Blog

De la fripturi perfecte şi câini de companie iubiţi până la armate de cai campioni, clonarea animalelor a trecut din laboratoare în ferme, expoziţii şi case de milionari. În spatele acestei tehnologii controversate se află dorinţa profund umană de a opri timpul. Iar pentru unii, „pentru totdeauna” chiar poate începe cu o mostră de piele.

Acum douăzeci şi şapte de ani, Ty Lawrence a început să fie bântuit de o bucată de carne. Cadavrul, pe care l-a văzut într-un abator în timp ce făcea cercetare ca student absolvent, sfida legile obişnuite ale naturii. Cele mai bune, cele mai de calitate fripturi, imaginaţi-vă o coastă de vită împodobită cu fâşii de grăsime albă — provin de obicei de la animale ale căror corpuri produc o cantitate relativ mică de carne, deoarece grăsimea care dă gust muşchilor tinde să corespundă cu un exces de grăsime peste tot.

Acest animal, în schimb, avea tone de grăsime, dar doar acolo unde ar fi fost delicioasă. „În lumea mea”, mi-a spus Lawrence, „oamenii ar spune: «Ăsta e un cadavru frumos».” În timp ce Lawrence privea carnea de vită împinsă spre un evaluator de carne în acea zi, i-a venit o idee: „Ar trebui să clonăm asta” – aşa deschide publicaţia The Atlantic un articol amplu axat pe modul în care clonarea a devenit, în anumite cazuri, norma, nu o raritate.

Publicul nu s-a apropiat neapărat cu căldură de acest joc genetic, care multora li se pare înfiorător: începând cu 2023, majoritatea americanilor se opuneau clonării, în proporţii aproape identice cu cele de la naşterea lui Dolly. Dar, fie că îşi dau seama sau nu, mii de clone au fost deja produse, deoarece procesul de clonare a devenit tot mai obişnuit. „Am depăşit de mult momentul în care ţineam evidenţa”, spune Diane Broek, embriolog şi manager de vânzări la Trans Ova Genetics, care se specializează în clonarea animalelor de fermă. Dacă vrei o clonă astăzi, probabil va trebui să te înscrii pe o listă de aşteptare.

Tehnologia exista. Cu câţiva ani mai devreme, în 1996, oamenii de ştiinţă de la Institutul Roslin din Scoţia clonaseră oaia Dolly. Lawrence nu avea fondurile sau statutul necesar pentru a face asta, dar a continuat să se gândească la acel cadavru frumos şi la potenţialul pierdut de a face mai multe ca el. El colecta date într-un alt abator în 2010 când, târziu într-o seară, a văzut două cadavre care semănau cu excepţia pe care o văzuse cu ani înainte. Lawrence — pe atunci profesor de ştiinţa animalelor la Universitatea A&M din West Texas — l-a sunat imediat pe şeful departamentului său.

Era aproape ora 11 p.m., iar şeful său era deja în pat, dar Lawrence şi-a prezentat ideea oricum: voia să reverseze procesul de creare a unei fripturi excelente readucând la viaţă bucăţi superioare de carne. Avea de gând să cloneze animalele moarte, apoi să încrucişeze clonele. „Gândeşte-te la proiectul nostru ca la unul în care încrucişezi cadavre”, a spus el jurnalistului The Atlantic. Câţiva ani mai târziu, Lawrence şi echipa sa au transformat două cuburi minuscule de carne, tăiate de pe carcase excepţionale într-o fabrică de ambalare, într-un taur clonat şi trei vaci clonate.

După ce a împerecheat taurul cu vacile, Lawrence a sacrificat urmaşii pentru a evalua calitatea cărnii şi a constatat că era la fel de grozavă ca cea a originalelor. Carnea generaţiei următoare era chiar mai bună decât atât — superioară chiar şi celei a animalelor crescute din cei mai buni tauri ai industriei de carne de vită. Fermierii care vor să reproducă rezultatele lui Lawrence au cumpărat de atunci mii de doze de material seminal de la tauri. Unul chiar a încercat să cumpere întreaga sa rezervă de spermă şi animale, deşi Lawrence a refuzat. Urmaşii clonelor şi urmaşii lor au ajuns, la rândul lor, în lanţul alimentar. „Descendenţii clonelor au fost mâncaţi de, oh, nu ştiu, zeci de mii, sute de mii de oameni”, a spus Lawrence. Dintre cele patru clone originale, două au murit de bătrâneţe. Celelalte două sunt încă la ferma universităţii — „păşunând, bând apă, trăindu-şi cea mai bună a doua viaţă”, i-a spus Lawrence jurnalistului The Atlantic.

Tot mai multe animale au parte de o astfel de a doua şansă. În cele trei decenii de când Dolly a demonstrat că un mamifer adult poate fi practic renăscut, clonarea s-a extins. Până acum, aproape 60 de specii şi subspecii au fost clonate, inclusiv musculiţe de fructe, peşti, broaşte, dihori, buldogi francezi şi maimuţe — o performanţă mult timp considerată aproape imposibilă, având în vedere structura ouălor de primate.

Odată limitată la laboratoare de cercetare, tehnologia a devenit suficient de fiabilă şi profitabilă pentru a sta la baza unor companii din întreaga lume, care produc în masă clone de câini poliţişti cu un miros excepţional, cămile de expoziţie câştigătoare de premii, porci pentru transplanturi de organe şi animale de fermă cu „scor genomic ridicat” — adică vaci de lapte cu producţie excepţională şi vite de carne neobişnuit de gustoase. Jucătorul de polo clasat pe primul loc în lume, Adolfo Cambiaso, are peste 100 de clone ale celor mai bune iepe ale sale şi a câştigat un meci jucând pe şase copii ale aceleiaşi iepe, în momente diferite ale competiţiei. La un meci de campionat din 2023, toţi cei patru membri ai echipei sale au călărit clone ale acelei iepe pentru a se confrunta cu adversarii — care erau călare pe descendenţii clonelor. Un omagiu video adus calului clonat i-a menţionat datele de naştere şi deces ca fiind „3 februarie 2001 – ∞”.

Publicul nu s-a obişnuit neapărat la această manipulare genetică, care pare pentru mulţi înfiorătoare: în 2023, majoritatea americanilor s-au opus clonării, în proporţii aproape egale cu cele din perioada în care s-a născut Dolly. Dar, fie că realizează sau nu, deja au fost produse mii de clone, întrucât procesul a devenit din ce în ce mai rutinier. „Am trecut de mult de numărul la care mai ţineam evidenţa”, spune Diane Broek, embriolog şi manager de vânzări la Trans Ova Genetics, care se specializează în clonarea animalelor de fermă. Dacă vrei o clonă azi, probabil trebuie să te înscrii pe o listă de aşteptare. Multe clone îşi încep viaţa sub formă de pastă de celule sângerânde, într-un magazin cu vitrine oglindite, între un atelier de patchwork şi un magazin de decor rustic în Whitesboro, Texas (populaţie 3.852, conform unui indicator rutier). Whitesboro este sediul central al ViaGen Pets & Equine, cel mai mare producător mondial de pisici, câini şi cai clonaţi. „Asta e reacţia pe care o primim de obicei: Faceţi ce acolo?“, a spus o recepţioneră când am vizitat în toamna trecută.

Sala de aşteptare de la ViaGen avea confortul antiseptic al unui cabinet medical, cu mai multe reviste despre creşterea animalelor şi o plantă de apartament în dificultate. Mai departe era un coridor lung, flancat de camere iluminate puternic, care conţineau echipamente de laborator, congelatoare şi mai mulţi embriologi dintre cei aproape douăzeci de angajaţi full-time ai ViaGen. Tehnic, o clonă este o replică genetică a unei alte creaturi vii care este „făcută” — clonatorii profesionişti se referă la ei înşişi ca fiind „cei care fac animale” — fără niciuna dintre acrobaţiile sexuale care însoţesc de obicei reproducerea.

Acest nivel de control uman asupra ordinii biologice a lucrurilor a provocat îngrijorări că aceste companii „se joacă de-a Dumnezeu”. Într-un efort de a risipi rezervele faţă de tehnologie, firmele de clonare au adoptat aproape universal sloganul că o clonă este „un geamăn identic născut la o dată ulterioară”. Fondatorul miliardar al Universităţii Phoenix a înfiinţat ViaGen în 2002, licenţiind brevete de la laboratorul care a clonat-o pe Dolly. În cele din urmă, câinele familiei a fost clonat de patru ori. (Aceasta s-a făcut în Coreea de Sud, deoarece ViaGen nu oferea încă clonare de animale de companie.) Clonarea a fost între timp adoptată de clienţi bogaţi, obişnuiţi să li se îndeplinească dorinţele exact.

Printre clienţii ViaGen se numără Barbra Streisand, care a primit trei clone ale câinelui ei Coton de Tulear, şi familia lui Pablo Escobar, care a clonat un cal. Biroul ViaGen este decorat cu zeci de portrete cu pisici cu ochi mari şi căţei cu papion — toţi creaţi în laboratorul său. „Dragoste care durează” este sloganul companiei, iar site-ul său include aproape 200 de testimoniale de la proprietari de animale de companie, cum ar fi însoţitorul îndurerat al defunctului Ceaser, pisica, care scrie: „Ce mai înseamnă un moft de lux când poţi aduce înapoi o parte din inima ta, despre care credeai că e pierdută pentru totdeauna”. Iar această dragoste care durează nu este ieftină: 50.000 de dolari pentru o pisică sau un câine, sau 85.000 de dolari pentru un cal, plătibili online cu cardul, la fel de simplu ca achiziţionarea unui blender. După finalizarea clonării, compania oferă clienţilor un test ADN, efectuat de un laborator independent, care confirmă că bebeluşul rezultat este, de fapt, o clonă. ViaGen împărtăşeşte cu entuziasm beneficiile emoţionale ale clonării, dar este mai puţin transparentă în privinţa unor detalii despre procesul în sine. Pentru a-ţi copia animalul, trebuie să trimiţi la ViaGen câteva bucăţi din carnea sa, care vor fi folosite pentru a creşte noi celule din care se va extrage ADN-ul pentru clonă.

Dacă animalul „fondator” este încă în viaţă, ViaGen recomandă o bucăţică de piele de mărimea unei seminţe de floarea-soarelui dintr-un loc unde să nu se observe, cum ar fi abdomenul. Dacă animalul este mort, compania solicită o bucată de ureche — „Dintr-un motiv oarecare, aceea creşte foarte, foarte bine”, mi-a spus un tehnician de la ViaGen — care trebuie tăiată în cel mult cinci zile de la moarte şi păstrată la rece, dar nu congelată. Se pot face excepţii. Odată, un client a trimis scrotul unui berbec, la temperatura camerei, la aproape o săptămână după moartea animalului.

Ţesutul animalului tău va fi tocat cu un bisturiu, scufundat într-o soluţie de nutrienţi şi antibiotice, apoi pus într-un incubator care imită mediul corpului mamiferelor. „Fiecare dintre celulele de acolo are planul de construcţie pentru a face un animal”, a spus Shawn Walker, directorul ştiinţific al ViaGen, în timp ce ne aplecam peste un incubator pentru a inspecta o flacon de plastic transparent în care mii de celule de piele de câine proliferau într-un lichid roz. Celulele în creştere trebuie alimentate regulat cu amestecul nutritiv, iar incubatorul era acoperit cu bileţele Post-it cu mesaje de genul „hrăneşte joi”. După aproximativ o săptămână în incubator, ViaGen va colecta un minim de 1 milion de celule din flacon — o probă care, teoretic, ar putea fi crescută şi reprodusă la nesfârşit pentru a crea un număr infinit de copii ale animalului original. ViaGen va congela apoi celulele până când clientul este pregătit pentru clonare. În prezent, recordul companiei pentru cele mai multe clone pentru un singur client este de 50 de cai, i-a spus CEO-ul Blake Russell jurnalistului The Atlantic. „Şi au mai fost mulţi clienţi” — care au clonat şi ei cai — „cu câte 20 şi ceva.”

Biroul ViaGen este decorat cu zeci de portrete ale unor pisici cu ochi mari şi căţei purtând papion – toate realizate în laboratorul său. „Iubire care durează” este sloganul companiei, iar site-ul său include aproape 200 de mărturii de la proprietari de animale, precum companionul îndurerat al regretatului Ceaser, o pisică, care scrie: „Ce mai înseamnă o cheltuială pe un obiect de lux când poţi aduce înapoi o bucată din inima ta, despre care credeai că s-a frânt pentru totdeauna”. Iubirea care durează nu e ieftină: 50.000 de dolari pentru o pisică sau un câine, sau 85.000 de dolari pentru un cal, plătibili online cu cardul de credit, la fel de simplu ca şi cum ai cumpăra un blender.

Poate clonarea să meargă chiar şi mai departe de atât? Da, dar nu este indicat. În 2014, o echipă de cercetători din California a prelevat celule de piele de la un bărbat de 75 de ani, a implantat ADN-ul acestuia în aproape 50 de ovocite prelevate de la donatoare umane şi a reuşit să creeze un embrion uman clonat care s-a dezvoltat în celule stem – precursorul unui făt complet format. Nici acel embrion, nici altele create nu au fost transferate într-un uter; speranţa este că tehnologia ar putea fi folosită într-o zi, de exemplu, pentru a-ţi cultiva un rinichi nou într-un laborator. Dar clonarea umană nu mai e doar o ipoteză. Russell a declarat că ViaGen a fost abordată de persoane dornice să exploreze această direcţie. Însă, a spus el, „încercăm să fim foarte clari că uşa noastră nu e nici măcar întredeschisă pentru o astfel de discuţie.” Peste 80% dintre americani consideră clonarea umană „imorală”, deşi 12% o aprobă – un procent care a crescut în ultimele două decenii. Unii susţinători argumentează că, în interesul descoperirii şi progresului, ştiinţa nu ar trebui niciodată constrânsă. Însă din momentul în care oaia Dolly a fost prezentată publicului, clonarea a zdruncinat încrederea oamenilor în capacitatea oamenilor de ştiinţă de a se autoreglementa. „Încerc să mă gândesc la vreo altă declaraţie, în afară de bomba atomică, care să fi făcut lumea la fel de nervoasă”, a spus un bioetician. Desigur, riscul de a fi condamnat public nu a fost suficient pentru a-i opri pe unii indivizi hotărâţi să experimenteze cu clonarea umană. Cel puţin patru persoane sau grupuri au pretins, de la începutul anilor 2000, că lucrează în această direcţie. Printre ele se numără unul dintre liderii de rang înalt ai unui cult, un medic italian condamnat la închisoare pentru că a drogat o asistentă medicală şi i-a recoltat ovocite şi un om de ştiinţă sud-coreean care a falsificat date şi a fost condamnat pentru delapidare şi încălcări de etică într-un caz în care s-a descoperit că femeile au fost plătite pentru a dona ovocite pentru experimentele lui. Niciunul dintre aceştia, din câte ştim, nu a reuşit să cloneze un om. Dar ce anume opreşte, de fapt, pe cineva să încerce să se cloneze pe sine sau pe altcineva? În Statele Unite, clonarea umană este legală la nivel federal. Deşi unele state interzic această practică, mai mult de douăzeci – inclusiv Texas, Florida şi Pennsylvania – nu au nicio interdicţie. Guvernul american nu permite folosirea fondurilor federale pentru clonare umană. Însă, având în vedere apetitul pentru nemurire al elitelor din Silicon Valley şi nu numai, obţinerea de finanţare privată ar putea fi relativ uşoară. „Nu-ţi trebuie foarte mult ca să încerci clonarea umană”, spune Hank Greely, directorul Centrului pentru Drept şi Bioştiinţe de la Universitatea Stanford. „Îţi trebuie, practic, o clinică de fertilizare in vitro şi un mic laborator”. (El a adăugat că ar fi „profund greşit şi lipsit de etică” să încerci aşa ceva.)    

Cai de rodeo clonaţi: ştiinţa din spatele geneticii de elită

Cel puţin patru persoane sau grupuri au pretins, de la începutul anilor 2000, că lucrează în această direcţie. Printre ele se numără unul dintre liderii de rang înalt ai unui cult, un medic italian condamnat la închisoare pentru că a drogat o asistentă medicală şi i-a recoltat ovocite şi un om de ştiinţă sud-coreean care a falsificat date şi a fost condamnat pentru delapidare şi încălcări de etică într-un caz în care s-a descoperit că femeile au fost plătite pentru a dona ovocite pentru experimentele lui. Niciunul dintre aceştia, din câte ştim, nu a reuşit să cloneze un om.

Traducere şi adaptare: Ioana Matei