Cel mai important producator de chibrituri din Romania, Match Point, a decis la finele anului 2006 sa investeasca in industria vinului. Compania Vino Vero, prin care “regii chibriturilor” au decis sa demareze businessul cu vinuri, a semnat un parteneriat cu un producator de vinuri de top din Chile, Southern Sun Wine Group, pentru comercializarea brandurilor acesteia pe piata romaneasca.
Pentru primul an, actionarii de la Match Point estimeaza incasari de aproape un milion de euro in contul Vino Vero si circa 200.000 de sticle de vin cu gust de Chile vandute. Tinta investitorilor sunt supermarketurile si magazinele specializate, segmentul HoReCa si, nu in ultimul rand, segmentul premium. La momentul actual, un singur brand chilian, Misiones de Rengo, este prezent pe piata, urmand sa fie comercializat si al doilea, iar la toamna Vino Vero va aduce in Romania si vinuri din Africa si Australia. Match Point avea la sfarsitul anului trecut planuri de extindere si in businessul de baza, cu chibrituri publicitare si de menaj. Compania vizeaza sa se extinda pe piata externa in 2007, cu lansari de produse proprii in Finlanda, Elvetia si Anglia. Valoarea vanzarilor inregistrate in 2006 pe pietele internationale, unde Match Point era deja prezenta, a ajuns la aproximativ 150.000 de euro.
Blog
-
Vin de Chile in Romania
-
Un nume, un business
Atunci cand un nou produs patrunde pe o piata nternationala sau globala, are nevoie de o marca foarte inspirata si, obligatoriu, originala. Insa astazi, cand valoarea de brand a ajuns atat de importanta, este foarte dificil sa gasesti un nume potrivit si inca disponibil pentru o companie, un produs, o noua colectie vestimentara sau chiar o noua linie de lipstick.
Un cuvant transformat in marca
“Sa gasesti un nume nou astazi este o adevarata bataie de cap”, spune Bernard Fornas, presedintele si CEO-ul Cartier, celebrul retailer de produse de lux. “De fiecare data cand crezi ca ai gasit un nume interesant, descoperi ca el a fost deja inregistrat de altcineva”, adauga el.
“Pana la urma este un joc al legislatiei”, spune Joseph Gubernick, directorul de marketing al Est?e Lauder, care a fost implicat in companie de peste 30 de ani si isi aminteste ca procesul de “naming” era mult mai usor inainte.
Ce s-a schimbat intre timp? Specialistii sustin ca mai important decat epuizarea numelor odata cu trecerea anilor, lucru cat se poate de normal, principala schimbare a intervenit in politica companiilor, a caror distributie a devenit, in mare masura, globala. Acum, numele unei noi companii trebuie inregistrat in tara de unde aceasta provine si securizat in alte cateva state unde firma isi va desfasura activitatea.
Multe produse, in principal cele de lux sau din industria de fashion, trebuie sa transmita un sentiment sau o emotie care trebuie sa vorbeasca cat mai multor oameni, pe limba lor, si sa se potriveasca cat mai multor culturi.
Jasmine Montgomery, directorul adjunct al FutureBrand, companie de branding londoneza, ofera un exemplu fericit: “numele Viagra nu are niciun inteles”, spune ea. Dar Viagra si alte branduri inventate capata sens si inteles numai dupa ce sunt sustinute de o campanie buna de marketing sau advertising. “Daca, insa, lansez o noua creatie de moda, cererile sunt mult mai mari, pentru ca numele gasit trebuie sa comunice stilul de viata promovat de casa respectiva sau motivul colectiei in particular. In moda sau in industria de frumusete sunt necesare mult mai multe emotii decat in oricare alt domeniu, lucru care iti face sarcina si mai dificila”, spune Montgomery.
De exemplu, pentru un brand global ca Est?e Lauder, un numar de aproximativ 40 de noi produse isi cauta propriul nume in fiecare an, in ultimii 35 de ani. Numarul nu include sutele de colectii noi sau culori pentru noile colectii pe care le lanseaza si inregistreaza Lauder anual.15 milioane de dolari pentru traducerea unui brand
Naming-ul este oricum dificil, dar Internetul ingreuneaza mai mult lucrurile. Asta spun specialistii din industrie. Cresterea numarului brandurilor si a adreselor web sau site-urilor este exponentiala, spune Delphine Parlier, fondator al Quensis, companie pariziana care integreaza procesele creative necesare pentru alegerea unui nume nou. “Astazi sunt 64 de milioane de domenii pe Internet, fata de 45 de milioane in august 2005”, spune ea. “Procesul de naming nu este dificil pentru o companie mica cu o distributie locala, dar este o mare problema pentru marcile globale. Daca inainte parea la fel de dificil ca urcarea unui deal, astazi as compara procesul cu escaladarea pe Himalaya. Este foarte dificil”, concluzioneaza Parlier.
In ultimii ani, oamenii au inregistrat toate numele dot. com posibile, in speranta ca intr-o zi cineva va fi dispus sa plateasca pentru ideile lor.
La jumatatea lui ianuarie anul curent, Louis Vuitton a intampinat o astfel de problema in China, tara unde piata de lux este in continua crestere, iar cea de bunuri contrafacute devine falimentara. Potrivit cotidianului The Changjiang Times, Wang Jun, un om de afaceri din Wuhan, a inregistrat traducerea numelui Vuitton in litere romane sau caractere chinezesti si
s-a aratat dispus sa cedeze noile marci catre Vuitton pentru aproape 15 milioane de dolari. Dar compania a declarat luna trecuta ca nu intentioneaza sa cumpere marcile si ca omul de afaceri chinez nu are drepturi pentru niciun logo sau semn al celebrului brand frantuzesc.
Oricum ar fi, este inca o dovada ca industria nu mai are mult loc pentru dezvoltare si gasirea unui nume potrivit pe care nimeni nu l-a inregistrat inca ca marca proprie, va deveni si mai dificila.
Pe o astfel de piata mizeaza si firmele care cauta numele potrivit in locul companiilor. Onorariul perceput pentru o noua marca variaza de la cateva mii de dolari, pentru o piata locala, pana la mai bine de 70. 000 de dolari pentru un nume global cu propriul domeniu dot-com. In plus, exista si costurile legale pentru inregistrarea numelui ca marca.Ultimele idei
“Este un adevarat puzzle sau sah”, spune Fornas, presedintele Cartier. “Investitia poate sa fie importanta sau sa nu coste aproape nimic. Este decizia companiilor – ele trebuie sa hotarasca cat de important este produsul si cat de mult merita sa investeasca in viitoarea marca.
Dar, in ciuda dificultatilor, exista si povesti de succes. In 1998, aceiasi francezi de la Cartier au lansat un nou parfum unisex. “Declaration” a fost solutia gasita pentru nume. Echipa de creatie a propus numele, dar nu se astepta nimeni ca el sa fie disponibil. “Cand am aflat ca numele este original, ni s-a parut incredibil. Ne intrebam cum este posibil”, isi aminteste Fornas.
O alta solutie de succes este ca managerii sa gaseasca nume foarte greu de copiat, chiar obscure. “La Dona”, numele dat ceasului lansat de Cartier in memoria actritei mexicane Maria Felix, a fost disponibil si, de data aceasta, nimeni de la compania franceza nu s-a mai mirat.
Dar alegerea numelui potrivit poate ajuta si procesul de creatie, nu numai succesul vanzarilor, lucru sustinut si de Jim Nevins, directorul creativ de la Clinique. In 1997, acesta s-a gandit la numele “Happy” pentru un parfum. “Ma uitam la biografia lui Judy Garland cand a inceput melodia ‘Come on Get Happy’ si m-am gandit imediat: ‘cine nu viseaza la fericire’”, isi aminteste Nevins. El sustine ca numele gasit a ajutat in mod direct la finalizarea productiei parfumului. A fost adaugata o aroma de portocale si tot portocaliu a devenit si ambalajul parfumului, pentru ca, sustine Navins, mai multe studii indicau faptul ca mirosul si culoarea portocalei evoca fericirea.
Pana la urma parfumul nu a putut fi inregistrat sub numele simplu, “Happy”. Compania s-a temut ca denumirea este prea generica si, cand a vrut sa inregistreze numele, a aflat ca o mica companie o facuse deja, chiar daca pentru un produs dintr-o alta categorie. In concluzie, parfumul se cheama acum “Clinique Happy”, o combinatie intre brand-ul propriu-zis si numele produsului, pe care industria de “naming” o numeste “lock up”. Consumatorii tin minte si folosesc numele simplu – “Happy”.
Dar “fericirea” din aceasta industrie este din ce in ce mai greu de obtinut si viitorul este mai degraba “unhappy” pentru creativii companiilor. Insa firmele care fac din “naming” un business sunt pe trend.2007 New York Times News Service – Traducere si adaptare de Andrei Nastase
-
Regatul meu pentru un cal
Cu 100 de ani in urma, Jockey Club-ul sau hipodromul din Baneasa erau locurile in care voiai sa fii vazut daca voiai sa fii inclus in elita afacerilor bucurestene. Sa pierzi sume fabuloase pe un cal alaturi de industriasii celebri ai vremii ca Max Auschnit sau Nicolae Malaxa era unul dintre cele mai mari privilegii pe atunci. Caii de curse nu inseamna insa doar pariuri sau noroc, ci si un tip aparte de investitie, ce implica o doza considerabila de pasiune.
Totul incepe intr-o liniste inghetata, cu o prezenta aproape fizica in aerul incarcat de electricitate din staluri. Apoi, pe masura ce ropotul copitelor se apropie de sosire, un zumzet tot mai puternic se contureaza pana cand explozia de urale si aplauze elibereaza adrenalina multimii din tribune. Nimic altceva decat o zi obisnuita la curse, intr-o lume in care riscul este moneda curenta. Cursele hipice au o lunga traditie, legata cel mai adesea de nobilul spirit britanic, si incepand din 1780, atunci cand Edward Smith-Stanley, cel de-al 12-lea conte de Derby, a inaugurat prima cursa britanica in Epsom, au fost intotdeauna un sport al oportunitatii, dar si un tip aparte de afacere. In lumea investitiilor, cursele de cai sunt asemenea unui inorog: o specie mitica, renegata de cei mai multi si totusi cu o noblete unica, de neegalat. Chiar daca, atunci cand vine vorba despre cai, nimic nu este sigur, iar banii vin si pleaca, cei care aleg sa cumpere un cal pursange mai degraba decat actiuni stiu ca in business exista plasamente si plasamente. Unele sunt sigure si monotone, altele extrem de riscante si pline de adrenalina, iar altele, pur si simplu de viitor. Ceea ce trebuie sa stie cel care vrea sa cumpere un cal de curse este ca odata cu el cumpara si risc in cel mai inalt grad, emotii tumultuoase si recompense nebanuite.
Hipism de Romania
In anul 1905 arhitectul Ion Berindey construia in Bucuresti, in zona pietei Presei Libere, o copie a celebrului hipodrom parizian Longchamp, unde timp de cateva decenii crema societatii bucurestene s-a delectat cu spectaculoase intreceri hipice. Nu mai putin de sapte ministri au fost membri ai elitistului Jockey Club, iar printre crescatorii de cai pursange s-au numarat personalitati ca generalul Gheorghe Moruzi, Constantin Blaremberg, Gheorghe Negroponte sau Barbu Catargiu. Dupa 1960 hipodromul din Bucuresti, locul unde banii isi schimbau proprietarii mai rapid ca la bursa, a fost inchis si odata cu el cursele hipice au intrat intr-un con de umbra. Astazi curse de trap, galop si atelaj se mai desfasoara doar pe hipodromurile din Mangalia si Ploiesti, insa fara gloria si fastul celor de odinioara. Ceea ce nu s-a pierdut insa este linia pura a cailor de curse din Romania. Renumele acestora si in special a cailor purs?nge arab de la Herghelia Mangalia a depasit de multa vreme granitele tarii. Renumele pedigriurilor, dar mai ales al preturilor. Asta deoarece caii de performanta se vand mult mai ieftin la noi decat pe piata europeana, astfel incat cea mai mare parte a cumparatorilor de la licitatiile organizate la Mangalia sunt strainii. Pretul de pornire al fiecarui cal este stabilit prin adaugarea la valoarea de baza a calului, in functie de rasa si suma investita in el de crescatori, a unei sume care corespunde calitatilor deosebite ale exemplarului. “Caii, in general, au o valoare greu de estimat in bani. Valoarea unui cal creste pe masura ce investesti in el deopotriva bani, timp si rabdare, pe masura ce este vazut la concursuri internationale si se intoarce cu premii sau chiar titluri de campion. Astfel, un singur cal reuseste sa ridice intreaga ‘linie’ viitoare de manji, devenind o mina de aur pentru proprietarul sau.”
Conform Regiei Nationale a Padurilor, preturile de pornire sunt situate intre 1.800 si 2.000 de euro, iar pentru rasele “pretioase”, cum sunt rasele arab si purs?nge arab, licitatiile pornesc de la sume mai mari. Daca exemplarul scos la v?nzare are si performante la concursurile hipice, pretul de pornire se poate dubla. Cel mai mare pret de pornire de pana acum al unui cal de la aceasta herghelie a fost fixat la 4.200 de euro. In conditiile in care un cal comparabil ca pedigri si performante are in celelalte tari europene cu traditie hipica un pret de pornire de 8.000 de euro, este mult mai convenabil pentru straini sa cumpere exemplare de rasa cu performante din Rom?nia. “Vin straini din Italia, Austria, Spania, Franta doar pentru a cumpara cai de la herghelia noastra. La noi, un cal purs?nge arab costa in jur de 3.000 de euro, in timp ce in tarile Uniunii Europene pretul minim este de 5.000 de euro. Partea mai dificila vine la transport si carantina impusa, insa chiar si asa diferenta de pret este considerabila”, explica Constantin Ancuta, directorul Hergheliei Mangalia. Cursele de cai i-au atras si pe o parte din rom?ni, astfel incat cei care isi permit isi cumpara exemplare valoroase. Intretinerea acestora nu este deloc ieftina, pensiunea completa a unui cal la Herghelia Mangalia costand de exemplu 240 de euro pe luna, iar antrenamentul acestuia incepe de la 150 de euro pe luna. Pasionatii de echitatie isi asuma cheltuiala, cu atat mai mult cu cat in alte tari aceasta poate ajunge la 1.000 de euro in Franta sau 1.500 de euro in Marea Britanie.Investind in galop
Au fost odata ca niciodata patru prieteni care au strans 10.000 de dolari cu care voiau sa-si cumpere un cal de curse. In 1992, la o licitatie in Doncaster, Marea Britanie, au cumparat un armasar numit Earth Summit, platind putin peste suma pe care isi propusesera sa o cheltuiasca. Din acel moment si pana la retragerea sa la varsta de 12 ani, calul a adunat premii in valoare de peste 675.000 de dolari si titluri de campion in turnee prestigioase ca turneul american Grand National, in 1998. Morala acestei povesti este ca inorogul numit investitii in hipism exista, chiar daca in marea majoritate a cazurilor nu se lasa vazut. Realitatea industriei hipice este ca mii de invinsi sustin o mana de invingatori. Cu toate acestea emotia cursei aduce in fiecare an sute de investitori in joc. In functie de cum aleg sa-si joace cartile – si bugetul pe care il aloca acestui sport -, o treime pana chiar la o jumatate dintre acestia isi vor amortiza investitia sau chiar vor scoate profit din acest sport aristocratic. “Nu este o investitie potrivita pentru cineva care nu apreciaza intensitatea curselor”, spune Eric Wing, director pentru relatii media al Asociatiei Americane a Curselor Hipice. “Insa adevarul este ca aceasta este cel mai probabil cea mai incitanta investitie pe care o poti face.”
Cum se intampla adesea in viata, investitiile in cai sunt cu atat mai usoare si mai profitabile cu cat ai mai multi bani de cheltuit. Insa este posibil sa intri in joc si la o scara mai mica. Chiar daca un cal care te costa pana la 5.000 de dolari probabil nu te va duce atat de departe cat sa concurezi impotriva lui Mohammed ibn Rashid al Maktoum, printul Dubaiului si cel mai mare proprietar de cai de curse, cu siguranta iti va aduce macar cateva zile norocoase la hipodrom. Secretul succesului in afacerile hipice este alegerea celui mai bun loc in care sa conduci acest business. Costurile achizitionarii si intretinerii unui cal variaza sensibil de la o tara la alta. Daca la noi in tara un cal pursange cu pedigri impecabil si performante notabile costa pana la 8.000 de dolari, in Noua Zeelanda, considerata una dintre cele mai prietenoase tari pentru pasionatii acestui sport, acesta ar costa in jur de 10.000 de dolari, iar in Statele Unite, la licitatiile Keeneland din Kentucky acelasi cal poate aduna pana la 100.000 de dolari. De aceea, chiar daca orice proprietar pasionat prefera sa-si aiba caii cat mai aproape, in termeni de business aceasta nu este intotdeauna decizia cea mai inspirata. Daca Romania este un adevarat paradis din punctul de vedere al preturilor de achizitie a cailor pursange, nu acelasi lucru se poate spune despre organizarea de curse, cele 20 de curse organizate in fiecare an fiind mai mult demonstrative, iar pariurile si implicit castigurile, modice. Proprietarii de cai pursange din Romania se orienteaza astfel spre monta pentru castig. Inca o data integrarea in Uniunea Europeana se dovedeste a fi salvatoare, aducand pasionatilor de cai si curse o usurare considerabila a posibilitatii de a concura in tarile cu traditie hipica de pe continent.Tara cailor de curse
Un factor important in alegerea tarii in care sa-ti antrenezi si inscrii calul il reprezinta cuantumul premiilor si al celorlalte stimulente materiale. Cele mai atractive tari pentru investitorii mici si medii sunt Australia si Franta. Franta ofera cele mai mari premii din afara Asiei si atrage investitorii cu un stimulent in plus: proprietarii unui cal de provenienta frantuzeasca primesc o prima care se poate ridica pana la 70% din castiguri. Initiativa s-a dovedit una de succes: 80 la suta din caii de curse inregistrati in Franta sunt nativi. In Australia, premiile in bani sunt cele mai mari raportate la costurile intretinerii si antrenarii, care aici sunt cele mai mici din tarile care organizeaza turnee mari. Pana si factorii intangibili ca atmosfera din tribune pot face diferenta, mai ales atunci cand proprietarul calului se da in vant dupa o zi pasionanta la curse. In Anglia, de exemplu, hipodromurile sunt ticsite si zgomotoase, iar aerul este incarcat de entuziasm. In Japonia, tara in care se pariaza cel mai mult din lume, atmosfera este de-a dreptul electrizanta. Insa in Franta, acolo unde pariurile se inregistreaza de obicei in afara hipodromurilor, doar o mana de oameni sunt in tribune la o cursa din timpul saptamanii. “Englezii sunt extraordinar de entuziasti cand vine vorba despre curse”, spune Andrew Mead, un broker in vanzarile de cai pursange din cadrul agentiei engleze Mead Goodbody si, totodata, secretar al Federatiei Britanice a Brokerilor in vanzarile de cai. “Francezii au premii mai consistente, insa adevarul este ca ei nu se dau prea tare in vant dupa intreaga experienta a curselor.”
Cea mai mare parte din Asia este o piata inchisa ermetic in afara cazului in care esti mandrul proprietar al unui campion al unui turneu prestigios. In acest caz, cele mai mari turnee asiatice nu numai ca vor scoate covorul rosu, insa te vor si plati doar ca sa pasesti pe el. In Hong Kong, de exemplu, caii care participa la Cupa Hong Kong sunt adusi impreuna cu proprietarii, antrenorii si intregul “entourage” via avion privat pe cheltuiala autoritatilor locale implicate in turneu.MIC INDREPTAR DE ACHIZITII
Cu toate acestea intrebarea cheie ramane: sunt investitiile in cai o idee buna, cu atat mai mult cu cat pe piata internationala preturile cailor intre unu si doi ani cresc constant in fiecare an, in ritmul bursei de valori? Parerea generala este ca da insa numai daca stii foarte bine ce faci. A investi corect in cai inseamna sa-ti faci temele mai bine ca la scoala, construind un business plan realist si un grup de profesionisti care sa te poata sfatui. Caii se vand la licitatii, insa asta nu inseamna ca pentru a face o achizitie valoroasa este suficient sa ridici mana si sa plusezi mai mult decat concurenta. Procesul este mult mai complicat si incepe cu o documentare serioasa cu macar cateva saptamani inainte de licitatie. Primul pas implica examinarea atenta a cataloagelor de licitatie si pregatirea a doua liste, una cu favoriti si una de rezerva, in functie de pedigriurile cailor si a reputatiei lor. Echipa de consultanti ar trebui sa includa un veterinar, un antrenor si un expert in pedigri iar inainte de licitatia propriu-zisa caii vizati trebuie examinati fizic de catre veterinarul propriu.
Investitii temperamentale
Ultimul lucru pe care un proprietar de cai trebuie sa il stie foarte bine este ca nimic nu garanteaza succesul in acest sport. Nici macar pedigriul sau banii investiti intr-un cal nu promit victorii pe pista. In 1985, calul Seattle Dancer a fost vandut la un pret record de 13,1 milioane de dolari la licitatiile anuale Keeneland din Kentucky, insa calul-vedeta nu a avut niciodata performante notabile in curse. De aceea, primul lucru pe care trebuie sa il accepte un crescator este ca ei, caii, nu sunt masini, nu pot fi programati si nu pot avea performante la comanda. Cel mai adesea sunt temperamentali si chiar imprevizibili. La fel ca un copil, un cal nu reuseste intotdeauna sa se ridice la inaltimea asteptarilor. Insa la fel cum parintii buni sunt pregatiti sa ia in piept urcusurile si coborasurile precum si factorii emotionali si financiari ai meseriei de parinte, la fel trebuie sa faca si un proprietar de cai care sa treaca primul linia de sosire in acest business. -
Operatie pe business deschis
“Stii, de fapt, omul a fost proiectat sa traiasca peste 120 de ani”, explica Mihai Marcu, directorul MedLife, cel mai mare spital privat din Romania, in fata unui grafic complicat preluat din studiile Anei Aslan. “Iar daca de obicei nu se intampla asa, este pentru ca nu cunoastem suficient de bine manualul de utilizare al acestui produs complex care este organismul nostru.” Din fotoliul sau de manager, Mihai Marcu stie foarte bine care sunt implicatiile cuvantului “spital” pentru fiecare persoana. Insa atribuie aceasta perceptie faptului ca putini au intalnit spitalul potrivit pana acum. Lansarea primului spital privat MedLife ar trebui sa schimbe, in opinia lui, felul in care oamenii se raporteaza la ingrijirile medicale si la starea lor de sanatate.
Salile de asteptare intunecoase, consultatiile stresante si rezervele aglomerate asteapta sa ramana in istorie odata cu intrarea in epoca 2.0 a serviciilor medicale: Spitalul-Spa. Iar Mihai Marcu isi propune sa aduca MedLife in prima linie a acestui trend pe piata romaneasca. “Spitalul nostru seamana mai mult cu un hotel de cinci stele in care clientii isi pot alege pana si culoarea rezervei. In rest, standardul inseamna plasma in fiecare rezerva, laptop cu conectare wireless la Internet, prin care pacientii isi pot verifica e-mailul sau isi pot comanda felul de mancare dorit. De asemenea, piscina, jacuzzi-ul, o sala de kinetoterapie si sala de masaj le stau la dispozitie. Tehnologia medicala este numai de ultima generatie, iar medicii nu numai ca sunt de top ca specializare si pregatire profesionala, dar sunt la curent cu toate noile descoperiri in domeniu si au obligatia de a se specializa in strainatate anual.”In spatele salii de operatii
Angajatii reprezinta adevaratul asset al companiei, spun, la unison, oamenii de HR din mai toate companiile. In bransa medicala, in care activeaza si Mihai Marcu, aceasta fraza este departe de a reprezenta un cliseu. Fiindca valoarea unui spital rezida in valoarea personalului medical pe care il pune la dispozitia clientilor, cea mai importanta sarcina a unui manager de spital este cel mai adesea head hunting-ul. Spre norocul lui Mihai Marcu, reputatia spitalului i-a usurat considerabil misiunea. “Dotarile si tehnologia Memorial Hospital au atras pana acum nume de prim rang din domeniul medical. Personalul spitalului a fost selectat de la institutii prestigioase din Romania, iar managerul medical din cadrul MedLife a facut cursuri speciale si a vizitat, cu suportul IFC, spitale din Marea Britanie si Statele Unite.”
Pe fondul unei curse stranse pentru controlul pietei serviciilor medicale private, MedLife vrea sa tina capul de afis. “MedLife nu aduce ceva in plus. MedLife aduce totul. Este primul spital privat cu ambulatoriu, cu laborator propriu, cu sectie completa de imagistica proprie, sectie de pediatrie si este la urma urmei cel mai mare spital privat din Romania. Aduce tehnologie de ultima ora, aduce un bloc operator de 1.400 mp, adica de cinci ori mai mare decat orice bloc privat si unul dintre cele mai mari din Romania. Life Memorial Hospital aduce primul flux de operatii de o zi din Romania. Practic, tot ce ofera acum MedLife si Life Memorial Hospital este in premiera”, spune CEO-ul.
Care este principalul competitor de care se teme? Mihai Marcu pare incurcat. “Hmmmm…..MedLife”, vine raspunsul lui. Si asta fiindca pana acum competitia nu da semne ca s-ar putea ridica la inaltimea stachetei fixata de MedLife. “Deocamdata” niciun alt jucator nu ofera gama si tipul de servicii integrate pe care le asigura MedLife. Pe partea de spitale numai Euroclinic poate fi considerat un competitor, fiindca asigura o calitate buna a serviciilor, insa se adreseaza unui segment cu putere financiara mai mica. In piata de laborator sunt deja cativa competitori puternici, dar acestia se bazeaza in primul rand pe incasari de la stat, care pentru MedLife nu reprezinta o prioritate.” Luand in considerare si parteneriatul incheiat nu de mult cu IFC, divizia de investitii din sectorul privat a Bancii Mondiale, este lesne de inteles de ce MedLife nu vrea sa priveasca decat in sus. “La inceputul anului 2005 tatonam terenul”, isi aminteste Marcu. “Eram in discutii cu mai multe firme de consultanta de prim rang pentru atragerea unor potentiali parteneri in afacere si am purtat discutii cu diverse fonduri si banci de investitii. Intrebarea era daca sa alegem un investitor strategic cu dorinte de extindere in Romania, eventual din domeniul medical, sau un investitor financiar. Pana la urma am semnat un contract de consultanta cu IFC, care a avut un aport considerabil la proiectul de dezvoltare, incepand cu Memorial Hospital Bucuresti. La momentul respectiv divizia de consultanta a IFC nu a plecat de la ideea ca investitorul trebuie sa fie divizia de investitii a IFC (cele doua divizii au structuri relativ independente), ci a venit cu propuneri diverse, incluzand investitori britanici sau americani din domeniul medical, si mai multe fonduri de investitii si-au manifestat interesul. Solutia de finantare directa a IFC a parut insa normala datorita experientei lor foarte mari in acest tip de proiecte, dar si a faptului ca, desi sunt investitori financiari, au o importanta nota de suport pentru acest domeniu. Putem spune ca IFC se situeaza undeva la mijloc intre un investitor strategic si unul financiar.”Ziua de la 25 de ore in sus
Cuvantul care il defineste cel mai bine pe Mihai Marcu este initiativa. In perioada studentiei mai ales, a fost o vreme in care cele 24 de ore din zi erau insuficiente pentru toate afacerile in care ar fi vrut sa se implice. “In 1990”, isi aminteste el, “in paralel cu studiile la Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, am fost asociat la o firma de marochinarie impreuna cu doi prieteni. Eu ma ocupam de partea financiara, partial si de vanzari, si chiar aduceam catarame si feronerie din Turcia si Egipt.” Insa asta nu a fost tot, fiindca tentatia unei afaceri bune l-a facut sa isi deschida in aceeasi perioada si o sala de biliard si sa devina actionar majoritar la o moara cu brutarie situata la vreo 65 km de Bucuresti. Prima sa pasiune a fost insa matematica, ca in cazul multor altor manageri tineri din peisajul businessului romanesc. Cat despre programul prelungit, acesta s-a transformat intr-un stil de viata pentru Marcu. “Nu mi-a fost greu, cred ca seman cu mama mea care este superactiva. Nici acum nu prea pot sa stau locului, imi gasesc cate ceva nou de facut tot timpul, ma scol noaptea si mai imi notez cate o idee de business, de marketing sau pur si simplu un slogan publicitar nou.” Pana la urma a ales sa dea o cariera de matematician pe una de manager, fiindca afacerile il provocau mai mult. “Matematica este frumoasa, iar geometria spectaculoasa, dar este o stiinta in care lucrul individual primeaza, iar eu sunt un om de echipa, care simte tot timpul nevoia sa comunice. Drumul meu pana la matematica a fost insa incurcat, pornind de la medicina, care este o adevarata traditie in familia mea, trecand prin orientarea mea catre drept sau politehnica in timpul liceului, dupa care in clasa a 12-a invatam pentru arhitectura. Am intrat la matematica.” Urmatoarea lui pasiune a fost economia, care l-a facut sa ajunga pana in fotoliul de vicepresedinte al RoBank. “Nu am sa uit cat de greu mi-a fost atunci cand m-am angajat in banca. Nu aveam nici macar statutul de functionar, deoarece inca nu terminasem facultatea, asa ca eram angajat ca ‘lucrator bancar’. Asta nu a facut decat sa ma ambitioneze, asa ca imi petreceam noptile incercand sa invat ceva contabilitate si notiuni juridice pentru a putea face fata. A fost foarte greu, mai ales ca faceam asta in paralel cu facultatea, insa imi placea foarte mult. Practic, am parcurs toate etapele in ceea ce priveste munca intr-o banca si am avut sansa sa fac traininguri si practica in toate departamentele. Am plecat de la casierie si am ajuns director de sucursala si apoi vicepresedinte. La finalul carierei mi s-a propus chiar functia de presedinte, insa era prea tarziu, deja decisesem ca imi doresc sa ma concentrez pe o afacere proprie.”Pepiniera de manageri
Oriunde a lucrat, Marcu a pus bazele unei veritabile pepiniere de manageri in jurul sau, convins fiind ca o conditie de baza in dezvoltarea unui manager competent este acumularea de experienta in fiecare nivel dintr-o companie. “Vreau sa cred ca, asa cum am avut si eu sansa de a beneficia de increderea si de experienta altora, am putut ajuta la randul meu la formarea multor colegi, atat in banca cat si in MedLife. Asta cu atat mai mult cu cat consider ca cea mai buna sursa de middle-management intr-o firma o reprezinta personalul propriu; sunt un adept declarat al ‘cresterii’ angajatilor prin cat mai multe traininguri. In principiu cei care au avut experienta lucrului la nivelul de baza cunosc cel mai bine problemele, iar dupa un training adecvat si daca au abilitatile necesare, inteleg cel mai bine fenomenele si aplica managementul potrivit.”
Cat despre partea preferata a jobului lui de astazi, aceasta este munca intr-o echipa pe care chiar o simte ca fiind a lui. “Fie ca vrem sau nu, aproape toti ajungem sa ne petrecem mai mult timp cu colegii decat cu familia, deci climatul conteaza foarte mult. Cred ca in MedLife suntem nu numai familia Marcu, ci mult mai multi membri ai unei familii numite MedLife. Nu cred ca satisfactiile in cariera sunt date de ‘unde ai ajuns’, ci de ceea ce faci, cum faci si cum se simt cei din jurul tau. Vreau sa cred ca nu sunt doar un sef, ci si un bun coleg si prieten.” Un singur lucru trebuie sa nu uite angajatii lui: sa isi trateze cu responsabilitate promisiunile. “Sunt adeptul cuvantului dat. Indiferent daca pierzi mai tarziu, daca promiti ceva, o faci. Toti managerii MedLife trebuie sa isi tina de asemenea cuvantul dat. Au fost cazuri in care am pierdut multi bani din cauza unui cuvant dat fara acoperire, dar nu am ezitat sa ne indeplinim promisiunile. Sunt convins ca per total am castigat mai mult prin increderea data clientilor si partenerilor.”
Cariera l-a invatat pe Marcu ca pentru timpul lui liber trebuie sa lupte cu orice si astazi, fara timpul acordat familiei simtind ca nu-i ramane nimic de dat businessului. “Programul meu este cam de 10 ore pe zi si mereu imi ramane timp pentru baietelul si sotia mea, iar in weekend pentru prieteni. Cand lucram in banca am facut greseala de a o confunda cu viata personala, cu ‘eu’-ul meu, cu prietenii. Stupid. Ii sfatuiesc pe toti colegii mei sa nu exagereze cu programul si stresul, pentru ca altfel risti sa devii contraproductiv. Nu mai cred ca acum 5-6 ani ca oamenii care muncesc extrem de mult sunt mai buni. Time managementul functioneaza si in familie, si cu prietenii!” Timpul liber se imparte intre Delta si munte, cele doua locuri preferate de evadare. “Imi place Delta foarte mult, asa ca mi-am luat o salupa cu care o bat in lung si in lat in weekend-uri. Iar concediile inseamna cam doua saptamani pe an; una in tara la munte, fara galagie, si una la mare, de obicei in Grecia.”Inainte de orice altceva MedLife este o afacere de familie si poate de aceea Mihai Marcu simte ca si-a gasit locul in aceasta companie. -
Real ataca piata de retail
Intr-un trend care pregateste expansiunea marilor hipermarketuri pe piata romaneasca, Real Hypermarket, divizia de retail a grupului german Metro, va investi 400 de milioane de euro pentru extinderea retelei de magazine din Romania la 21 de unitati pana in 2008.
Compania cu cea mai dinamica retea de pe piata romaneasca (8 magazine deschise anul trecut in orasele din provincie) va intra anul acesta si pe piata din Bucuresti.
Investitia la nivelul Bucurestiului va depasi 80 de milioane de euro pentru deschiderea a patru magazine pana in 2008, dintre care doua vor fi lansate anul acesta, in zonele Berceni si Vitan, iar altul va face parte din proiectul Cotroceni Retail Park, ce se va finaliza anul viitor. Pentru 2007, planurile de extindere in afara Bucurestiului includ Baia Mare si Clujul, pentru toate locatiile spatiul alocat fiind cuprins intre 6.000 si 8.000 de metri patrati.
Odata cu extinderea retelei, Real aduce pe piata romaneasca marca proprie Tip, prezenta in toate magazinele companiei din Germania, Polonia, Rusia sau Turcia la preturi mici. -
Asia bate America la mall-uri
Piata asiatica de real estate se confrunta cu un paradox imobiliar: daca la nivel mondial, in special in America de Nord, boom-ul mall-urilor este un trend care a apus, in tari ca Malaiezia, Filipine, China si, de curand, India exista o adevarata frenezie a mall-urilor. In topul celor mai mari mall-uri din lume, alcatuit de Forbes, componenta asiatica predomina clar asupra celei occidentale: 8 din primele 10 mall-uri ale lumii inseamna 2,5 milioane de metri patrati care se adauga spatiului total de shopping al Asiei. Dintre acestea, sase au fost construite dupa 2004.
Inca de atunci conceptul de mall in Asia a evoluat cu mult peste modelul american. In timp ce mall-urile din America sunt inghesuite intr-o era a cutiilor de shopping, spatiile comerciale din orase ca Beijing sau Guangzhou in China si Kuala Lumpur in Malaiezia imprumuta tot mai mult din aerul de Ritz Carlton. South China Mall din Dongguan si Golden Resources Mall din Beijing, care ocupa locurile unu si doi in topul mondial, gazduiesc o multime de atractii, de la parcuri tematice de joaca pentru copii pana la mori de vant. -
Generatia Denim
Cea mai scumpa pereche de blugi vanduta vreodata poarta marca Levis 501, veche de 155 ani, si a fost cumparata in 2005 la pretul de 60.000 de dolari de un cumparator anonim de pe eBay. Dar nu numai blugii vintage au preturi colosale; si colectiile noi made-to-measure din tesaturi rare sau accesorizate cu pietre pretioase si nasturi placati cu aur de 24 de carate sunt la fel de scumpe.
Magazine ca Neiman Marcus, Bergdorf Goodman si Saks Fifth Avenue vand jeansi marca Roberto Cavalli la preturi de 1.185 de dolari, iar Diesel si PRPS au creat o linie de blugi selvege vopsiti manual care se vand in trei magazine din lumea intreaga in cazul Diesel si doar intr-unul in cazul PRPS.
Preturile exacerbate nu diminueaza cererea, dimpotriva. Creatorii jeansilor APO folosesc capse din aur, argint sau platina si inlocuiesc nasturii cu diamante alese de client. Atat materialele pretioase, cat si orele suplimentare/om se adauga la pretul initial de 4.000 de dolari. Jeansii premium reprezinta doar o mica parte din piata, dar au cunoscut cea mai rapida crestere in ultimii ani, de aproximativ 100%.
Istoria jeansilor a inceput in timpul goanei dupa aur din California cand un tanar imigrant in San Francisco a realizat ca avea nevoie de niste pantaloni dintr-un material foarte rezistent pe care sa ii poata folosi cand lucra la constructia magazinului sau. Numele tanarului era Levi Strauss, iar pantalonii pe care i-a creat, jeansii, au devenit simbolul unei intregi generatii si culturi aparte.
Astazi, goana dupa aur adaptata la generatia noastra s-a transformat in goana dupa denim. Caci pe langa utilitatea lor imediata, jeansii au devenit un status simbol al persoanei care ii poarta. -
Mix de manageri la BCR
Dupa preluarea de catre Erste Bank, BCR a lansat 40 de proiecte pentru integrarea in grupul austriac, printre care si un proces de reorganizare la nivel de management si personal. Seful departamentului de HR al Erste Bank, Rupert Dollinger (foto), considera ca solutia necesara pentru transferul eficient de cunostinte este mixul intre echipa locala si cea straina pe o perioada de cel putin 3 ani.
Astfel, noua echipa de la conducerea BCR va include atat manageri romani, cat si expati. Coordonarea proiectului de reorganizare este insa in mainile unui manager roman, Florentina Dutu, care de la 1 martie 2007 este noul director de resurse umane al companiei.
Dutu a fost director executiv la Murray Alexander and Company, una dintre companiile care i-au asistat pe austriecii de la Erste Bank in procesul de privatizare a BCR. Ea va fi asistata de doua persoane din departamentul de HR al grupului austriac si va fi supervizata de Rupert Dollinger, Head of Human Resources la Erste, si Nicolae Danila, presedinte executiv al BCR.
La nivel de personal, proiectul vizeaza deschiderea de 125 de sucursale noi, adica angajarea a 500-600 de persoane, dar si reducerea numarului de angajati din zona de back-office, ca urmare a centralizarii functiilor de procesare.
La nivel de top-management, din noua echipa mai fac parte cehul Martin Skopek in functia de vicepresedinte pe retail, Oana Petrescu, vicepresedinte pe organizare si operatiuni IT, iar Helmut Hintringer, fost CFO la Erste Bank Ungaria, asteapta autorizatia BNR pentru a prelua responsabilitatea asupra managementului riscului. -
Italiano vero
Luciano Benetton a pornit de la vanzarea unor pulovere tricotate de sora sa mai mica si a cladit un imperiu. Astazi, Luciano Benetton este unul dintre cei mai bogati italieni, iar familia a ramas, ca pentru orice italian, cel mai important aspect din viata lui.
Povestea debuteaza in 1965 si il are ca protagonist pe Luciano Benetton, un adolescent pe atunci, care vindea la targ puloverele tricotate de sora sa, Giuliana. Curand dupa aceea el a renuntat la slujba pe care o avea intr-un magazin de haine pentru a incepe o afacere impreuna cu aceasta. Mai tarziu, cei doi i-au cooptat in echipa si pe ceilalti frati mai mici, Gilberto si Carlo. In 1969 familia Benetton a deschis primul magazin de haine in Belluno si un an mai tarziu inca unul in Paris. Astazi Luciano este presedintele si mintea creativa din spatele grupului Benetton, Giuliana are controlul asupra designului colectiilor, Gilberto se ocupa de contabilitate, iar Carlo de productie. La cei 66 de ani, acest magnat al modei, faimos pentru campaniile sale publicitare controversate, detine 18 intreprinderi. Una dintre ele, marca emblematica de haine care-i poarta numele (United Colors of Benetton), aduce un profit de peste 1,8 milioane de euro pe an, din cele 5.000 de magazine raspandite in intreaga lume. Lasand la o parte luxul si faima pe care le are in Italia, Luciano marturiseste ca i-ar placea sa locuiasca intr-un satuc din sudul Spaniei.
Dau bicicleta mea pe un imperiu
Nascut in Treviso in 1935, cand a ramas orfan de tata la varsta de doar 10 ani, conditia lui de prim nascut l-a facut sa-si ia in serios rolul de cap al familiei. El trebuia acum sa aiba grija de mama si de fratii sai mai mici, Giuliana, Carlo si Gilberto. Rezultatul perseverentei lui si a noptilor pierdute lucrand este un adevarat imperiu care numai in domeniul textil numara peste 5.000 de magazine in peste 120 de tari. Tatal sau a murit in 1945 de malarie, boala pe care a contractat-o in Etiopia, unde emigrase in speranta de a face bani pentru a-si salva familia de la saracie. Boala i-a spulberat visele si a trebuit sa se intoarca in Treviso bolnav, ruinat si fara speranta. Cand Luciano si-a pierdut tatal, a fost nevoit sa intrerupa studiile pentru a munci. Primul lui job a fost intr-un magazin de haine. “Este o amintire inca vie, pentru ca, pana la urma, sentimentul de responsabilitate si necesitatea de a acoperi golul lasat de tatal meu sta la baza a ceea ce am reusit sa creez”, marturiseste Luciano.
Totul a inceput cand, in 1955, lui Luciano i-a venit ideea ca el si sora lui, care era tricoteza intr-o fabrica, sa lucreze impreuna. Ea tricota pulovere noaptea pentru ca Luciano sa le vanda a doua zi dimineata la targ. “Ideea aceasta o aveam in minte de cativa ani. Eu eram un vanzator bun, iar sora mea era o buna tricoteza. Si atunci? De ce sa nu profitam de pe urma talentelor noastre?”, povesteste Luciano despre inceputurile a ceea ce avea sa devina un imperiu. Pentru a putea sa cumpere prima masina de tricotat Luciano si-a vandut bicicleta, unul dintre putinele lucruri mostenite de la tatal sau si care reprezenta practic mijlocul de transport pe care il folosea Luciano pentru a ajunge la targ unde vindea puloverele facute de Giuliana. Luciano a fost in Anglia sa studieze despre tehnica tricotajului. Acolo a invatat cum sa foloseasca numai fire de culoare alba pentru ca apoi sa poata fi colorat produsul finit in diverse nuante adaptate tendintelor. Cu o strategie de marketing agresiva si un obiectiv precis Luciano Benetton a transformat mica afacere cu haine din lana intr-un fenomen global studiat de scolile de business internationale. Cu trecerea anilor inima grupului Benetton au ramas hainele, si Benetton s-a extins in acest sector care nu include numai marca United Colors of Benetton. Are de asemenea o linie pentru copii cu varsta cuprinsa intre 0-12 ani, marca trendy si “fashionable” Sisley, si brand-urile de articole de imbracaminte sport Playlife si Killer Loop. Prin intermediul companiei familiei, Editione Holding, Benetton se ocupa de asemenea si de servicii de catering, servicii de comunicare, real estate sau agricultura.Echipa, nu jucatorul
Succesul a venit aproape imediat si magazinele Benetton au inceput sa se deschida prin toata Europa si chiar in Paris, unde competitia este foarte stransa. Luciano nu a optat pentru productie centralizata si distributie la scara industriala, iar intuitia lui privind aceasta decizie de business “cruciala” a fost rasplatita. El si-a creat propriul imperiu de haine prin dezvoltarea sistemului de franciza. Benetton a acordat licente mai multor producatori de textile si s-a specializat in design, vopsitorie si croitorie. Prin contracte de franciza el s-a inteles cu retaileri independenti pentru ca acestia sa comercializeze doar produse marca Benetton.
Prin aceasta strategie de marketing si datorita ratei dobanzii avantajoase in anii ’80 si inceputurile anilor ’90, grupul a fost capabil sa obtina castiguri surprinzatoare, avand in vedere ca s-a dezvoltat in timpul recesiunii. In timpul anilor ’80 Luciano a inceput de asemenea sa diversifice activitatile grupului industrial prin achizitionarea echipei de formula 1 Toleman, prin sponsorizarea echipei de volei din Treviso si prin comercializarea ceasurilor, produselor de make-up si parfumurilor marca Benetton. Benetton a inteles ca piata locala este suprasaturata si a inceput sa deschida magazine in America si Japonia. Al Doilea Razboi Mondial a distrus totul, inclusiv culoarea, inclusiv speranta. Benetton a decis sa se reinventeze. Aceasta a fost cheia succesului – sa confectioneze in culori vii. “Culoarea reprezenta atunci speranta, viitorul, ceva absolut nou. Era unul dintre primele simptome care arata ca societatea se reface”, este de parere Luciano. Benetton sustine ca lipsurile si situatia precara in care i-a lasat tatal sau l-au “ajutat” sa fie ingenios. “Muncim toti foarte mult, inclusiv fratii mei, de cand eram copii. Sa pot conta pe ei a fost foarte important. Eu cred ca o echipa este mult mai puternica decat un simplu jucator”, a spus acesta.Socant, dar la moda
Campaniile sale publicitare, de multe ori interzise, dar, paradoxal, cu foarte mare impact la public, atrag multe polemici. Un om afectat de SIDA, desfigurat practic, pe patul de moarte inconjurat de familia sa, un copil alb tinut de mana de o femeie de culoare, un bebelus surprins exact in momentul in care s-a nascut, o masina in flacari dupa un atentat al mafiei. Asa arata clipurile Benetton, care starnesc reactii de genul – “chiar este necesar sa se mearga mereu tot mai departe?”.
“Produsele sunt din ce in ce mai asemanatoare. Trebuie sa existe alte lucruri care sa le diferentieze. Si unul din aceste lucruri este comunicarea – comunicarea intre oameni, intre natii. De aceea am ales sa fac un tip de publicitate care nu te lasa indiferent”, marturiseste Luciano.
Motivul pentru care Benetton alege ca teme sociale, pentru mesajele sale publicitare, rasismul, SIDA sau refugiatii albanezi este foarte simplu – Luciano vrea sa arate adevarata fata a lumii si prin asta sa ajunga mult mai usor la inimile (si, de ce nu, la buzunarele) lor. “Am ales sa fac un tip de publicitate care nu te lasa indiferent, pentru ca prin campaniile mele publicitare nu vand haine, ci o ideologie”, spune Benetton despre publicitatea sa. “Daca am fi facut publicitate despre produs, am fi ajuns sa avem un public limitat. Asa reusim sa avem un impact mult mai mare la public”, completeaza acesta. In ciuda criticilor care i se aduc mai tot timpul, sunt din ce in ce mai multi cei care primesc bine mesajele publicitare.O pata de culoare
Din anii ’80 pana in 2000, Benetton a colaborat cu fotograful Oliviero Toscani pentru a crea campaniile promotionale care au devenit la fel de distinctive pentru companie precum hainele pe care le comercializau. La inceput campaniile publicitare s-au axat pe teme rasiale si culturale. Toscani si Benetton au respins ideea de a face fotografii standard cu modele sexi si haine extraordinare: “Cu Benetton am inceput sa dezvoltam notiunea de culoare. Prin definitie Benetton inseamna culoare. Asa ca, pentru a exprima aceasta idee de culoare, am aratat un grup format din oameni de diferite culori ale pielii. A fost fantastic si atat de amuzant sa aratam produsele noastre intr-un mod nou si simplu”, este de parere Benetton. Totusi, cand grupul a inceput sa treaca printr-o criza destul de serioasa cu procese intentate de francizatii care s-au plans de lipsa de sprijin, campaniile publicitare au inceput sa contina din ce in ce mai multe imagini socante. -
Micii miliardari din Silicon Valley
Aproape in fiecare sambata seara, intr-un pub retras din San Francisco, se intalnesc unii dintre cei mai bogati tineri din Silicon Valley. Este vorba despre Steve Chen si Chad Hurley – fondatorii YouTube, Blake Ross – cel care a creat browser-ul de Internet Firefox, Seth Sternberg – fondatorul site-ului Meebo, Mark Zuckerberg – fondatorul retelei sociale Facebook, Roelof Botha – proprietarul Sequoia Capital si Bram Cohen, care detine Bittorrent, iar lista nu se opreste aici.
Si, cu toate ca fiecare dintre ei are destui bani in buzunar sa cumpere pub-ul Redwood Room chiar in clipa aceea, nici unul dintre tinerii de succes ai Silicon Valley-ului, care au fondat si detin cate un business profitabil pe Internet, nu se fac remarcati in jur. “Nu-mi permit sa fac spectacol astazi”, spune unul dintre ei. “Investitorii mei nu vor fi foarte incantati de asta”, continua el. La o prima vedere pare un tanar obisnuit de 22 de ani, avand in vedere ca este imbracat cu o pereche de blue jeans prafuiti si un tricou cu dungi, insa Mark Zuckerberg detine reteaua sociala Facebook, care numara peste 11 milioane de utilizatori si care este evaluata la 2 miliarde de dolari. La aceeasi masa, dar ceva mai retras decat primul, se afla si Blake Ross (21 de ani), programatorul care a conceput browser-ul de Internet Firefox, alternativa pentru Internet Explorer-ul de la Microsoft descarcata pe 200 de milioane de computere din toata lumea. De altfel, browser-ul i-a adus lui Ross titulatura de “viitor Bill Gates”.
Seth Sternberg, fondatorul site-ului Meebo, care inlocuieste traditionalul messenger, anunta ca este foarte posibil sa ajunga la “reuniune” si Chad Hurley, co-fondatorul popularului site YouTube care a fost achizitionat recent de Google pentru 1,65 miliarde de dolari. Asta doar daca reuseste sa plece de langa sotie si copii. “Chad are o familie acum”, spune Sternberg, “iar odata ce se intampla asta, nu prea mai este timp pentru intalnirile de grup”.Generatia miliardarilor
Odata la o generatie sau doua, apare cate un val de tineri antreprenori care reusesc sa atraga atentia si banii unor investitori cu renume sau care isi pun pe picioare propriul business online. Fondul de capital Giddy, spre exemplu, a depasit propriul record de investitii in start-up-uri, sumele investite ridicandu-se la aproape 13,5 miliarde de dolari.
“Astfel de antreprenori ne ajuta pe noi, investitorii, sa privim catre viitor”, este de parere Ron Conway, investitorul cunoscut si sub numele de “Nasul Silicon Valley-ului”. “Acestia tind catre o lume unde totul se petrece pe Internet, de la divertisment si pana la retele sociale sau de la activitati de business si pana la mijloace de informare”, a adaugat acesta.
Cu alte cuvinte, tinerii din Silicon Valley contribuie la crearea unei noi ere, cea a digitalului, unde Internetul detine rolul principal, iar viziunea lor este ca absolut tot continutul online sa fie “la degetul mic” al utilizatorilor. Asa a reusit practic noua generatie de antreprenori sa cladeasca start-up-uri de succes, avand la indemana nimic altceva in afara de computere ieftine, aplicatii software gratuite si acces la Internet broadband. Si tot asa au ajuns sa detina conturi substantiale in banca.Strategii anti-crah dotcom
Si totusi, exista un aspect negativ de care trebuie tinut cont. Fiecare dintre tinerii antreprenori, astazi miliardari in Silicon Valley, stiu ce s-a intamplat cu businessuri similare celor pe care le conduc la sfarsitul anilor ’90, cand a avut loc crahul dotcom. Site-uri precum Pets.com, Kozmo sau Napster s-au pierdut in peisaj pentru ca le-a lipsit ceva esential: un plan de business viabil. Tocmai din acest motiv, acestia incearca sa evite sa faca aceleasi greseli si refuza sa-si vanda businessul prea devreme, asteptand un moment oportun pentru vanzare, asa cum a fost cazul YouTube.
Si acesta este unul din scopurile intalnirilor aproape saptamanale ale “micilor” miliardari din Silicon Valley. Acestia au format un club sau un fel de societate secreta numita in gluma “Valley Brats” (Rasfatatii din Silicon Valley – n.r.), care le da un motiv sa se intalneasca, sa se imprieteneasca si sa puna la punct diferite strategii. Si, in fond, nu fac nimic altceva decat sa adopte un comportament firesc pentru varsta pe care o au, avand in vedere ca nu multi au trecut de 30 de ani. “Dupa un timp devine extrem de plictisitor sa te intalnesti cu oameni de afaceri din alta categorie de varsta”, spune Rob Pazornick, fondatorul site-ului de comert online LicketyShip. “Nu fac decat sa discute despre copii si despre problemele din familie. E ca si cum as sta de vorba cu prietenii tatalui meu”, a continuat el.
Dincolo de businessurile pe care le conduc, grupul din Redwood Room nu este altceva decat o mana de tineri fortati sa se maturizeze mult prea repede, prin prisma acestor afaceri. “Este destul de stresant sa stii ca depind de tine atatea lucruri si ca sunt zeci de decizii care trebuie luate cu orice risc”, este de parere Blake Ross. “Oamenii din jur ne privesc ca pe niste personalitati sau oameni de afaceri in toata regula, cand de fapt nu suntem decat studenti sau proaspat absolventi ai unei facultati care au intrat prea repede intr-un alt rol”, a mai spus el.Viata in Silicon Valley
La o prima vedere, Silicon Valley nu este foarte diferit de oricare alt peisaj american. Sediile business-urilor online sunt imprastiate ici si colo in cladiri din sticla aflate de o parte si de alta a autostrazii 101 care leaga San Francisco si San Jose. Foarte multi oameni grabiti, cu hands-free prin Bluetooth la ureche, trec unii pe langa ceilalti in masini de mici dimensiuni. Toata lumea se concentreaza asupra unui lucru, ignorand aproape tot ce este in jur. Si asta o stiu cel mai bine membrii “Valley Brats”, care inca isi petrec multe dintre zilele de lucru cu nasul in computer, incercand sa mai gaseasca o idee la fel de profitabila de business ca si cea de acum.Chad Hurley (29 de ani)
SITE: YouTube
BACKGROUND: Este artist si provine din suburbiile Pennsylvania. Hurley a luat prima oara contact cu designul pe un computer Apple vechi in scoala generala.
SIMPLITATE: Cofondatorul site-ului video a fost de parere ca este nevoie de simplitate in designul YouTube, astfel incat sa nu apara probleme ulterior. “Problema site-urilor din anii ’90 era ca au fost mult prea incarcate ca design. La mine, cuvantul cheie este simplitatea”, a spus Hurley.
LA TELEVIZOR: Ii plac emisiunile TV “Lost”, “24” si “America’s Funniest Home Videos”.Steve Chen (28 de ani)
SITE: YouTube
BACKGROUND: A urmat liceul de matematica din Chicago.
PRIMII PASI: Chen a debutat in lumea Internetului ca hacker, spargand coduri pentru diferite programe software. “A fost o experienta care mi-a deschis ochii”, a spus el. “A fost prima oara cand am vazut ca atatia tineri, ca si mie, faceau acelasi lucru.”
YOUTUBE vs. MEDIA: “Nu cred ca YouTube poate inlocui canalele media traditionale. In fond, nimic nu se compara cu un film vazut la cinema”, a spus Chen.Mark Zuckerberg (22 de ani)
SITE: Facebook
BACKGROUND: Zuckerberg a crescut intr-o familie de medici si, cu toate acestea, din momentul in care a creat softul pentru un player de muzica facut in casa, a devenit pasionat de tehnologie.
A refuzat insa o oferta de 950.000 de dolari pentru Facebook.
PRIMA INCERCARE: Primul site pe care l-a creat a fost Facemash.com, la Harvard, insa Zuckerberg a avut probleme din cauza acestuia, pe motiv ca a utilizat computerul in alte scopuri decat cele permise de conducerea scolii. Doua luni mai tarziu a fondat Facebook.
PERSPECTIVE: Sansele de vanzare sunt enorme in cazul retelei sociale online. Facebook este evaluata la 2 miliarde de dolari si se zvoneste prin Silicon Valley ca Yahoo! si Google ar fi interesati de achizitie. “Eu nu vreau nicio suma de bani”, a spus scurt Zuckerberg. “Compania nu e de vanzare”, a adaugat el.Seth Sternberg (27 de ani)
SITE: Meebo (numara 60 de mesaje trimise in fiecare zi)
BACKGROUND: Si-a dorit foarte mult timp sa devina diplomat, pe vremea cand era in scoala, in West Hartford, Conneticut. Dar mai tarziu a realizat ca este mai bine sa-si investeasca abilitatile de business in propria afacere pe Internet. “Este mult mai amuzant decat in politica”, a explicat el.
ANTI-STRES: Sternberg scapa de stres numai atunci cand zboara cu avionul. De altfel, acesta strange banii castigati prin Meebo pentru a cumpara un avion Cirrus SR22.
PERSPECTIVE: Meebo a atras atentia companiilor din Silicon Valley. Asta pentru ca in site au fost investiti deja 3,5 milioane de dolari, principalul investitor fiind Marc Andreessen de la Netscape.Blake Ross (21 de ani)
SITE: Firefox
BACKGROUND: A crescut in Miami si inca din scoala s-a diferentiat de colegii sai nu numai prin abilitatile sale de programare, dar si prin gusturile sale in materie de jocuri sau filme. Spre exemplu, jocul lui favorit este “Mario Kart” si nu “Grand Theft Auto”, cum se intampla in cazul majoritatii tinerilor de varsta lui.
SFATURI PENTRU BILL GATES: “Mi-ar placea sa-l vad pe presedintele Microsoft purtand discutii pe blog-uri”, a spus Ross. “Deja a trecut perioada in care companiile vorbeau cu jurnalisti si le dadeau farame de informatii, iar cu clientii se comportau superior”, a mai spus el.
PERSPECTIVE: Ross nu are nicio sansa sa vanda browser-ul Firefox, intrucat este un proiect open source, insa a castigat destul de multi bani din cartea “Firefox pentru to(n)ti”.Roelof Botha (33 de ani)
COMPANIE: Sequoia Capital
BACKGROUND: Compania lui si-a creat reputatia de cel mai agresiv fond de investitii din Silicon Valley. Botha a investit in majoritatea afacerilor online din ultimii cativa ani, printre care se numara si Meebo si YouTube. S-a nascut si a crescut in Africa de Sud. Apoi a ajuns director financiar in cadrul PayPal si a contribuit la vanzarea companiei catre eBay.
OPINII: “Antreprenorii de astazi nu urmaresc sa dezvolte un business numai pentru bani”, crede el. “Se vede ca deja se investeste considerabil, si nu vorbesc doar financiar, pentru a realiza un business profitabil.”