Nu am o opinie bine definita in privinta Rosia Montana, nu stiu
mare lucru nici despre tehnologie, nici despre efectele asupra
mediului, nici despre galeriile romane si nici despre situatia
economica a zonei. Dar exista aici cateva certitudini: prima, ca
pretul aurului urca de zece ani neintrerupt, ca acum este la 1.600
de dolari uncia si ca multi spun ca va ajunge la 2.000 de dolari
pana la finele anului; a doua, ca in lumea asta poate fi negociat
orice, cu doza corespunzatoare de corectitudine si buna-credinta.
Cine este megaecologist, cine se teme de cianuri sau cine tine atat
de mult la vestigiile si istoria locala poate inconjura Rosia
Montana cu papadii si sa ceara daune cat cifra de afaceri pe zece
ani daca puful vreuneia se clinteste, poate negocia limpezimea
apelor si albastrul cerului si negrul pamantului. Cu temerile
ecologiste intr-o mana si cu pretul gramului de aur in cealalta. Si
daca nu se poate si nu se poate cu Gabriel Resources, mai sunt, in
mod cert, doritori. Dar poate ca nu-i bine ca aurul acela sa stea
de pomana.
Pentru cine nu-i familiarizat: afacerea Bell Helicopter a fost
unul dintre subiectele predilecte ale presei pana in anul 2000,
intens discutata si analizata fiind nu cumpararea IAR Ghimbav, ci
conditia pusa de americani: achizitionarea de catre MApN a 96 de
elicoptere de atac. Ba s-au semnat si ceva seturi de documente, dar
privatizarea fabricii din Brasov era conditionata de intrarea in
vigoare a contractului de cumparare a elicopterelor Dracula, ceea
ce a insemnat pentru partea romana si identificarea surselor de
finantare.
Costul programului, de circa doua miliarde de dolari, a starnit
nemultumirea expertilor FMI, care au contestat capacitatea Romaniei
de a suporta o asemenea cheltuiala (anul era 1998 si media
internationale vorbeau de o Romanie in “default”). In societatea
romaneasca contractul Bell Helicopter a generat una din cele mai
intense companii “anti-ceva” vazuta pe plaiuri dambovitene de la
revolutie pana atunci: in marea de critici s-au inecat toate
argumentele putinilor sustinatori ai programului – posibilitatea ca
Turcia sau alte state din estul Europei sa cumpere elicopterele de
atac produse la Brasov sau infiintarea unui centru zonal de
intretinere si reparatii. Culmea, chiar cei doi ambasadori
americani care s-au aflat la Bucuresti in acea perioada s-au aflat
pe pozitii opuse: Alfred Moses a fost un sustinator deschis al
afacerii Bell, in timp ce succesorul sau, James Rosapepe, s-a
pronuntat public impotriva oricarei tentative a romanilor de a-si
“cumpara” admiterea in NATO prin incheierea unor afaceri cu mari
companii americane.
Personal am fost un sustinator al afacerii Bell; mi se parea ca
o Romanie echipata cu o elita de genul elicopterelor de atac ar fi
capatat o cu totul alta greutate in geopolitica zonala. Doua
miliarde de dolari, dupa dezastrele bancare ale perioadei –
Bancorex, Banca Agricola – nu mi s-au parut cine stie ce bani
pentru, repet, chiar o Romanie in default. Iar prezenta unei
tehnologii de asemenea calibru ar fi fost benefica si pentru
industrie si pentru afacerile locale. Si dupa, ce s-a ales de IAR?
Doua tentative de privatizare esuate si o colaborare, cum sa-i
spunem?, timida? cu EADS. Si nici nu mai fac nici macar un
elicopter intreg.
Orice se poate negocia, cantitati de aur extras, concentratii de
cianuri, cate elicoptere si pentru ce bani si in cat timp, ce se
plateste si ce se cumpara; totul e sa fii stapan pe situatie si sa
stii bine ce ceri si ce dai. Asta este o arta care cere diplomati
de cariera sau manageri pregatiti atat la importante scoli de
afaceri, cat si in mari companii. Si sa nu fii un ticalos preocupat
numai de binele propriu.
Doua decenii la rand Romania a platit in fel si chip pentru ca
nu a avut buni diplomati si buni negociatori; de aici contracte
care astazi ni se par prapastioase, de aici lipsa de
infrastructura, de autostrazi, de aici capusareala, de aici
izolarea internationala, de aici stinghereala oficialilor romani pe
la orice reuniune internationala, de aici ratoiala altora la
oficialii romani, de aici lipsa de mari nume de companii prezente
in Romania. De aici unicitatea reusitei de care s-a bucurat echipa
condusa de Bogdan Aurescu in delimitarea platoului maritim.
Sa mizezi pe politruci sinistri, pe yesmeni lipsiti de materie
cenusie si de alte organe, sa promovezi mereu si mereu aceiasi
indivizi lipsiti de viziune si dispusi la compromisuri nesfarsite
este daunator si costa. Costa mult.
Nu-i greu de intuit ca, in bunul specific romanesc, sub poleiala
de ecologie si griji pentru patrimoniul istoric se negociaza
comisioane; afacerea Bell a cazut, chiar cu documente semnate, cam
din aceleasi considerente. Dar nu pot intelege cum poate fi cineva
atat de lipsit de viziune incat sa nu priceapa ca, lasate sa se
dezvolte, sa castige, sa creasca, afacerile pot si vor aduce mult
mai multi bani.
