunge si la 15 euro/ MWh.

    „Probabil ca achizitii de energie ale companiilor romanesti la tarif de noapte european vor putea avea loc peste minim doi ani“, spune Peter Braun, vicepresedinte al Alro Slatina.   

    Deocamdata, consumatorii eligibili romani acreditati nu s-au inghesuit sa profite nici macar de libertatea de a-si negocia tarifele.

    Astfel, mai putin de jumatate dintre acestia au optat pentru schimbarea furnizorului de energie electrica, astfel incat, desi gradul de deschidere al pietei de electricitate a fost stabilit la 40%, nivelul real al contractelor negociate este de 21% din consumul total. Piata energetica romaneasca este in plina transformare. Grupul italian Enel a preluat in vara acestui an distributiile de electricitate Banat si Dobrogea, dupa ce a negociat cu statul roman mai mult de un an. Urmatoarele doua distributii de electricitate scoase la privatizare sunt Electrica Oltenia si Electrica Moldova. De aceste companii s-au aratat interesate CEZ din Cehia, E.ON din Germania si Union Fenosa International din Spania, alaturi de Public Power Corporation din Grecia si AES din Statele Unite. Ofertele finale sunt asteptate de Ministerul Economiei in aceasta saptamana. 

    Si piata productiei de energie electrica s-a reconfigurat in ultimii ani, in urma reorganizarii Termoelectrica. Dupa externalizarea unor centrale catre autoritatile locale a crescut ponderea producatorilor independenti de pe piata. De asemenea, filiale ale Termoelectrica precum Bucuresti, Deva sau Galati activeaza ca actori in nume propriu pe piata, iar marile centrale din Oltenia – Turceni, Rovinari si Craiova sunt prinse in componenta complexelor energetice scoase la privatizare pentru a atrage investitori straini.

    Piata energiei electrice este liberalizata in proportie de 40% in acest moment, fiind prevazuta o deschidere totala pana in 2007. La finele acestui an, autoritatile romane vor trece la o deschidere a pietei de 55%.

  • Cruciada lui Superman

    Cel mai frumos vis al lui Christopher Reeve era sa plece in scaun cu rotile in Marea Britanie, sa fie tratat acolo, sa se intoarca acasa, in Statele Unite, sa coboare pe picioarele lui din avion si sa fie arestat pentru ca a incalcat legile americane care interzic clonarea terapeutica.

    Visul neimplinit al lui Reeve – cel care a intruchipat, printr-o tragica ironie, mai intai perfectiunea fizica in rolul Superman si mai apoi, timp de 9 ani, neputinta oricarui tetraplegic – s-a legat de celulele stem. Pana in ultima zi a militat, din scaunul lui cu rotile, pentru continuarea cercetarilor. N-a induplecat administratia Bush, dar a reusit, totusi, sa impinga dezbaterea electorala americana pana si in domeniul exclusivist al biologiei celulare. 

    Presedintele Bush a redus drastic, in 2001, fondurile federale alocate cercetarii in domeniul celulelor stem. Sambata trecuta, John Kerry promitea, in Ohio, ca daca va ajunge presedinte, nu numai ca va ridica interdictia lui Bush, dar va face din cercetarea in domeniul celulelor stem o prioritate nationala.

    Care este, de fapt, miezul disputei? Celulele stem, care poarta in ele promisiunea vindecarii unor boli ca maladia Alzheimer, diabetul, SIDA, sectionari ale maduvei spinarii si numeroase altele, apar in embrionul uman la cateva zile dupa fertilizare. Miraculoasa si unica este capacitatea lor de a se transforma in oricare dintre tesuturile care alcatuiesc organele umane. Exista si celule stem adulte – in maduva spinarii, de exemplu – insa acestea nu se pot metamorfoza, se pare, la fel ca cele embrionare, in fiecare dintre cele 210 tipuri de celule din organismul uman. 

    A extrage insa din embrionul uman celulele stem necesare cercetarilor inseamna a-l crea doar pentru a-l distruge. Este moral sa facem asta? Nu, spune presedintele Bush, cu un ochi la electorat: nici o viata nu trebuie sacrificata cu buna stiinta, nici macar pentru a salva alte vieti.

    Bineinteles ca putem face asta, spune John Kerry, de vreme ce nu trebuie sa creezi embrioni pentru acest scop, ci ii poti folosi pe cei ramasi din clinicile de fertilizare in vitro, care oricum raman nefolositi. Iar un embrion de cateva zile nu poate fi considerat, dupa nici un standard, o fiinta umana.

    Cert este ca cercetarea americana a fost pusa la zid de decizia administratiei Bush de a taia fondurile federale, incepand din 2001. In ultimii 3 ani, bugetul federal a virat doar 25 milioane de dolari – exact cat recompensa pusa pe capul lui Saddam Hussein anul trecut – pentru celulele stem. Britanicii, israelienii, singaporezii si sud-coreenii – care au reusit, in februarie 2004, prima clonare a unui embrion uman – sunt cu multi pasi inainte. 

    Iar frustrarea lumii medicale americane creste. Intr-un act de rebeliune politica si stiintifica, o coalitie pestrita, formata din actori si producatori de la Hollywood, miliardari din computere si Internet – printre care si Bill Gates -, oameni de stiinta si oameni de afaceri, a initiat, acum o luna, un proiect legislativ care prevede alocarea pentru cercetari, de la bugetul statului California, a 3 miliarde de dolari in urmatorii 10 ani. Saptamana trecuta, un grup de cercetatori de la Harvard University a solicitat chiar comisiei de etica permisiunea de a realiza o clonare terapeutica pentru a-si putea continua cercetarile.

    Scenariul e deja stabilit. Vor fi folositi, mai intai, embrioni umani ramasi nefolositi in clinicile de fertilizare in vitro. In laborator, ovulul fertilizat va incepe sa se divida pana va ajunge la stadiul de blastocit – un ghemotoc de cateva zeci de celule care au deja proprietatea de a se diferentia in diferitele tesuturi umane, supranumite celule stem.  E momentul in care cercetatorii le vor extrage din embrionul uman, distrugandu-l. Celulele stem obtinute vor fi cultivate in conditii de laborator si studiate pana in momentul in care cercetatorii vor intelege cum anume le pot determina sa se transforme in tesut muscular, sau nervos, sau pancreatic. Aceste tesuturi vor fi apoi transplantate in organismele bolnave, vindecandu-le.

    Atat de simplu? Nu chiar. Orice transplant se face sub semnul riscului ca organismul bolnav sa respinga organul sanatos. De aceea se prefera, de exemplu, in operatiile de transplant de organe, ca rinichiul donat sa provina de la o ruda apropiata, care sa aiba un bagaj genetic comun cu pacientul. 

    Dar ce-ar fi daca tesutul cultivat in laborator ar avea exact acelasi bagaj genetic cu al bolnavului? Este, teoretic, posibil. Dar cercetatorii trebuie sa dea piept aici cu o noua dezbatere de etica medicala: e vorba de clonarea embrionilor umani, interzisa in Statele Unite, fie ea reproductiva sau terapeutica. 

    S-ar putea produce astfel, in laborator, tesuturi care ar juca rolul de „piese de schimb“ pentru organele bolnave. Nucleul unui ovul va fi inlocuit cu un nucleu dintr-o celula oarecare provenita, de exemplu, de la un diabetic. Va incepe diviziunea celulara, iar in cateva zile ovulul, continand exact acelasi material genetic cu al bolnavului, va produce celule stem, pe care cercetatorii le vor putea „directiona“ pentru a genera, sa spunem, tesut pancreatic sanatos, care va fi transplantat in pancreasul bolnav, incapabil sa mai produca insulina. 

    Sigur, lucrurile sunt ceva mai complicate decat suna. O prima piedica vine din faptul ca e dificil sa „directionezi“ celulele stem astfel incat sa se transforme exact in tesutul de care ai tu nevoie. „Au «toane». Au tendinta de a se diferentia spontan si de a face tot felul de lucruri neasteptate“, spune Daniel Anderson de la Massachusetts Institute of Technology (MIT). In plus, exista riscul de a se transplanta in organismul bolnav si celule inca netransformate, care, odata ajunse in organism, pot genera tumori. 

    Dar merita incercat – niciodata, pana acum, n-au existat sperante atat de plauzibile pentru vindecarea bolilor incurabile. 

    In ce-l priveste pe presedintele Bush, a mizat, dupa toate aparentele, gresit. Un sondaj de saptamana trecuta arata ca 53% dintre americani sunt acum de acord cu cercetari pe celule stem extrase din embrioni umani, fata de 44% anul trecut. 

    N-au fost in zadar cei 9 ani de militantism ai lui Christopher Reeve. Si-a cheltuit averea si si-a pus la bataie prestigiul pentru cercetarea in domeniul celulelor stem cu o energie care a starnit adesea emotie si respect in America. N-a reusit sa mearga din nou, cum spera. Dar a scos dezbaterea din laboratoare si a trantit-o pe masa de lucru de la Casa Alba.

  • One man show la Madrid

    Patentat in afacerile de constructii, stilul autocratic al lui Florentino Pérez n-are intotdeauna aceeasi eficienta si la clubul de fotbal pe care il conduce

    N-o sa-i simtim lipsa. Nu-si poate folosi capul si cu greu poate sa paseze mingea mai departe de trei metri. A venit Beckham, au sa vina jucatori tineri si o sa uite toata lumea de Makelele.“ Asa a gasit de cuviinta presedintele Real Madrid, Florentino Pérez Rodríguez, sa comenteze decizia de a renunta la serviciile mijlocasului Claude Makelele, vandut la Chelsea pentru 27 de milioane de dolari. Era in decembrie 2003. 

    Enormitatea declaratiei, uluitoare pentru ziaristii sportivi si neasteptat de jignitoare pentru valorosul fotbalist, n-a scapat suporterilor si comentatorilor, care aveau sa reflecteze din plin, in lunile din urma, ce bine ar fi prins unul ca Makelele intr-o echipa unde orgoliul atacantilor „galactici“ n-a mai reusit sa compenseze slabiciunea apararii. Se vede treaba insa ca Florentino Pérez nu i-a iertat lui Makelele ca a indraznit sa ceara un salariu mai mare, comparabil cu cel al colegilor Zidane sau Ronaldo. In viziunea presedintelui, pentru stralucirea echipei nu conteaza decat atacantii: cat de spectaculos poate fi un mijlocas, ba inca unul nici pe departe asa de aratos ca Beckham?

    Dupa cum se stie, Pérez a reusit sa castige in 2000 functia de presedinte al Realului cu promisiunea ca va aduce in fiecare an la echipa cate un jucator de talie mondiala si ca va restabili sanatatea financiara a clubului. Ca manager, si-a propus doua lucruri: sa „reduca masa salariala“ in club si sa-l transforme intr-un club modern, de VIP-uri, cu o imagine cat mai comerciala. 

    Primul obiectiv l-a atins, cum se stie, prin renuntarea la mai bine de 30 de jucatori de valoare medie, in favoarea achizitiei catorva fotbalisti de top (Figo, Zidane, Ronaldo, Beckham), completata cu folosirea unor jucatori din pepiniera proprie. Aceasta este faimoasa strategie cunoscuta sub numele de „Zidanes y Pavones“ – combinatia dintre vedete si necunoscuti veniti de la echipa de tineret. 

    Al doilea obiectiv a avut nevoie de cateva sacrificii destul de prost primite de suporteri. Antrenorul Vicente del Bosque a fost schimbat din functie anul trecut, numai pentru ca Pérez il considera „demodat“, desi  venea dupa trei ani de rezultate stralucite ale Realului in campionat si in cupele europene. La fel de demodat i s-a parut presedintelui si capitanul Fernando Hierro, un simbol al istoriei „madridismului“. In schimb, a preferat sa-l aduca pe Beckham, chiar daca nu era neaparata nevoie de el in jocul echipei, fiindca stia ce impact comercial va avea cumpararea englezului. 

    Si a facut o afacere buna: platit la Real cu 4,8 milioane de dolari pe an, salariu mai mic decat cel pe care il avea la Manchester United, Beckham a fost convins sa cedeze clubului madrilen si jumatate din drepturile sale de imagine (ca, de altfel, si ceilalti „galactici“ straini adusi la Real). Iar randamentul investitiei a fost spectaculos si s-a vazut imediat in finantele clubului. 

    Prezenta lui Becks, magnetul sponsorilor, a reusit sa transforme turneul promotional al Realului in Asia, de vara trecuta, intr-o isterie colectiva (Pérez i-a spus „misiune de evanghelizare“). Numai pentru patru meciuri amicale in China si Japonia, clubul a incasat 13,5 milioane de dolari; la sfarsitul turneului, Pérez a obtinut un contract de 25 de milioane de dolari de la o companie japoneza de promovare, care s-a angajat sa dezvolte in Asia lantul de cafenele si restaurante „Real Madrid“. 

    Un contract de sponsorizare cu Siemens de 38 de milioane de dolari, 92 de milioane din drepturi de televizare, transformarea Real Madrid intr-unul din cele mai puternice branduri din fotbalul european – ce suporter „madridist“ ar fi visat la asa ceva inainte de venirea lui Don Florentino? Toata lumea a pus aceasta eficienta pe seama faptului ca omul venea din mediul de afaceri, ca director al uneia din cele mai mari firme de constructii din Europa, Actividades de Construcción y Servicios (ACS). 

    Inginer de drumuri si poduri, Pérez a fost impins toata viata de o urgenta interioara de a iesi mereu in fata si de a straluci. S-a simtit bun sa faca politica si a facut: s-a inscris in Uniunea Democratica de Centru, partid azi desfiintat, dar gratie caruia a capatat functii inalte in diverse institutii de stat. Relatiile cu politicul nu le-a parasit nici acum, prietenia sa cu fostul premier José María Aznar fiind bine cunoscuta. S-a simtit capabil sa se lanseze in afaceri si a facut-o: in anii ‘80 a cumparat o societate de constructii aproape falimentara, la un pret de o peseta pe actiune, pe care a reusit s-o rentabilizeze. Iar de la o companie a trecut treptat la altele mai mari, ajungand un nume in industria de constructii spaniola, apoi europeana si, mai nou, latino-americana. 

    Anul trecut a dat lovitura: ACS a reusit sa preia si restul de doua treimi din actiunile grupului rival de constructii si servicii Dragados, tranzactie esentiala pentru scopul principal al lui Pérez – diversificarea afacerilor. „Vrem sa ajungem la o mai mare stabilitate financiara, sa nu mai depindem atat de mult de ciclurile economice, care afecteaza activitatea de constructii. Aproape jumatate din veniturile nostre provin acum din servicii si din concesiuni, nu din constructii“, declara spaniolul, la sfarsitul anului trecut, unei reviste economice din Chile. 

    Intr-un sondaj al firmei suedeze de cercetare a pietei Universum, facut in 2003, Pérez figureaza, alaturi de Bill Gates de la Microsoft si de Jack Welch, fostul presedinte al General Electric, printre managerii cei mai admirati de studentii europeni. Iar anul acesta, ziarul El Mundo l-a situat pe locul al cincilea intre cei mai influenti spanioli – deloc rau, daca tinem cont ca in 2001 a ocupat locul al 45-lea.

    „Profesia este viata mea. Fotbalul este doar un hobby“, spune Pérez. Dar un hobby cateodata foarte folositor profesiei: in 2001 a vandut municipalitatii din Madrid locul de antrenament al Realului, pentru aproape 600 de milioane de dolari, cu care a achitat datoriile de atunci ale clubului si a facut rost de bani pentru achizitii de jucatori. Ulterior, primaria a decis sa construiasca pe acele terenuri un centru de afaceri, a carui constructie a fost incredintata, cu totul intamplator, firmei ACS. 

    In primavara acestui an, Comisia Europeana a anuntat ca investigheaza vanzarea terenurilor, pe motiv ca tranzactia ar fi putut reprezenta o subventie mascata data de stat investitorului privat Pérez, avand in vedere suma exagerata platita de autoritatile locale. Deocamdata insa, fotbalul e pe cale sa ajute din nou ACS, care incearca sa capete un contract de 1,2 miliarde de dolari – proiectul unei linii de tren de mare viteza intre Pretoria si Johannesburg, necesar pregatirii Africii de Sud pentru Cupa Mondiala din 2010.

    „Don Flore“ n-a dat niciodata impresia ca si-ar conduce afacerea fotbalistica altfel decat cea de constructii. „Noi am aratat ca poate fi profitabil sa investesti in cei mai buni jucatori. La fel ca in orice alt domeniu de business, am incercat sa dezvoltam un produs bun, care sa se vanda“, zice el. Si s-a vandut. Numai ca excesele comerciale se intorc intotdeauna impotriva calitatii fotbalului: orgoliile de vedete ale jucatorilor, contractele lor extrafotbalistice, lipsa spiritului de echipa, schimbarile nejustificate de antrenori si lipsa de autoritate a acestora s-au razbunat din plin. 

    Dupa triplul esec din ultimul sezon (ratarea calificarii in semifinalele Champions League, caderea pe locul 4 in campionatul intern si ratarea Cupei Spaniei), criticile la adresa strategiei lui Florentino Pérez s-au inmultit, amenintand pozitia lui de presedinte al clubului, la alegerile din iulie. Desi contracandidatii n-au fost suficient de puternici ca sa-l invinga, inceputul destul de prost al noului sezon a dovedit ca ei avusesera dreptate sa-l socoteasca vinovat pe trufasul om de afaceri pentru esecurile echipei. 

    Cazand in pacatul unui Berlusconi sau Abramovici, care ajung sa creada ca se pricep la fotbal pentru ca finanteaza o echipa, Pérez si-a pierdut rabdarea. Din vara incoace a schimbat doi antrenori: actualul, García Remón, e un aghiotant al precedentului, un om suficient de sters ca sa nu-i calce pe nervi pe infumuratii „galactici“ si sa nu-l contrazica pe Pérez, dar suficient de util ca eventual tap ispasitor, in locul presedintelui, daca treaba nu va merge nici de acum inainte. 

    Real Madrid pare sortit sa ramana un club unde nu trebuie sa conteze antrenorul sau directorul sportiv, ci numai presedintele si jucatorii preferati de el. Greseala manageriala? La ACS, stilul „one man show“ a functionat: directorii din subordinea marelui Pérez sunt niste ilustri necunoscuti.  Pe stadion insa, din pacate pentru Don Flore, notiunea de echipa are un cu totul alt alt sens decat in cultura corporatista de la firma lui de constructii. 

  • FLORENTINO PÉREZ

    NASCUT 8 martie 1947, la Madrid, ca fiu al unui mic comerciant

    STUDII inginer de drumuri si poduri, absolvent al Universitatii Politehnice din Madrid

    AFACERI constructii – cumpara Construcciones Padrós (1983); presedinte al grupului de constructii OCISA (1992); presedinte al OCP Construcciones (1993); presedinte si actionar al Grupo ACS (din 1997)

    POLITICA functii publice obtinute ca fruntas al Uniunii Democratice de Centru (UCD) – consilier in Primaria Madridului (1979), director in Ministerul Transporturilor (1980), presedinte al Institutului de Reforma si Dezvoltare Rurala (1981); secretar general al Partidului Reformist Democratic (1986)

    HOBBY fotbalul – presedinte al clubului Real Madrid (din 2000, reales in 2004)

    FAMILIE casatorit, trei copii

  • Pana acum n-a fost rau deloc

    REAL MADRID CLUB DE FUTBOL

    • PRESEDINTE Florentino Pérez 
    • STADION Santiago Bernabeu (75.000 de locuri)
    • VENITURI (2003) 209 mil. dolari
    • PROFIT NET (2003) 10 mil. dolari
    • PALMARES (sub presedintia lui Pérez): campioana a Spaniei (2001, 2003), Liga Campionilor (2000, 2002), Cupa Intercontinentala si Supercupa Europei (2003)
    • EVALUARE al patrulea intre cele mai bogate cluburi de fotbal din lume, conform Forbes (751 de milioane de dolari)

    GRUPO ACS

    • COMPANIA infiintata in 1997, prin fuziunea firmelor OCP si Gines y Navarro
    • PRESEDINTE, CEO, ACTIONAR (10%): Florentino Pérez
    • ACTIVITATE cea mai mare firma de constructii din Spania si a doua din Europa
    • OPERATIUNI Europa, SUA, America Latina, Asia, Africa
    • VENITURI (2003) 8,8 mld. euro
    • PROFIT NET (2003) 230 mil. euro
    • ANGAJATI 32.500

  • INTERVIU: Bogdan Baltazar: "Marea problema in Romania este ca foarte multe afaceri se fac <pe sub masa, si nu pe masa>"

    Dupa aproape sapte ani la conducerea BRD, Bogdan Baltazar pleaca. Speculatiile privind motivele sale sunt multe, insa varianta lui Baltazar este ca si-a dorit sa se reorienteze catre zona consultantei financiare.

    Rep: Nu va pare rau ca plecati?

    Bogdan Baltazar: De ce sa imi para rau? Am gandit foarte mult miscarea asta, de aproape un an. Am apreciat ca ceea ce a fost interesant de facut, s-a facut. Am realizat o privatizare de succes, am negociat cu grupul Société Générale un statut excelent pentru viitoarea filiala din Romania a grupului. Eu cred ca banca a intrat, de un timp, intr-o perioada mai putin navalnica… e firesc. Va trebui, probabil, sa-si mai creasca cota de piata, dar nu agresiv. Dezvoltarea se va face in mod previzibil. Consider ca dupa aproape sapte ani in fruntea acestei banci mi-am facut datoria. De la 5-6% din piata cat aveam la privatizare, am ajuns, acum, pe piata creditului corporativ la 18%, pe piata creditului de consum si imobiliar cam 25%, la carduri – 30%, la fonduri mutuale aproape 50%… In acest context, am considerat ca lucrurile sunt pe un fagas bine stabilit si pot sa imi permit sa ma retrag. Timp de aproape un an, am revazut fiecare proiect si am incercat sa las – cat poate un om, chiar extrem de meticulos cum sunt eu – totul in regula. 

    Ati spus ca veti lucra in consultanta. Vi se pare suficient de provocator, dupa privatizarea si apoi conducerea unei banci?

    Cand m-am intors de la Londra, in 1996, asta voiam sa fac – consultanta. La Londra am fost extrem de implicat in ceea ce se numeste cultura „dealului“, cultura investment banking-ului. Am incercat si am si realizat in BRD un nucleu de investment banking – dar in conditiile mediului de afaceri nedezvoltat, e departe de ce am vrut atunci. Cred ca, din postura de consultant, voi putea sa lucrez mai mult in acest domeniu, intr-un mod mai direct.

    De ce nu ne spuneti, inca, unde veti pleca? Lasati loc la multe speculatii….

    Nu vreau sa spun inca, pentru ca un parteneriat trebuie incheiat, presupune destul de multa munca. Cand lucram la Londra am cunoscut un consultant american – el era de o parte a mesei, venise sa reprezinte Guvernul roman pentru un pachet de finantare, eu reprezentam BERD. Chiar daca atunci nu am cazut de acord asupra a ceea ce discutam, am capatat respect unul fata de celalalt. El a continuat sa lucreze in proiecte romanesti, la un moment dat s-a stabilit in Romania, are o firma de consultanta. Acum vom incerca sa facem ceva impreuna, in acest domeniu. Marea problema in Romania este ca foarte multe afaceri se fac „pe sub masa, si nu pe masa“. Aici, nici el, si nici eu, nu suntem dispusi sa facem compromisiuri. Uneori radem, intre noi, ca o sa murim de foame…

    Sunteti un om multumit?

    Sunt un om foarte critic cu mine. Faptul ca nu ma mint singur, nu ma iluzionez asupra succeselor mele… ma ajuta. Si incerc sa invat din greselile mele. Am nevoi materiale foarte limitate, sunt un om foarte „cuminte“. Am doua masini, si nici nu-mi trebuie mai mult. Una mica 4X4 pentru iarna si un Mercedes, absolut normal, dar cu un motor de 360 de cai putere, preparat special. Am participat la raliuri in tinerete si inca imi place foarte mult sa conduc. Sunt prudent, dar daca se poate sa depasesc o coloana de 7-8 masini… nu zic nu. 

    Va pastrati banii in Romania? 

    Banii pe care i-am castigat la Londra, sunt in strainatate, in niste fonduri de investitii. Dar tot ce am castigat in Romania, e aici. Am incredere in drumul Romaniei, nu numai in sistemul bancar, pentru ca am si investitii in actiuni. 

    Riscati mult, cand e vorba de cumparat actiuni? 

    Actiunile sunt la BRD, deci… nu cred ca risc nimic. In viata personala, in finantele personale sunt extrem de prudent. Ca bancher, sunt un om judecat, un om care imi asum risc controlat. Ar fi insuportabil sa nu pot sa folosesc posibilitatile pietei, dar in finantele personale sunt foarte „fricos“. Fac numai investitii 100% sigure. Dar o banca nu se poate conduce dupa aceleasi principii.

    Ce parere aveti despre modul in care evolueaza sistemul bancar romanesc?

    La ora actuala, sistemul bancar mi se pare intr-o stare buna. Romania ramane sub-bancarizata, dar problema nu este atat de mult a bancilor, cat a economiei. Faptul ca 50% din avutia nationala este inca in mainile statului, ca este prost gestionata, creatoare de arierate, de pierderi etc. vulnerabilizeaza intregul sistem. Pe de alta parte, faptul ca piata este inca sub-bancarizata reprezinta si un potential. Merita sa investesti in Romania, pentru ca ai de unde sa cresti. 

    Cum vedeti privatizarea BCR?

    Cred ca va mai dura. In primul rand ca, in actuala „constelatie“ politica, nu exista prea mult interes pentru privatizarea ei adevarata. E o gluma a spune ca este privata, statul detine inca pachetul de control. BCR este o banca buna, dar are „hibele“ unei banci de stat. Nu prea vad interes extern pentru ea.

    Si CEC-ul?

    Pe CEC va fi bataie, sunt convins, fiindca e interesant. Dar e mult de lucru… 

  • Ofensiva austriaca spre est

    Compania Telekom Austria, unul din posibilii pretendenti la preluarea Cosmorom, a negociat cumpararea operatorului bulgar de telefonie mobila Mobiltel, pentru suma de 1,6 miliarde de euro. Datoriile Mobiltel, ajunse in vara la 450 de milioane de euro, urmeaza sa fie deduse din valoarea tranzactiei. Telekom Austria, prezenta deja in Croatia si Slovenia, planuieste sa se extinda pe pietele est-europene, la concurenta cu alti operatori occidentali, ca Vodafone sau Deutsche Telekom. Mobiltel are 2,7 milioane de abonati si controleaza 70% din piata bulgara de telefonie mobila.

    Actionarul majoritar al Telekom Austria este deocamdata statul austriac, prin agentia de privatizare OeIAG. Aceasta va ramane insa doar cu 25% din actiuni, dupa ce va vinde 17% din capitalul companiei printr-un plasament privat destinat investitorilor institutionali din tara si din strainatate. Tranzactia este estimata la 1,1 miliarde de euro.

  • Electrica, prin vecini

    Aflata ea insasi in curs de privatizare, compania Electrica intentioneaza sa se extinda in strainatate, prin cumpararea unor societati energetice scoase la privatizare in Turcia sau Serbia. Pana acum, Electrica a vandut companiei italiene Enel pachetele majoritare ale filialelor Banat si Dobrogea, iar in perioada urmatoare va intra in negocierile finale cu firmele care vor prelua filialele Oltenia si Moldova. 

    Pentru Electrica Oltenia, cumparatorul este CEZ din Cehia, compania cu cea mai agresiva politica de extindere regionala pe piata energetica, proaspata proprietara a unor filiale de distributie a electricitatii din Bulgaria. CEZ ar fi pregatita sa plateasca pana la 200 de milioane de euro pentru compania romaneasca. Pentru Electrica Moldova, cumparatorul este grupul german E.ON, acelasi care, prin divizia sa de gaze Ruhrgas, a preluat pachetul majoritar al Distrigaz Nord, societate a carei retea acopera o parte din judetele deservite de Electrica Moldova. 

    In fine, in perspectiva – 2005 – se afla si privatizarea filialei Muntenia Sud a Electrica, de care sunt interesate aceleasi companii – CEZ, E.ON si Enel.

  • Tinerete fara batranete

    De ce cinematografia romaneasca nu mai produce filme cult ca„Operatiunea  «Monstrul»“, seria BD-urilor, „Nea Marin miliardar“, „Cuibul de viespi“ sau „Morometii“?

    Elevi de liceu sau studenti se declara fani infocati ai unor filme lansate inainte ca multi dintre ei sa se fi nascut, pe care le considera capodopere si pe care le-au invatat pe de rost. Pe de alta parte, publicul, tanar si batran, nu prea e la curent cu ceea ce s-a intamplat in cinematografia romaneasca dupa ‘89. Cu unele exceptii. 

    Oribilul mosh: „Chiar astazi am vazut o comedie trasnet: «Operatiunea Monstrul». Un film facut acum mai bine de vreo 25 de ani! Pur si simplu savuros! Am ras cu lacrimi… mai ales la faza in care Marin Moraru ii povesteste lui Toma Caragiu despre bicicleta galbena“.

    Aliosha: „Da, «Operatiunea Monstrul» e genial. «Morometii» mi-a placut foarte mult“. Chr1s: „«Filantropica»“.

    Lord: „Daca e sa iau filmele mai vechi, cred ca «Nea Marin miliardar» l-as putea vedea de 100 de ori la rand. Mi-a mai placut «Filantropica». Si BD-urile au avut un farmec aparte“.

    Titlurile pomenite mai sus de forumisti sunt ale unor filme care si-au castigat un numar mare de fani din generatii diferite.  Pot povesti scene intregi si au un top personal – devenit, eventual, subiect de disputa cu prietenii – al secventelor memorabile. Unii si le cumpara pentru a le putea urmari in tihna, acasa, ori de cate ori au chef, altii le vaneaza la televizor. De pilda, in saptamana 4-10 octombrie, cel mai urmarit film difuzat de posturile romanesti de televiziune, pe segmentul de public cu varste intre 18 si 49 de ani, din mediul urban, a fost „Nea Marin miliardar“ (un rating de 11.8% – 638.000 de persoane). 

    Cu exceptia creatiilor lui Nae Caranfil, cinematografia romaneasca de dupa Revolutie nu a mai dat asemenea filme cult. In schimb, „Operatiunea «Monstrul»“, seria BD-urilor, „Nea Marin miliardar“, „Cuibul de viespi“ si „Morometii“ isi au, in ciuda anilor care au trecut de la realizarea lor, (tele)spectatori devotati, inclusiv in randul tinerilor. Sa fie doar faptul ca intreaga productie cinematografica post-decembrista contine un numar mic-mic de titluri, astfel ca dintre cei putini alesi s-a cernut un singur nume, cu un stil aparte, transformat in brand – Nae Caranfil? Sau exista mai multe motive, ce tin de actori, genul filmelor (comedii, in majoritate), imprejurarile in care ele au aparut, reactii nostalgice din partea publicului?

    „In primul rand, e vorba de un proces firesc dupa ‘89, caci filmul romanesc „de divertisment“ a inceput sa intre intr-o competitie reala cu cel strain si, daca e sa fim realisti, nu poate face fata competitiei“, crede criticul de film Laurentiu Bratan. „Hollywood-ul e un producator redutabil de film comercial, de entertainment. De el se teme oricare cinematografie (mai putin India, care isi are propriul Hollywood – studiourile din Bombay, denumite Bollywood), cu atat mai mult cea romaneasca. Spun «cu atat mai mult», caci ajungem la a doua parte a problemei – productia romaneasca de film dupa ‘89.

    Ea a scazut foarte mult, de la cifre de 30-50 de filme inainte de ‘89 (cifre care erau umflate, desigur, dar care, chiar si dezumflate, tot rezulta circa 20-30 de filme anual). Asta pentru ca, dupa ‘89, media sa nu depaseasca 10 titluri pe an. Nu fac apologia cinematografiei romanesti din nici o vreme, dar daca e sa facem o comparatie «inainte» vs. «dupa» ‘89, atunci in prima perioada, comparativ cu cea de-a doua, gasim un numar relativ mare de filme de „divertisment“ de oarecare calitate, iar unele chiar de exceptie – imi vine in minte un exemplu: «Operatiunea Monstrul»“, adauga el. 

    Vivi Dragan Vasile – autorul imaginii a peste 50 de filme de fictiune, de la „Cuibul de viespi“ si „Morometii“, la „Filantropica“, „Occident“ si „Furia“ – crede ca un rol important in succesul de care se bucura unele filme vechi il joaca distributiile de exceptie. „Cuibul de viespi“ i-a avut pe Tamara Buciuceanu, Coca Andronescu si Gheorghe Dinica. „Operatiunea «Monstrul»“ – pe Toma Caragiu, Octavian Cotescu si Marin Moraru. BD-urile – pe Dem Radulescu, Toma Caragiu si Jean Constantin. „Nea Marin miliardar“ – pe Amza Pellea. „Morometii“ – pe Victor Rebengiuc.

    „Aceste nume s-ar afla oricand in topul interesului publicului“, afirma Vivi Dragan Vasile, care a filmat „Morometii“ cu doua obiective si un aparat Arriflex banal, doar la lumina reala a focului la ore din zi, si care primeste si acum, dupa cate o difuzare a filmului la televizor, telefoane pozitive de la cunoscuti. „Morometii“ s-a bucurat, de altfel, de o primire buna si in epoca, desi a avut premiera la doi ani de la turnarea lui, dupa mai multe peripetii cu cenzorii ingrijorati de ce o sa zica Europa la vederea unui Moromete descult. 

    Insusi Gheorghe Dinica a observat ca tinerii sunt interesati de filme realizate in anii copilariei lor, iar acest lucru inseamna pentru actorul din „Cuibul de viespi“, „De ce trag clopotele, Mitica“ si „Filantropica“ un prilej de bucurie. „Longevitatea unor filme vechi se datoreaza calitatii lor si dorintei publicului de a vedea ceea ce au facut o serie de mari actori, regizori si scenaristi despre care au auzit. Am avut o generatie de mari actori, de teatru si film. Se consacrase, de asemenea, o serie de regizori. Cred ca unele filme merita, intr-adevar, vazute si observ ca lumea a auzit de ele si este interesata sa le urmareasca. Pentru noi, cei care am lucrat la ele, este un prilej de bucurie. Probabil, unii se uita la aceste filme si dintr-un interes fata de ceea ce inseamna istoria filmului romanesc. Bineinteles, nu toate filmele vechi mai sunt de actualitate.

    Unele insa rezista indiferent cat de vechi sunt“. In acelasi timp, actorul crede ca problema multora dintre filmele mai recente este scenariul: „Dupa ‘89 s-au mai facut filme, dar este un alt stil de lucru acum. Scenariile reprezinta inca o problema. Se cauta o innoire, lucrurile sunt tulburi inca, nu toti si-au gasit drumul. Dar e bine ca se incearca o schimbare“.

    Actrita Mara Nicolescu, interpreta Mirunei din „Filantropica“, e de parere ca, in cazul filmelor vechi functioneaza un soi de nostalgie. „Nu este o nostalgie pentru comunism, evident, ci o nevoie a publicului de a se intoarce la o perioada in care putea, in limitele stabilite de regim, sa aleaga pe baza propriilor valori. Acum, instalarea unor valori a luat-o razna, iar omul obisnuit nu mai stie ce sa aleaga, ce sa puna in loc“. 

    De asemenea, longevitatea s-ar putea explica prin faptul ca publicul adera mai lesne la comedii. „Acest gen prinde mai usor la spectatori. Si astazi ar prinde, daca s-ar mai face comedii“, apreciaza Vivi Dragan Vasile. Intr-adevar, desi nu-i o comedie in sens clasic, „Filantropica“ – o „comedie melo-duioasa“, cum o numeste Vivi Dragan Vasile – a adus in salile de cinema peste 110.000 de spectatori in 2002, ceea ce nu-i rau deloc pentru un produs romanesc. 

    „O conditie necesara pentru ca filmul pe care il produci sa faca sali pline si sa fie totodata un film de calitate este obligatoriu un scenariu bun; «Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste nimic», dupa cum spune un personaj din «Filantropica»“, sunt de parere oficialii MediaPro Pictures. Pentru aceasta companie si pentru Domino Film, producerea peliculei lui Caranfil a fost „una dintre cele mai importante hotarari luate pana acum“. „Continuam sa realizam filme romanesti la Buftea – am filmat cinci lung-metraje in anii precedenti, alte doua fiind acum in productie  – si incercam sa le impunem pe piata internationala de cinema. Atat «Filantropica» lui Nae Caranfil, cat si «Furia» lui Radu Muntean au participat la o serie de festivaluri internationale la care s-au bucurat atat de aprecierea publicului, cat si a juriilor de cinema, primind numeroase premii“, spun reprezentantii MPP.

    Mara Nicolescu e de parere ca secretul lui Caranfil consta in poveste. „Povestile pe care Nae Caranfil le spune sunt nascute de societatea noastra de tranzitie, dar nu sunt mizerabiliste. Publicul romanesc a incercat sa vina la cinema dupa ‘89 si a dat peste furia unor oameni care, debarasati de cenzura, si-au revarsat ura. Totul era negru, violenta, agresivitate, limbaj vulgar. Un cinema de soc – socul cineastilor in fata libertatii pe care nu stiau cum s-o gestioneze. La un moment dat, cinema-ul romanesc se impartea in doua: cei carora le placea Tarkovski si il imitau, rezultatul fiind unul prost pentru ca trebuie sa ai si geniul lui Tarkovski, si cei care incercau sa spuna povesti coerente. Caranfil spune povesti de tip american.“

  • Pledoarie pentru lentoare

    Volumul lui Carl Honorè „In Praise of Slowness“ a devenit  un best-seller, fiind deja tradus in 12 limbi.

    Festina lente – aceste vorbe, atribuite de Suetoniu imparatului Augustus, si care insemnau, literal, „grabeste-te incet“ (si care aveau si o varianta greaca la fel de cunoscuta: Speude bradeos), voiau sa spuna ca trebuie sa ne miscam incet ca sa ajungem mai repede la un lucru bine facut. Aceasta filosofie a temeiniciei prin lentoare a facut cariera indelungata si a ajuns, prin La Fontaine si fabula sa „Iepurele si broasca testoasa“, pana si pe buzele copiilor. 

    Tocmai acestia, prin fragilitatea si atentia pe care o merita si pe care uitam sa le-o acordam, l-au determinat pe Carl Honorè, jurnalist si sociolog canadian stabilit la Londra, sa regandeasca precipitata si trepidanta lume in care traim, si sa teoretizeze, intorcandu-se la antici, nevoia de a introduce in cotidian un ritm mai agale si mai prietenos, care sa ne apere de stres si de infarcturi. Aflat pe aeroportul Fiumicino, la Roma, Honorè a vazut o reclama la o carte cu scurte povesti pentru copii a caror lectura nu dura mai mult de un minut.

    In prima clipa, ziaristul, care se descria drept un „speedaholic“ a fost sedus de ideea de a scapa mai repede de corvoada adormirii fiului sau in varsta de 2 ani. Dupa care l-a apucat groaza: „Oare chiar am innebunit? Doar atat timp sa merite copilul meu?“ Aceasta „iluminare“ a stat la temelia cartii sale „In Praise of Slowness“ (Elogiul lentorii), care, din aprilie anul curent si pana acum, a devenit un best-seller international, a fost tradusa in douasprezece limbi, facandu-l pe autor cel mai autorizat purtator de cuvant al conceptului de „recreatie“ (leisure) si de lentoare. 

    Crezului lumii industrializate contemporane – „sa facem mai mult, sa facem mai repede“ – si convingerii cvasigenerale ca „mai repede inseamna mai bine“, Honorè le opune inteleptul principiu potrivit caruia trebuie sa ne savuram viata, sa ne sporim momentele de destindere, sa facem ceea ce realmente ne place, sa alungam activitatile parazitare („un angajat american isi petrece 68 de ore pe an asteptand la telefon si doar 26 de ore facand dragoste“) si sa obtinem aceleasi rezultate (daca nu chiar unele mai bune) cu un efort minim, dand astfel o dovada de inteligenta.

    „Viata pentru bunuri“ (the goods life) trebuie inlocuita cu „o viata buna“ (a good life), spune autorul, indemnandu-ne sa ne aruncam la pubela ceasul de mana (ceea ce el insusi a facut) si sa nu mai executam  totul contra cronometru. O viata tihnita, mersul pe jos, mestecatul pe-ndelete, sexul tantric sunt tot atatea metode de a introduce in existenta noastra un ritm pe care l-am pierdut si care pare singurul in stare sa ne redea veritabilei noastre conditii contemplative. Trebuie spus ca succesul rasunator al cartii vine si din larga proliferare a unei intregi culturi „Slow“ la nivel mondial, manifestata in aparitia restaurantelor slow-food, initiate, cu ani in urma, ca printr-o misterioasa coincidenta, tot la Roma, ca o reactie la magazinele fast-food, care erau mai mult fast si aproape deloc food, sau a miscarii Slow-up, care organizeaza, in Elvetia, excursii pe jos, cu calul sau cu trotineta. 

    Ca sa luptati impotriva cultului vitezei, procurati-va si cititi repede aceasta carte.

     Carl Honorè, In Praise of Slow, Harper&Colins, 2004